Tag Archive | Credință

Marea moartă (5/5)

(pagina precedentă)

Dar mica neplăcere pe care a suferit-o acea societate de treabă n-a fost ultima. După ura timp a apărut un tînăr care și-a publicat lucrările științifice.

— Ia te uită altă carte: știință! Fleacuri!

Și, bineînțeles, nimeni n-a citit lucrările tinărului om de știință, dar fiecare demonstra cu convingere că Bekici (așa se numea savantul tradus în sîrbește) nu știe nimic.

— Bekici și știința! Era de ajuns să spui atît, pentru ca întreaga societate să izbucnească în rîs.

— N-are ce căuta așa ceva la noi! Ce știință mai e și asta dacă o scrie Bekici, spuneau oamenii, fiind toți de părere că știința, ca și multe altele, nu se poate găsi decît în alte țări.

Și tînărul savant, nu numai că nu a uvut succes, dar toți îl întîmpinau, instinctiv, cu nemulțumire.

Întreaga societate vedea, parcă, în știință o boală molipsitoare. Și toți s-au revoltat și au început să lupte cu desperare împotriva acestei primejdii.

L-am întrebat pe un cetățean dacă a avut de suferit vreun rău din partea acestui tînăr savant.

— Nimic, mi-a răspuns el.

— Atunci de ce ai tăbărît pe el?

— Așa, nu pot suferi să văd cum orice prostănac face pe grozavul.

— Dar omul se ocupă de știință și nu face nimănui nici un rău.

— Nu știu, nu mă interesează. Mă rog, ce e aia știință? Așa ceva nu poate exista la noi!

— De ce?

— Așa. Știu cîte parale face fiecare dintre noi.

— L-ai citit?

— Doamne păzește; doar nu sînt nebun! Știința și Bekici! spuse el ironic, și se porni pe rîs. Rîdea și-și făcea cruce. Apoi dădu din umeri și gesticulă larg de parc-ar fi spus: „Ferească dumnezeu de asemenea rușine!“

— Atîția oameni, mai deștepți ca el, n-au ajuns savanți și s-a găsit el, mai procopsit!

S-au repetat aceleași întîmplări ca și cu poetul.

Despre tînărul om de știință se spunea că a furat, pentru niște experiențe științifice, pere de la un precupeț. Cu asemenea clevetiri, societatea s-a distrat cîteva zile rîzînd cu poftă. Apoi au răsărit alte vorbe:

— Știi o noutate?

— Da! Avem un savant!

— Hei, asta s-a învechit. Savantul și-a găsit însă și un critic!

— Na-ți-o bună! Cine mai e și tîmpitul ăsta?!

— Zău că-i deștept criticul, potrivit cu știința lui Bekici!

— Cine este?

— Bekicika.

— Nevastă-sa?

— Se înțelege. L-a criticat minunat. Acum omul umblă cu capul bandajat. Doar i-or veni mințile la cap. Mai bună critică nici că-i trebuia.

— Și cum a fost?

— Cum să fie?! I-a spart în cap niște tuburi ale lui Toricelli.

Și se înțelege că au rîs, apoi prietenii s-au despărțit degrabă, pentru a răspîndi noutatea.

Acest subiect devenise hrana sufletească a societății.

— Am auzit că te-ai apucat de știință!

— Nu se poate! răspundea soția celui întrebat. Dacă e adevărat, atunci să-l ferească sfîntu! Mă apuc și eu de critică!

Și iarăși rîs.

Adeseori cetățenii se distrau seri întregi povestind întîmplări caraghioase despre savant.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tînărului savant i se pricinuiau încurcături oriunde se ducea. Fiecare socotea ca o datorie să se poarte cu el mai aspru decît înainte. De ce? Pentru că se apucase să facă ceva ce nu făcuse nici unul dintre ei pînâ atunci. „Oamenii deștepți nu fac tîmpenii“, spuneau ei. Indiferent de ce s-ar fi apucat omul, dacă era ceva nou îl respingeau:

— Lasă, rogu-te, așa ceva n-are ce căuta la noi…

Savantul s-a zbătut, a luptat, dar n-a putut rezista. Societatea l-a biruit și pe el, l-a doborît ca să nu fie tulburată din picoteală. Savantul a dispărut pe undeva. Nimeni n-a mai auzit despre soarta lui.

— Ne pare rău de el, păcătosul! îl deplîngeau ei. N-a fost chiar atît de rău…

— De, cine-i de vină!

După un timp apăru un tînăr pictor. Expuse niște tablouri și așteptă critica opiniei publice. Tablourile lui nu erau proaste. Eu, ca străin, jam fost singurul care le-am văzut. Nici unul dintre cetățenii de-acolo n-a vrut să le vadă. S-a repetat întîmplarea cu poetul și savantul:

— Pictor! prostii! Lasă-te de fleacuri!… Așa ceva nu poate exista la noi!

Opinia publică tăbărî asupra pictorului. Cu toții, uniți ca într-un front, luptară împotriva noii primejdii. Fierberea se potoli abia după ce pictorul dispăru. Societatea, obosită după atîta luptă, își continuă picoteala.

Dar tocmai cînd societatea aceea cumsecade era cuprinsă de somnul cel mai dulce, fu trezită de acordurile unui compozitor. Un tînăr și talentat compozitor crease cîteva partituri îndrăznețe.

— Ei, dar asta-i chiar neobrăzare! sări în sus somnoroasa societate, frecîndu-se la ochi.

— De unde a mai venit și năpasta asta?

Dar se sfîrși repede și cu compozitorul. Poliția (și ea se culcase să tragă un pui de somn) fu de părere că acele compoziții îndeamnă poporul la răscoală și, se înțelege, tînărul compozitor fu considerat revoluționar și întemnițat.

— Așa-i trebuie, ce tot zdrăngănea ca un zevzec! hotărî cu mulțumire opinia publică; a căscat apoi cu poftă, s-a întors pe partea cealaltă și s-a cufundat într-un somn adînc.

Deștepți oameni! ce le trebuie lor muzică! „Hodorogeală! Așa ceva nu poate să existe la noi!“

S-au mai petrecut pe-acolo vreo două-trei întîmplări asemănătoare și asta a fost totul.

Așa pățea în această societate, oricine se apuca de vreun lucru nou. Și politicianul, și economistul, și industriașul, fiecare trebuia să se lase păgubaș.

Mi-aduc aminte de o cunoștință, un sîrb. Om destul de bogat, trăiește din afaceri. Mănîncă bine, bea vîrtos, e mulțumit și nu-i poate suferi pe cei ce muncesc. Nici el nu muncește. Rotofei, cu un mers greoi, umblă pe strada cu o mutră acră. Se supără cînd vede pe cineva muncind. Dacă trece prin fața unei băcănii, se oprește, face un gest de dispreț și spune:

„Băcan!… Apă de ploaie! Ăsta-i băcan? Parcă nu l-aș cunoaște! A înșirat și ei trei-patru farfurioare și s-a făcut negustor! Păi să nu ti fie necaz?!“

Cînd trece, sâ zicem, pe lingă o fierărie se oprește iar. Privește cu același dispreț și spune cu răutate:

„Și ăsta se crede negustor! A agățat trei-patru lanțuri pe zid și s-a făcut negustor… Nimicuri. Păi să nu-ți fie necaz?!“

Așa umblă peste tot. Cum întîînește pe cineva care se ocupă de ceva nou se oprește și mormăie supărat:

„Ia te uită și ăsta face nu știu ce. Parcă nu l-aș cunoaște?!…“

Vorbiți-i despre oricine și spuneți-i că s-a apucat de ceva. Numaidecît îl ia în rîs.

— ÎI cunoști pe Mica!

— îl cunosc! îți răspunde plictisit și acru.

— Construiește o fabrică!

— Prostul! El și fabrică!… Îmi închipui ce fabrică o să iasă! Fleacuri!

— Marco scoate un ziar.

— Marco scoate un ziar!? Auzi! Prostul. Parcă nu l-aș cunoaște!… Prostii, Marco și ziar! Ah, cît mă enervează zevzecii ăștia!

În fața lui nimeni nu face nici două parale. Cînd cineva se gîndește să se apuce de un lucru nou, el, gata, îl consideră prost.

Păcat, avem prea puțini din ăștia. Însă încetul cu încetul vom avea mai mulți, vom progresa. Nu va trece mult timp și, fără îndoială, vom semăna cu societatea din țărișoara aceea ideală unde am petrecut cităva vreme.

Pe suprafața liniștită a apei s-a prins o pojghiță verde. Dar iată. tacul tremură, apar cîteva unde și din ele se ridică valuri mici. Se zbat, vor sa se înalțe, însă pojghița verde și grea le acoperă, le risipește, le înghite. Și iarăși suprafața lacului e liniștită, nemișcată. Nici o undă nu mai tremură.

Uf, dar se simte un miros greu de apă stătută! Uf! Mirosul te înăbușă. Să bată vîntul puternic să risipească miasmele astea grele.

Dar nici o adiere nu se simte…

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)

Conducătorul (2/3)

(pagina precedentă)

A doua zi s-au strîns toți cei care voiau să plece la drum lung. Mai mult de două sute de familii au venit la locul hotărit și puțini au mai rămas la vechea vatră.

Era trist să privești acea gloată de țărani nevoiași, goniți de sărăcia cruntă, siliți să-și părăsească ținutul unde s-au născut și în care sînt mormintele străbunilor. Pe chipurile lor întunecate, arse de soare, suferința anilor îndelungați a lăsat urme adînci. Fețele lor erau umbrite de o amară deznădejde. In ceasul acela, în ochii lor licărea prima rază de spetanță, dar și o tristețe. Își părăseau vatra unde s-au născut și au crescut. Vedeai cîte un bătrîn cum plîngea pe furiș. Lacrimile îi picurau pe obrazul zbîrcit. Întorcea capul, încolțit de o presimțire rea. Ar fi vrut să rămînă pe loc, să mai aștepte vreo cîteva zile. Mai bine să-și lase oasele în pămîntul acela pietros decît să caute cine știe pe unde, meleaguri mai bune. Unele femei plîngeau în hohote. Boceau pe mormintele părinților. Bărbații nu voiau să se lase înduioșați. Și au început să strige: „Ce vreți voi? Să flămînzim în ținutul ăsta blestemat și să trăim în bordeiele astea?“ Dar parcă și ei ar fi vrut, dacă ar fi vrut o putere uriașă, să ducă cu ei întreg ținutul blestemat, cu bordeie cu tot. Era acolo viața tor.

Vorbe, gălăgie! Gloată de oameni neliniștiți. Și bărbații erau îngrijorați. Copiii purtați de mamele lor în spate, ca în leagăn, începură să țipe. Neliniștea a cuprins și vitele. Ici vezi o vacă slabă, colo o mîrțoagă costelivă cu capul mare și picioare ciolănoase. E împovărată cu țoale, traiste, cu saci grei peste samar. Sărmana se împleticește sub povară, dar se ține bine, ba mai și nechează cîteodată. Un măgar abia se mai vede dintre poveri. Copiii mai mari duc cîinii de lanțuri. Țipete, vaiete, înjurături, plînsete, lătraturi, nechezat de cai, ba din cînd în cînd și răgete de măgar. Conducătorul însă nu spunea nici un cuvînt, de parcă întreaga gloată, tot tumultul acela, se afla în altă lume. Adevărat înțelept!

El sta neclintit, cu capul plecat, tăcea și gîndea. Cîteodată mai scuipa, și atîta tot. Această muțenie îi aduse atîta popularitate, încît fiecare era în stare să sară pentru el în foc și în apă. Unii țărani spuneau:

— Măi, da’ fericiți sîntem că am dat peste un asemenea om. Dacă am fi plecat fără el, ferească dumnezeu, ne-am fi prăpădit.

— Da-i deștept, măi frate! Tace tot timpul. N-a spus încă nici un cuvînt! îl lăudă altul, privind spre conducător cu venerație și mîndrie.

— Ce-ar avea de vorbit? Care vorbește mult, ăla gîndește puțin, să știi tu asta. E înțelept, se înțelege, tace și gîndește!… rosti un alt țăran minunîndu-se.

— Apăi, nici nu-i ușor să călăuzești atîta lume! El trebuie să gîndească, dacă și-a luat o asemenea greutate pe umerii lui.

A sosit și timpul plecării. Au mai așteptat puțin, să mai vină vreunul care voia să meargă cu ei. Dar nu s-a mai arătat nimeni. Nu mai puteau aștepta.

— Nu pornim? îl întrebară pe conducător.

El se ridică fără nici o vorbă.

În jurul conducătorului s-au adunat cei mai puternici și mai hotărîți oameni din sat, să-i vie în ajutor la primejdie, să-l păzească ca nu cumva să i se întîmple ceva.

Conducătorul, încruntat după cum îi era felul, cu capul plecat, făcu vreo cîțiva pași, lovind cu bastonul în pămînt și oamenii porniră după el strigînd de cîteva ori: „Trăiască!“ Conducătorul a mai făcut vreo cîțiva pași și s-a izbit de gardul primăriei. S-a oprit el acolo, s-a oprit și mulțimea. Conducătorul s-a tras puțin într-o parte și a ciocănit de vreo două trei ori cu toiagul în gard.

— Ce să facem? l-au întrebat oamenii. El tăcea.

— Cum ce să facem? strigară cei din jurul conducătorului. Dărîmăm gardul! Asta trebuie să facem! Nu vedeți? Omul ne arată ce trebuie să facem!

— Poarta e aici, uite poarta! au țipat copiii, aratînd poarta rămasă în urmă.

— Ssst! liniște, copii!

— Doamne ajută-ne, ce se întîmplă oare? se văicăreau cîteva femei.

— Nici un cuvînt, el știe ce trebuie să facem. Să dărîmăm gardul!

În cîteva minute, gardul dispăru de parcă nici n-ar fi fost.

Și așa au trecut mai departe.

N-au mers nici vreo sută de pași și conducătorul nimeri în niște mărăcini și se opri. S-a tras cu greu înapoi, și a început să lovească cu bastonul, cînd în dreapta cînd în stînga. S-au oprit cu toții.

— Ce s-a mai întîmplat? strigară unii din spate.

— Să se scoată mărăcinișul, porunciră din nou cei din jurul conducătorului.

— Uile drumul bun, e pe lîngă mărăciniș, uite drumul pe lîngă mărăciniș! strigau copiii și unii dintre oameni.

— Da, ăsta e drumul — îi luară în ris cei din jurul conducătorului — dar cine știe încotro duce, chiorii dracului? Aici nu pot porunci toți El știe să ne ducă pe drumul cel mal drept, ce mai stăm? Să sulgem mărăcinii!

Și-au început să-i smulgă.

— Aoleu! striga cîte unul. M-am înțepat.

— Aoleu! țipa altul, mi-am zgîriat obrazul.

— Frățioare, nimic nu-i pe lume fără suferință. Trebuie să și suferim dacă vrem să izbîndim, îi încurajau cei din jurul conducătorului.

După multă trudă, făcură drum prin mărăciniș și porniră mai departe.

Au mai mers ce-au mers și au dat peste niște pari bătuți în pămînt.

I-au scos repede și-au pornit mai departe.

În ziua aceea au mers puțin. Au înlăturat din cale și alte piedici. Au mers puțin și din pricina hranei neîndestulătoare. Unii luaseră pîine uscată și doar cîteva smochine, alții numai pîine, ca să-și amăgească foamea, cîuțiva nici pîine n-aveau, Slavă domnului, era vară, și se mal găseau destule poame prin păduri.

Deși în prima zi au înaintat puțin, ei se simțeau totuși foarte obosiți. Primejdii nu le-au Ieșit în cale și nici accidente nu prea au fost.

Unei femei i-a intrat un mărăcine în ochiul stîng, dar s-a oblojit cu o cîrpă udă. Unui copil i-a căzut un par peste picioare. Sărmanul șchiopăta și plîngea. Un bătrîn s-a împiedicat de un ciot, a căzut și și-a scrîntît piciorul; i s-a pus ceapă zdrobită și a răbdat cu bărbăție durerea. A mers mai departe, cu curaj, după conducător, sprijinindu-se în toiag (mulți ziceau că moșul minte, că nu și-ar fi scrîntit piciorul, că se preface, că vrea șă se întoarcă în vatra satului). Doar cîțiva au scăpat nezgîriați. Bărbații răbdau fără să crîcnească, femeile blestemau ceasul cînd au plecat; copiii, de bună seamă plîngeau, căci nu pricepeau cît de mare poate fi răsplata suferințelor. Dar toate astea erau fleacuri. Oamenii se gîndeau la țelul lor.

Spre fericirea și bucuria tuturor, conducătorului nu i s-a întîmplat nimic. De altminteri, el era și cel mai păzit, însă de multe ori omul mai are și noroc…

La primul popas s-au rugat, mulțumind lui dumnezeu că au călătorit bine în prima zi și că nu i s-a întîmplat nici cel mai mic rău conducătorului. După rugăciune, a vorbit unul dintre cei mai curajoși. Pe față se vedea o vînătaie. Dar el nici nu se sinchisea.

— Fraților, slavă domnului, am trecut o zi cu bine. Drumul nu-i ușor, dar trebuie să înfruntăm fără teamă toate piedicile. Știm că acest drum greu duce spre fericirea noastră. Dumnezeu, milostivul, să ni-l păzească pe conducător de toate relele. Să ne călăuzească mai departe…

— Dacă-i așa, mîine am să pierd și ochiul celălalt!… mormăi supărată o femeie.

— Aoleu, piciorul! se văita moșul, încurajat de spusele femeii.

Copiii scînceau și plîngeau tot timpul iar mamele cu greu îi puteau liniști.

— Da, ai să pierzi și celălalt ochi, răspunse cel cu vînătaia. Ei, și! Nu-i o pagubă prea mare dacă o femeie pierde ochii, cînd noi vrem să ne scăpăm viața! E rușine să te vaieți. Te gîndești oare la binele și fericirea copiilor tăi? Jumătate din noi de s-ar prăpădi pe drum și tot e puțin. Mare pagubă: un ochi! Ce nevoie ai tu de ochi cînd are cine să vadă pentru noi? Nu cumva credeți că pentru un ochi al tău și pentru piciorul moșului ne-om întoarce din drum?

— Moșul minte! Minte! Moșul se preface, vrea să se întoarcă îndărăt! săriră cu gura pe el bărbații.

— Fraților, cui nu-i place — grăi din nou cel ce vorbise la început să se întoarcă. Și dacă merge alături de noi să nu se văicărească, să nu cumva să-i tulbure pe ceilalți. Eu unul merg după conducătorul nostru luminat pînă m-or ține puterile.

— Om merge toți, om merge toți după el pînă la ultima suflare.

Conducătorul tăcea.

Oamenii îl priveau și șopteau:

— Tace tot timpul și gîndește!

— Înțelept om!

— Ia te uită ce frunte are, frațioare!

— Și e încruntat.

— De nădejde!

— E tare îndrăzneț, s-a văzut asta.

— E îndrăzneț. A făcut un semn cu bastonul, și gardul, și parii, și mărăcinii, toate au dispărut.

(pagina următoare)