Tag Archive | întristare

Conducătorul (2/3)

(pagina precedentă)

A doua zi s-au strîns toți cei care voiau să plece la drum lung. Mai mult de două sute de familii au venit la locul hotărit și puțini au mai rămas la vechea vatră.

Era trist să privești acea gloată de țărani nevoiași, goniți de sărăcia cruntă, siliți să-și părăsească ținutul unde s-au născut și în care sînt mormintele străbunilor. Pe chipurile lor întunecate, arse de soare, suferința anilor îndelungați a lăsat urme adînci. Fețele lor erau umbrite de o amară deznădejde. In ceasul acela, în ochii lor licărea prima rază de spetanță, dar și o tristețe. Își părăseau vatra unde s-au născut și au crescut. Vedeai cîte un bătrîn cum plîngea pe furiș. Lacrimile îi picurau pe obrazul zbîrcit. Întorcea capul, încolțit de o presimțire rea. Ar fi vrut să rămînă pe loc, să mai aștepte vreo cîteva zile. Mai bine să-și lase oasele în pămîntul acela pietros decît să caute cine știe pe unde, meleaguri mai bune. Unele femei plîngeau în hohote. Boceau pe mormintele părinților. Bărbații nu voiau să se lase înduioșați. Și au început să strige: „Ce vreți voi? Să flămînzim în ținutul ăsta blestemat și să trăim în bordeiele astea?“ Dar parcă și ei ar fi vrut, dacă ar fi vrut o putere uriașă, să ducă cu ei întreg ținutul blestemat, cu bordeie cu tot. Era acolo viața tor.

Vorbe, gălăgie! Gloată de oameni neliniștiți. Și bărbații erau îngrijorați. Copiii purtați de mamele lor în spate, ca în leagăn, începură să țipe. Neliniștea a cuprins și vitele. Ici vezi o vacă slabă, colo o mîrțoagă costelivă cu capul mare și picioare ciolănoase. E împovărată cu țoale, traiste, cu saci grei peste samar. Sărmana se împleticește sub povară, dar se ține bine, ba mai și nechează cîteodată. Un măgar abia se mai vede dintre poveri. Copiii mai mari duc cîinii de lanțuri. Țipete, vaiete, înjurături, plînsete, lătraturi, nechezat de cai, ba din cînd în cînd și răgete de măgar. Conducătorul însă nu spunea nici un cuvînt, de parcă întreaga gloată, tot tumultul acela, se afla în altă lume. Adevărat înțelept!

El sta neclintit, cu capul plecat, tăcea și gîndea. Cîteodată mai scuipa, și atîta tot. Această muțenie îi aduse atîta popularitate, încît fiecare era în stare să sară pentru el în foc și în apă. Unii țărani spuneau:

— Măi, da’ fericiți sîntem că am dat peste un asemenea om. Dacă am fi plecat fără el, ferească dumnezeu, ne-am fi prăpădit.

— Da-i deștept, măi frate! Tace tot timpul. N-a spus încă nici un cuvînt! îl lăudă altul, privind spre conducător cu venerație și mîndrie.

— Ce-ar avea de vorbit? Care vorbește mult, ăla gîndește puțin, să știi tu asta. E înțelept, se înțelege, tace și gîndește!… rosti un alt țăran minunîndu-se.

— Apăi, nici nu-i ușor să călăuzești atîta lume! El trebuie să gîndească, dacă și-a luat o asemenea greutate pe umerii lui.

A sosit și timpul plecării. Au mai așteptat puțin, să mai vină vreunul care voia să meargă cu ei. Dar nu s-a mai arătat nimeni. Nu mai puteau aștepta.

— Nu pornim? îl întrebară pe conducător.

El se ridică fără nici o vorbă.

În jurul conducătorului s-au adunat cei mai puternici și mai hotărîți oameni din sat, să-i vie în ajutor la primejdie, să-l păzească ca nu cumva să i se întîmple ceva.

Conducătorul, încruntat după cum îi era felul, cu capul plecat, făcu vreo cîțiva pași, lovind cu bastonul în pămînt și oamenii porniră după el strigînd de cîteva ori: „Trăiască!“ Conducătorul a mai făcut vreo cîțiva pași și s-a izbit de gardul primăriei. S-a oprit el acolo, s-a oprit și mulțimea. Conducătorul s-a tras puțin într-o parte și a ciocănit de vreo două trei ori cu toiagul în gard.

— Ce să facem? l-au întrebat oamenii. El tăcea.

— Cum ce să facem? strigară cei din jurul conducătorului. Dărîmăm gardul! Asta trebuie să facem! Nu vedeți? Omul ne arată ce trebuie să facem!

— Poarta e aici, uite poarta! au țipat copiii, aratînd poarta rămasă în urmă.

— Ssst! liniște, copii!

— Doamne ajută-ne, ce se întîmplă oare? se văicăreau cîteva femei.

— Nici un cuvînt, el știe ce trebuie să facem. Să dărîmăm gardul!

În cîteva minute, gardul dispăru de parcă nici n-ar fi fost.

Și așa au trecut mai departe.

N-au mers nici vreo sută de pași și conducătorul nimeri în niște mărăcini și se opri. S-a tras cu greu înapoi, și a început să lovească cu bastonul, cînd în dreapta cînd în stînga. S-au oprit cu toții.

— Ce s-a mai întîmplat? strigară unii din spate.

— Să se scoată mărăcinișul, porunciră din nou cei din jurul conducătorului.

— Uile drumul bun, e pe lîngă mărăciniș, uite drumul pe lîngă mărăciniș! strigau copiii și unii dintre oameni.

— Da, ăsta e drumul — îi luară în ris cei din jurul conducătorului — dar cine știe încotro duce, chiorii dracului? Aici nu pot porunci toți El știe să ne ducă pe drumul cel mal drept, ce mai stăm? Să sulgem mărăcinii!

Și-au început să-i smulgă.

— Aoleu! striga cîte unul. M-am înțepat.

— Aoleu! țipa altul, mi-am zgîriat obrazul.

— Frățioare, nimic nu-i pe lume fără suferință. Trebuie să și suferim dacă vrem să izbîndim, îi încurajau cei din jurul conducătorului.

După multă trudă, făcură drum prin mărăciniș și porniră mai departe.

Au mai mers ce-au mers și au dat peste niște pari bătuți în pămînt.

I-au scos repede și-au pornit mai departe.

În ziua aceea au mers puțin. Au înlăturat din cale și alte piedici. Au mers puțin și din pricina hranei neîndestulătoare. Unii luaseră pîine uscată și doar cîteva smochine, alții numai pîine, ca să-și amăgească foamea, cîuțiva nici pîine n-aveau, Slavă domnului, era vară, și se mal găseau destule poame prin păduri.

Deși în prima zi au înaintat puțin, ei se simțeau totuși foarte obosiți. Primejdii nu le-au Ieșit în cale și nici accidente nu prea au fost.

Unei femei i-a intrat un mărăcine în ochiul stîng, dar s-a oblojit cu o cîrpă udă. Unui copil i-a căzut un par peste picioare. Sărmanul șchiopăta și plîngea. Un bătrîn s-a împiedicat de un ciot, a căzut și și-a scrîntît piciorul; i s-a pus ceapă zdrobită și a răbdat cu bărbăție durerea. A mers mai departe, cu curaj, după conducător, sprijinindu-se în toiag (mulți ziceau că moșul minte, că nu și-ar fi scrîntit piciorul, că se preface, că vrea șă se întoarcă în vatra satului). Doar cîțiva au scăpat nezgîriați. Bărbații răbdau fără să crîcnească, femeile blestemau ceasul cînd au plecat; copiii, de bună seamă plîngeau, căci nu pricepeau cît de mare poate fi răsplata suferințelor. Dar toate astea erau fleacuri. Oamenii se gîndeau la țelul lor.

Spre fericirea și bucuria tuturor, conducătorului nu i s-a întîmplat nimic. De altminteri, el era și cel mai păzit, însă de multe ori omul mai are și noroc…

La primul popas s-au rugat, mulțumind lui dumnezeu că au călătorit bine în prima zi și că nu i s-a întîmplat nici cel mai mic rău conducătorului. După rugăciune, a vorbit unul dintre cei mai curajoși. Pe față se vedea o vînătaie. Dar el nici nu se sinchisea.

— Fraților, slavă domnului, am trecut o zi cu bine. Drumul nu-i ușor, dar trebuie să înfruntăm fără teamă toate piedicile. Știm că acest drum greu duce spre fericirea noastră. Dumnezeu, milostivul, să ni-l păzească pe conducător de toate relele. Să ne călăuzească mai departe…

— Dacă-i așa, mîine am să pierd și ochiul celălalt!… mormăi supărată o femeie.

— Aoleu, piciorul! se văita moșul, încurajat de spusele femeii.

Copiii scînceau și plîngeau tot timpul iar mamele cu greu îi puteau liniști.

— Da, ai să pierzi și celălalt ochi, răspunse cel cu vînătaia. Ei, și! Nu-i o pagubă prea mare dacă o femeie pierde ochii, cînd noi vrem să ne scăpăm viața! E rușine să te vaieți. Te gîndești oare la binele și fericirea copiilor tăi? Jumătate din noi de s-ar prăpădi pe drum și tot e puțin. Mare pagubă: un ochi! Ce nevoie ai tu de ochi cînd are cine să vadă pentru noi? Nu cumva credeți că pentru un ochi al tău și pentru piciorul moșului ne-om întoarce din drum?

— Moșul minte! Minte! Moșul se preface, vrea să se întoarcă îndărăt! săriră cu gura pe el bărbații.

— Fraților, cui nu-i place — grăi din nou cel ce vorbise la început să se întoarcă. Și dacă merge alături de noi să nu se văicărească, să nu cumva să-i tulbure pe ceilalți. Eu unul merg după conducătorul nostru luminat pînă m-or ține puterile.

— Om merge toți, om merge toți după el pînă la ultima suflare.

Conducătorul tăcea.

Oamenii îl priveau și șopteau:

— Tace tot timpul și gîndește!

— Înțelept om!

— Ia te uită ce frunte are, frațioare!

— Și e încruntat.

— De nădejde!

— E tare îndrăzneț, s-a văzut asta.

— E îndrăzneț. A făcut un semn cu bastonul, și gardul, și parii, și mărăcinii, toate au dispărut.

(pagina următoare)

Conducătorul (1/3)

— Frați și prieteni, am ascultat cuvîntul vostru și acum vă rog să mă ascultați și voi pe mine. Adunările și vorbele noastre nu fac nici două parale atîta timp cît mai stăm în acest nenorocit tinut. Pe pietrele astea niciodată n-a răsărit nimic, chiar în anii cei mai ploioși, darmite acum, pe o secetă cum nu s-a mai pomenit.

— Pînă cînd o să ne tot adunăm ca să pălăvrăgim fără nici un folos? Vitele ne pier de foame; copiii ni s-or prăpădi și ei, vom muri și noi răpuși de foamete. Trebuie să alegem o altă cale. Eu cred că-i mai bine să părăsim acest ținut sterp, să plecăm în căutarea unui pămînt mai bun și mai roditor, căci aici nu se poate trai.

Așa a vorbit o dată la o adunare, cu glas stins, un locuitor dintr-un ținut sterp. Unde și cînd a fost asta, socotesc că nu vă interesează. Principalu-i să credeți că s-a întîmplat într-adevăr cîndva, într-un ținut oarecare. Atît este de aiunș. Ce-i drept, odată, mă încăpățînam să cred că tot ce vă povestesc este născocire, însă încetul cu încetul m-am dezbărat de această gravă greșeală, Acum cred cu tărie că tot ce vă voi povesti s-a întîmplat, și se va mai întîmpla undeva, cîndva. Niciodată nu voi izbuti să născocesc așa ceva.

Cei ce ascultau cuvintele acelui om aveau chipuri palide, supte, priviri întunecate. Țineau mîinile în cingătoare și se simțeau parcă înviorați la auzul acelor cuvinte. Fiecare din ei se și vedea într-un ținut bogat, unde munca este răsplătită cu rod pîrguit, greu.

„Așa e, așa e!“… aprobară ei cu glasuri stinse.

— Dar unde este ținutul, e aproape? se auzi o șoaptă tărăgănată de undeva.

— Fraților! vorbi unul cu o voce ceva mai puternică, noi trebuie să dăm ascultare acestei povețe, pentru că așa nu se mai poate. Am muncit și ne-am chinuit în zadar. Ne-am rupt și bucățica de la gură și am semănat, dar au năvălit puhoaiele și au luat și sămînța, și pămîntul, de-a lăsat piatra goală. Vreți să rămîneti aici pe vecie, ca să muncim din zori și pînă-n noapte și să fim mereu flămînzi și însetați, goi și desculți? Trebuie să plecăm în căutarea unui pămînt mai darnic, mai roditor.

— Să plecăm, să plecăm numaidecît, aici nu se mai poate trăi, se auzi un freamăt și mulțimea aceea porni așa, deodată, fără să se gîndească încotro se duce.

— Stați, fraților, încotro ați apucat-o? spuse iarăși cel care vorbise lâ început. Da, trebuie să plecăm, dar nu așa. Trebuie să știm unde o pornim, altfel s-ar putea să pierim pe drumuri în loc să ne salvăm. Propun să alegem un conducător, un om de-al nostru de care să ascultăm cu toții. El să ne călăuzească pe drumul cel mai drept.

— Să-l alegem, să-l alegem numaidecît!… strigau oamenii aceia deznădăjduiți.

Atunci s-a iscat o învălmășeală, un adevărat haos. Toți strigau, vorbeau, dar nimeni nu asculta. Nu s-auzea nici cer, nici pămînt. Mulțimea s-a risipit, apoi s-a strîns în grupuri. În fiecare grup se șușotea ceva. Apoi grupurile s-au împrăștiat și au rămas doar cîte doi, față în față. Își vorbeau repede, se trăgeau de mînecă, se întrerupeau. Apoi se adunară din nou și iarăși se porniră să vorbească toți deodată.

— Fraților, răsună o voce puternică, ce acoperi glasurile răgușite și surde. Așa nu putem face nimic. Vorbim cu toții și nimeni nu vrea să asculte. Alegem un conducător! Dar pe care dintre noi am putea să-l alegem? Care dintre noi a cutreierat mai mult și cunoaște temeinic drumurile? Ne știm bine. Eu vă spun drept, n-aș îndrăzni să-mi încredințez soarta mea și a copiilor mei nici unuia dintre cei de față. Dar spuneți-mi, ca6re dintre voi îl cunoaște pe călătorul acela care stă de azi dimineață, acolo la marginea drumului la umbră?…

S-a făcut liniște. Toți s-au întors spre străin și l-au măsurat îndelung.

Acest om, de vîrstă mijlocie, avea fața întunecată de un păr lung și o barbă deasă. Tăcea ca și înainte, și părea frămîntat de gînduri. Ciocănea în pămînt cu un baston gros.

— Ieri i-am văzut pe omul acesta cu un băiețaș. Mergeau pe uliță ținindu-se de mînă. Aseară băiatul a plecat undeva prin sat. El a rămas singur.

— Lasă, frate, lasă fleacurile și prostiile. Ne pierdem vremea degeaba. Fie cine o fi, e călător venit de departe, nu-l știe nimeni de pe aici. Sînt încredințat că el cunoaște bine drumul cel mai drept și mai bun. După cîte văd pare a fi un om foarte, deștept, pentru că tot timpul tace și gîndește. Altul ar fi sărit și s-ar fi amestecat de vreo zece ori pînă acum între noi, sau ar fi intrat în vorbă cu vreunul, dar el, de atîta vreme, stă singur-singurel și tace tot timpul.

— Da, da, tace și gîndește ceva. Asta înseamnă că e foarte deștept, hotărîră și ceilalți, și-l priviră iarăși cu atenție. Fiecare descoperea pe chipul lui cîte o trăsătură fără seamăn, sau licărirea unei inteligențe ascuțite.

N-au mai stat mult pe gînduri. Toți erau de părere că ar fi bine să-l roage pe acest călător să le fie conducător, iar ei să-l asculte și să i se supună fără cîrtire. Parcă însuși dumnezeu îl trimisese, să-i călăuzească în lume, să le găsească un ținut bogat, un pămînt mai mănos.

Aleseră din mijlocul lor zece inși, să se ducă la străin, să-i povestească păsul lor și să-l roage sa le fie conducător.

Cei zece aleși s-au dus la străinul cel tăcut și s-au înclinat în fața lui. Unul dintre ei începu să vorbească despre pămîntul sterp din ținutul lor, despre anii secetoși, despre ceasul greu în care se aflau și sfîrși astfel:

— Sîntem siliți să ne părăsim pămînturile și casele noastre, să plecăm în lume să căutăm un pămînt prietenos. Azi, cînd ne-am hotărît să plecăm din ținutul nostru, dumnezeu s-a milostivit de noi și ni te-a trimis pe tine, străine înțelept, să ne călăuzești și să ne scapi de nenorocire. În numele consătenilor mei, te rog: fii conducătorul nostru și oriîncotro vei porni tu, noi te-om urma. Tu cunoști drumurile, tu ești fără doar și poate născut într-un ținut mai fericit și mai darnic. Noi te-om asculta și ne-om supune tuturor hotărîrilor tale. Vrei, străine înțelept, să ne scapi de la pieire, vrei să ne fii conducător?

În tot timpul acestei lungi cuvîntări, străinul cel înțelept nici n-a ridicat capul. A rămas în aceieași poziție în care l-au găsit: cu capul in jos, încruntat. Tăcea, bătea cu bastonul în pămînt și gîndea. Cînd se făcu tăcere, el strecură scurt, cu răceală, printre dinți:

— Da! Vreau!

— Putem așadar pleca cu tine să căutăm un ținut mai bun?

— Puteți, răspunse străinul cel înțelept fără să ridice capul.

O mare însuflețire cuprinse mulțimea. Au venit și i-au mulțumit, unul cîte unul, cîțiva oameni, dar el n-a mai scos nici un cuvînt.

Toți s-au bucurat cînd au aflat că el primea să le fie conducător. „Abia acum — spuneau ei — se poate prețui marea bunătate ce sălășluește în sufletul acestui străin.“

El nu s-a mișcat din loc, nici capul nu și l-a ridicat să vadă cine-i vorbește. Tăcea și gîndea: la toate vorbele noastre a răspuns numai cu trei cuvinte.

— Adevărat înțelept!… Rară deșteptăciune!… — strigau ei veseli din toate părțile, jurînd cu mîna pe piept că numai dumnezeu l-a trimis la ei ca pe un înger izbăvitor. Erau atît de convinși de izbîndă, încît nimic pe lume nu le putea zdruncina această credință.

Și astfel obștea satului hotărî să pornească chiar a doua zi în zori.

(pagina următoare)