Tag Archive | Înțelepciune

Marea moartă (1/5)

În clipa cînd m-am așezat să scriu aceasta povestire, mi s-a ivit în fața ochilor chipul răposatei mele mătuși, așa cum era, sărmana, pe cînd trăia. Purta o bluză galbenă de calmuc[1], care nu-i venea tocmai bine. Parcă ar fi fost croită pentru altcineva. Avea o fustă scurtă din aceeași țesătură, șorț albastru cu flori galbene; papuci brodați cu galben. Pe cap, purta o basma de un galben închis. Mătușa avea chipul posomorît, palid, brăzdat de crețuri. În ochi i se citea o grijă deznădăjduită, neîntreruptă. Buzele ei subțiri, vineții, erau parcă pregătite mereu pentru plîns, cu toate că n-am văzut-o plîngînd pe răposată. În schimb ofta mereu, se văieta și mormăia. Era urmărită de o presimțire rea, pe care o vedea la orice pas. Era puțin adusă de spate, avea pieptul îngust, slăbuț; ținea totdeauna palmele vîrîte în brîu. Umbla prin casă și prin curte, observind cele mai neînsemnate lucruri. Vedea în orice o primejdie. Chiar și-ntr-o piatră obișnuită din curte, presimțea un dușman.

„Vai!… O să se împiedice copilul, o să cadă cu capul de piatră și-o să-și spargă capul!“ bodogănea ea îngrijorată apoi lua piatra șo o scotea repede din curte.

Cînd ne așezam la masă, îmi spunea:

„Mănîncă încet, să nu-nghiți vreun os ca-ți taie mațele.“

Cînd cineva de-al casei pleca undeva călare, ea, cu palmele în brîu, îl petrecea văicărindu-se:

„Vaai! Bagă de seamă! Să nu sară cumva diavolul ăsta de cal. Să nu te trîntească!“

Dacă plecau cu căruța, ea și atunci prevestea sute de nenorociri, pe care le înșira bodogănind după obiceiul ei:

„Vaaai! o s-o ia calul într-o parte și-o să răstoarne căruța în vreo groapă!… Fii cu luare aminte, că altfel cine știe unde îți rămîn oasele!“ Cînd lua copilul un băț în mină, începea de îndată să mormăie: „O să cadă cu bățul și bățul e ascuțit, o să-și scoată ochii.“ Voia să plece unul de-ai casei la scăldat, mătușa, cu un ceas înainte, începea să șuiere prin unghere: „O fi vreo groapă în fundul rîului. Dacă aluneci? O să fie vai și amar! Da’ nu mai scapi. Aoleu!… Apa e mai primejdioasă ca focul. Te duci la fund și te îneci într-o clipită.“ De multe ori cînd eram copil, îmi amintesc, stăteam cuminte în fața casei. Deodată se ivea mătușa și începea se văicărească : „Vaaai!… Ia te uită la el unde stă! Dacă se desprinde o țiglă și-ți cade drept în cap, pe loc te omoară.“ Mă trimitea cîteodată la băcănia din sat. Prăvălia era chiar în fata casei noastre. Trebuia să cumpăr de cinci bani sare sau piper. Dar mai înainte să plec, îmi dădea în treacăt cîteva sfaturi înțelepte, cum să mă feresc: „Bagă de seamă la treptele alea și cînd mergi nu căsca gura, uită-te pe unde calci. Nu cumva să te împiedici și să cazi mort pe loc!… Bagă de seamă, turcul ăsta (așa i se spunea băcanului, care de altfel era un om foarte de treabă, numai că o dată ne-a prins porcul în curtea lui și l-a bătut cu o bîtă, pentru că îi stricase grădina) să nu cumva să-ți dea ceva să mănînci. Pune otravă și mori ca un pui de curcă.“ Și orice ar fi făcut omul sau chiar dacă nu făcea nimic, în toate, răposata și buna mea mătușă trebuia să vadă o primejdie. Dacă dormeai — vai! de beai apă — vaaai!… De stăteai jos liniștit — vaaai! de mergeai, același cuvînt prevestitor de rele — vaaai!

Într-o duminică, unchiul dădea să plece la biserică.

— Vaaai! făcu mătușa cu mîinile în brîu.

— Ge-i cu tine, femeie? o întrebă unchiul.

— Vaaai! răspunse ea.

— Doar biserica nu-i război, ce mă tot bocești și mă privești de parcă m-ai petrece la spînzurătoare și nu la lăcașul domnului!

Mătușa bombăni ceva după obiceiul ei și, tinînd palmele vîrîte în brîu, se uita la unchi-meu cu o privire plină de prevestiri rele, aproape deznădăjduită șl, în Ioc de răspuns, oftă adînc, cu amărăciune.

— Ce ai, femeie, ai înnebunit?

— Să nu iasă vreun haiduc din pădure și să bage cuțitul în tine! rosti mătușa-mea, adunîndu-și toate puterile să vorbească, dar neizbutind decît să șoptească. Totdeauna vorbea ea așa în bobote. Dumnezeu s-o ierte!

— Ce fel de haiduc ziua-n amiaza mare, cînd prin părțile noastre, de cînd mă știu, nu s-au pomenit haiduci nici noaptea?!

— Nu se întîmplă totdeauna la fel… Te prinde, te tîrăște în pădure și te jupoaie ca pe un țap… Vaaai!

Unchiul, săracul, mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, se închină cu mîna stîngă, apoi ieși supărat. Mătușa băgă mîinile în brîu, privi în urma iui cu groază și șopti după obiceiul ei:

— Or să-l înjunghie ca pe un miel!… Vaaai!

Da, așa era buna și înțeleaptă mea mătușă. Acum cînd scriu toate acestea, parcă o văd și parcă îi aud bodogăneala ei prevestitoare de rele.

Dacă ar trăi și azi, sărmana, ar vedea, cu o deznădejde neprefăcutâ, mii de primejdii în povestirea mea: în fiecare propozițiune, în fiecare cuvînt, în fiecare literă. Parcă o aud prevestindu-mi răul și bombănind încet cu vocea ei bine cunoscută:

„Vaaai!… O să vină jandarmul, să te aresteze îndată!…“

„Vaaai!… te arestează!“ ar fi spus răposata mea mătușă.

E frumos să-ți amintești de oamenii apropiați și dragi, care azi nu mai sînt în viață! Dar la urma urmei, cum mi-a spus cineva, ce legătură e între răposata mea mătușă și această povestire?

Sincer vorbind și eu mă întreb: la naiba, ce legătură poate fi între răposată și toată povestirea asta? Totuși, există una. Așa cum este între Parlament și Senat. Dar, dacă trebuie, hai fie. Cine oare s-ar putea întreba daca faptele au vreo legătură și un sens? Doar la noi, slava domnului, ca nicăieri în altă parte, este un bun obicei de a se face totul anapoda, așa cum nu trebuie, fără sens și logică. Atunci de ce să fiu eu mai cu moț în această țară, unde toate sînt lipsite de sens, și să-mi închipui că, povestirea mea poate avea vreun sens. Cînd avem o soartă așa de minunată, pentru ce să nu spunem : „hai, fie cum o fi, ce mai stai la gînduri, pornește“.

„Vaaai!“ vorba mătușii.

Daca omul s-ar gîndi mai bine (dacă, bine-înțeles, există oameni care se ocupă cu un astfel de sport primejdios), ar trebui s-o considere pe răposata mea mătușă o personalitate.

Vedeți ce trăsnaie mi-a trecut prin cap!

Insă fie ce-o fi, trebuie să mărturisesc ce-mi stă pe suflet că „mult iubita și năpăstuita noastră țară“ seamănă leit cu răposata mea mătușă.

Inainte de a merge la școală, pe cînd eram de-o șchioapă, m-a educat biata mătușă, ca orice femeie înțeleaptă, fără bătaie. Mai tîrziu m-am dus la școală. Incepînd din clasele primare și pînă în cele superioare, exista un program minunat. Și astăzi încă, eu tot cred că mătușă-mea trebuie să fi făcut parte, săraca, din consiliul de conducere al școlii, unde, sînt convins, a avut o mare influență. Căci școala a continuat să mă educe ca și mătușa, însă ceva mai temeinic, folosind și bătaia.

La școală, de ce să nu recunosc, mi-a fost mult mai greu decît lîngă mătușă-mea. Încă de la alfabet, au început să curgă povețele de bună purtare.

„Copilul cuminte pleacă de la școală de-a dreptul acasă. Merge liniștit, se uită bine pe unde calcă și nu privește nici în dreapta, nici în stînga. Cînd intră în casă, sărută mîna celor mari, își orînduiește cărțile și se așază cuminte la locul lui.“

„Cînd pleacă spre școală, copilul cuminte merge liniștit, se uită unde calcă și îndată ce intră în clasă își așază cărțile și stă cuminte la locul său. Mîinile și le pune pe bancă.“

Iată un băiețaș: e cuminte, liniștit, delicat. În mîna dreaptă ține cărțile, stînga e lipită de șold. Are chipul senin, privește înainte cu atenție. Figura lui a căpătat o expresie cam caraghioasă. Calcă cu băgare de seamă, măsurat, mai bine zis face pași exacți, la centimetru, și nu se uită nici în dreapta, nici în stînga, deși pe lingă el troc din toate părțile atîția oameni. Nici un obiect nu-i atrage atenția — și nici n-ar putea s-o facă. Tot așa merg și ceilalți copii; e plină strada de ei, dar ei nu se văd unul pe altul. Intră în școală aproape fără să se audă, se așază fiecare la locul lui, își pun mîinile pe bancă și stau atît de liniștiți și nemișcați de parcă stau în fața fotografului. Sînt foarte atenți la fiecare cuvînt al învățătorului. De la școală pleacă acasă tot așa de disciplinați. Așa am fi arătat noi dacă am fi fost copii foarte cuminți. Mătușii îi plăceau mult aceste reguli de purtare. Noi însă nu izbuteam să ne conducem chiar exact după ele. Fiecare dintre noi greșea — unii mai puțin, alții mai mult, și de aceea învățătorul, om cu socoteală, ne pedepsea — pe unii mai puțin, pe alții mai mult.

— Domnule, vă rog, el a alergat pe drum!

— Să stea în genunchi, hotăra învățătorul.

— Domnule, vă rog, băiatul acesta se uită pe geam!

— Să stea în genunchi!

— Domnule, vă rog, el a vorbit!

Poc o palmă.

— Domnule, vă rog, acesta a sărit prin clasă!

— Să rămînă la arest!

— Domnule, vă rog, acela a cîntat!

O altă palmă.

— Domnule, vă rog, să vedeți, el s-a jucat cu mingea!

— Să stea în picioare!

Bătrînul și bunul nostru învățător era atent și veghea cu ochiul neobosit ca nu cumva să facem ceva neprevăzut în program. Pe lingă palma lui care vorbea răsunător, folosea și lectura scrisă pentru tineret. Aici erau de toate: un fel de Floare culeasă de cutare și cutare, apoi Un buchet de flori, cules de cutare și cutare pentru iubiții copii. Numai titluri frumoase și conținut instructiv, sănătos:

„A fost odată un copil neastîmpărat, care s-a urcat într-un copac. Dar el a alunecat, a căzut din copac și și-a rupt piciorul. Și așa a rămas toată viața șchiop.“

„A fost odată un copil neascultător. El nu urma povețele bune. O dată a alergat pe stradă a transpirat tare, l-a prins un vînt rece, a răcit și a căzut la pat grav bolnav. Sărmana lui mamă a vegheat și a plînș nopți în șir la căpătîiul lui. După o boală îndelungată, copilul neascultător a murit, întristîndu-i asțfel pe bunii lui părinți. Copiii cuminți nu fac astfel de fapte.“

„Un alt copil neastîmpărat hoinărea tot timpul pe stradă. La el s-a repezit un animal sălbatic, fioros și l-a sfîșiat.“

După fiecare istorioară citită, învățătorul explica morala.

— Ce-am citit acum? întreba el.

— Noi am citit cum a fost odată un băiat neascultător, care se plimba tot timpul pe stradă și cum s-a repezit la el un animal sălbatic și l-a sfîșiat.

— Ce ne învață această povestire?

— Această povestire ne învață că nu trebuie să ne plimbăm pe stradă.

— Așa este.

— Dar cum este copilul care s-a plimbat?

— Este un băiat neastîmpărat și rău.

— Dar copiii buni ce fac?

— Copiii buni nu se plimbă, de aceea pe el îi iubesc părinții și învățătorul.

— Foarte bine.

„A mai fost odată un copil care stătea în odaie și privea pe geam. Un alt copil a tras cu prăștia într-un porumbel, dar nu l-a nimerit. Porumbelul a zburat vesel, dar piatra a lovit geamul și l-a spart. Copilul care stătea și privea pe geam a fost lovit în ochi și-a rămas chior pe viață.“

— Cum este copilul care stătea în cameră la geam?

— E un copil neascultător și rău.

— Ce ne învață povestirea?

— Povestirea ne învață că nu trebuie să stăm la geam, pentru că așa fac numai copiii răi și neascultători.

— Dar ce fac copiii buni?

— Copiii buni nu stau în odăi unde sînt ferestre!

Fiecare istorioară era frumos explicată și din ea se desprindea morala folositoare pentru copiii buni și ascultători.

Copiii buni nu merg, nu aleargă, nu vorbesc, se urcă în copaci, nu mănîncă fructe, nu beau apă rece, nu se duc în pădure, nu se scaldă și — cîte și mai cîte. În sfîrșit, eram copleșiți de asemenea morală înțeleaptă și folositoare. Cîteodată ne luam la întrecere, să vedem care va sta mai mult timp nemișcat. Toți eram, mai mult sau mai puțin, copii buni, cuminți și ascultam povețele celor mari.

(pagina următoare)

 

[1] Țesătură de lină, păroasă (n. r.).

Conducătorul (2/3)

(pagina precedentă)

A doua zi s-au strîns toți cei care voiau să plece la drum lung. Mai mult de două sute de familii au venit la locul hotărit și puțini au mai rămas la vechea vatră.

Era trist să privești acea gloată de țărani nevoiași, goniți de sărăcia cruntă, siliți să-și părăsească ținutul unde s-au născut și în care sînt mormintele străbunilor. Pe chipurile lor întunecate, arse de soare, suferința anilor îndelungați a lăsat urme adînci. Fețele lor erau umbrite de o amară deznădejde. In ceasul acela, în ochii lor licărea prima rază de spetanță, dar și o tristețe. Își părăseau vatra unde s-au născut și au crescut. Vedeai cîte un bătrîn cum plîngea pe furiș. Lacrimile îi picurau pe obrazul zbîrcit. Întorcea capul, încolțit de o presimțire rea. Ar fi vrut să rămînă pe loc, să mai aștepte vreo cîteva zile. Mai bine să-și lase oasele în pămîntul acela pietros decît să caute cine știe pe unde, meleaguri mai bune. Unele femei plîngeau în hohote. Boceau pe mormintele părinților. Bărbații nu voiau să se lase înduioșați. Și au început să strige: „Ce vreți voi? Să flămînzim în ținutul ăsta blestemat și să trăim în bordeiele astea?“ Dar parcă și ei ar fi vrut, dacă ar fi vrut o putere uriașă, să ducă cu ei întreg ținutul blestemat, cu bordeie cu tot. Era acolo viața tor.

Vorbe, gălăgie! Gloată de oameni neliniștiți. Și bărbații erau îngrijorați. Copiii purtați de mamele lor în spate, ca în leagăn, începură să țipe. Neliniștea a cuprins și vitele. Ici vezi o vacă slabă, colo o mîrțoagă costelivă cu capul mare și picioare ciolănoase. E împovărată cu țoale, traiste, cu saci grei peste samar. Sărmana se împleticește sub povară, dar se ține bine, ba mai și nechează cîteodată. Un măgar abia se mai vede dintre poveri. Copiii mai mari duc cîinii de lanțuri. Țipete, vaiete, înjurături, plînsete, lătraturi, nechezat de cai, ba din cînd în cînd și răgete de măgar. Conducătorul însă nu spunea nici un cuvînt, de parcă întreaga gloată, tot tumultul acela, se afla în altă lume. Adevărat înțelept!

El sta neclintit, cu capul plecat, tăcea și gîndea. Cîteodată mai scuipa, și atîta tot. Această muțenie îi aduse atîta popularitate, încît fiecare era în stare să sară pentru el în foc și în apă. Unii țărani spuneau:

— Măi, da’ fericiți sîntem că am dat peste un asemenea om. Dacă am fi plecat fără el, ferească dumnezeu, ne-am fi prăpădit.

— Da-i deștept, măi frate! Tace tot timpul. N-a spus încă nici un cuvînt! îl lăudă altul, privind spre conducător cu venerație și mîndrie.

— Ce-ar avea de vorbit? Care vorbește mult, ăla gîndește puțin, să știi tu asta. E înțelept, se înțelege, tace și gîndește!… rosti un alt țăran minunîndu-se.

— Apăi, nici nu-i ușor să călăuzești atîta lume! El trebuie să gîndească, dacă și-a luat o asemenea greutate pe umerii lui.

A sosit și timpul plecării. Au mai așteptat puțin, să mai vină vreunul care voia să meargă cu ei. Dar nu s-a mai arătat nimeni. Nu mai puteau aștepta.

— Nu pornim? îl întrebară pe conducător.

El se ridică fără nici o vorbă.

În jurul conducătorului s-au adunat cei mai puternici și mai hotărîți oameni din sat, să-i vie în ajutor la primejdie, să-l păzească ca nu cumva să i se întîmple ceva.

Conducătorul, încruntat după cum îi era felul, cu capul plecat, făcu vreo cîțiva pași, lovind cu bastonul în pămînt și oamenii porniră după el strigînd de cîteva ori: „Trăiască!“ Conducătorul a mai făcut vreo cîțiva pași și s-a izbit de gardul primăriei. S-a oprit el acolo, s-a oprit și mulțimea. Conducătorul s-a tras puțin într-o parte și a ciocănit de vreo două trei ori cu toiagul în gard.

— Ce să facem? l-au întrebat oamenii. El tăcea.

— Cum ce să facem? strigară cei din jurul conducătorului. Dărîmăm gardul! Asta trebuie să facem! Nu vedeți? Omul ne arată ce trebuie să facem!

— Poarta e aici, uite poarta! au țipat copiii, aratînd poarta rămasă în urmă.

— Ssst! liniște, copii!

— Doamne ajută-ne, ce se întîmplă oare? se văicăreau cîteva femei.

— Nici un cuvînt, el știe ce trebuie să facem. Să dărîmăm gardul!

În cîteva minute, gardul dispăru de parcă nici n-ar fi fost.

Și așa au trecut mai departe.

N-au mers nici vreo sută de pași și conducătorul nimeri în niște mărăcini și se opri. S-a tras cu greu înapoi, și a început să lovească cu bastonul, cînd în dreapta cînd în stînga. S-au oprit cu toții.

— Ce s-a mai întîmplat? strigară unii din spate.

— Să se scoată mărăcinișul, porunciră din nou cei din jurul conducătorului.

— Uile drumul bun, e pe lîngă mărăciniș, uite drumul pe lîngă mărăciniș! strigau copiii și unii dintre oameni.

— Da, ăsta e drumul — îi luară în ris cei din jurul conducătorului — dar cine știe încotro duce, chiorii dracului? Aici nu pot porunci toți El știe să ne ducă pe drumul cel mal drept, ce mai stăm? Să sulgem mărăcinii!

Și-au început să-i smulgă.

— Aoleu! striga cîte unul. M-am înțepat.

— Aoleu! țipa altul, mi-am zgîriat obrazul.

— Frățioare, nimic nu-i pe lume fără suferință. Trebuie să și suferim dacă vrem să izbîndim, îi încurajau cei din jurul conducătorului.

După multă trudă, făcură drum prin mărăciniș și porniră mai departe.

Au mai mers ce-au mers și au dat peste niște pari bătuți în pămînt.

I-au scos repede și-au pornit mai departe.

În ziua aceea au mers puțin. Au înlăturat din cale și alte piedici. Au mers puțin și din pricina hranei neîndestulătoare. Unii luaseră pîine uscată și doar cîteva smochine, alții numai pîine, ca să-și amăgească foamea, cîuțiva nici pîine n-aveau, Slavă domnului, era vară, și se mal găseau destule poame prin păduri.

Deși în prima zi au înaintat puțin, ei se simțeau totuși foarte obosiți. Primejdii nu le-au Ieșit în cale și nici accidente nu prea au fost.

Unei femei i-a intrat un mărăcine în ochiul stîng, dar s-a oblojit cu o cîrpă udă. Unui copil i-a căzut un par peste picioare. Sărmanul șchiopăta și plîngea. Un bătrîn s-a împiedicat de un ciot, a căzut și și-a scrîntît piciorul; i s-a pus ceapă zdrobită și a răbdat cu bărbăție durerea. A mers mai departe, cu curaj, după conducător, sprijinindu-se în toiag (mulți ziceau că moșul minte, că nu și-ar fi scrîntit piciorul, că se preface, că vrea șă se întoarcă în vatra satului). Doar cîțiva au scăpat nezgîriați. Bărbații răbdau fără să crîcnească, femeile blestemau ceasul cînd au plecat; copiii, de bună seamă plîngeau, căci nu pricepeau cît de mare poate fi răsplata suferințelor. Dar toate astea erau fleacuri. Oamenii se gîndeau la țelul lor.

Spre fericirea și bucuria tuturor, conducătorului nu i s-a întîmplat nimic. De altminteri, el era și cel mai păzit, însă de multe ori omul mai are și noroc…

La primul popas s-au rugat, mulțumind lui dumnezeu că au călătorit bine în prima zi și că nu i s-a întîmplat nici cel mai mic rău conducătorului. După rugăciune, a vorbit unul dintre cei mai curajoși. Pe față se vedea o vînătaie. Dar el nici nu se sinchisea.

— Fraților, slavă domnului, am trecut o zi cu bine. Drumul nu-i ușor, dar trebuie să înfruntăm fără teamă toate piedicile. Știm că acest drum greu duce spre fericirea noastră. Dumnezeu, milostivul, să ni-l păzească pe conducător de toate relele. Să ne călăuzească mai departe…

— Dacă-i așa, mîine am să pierd și ochiul celălalt!… mormăi supărată o femeie.

— Aoleu, piciorul! se văita moșul, încurajat de spusele femeii.

Copiii scînceau și plîngeau tot timpul iar mamele cu greu îi puteau liniști.

— Da, ai să pierzi și celălalt ochi, răspunse cel cu vînătaia. Ei, și! Nu-i o pagubă prea mare dacă o femeie pierde ochii, cînd noi vrem să ne scăpăm viața! E rușine să te vaieți. Te gîndești oare la binele și fericirea copiilor tăi? Jumătate din noi de s-ar prăpădi pe drum și tot e puțin. Mare pagubă: un ochi! Ce nevoie ai tu de ochi cînd are cine să vadă pentru noi? Nu cumva credeți că pentru un ochi al tău și pentru piciorul moșului ne-om întoarce din drum?

— Moșul minte! Minte! Moșul se preface, vrea să se întoarcă îndărăt! săriră cu gura pe el bărbații.

— Fraților, cui nu-i place — grăi din nou cel ce vorbise la început să se întoarcă. Și dacă merge alături de noi să nu se văicărească, să nu cumva să-i tulbure pe ceilalți. Eu unul merg după conducătorul nostru luminat pînă m-or ține puterile.

— Om merge toți, om merge toți după el pînă la ultima suflare.

Conducătorul tăcea.

Oamenii îl priveau și șopteau:

— Tace tot timpul și gîndește!

— Înțelept om!

— Ia te uită ce frunte are, frațioare!

— Și e încruntat.

— De nădejde!

— E tare îndrăzneț, s-a văzut asta.

— E îndrăzneț. A făcut un semn cu bastonul, și gardul, și parii, și mărăcinii, toate au dispărut.

(pagina următoare)