Conducătorul (2/3)

(pagina precedentă)

A doua zi s-au strîns toți cei care voiau să plece la drum lung. Mai mult de două sute de familii au venit la locul hotărit și puțini au mai rămas la vechea vatră.

Era trist să privești acea gloată de țărani nevoiași, goniți de sărăcia cruntă, siliți să-și părăsească ținutul unde s-au născut și în care sînt mormintele străbunilor. Pe chipurile lor întunecate, arse de soare, suferința anilor îndelungați a lăsat urme adînci. Fețele lor erau umbrite de o amară deznădejde. In ceasul acela, în ochii lor licărea prima rază de spetanță, dar și o tristețe. Își părăseau vatra unde s-au născut și au crescut. Vedeai cîte un bătrîn cum plîngea pe furiș. Lacrimile îi picurau pe obrazul zbîrcit. Întorcea capul, încolțit de o presimțire rea. Ar fi vrut să rămînă pe loc, să mai aștepte vreo cîteva zile. Mai bine să-și lase oasele în pămîntul acela pietros decît să caute cine știe pe unde, meleaguri mai bune. Unele femei plîngeau în hohote. Boceau pe mormintele părinților. Bărbații nu voiau să se lase înduioșați. Și au început să strige: „Ce vreți voi? Să flămînzim în ținutul ăsta blestemat și să trăim în bordeiele astea?“ Dar parcă și ei ar fi vrut, dacă ar fi vrut o putere uriașă, să ducă cu ei întreg ținutul blestemat, cu bordeie cu tot. Era acolo viața tor.

Vorbe, gălăgie! Gloată de oameni neliniștiți. Și bărbații erau îngrijorați. Copiii purtați de mamele lor în spate, ca în leagăn, începură să țipe. Neliniștea a cuprins și vitele. Ici vezi o vacă slabă, colo o mîrțoagă costelivă cu capul mare și picioare ciolănoase. E împovărată cu țoale, traiste, cu saci grei peste samar. Sărmana se împleticește sub povară, dar se ține bine, ba mai și nechează cîteodată. Un măgar abia se mai vede dintre poveri. Copiii mai mari duc cîinii de lanțuri. Țipete, vaiete, înjurături, plînsete, lătraturi, nechezat de cai, ba din cînd în cînd și răgete de măgar. Conducătorul însă nu spunea nici un cuvînt, de parcă întreaga gloată, tot tumultul acela, se afla în altă lume. Adevărat înțelept!

El sta neclintit, cu capul plecat, tăcea și gîndea. Cîteodată mai scuipa, și atîta tot. Această muțenie îi aduse atîta popularitate, încît fiecare era în stare să sară pentru el în foc și în apă. Unii țărani spuneau:

— Măi, da’ fericiți sîntem că am dat peste un asemenea om. Dacă am fi plecat fără el, ferească dumnezeu, ne-am fi prăpădit.

— Da-i deștept, măi frate! Tace tot timpul. N-a spus încă nici un cuvînt! îl lăudă altul, privind spre conducător cu venerație și mîndrie.

— Ce-ar avea de vorbit? Care vorbește mult, ăla gîndește puțin, să știi tu asta. E înțelept, se înțelege, tace și gîndește!… rosti un alt țăran minunîndu-se.

— Apăi, nici nu-i ușor să călăuzești atîta lume! El trebuie să gîndească, dacă și-a luat o asemenea greutate pe umerii lui.

—

A sosit și timpul plecării. Au mai așteptat puțin, să mai vină vreunul care voia să meargă cu ei. Dar nu s-a mai arătat nimeni. Nu mai puteau aștepta.

— Nu pornim? îl întrebară pe conducător.

El se ridică fără nici o vorbă.

În jurul conducătorului s-au adunat cei mai puternici și mai hotărîți oameni din sat, să-i vie în ajutor la primejdie, să-l păzească ca nu cumva să i se întîmple ceva.

Conducătorul, încruntat după cum îi era felul, cu capul plecat, făcu vreo cîțiva pași, lovind cu bastonul în pămînt și oamenii porniră după el strigînd de cîteva ori: „Trăiască!“ Conducătorul a mai făcut vreo cîțiva pași și s-a izbit de gardul primăriei. S-a oprit el acolo, s-a oprit și mulțimea. Conducătorul s-a tras puțin într-o parte și a ciocănit de vreo două trei ori cu toiagul în gard.

— Ce să facem? l-au întrebat oamenii. El tăcea.

— Cum ce să facem? strigară cei din jurul conducătorului. Dărîmăm gardul! Asta trebuie să facem! Nu vedeți? Omul ne arată ce trebuie să facem!

— Poarta e aici, uite poarta! au țipat copiii, aratînd poarta rămasă în urmă.

— Ssst! liniște, copii!

— Doamne ajută-ne, ce se întîmplă oare? se văicăreau cîteva femei.

— Nici un cuvînt, el știe ce trebuie să facem. Să dărîmăm gardul!

În cîteva minute, gardul dispăru de parcă nici n-ar fi fost.

Și așa au trecut mai departe.

N-au mers nici vreo sută de pași și conducătorul nimeri în niște mărăcini și se opri. S-a tras cu greu înapoi, și a început să lovească cu bastonul, cînd în dreapta cînd în stînga. S-au oprit cu toții.

— Ce s-a mai întîmplat? strigară unii din spate.

— Să se scoată mărăcinișul, porunciră din nou cei din jurul conducătorului.

— Uile drumul bun, e pe lîngă mărăciniș, uite drumul pe lîngă mărăciniș! strigau copiii și unii dintre oameni.

— Da, ăsta e drumul — îi luară în ris cei din jurul conducătorului — dar cine știe încotro duce, chiorii dracului? Aici nu pot porunci toți El știe să ne ducă pe drumul cel mal drept, ce mai stăm? Să sulgem mărăcinii!

Și-au început să-i smulgă.

— Aoleu! striga cîte unul. M-am înțepat.

— Aoleu! țipa altul, mi-am zgîriat obrazul.

— Frățioare, nimic nu-i pe lume fără suferință. Trebuie să și suferim dacă vrem să izbîndim, îi încurajau cei din jurul conducătorului.

După multă trudă, făcură drum prin mărăciniș și porniră mai departe.

Au mai mers ce-au mers și au dat peste niște pari bătuți în pămînt.

I-au scos repede și-au pornit mai departe.

—

În ziua aceea au mers puțin. Au înlăturat din cale și alte piedici. Au mers puțin și din pricina hranei neîndestulătoare. Unii luaseră pîine uscată și doar cîteva smochine, alții numai pîine, ca să-și amăgească foamea, cîuțiva nici pîine n-aveau, Slavă domnului, era vară, și se mal găseau destule poame prin păduri.

Deși în prima zi au înaintat puțin, ei se simțeau totuși foarte obosiți. Primejdii nu le-au Ieșit în cale și nici accidente nu prea au fost.

Unei femei i-a intrat un mărăcine în ochiul stîng, dar s-a oblojit cu o cîrpă udă. Unui copil i-a căzut un par peste picioare. Sărmanul șchiopăta și plîngea. Un bătrîn s-a împiedicat de un ciot, a căzut și și-a scrîntît piciorul; i s-a pus ceapă zdrobită și a răbdat cu bărbăție durerea. A mers mai departe, cu curaj, după conducător, sprijinindu-se în toiag (mulți ziceau că moșul minte, că nu și-ar fi scrîntit piciorul, că se preface, că vrea șă se întoarcă în vatra satului). Doar cîțiva au scăpat nezgîriați. Bărbații răbdau fără să crîcnească, femeile blestemau ceasul cînd au plecat; copiii, de bună seamă plîngeau, căci nu pricepeau cît de mare poate fi răsplata suferințelor. Dar toate astea erau fleacuri. Oamenii se gîndeau la țelul lor.

Spre fericirea și bucuria tuturor, conducătorului nu i s-a întîmplat nimic. De altminteri, el era și cel mai păzit, însă de multe ori omul mai are și noroc…

La primul popas s-au rugat, mulțumind lui dumnezeu că au călătorit bine în prima zi și că nu i s-a întîmplat nici cel mai mic rău conducătorului. După rugăciune, a vorbit unul dintre cei mai curajoși. Pe față se vedea o vînătaie. Dar el nici nu se sinchisea.

— Fraților, slavă domnului, am trecut o zi cu bine. Drumul nu-i ușor, dar trebuie să înfruntăm fără teamă toate piedicile. Știm că acest drum greu duce spre fericirea noastră. Dumnezeu, milostivul, să ni-l păzească pe conducător de toate relele. Să ne călăuzească mai departe…

— Dacă-i așa, mîine am să pierd și ochiul celălalt!… mormăi supărată o femeie.

— Aoleu, piciorul! se văita moșul, încurajat de spusele femeii.

Copiii scînceau și plîngeau tot timpul iar mamele cu greu îi puteau liniști.

— Da, ai să pierzi și celălalt ochi, răspunse cel cu vînătaia. Ei, și! Nu-i o pagubă prea mare dacă o femeie pierde ochii, cînd noi vrem să ne scăpăm viața! E rușine să te vaieți. Te gîndești oare la binele și fericirea copiilor tăi? Jumătate din noi de s-ar prăpădi pe drum și tot e puțin. Mare pagubă: un ochi! Ce nevoie ai tu de ochi cînd are cine să vadă pentru noi? Nu cumva credeți că pentru un ochi al tău și pentru piciorul moșului ne-om întoarce din drum?

— Moșul minte! Minte! Moșul se preface, vrea să se întoarcă îndărăt! săriră cu gura pe el bărbații.

— Fraților, cui nu-i place — grăi din nou cel ce vorbise la început să se întoarcă. Și dacă merge alături de noi să nu se văicărească, să nu cumva să-i tulbure pe ceilalți. Eu unul merg după conducătorul nostru luminat pînă m-or ține puterile.

— Om merge toți, om merge toți după el pînă la ultima suflare.

Conducătorul tăcea.

Oamenii îl priveau și șopteau:

— Tace tot timpul și gîndește!

— Înțelept om!

— Ia te uită ce frunte are, frațioare!

— Și e încruntat.

— De nădejde!

— E tare îndrăzneț, s-a văzut asta.

— E îndrăzneț. A făcut un semn cu bastonul, și gardul, și parii, și mărăcinii, toate au dispărut.

(pagina următoare)