Conducătorul (3/3)

(pagina precedentă)

Așa a trecut prima zi, așa au trecut încă vreo cîteva zile. Nimic de seamă, numai piedici mărunte: au mai nimerit într-un șanț, au căzut într-o groapă, au intrat în alți mărăcini, unii s-au mai lovit în vreo rădăcină, alții și-au mai frînt un picior sau o mînă, cîțiva și-sa spart capetele, însă oamenii îndurau toate fără să crîcnească. Unii dintre bătrîni — e adevărat — s-au prăpădit, dar erau prea bătrîni. „Ar fi murit ei chiar dacă stăteau acasă, darmite pe drum“, spunea cîte unul, spre a le da încredere celorlalți. S-au mai prăpădit și cîțiva copii mai mici de doi ani, dar părinții se mîngîiau, spunînd că de, așa a vrut dumnezeu. Durerea părinților n-a fost mare, căci copiii erau nevîrstnici: „Nu-i cine știe ce nenorocire! Să te ferească dumnezeu să-ți moară copiii cînd au ajuns la vîrsta măritișului, sau însurătorii! Dacă stai și judeci nu prea ai de ce plînge!“ căuta să-i liniștească același glas. Mulți șchiopătau, se împleticeau. Unii își înfășuraseră capetele în basmale. Și-au pus oblojeli reci la cucuie. Alții aveau mîinile înfășurate în cîrpe. Toți erau loviți și zgîriați, aveau hainele numai zdrențe. Totuși mergeau înainte plini de speranță. Toate le-ar fi îndurat ușor, dar foamea îi chinuia amarnic. Doar nădejdea îi împingea mereu înainte.

Într-o zi se petrecu ceva neobișnuit.

Conducătorul mergea înainte, în jurul lui cei mai îndrăzneți. (Mai puțin doi. Nu se știa unde erau. Se spunea că au trădat și au fugit. O dată, unul care cuvînta mereu în fața oamenilor a amintit despre trădarea lor rușinoasă. Vreo cîțiva spuneau însă că ei s-au prăpădit pe drum. Dar aceștia tăceau, să nu-i sperie pe ceilalți.). După garda conducătorului se înșira convoiul. Deodată apăru în fața lor o rîpă stîncoasă grozav de adîncă, un abis. Pereții erau atît de abrupți, încît nimeni n-a îndrăznit să facă un pas mai departe. S-au oprit deodată și curajoșii au privit spre conducător. Cu capul plecat, încruntat și îngîndurat, el tăcea și pășea înainte, lovind cu toiagul, ba în dreapta, ba în stînga, după obicei. Nu privea pe nimeni, nu spunea nimic, pe fața tui nici o schimbare, nici o umbră de teamă. Se apropia de prăpastie. Chiar și cei mai curajoși dintre curajoși au pălit, însă nimeni n-a îndrăznit să-i atragă luarea aminte înțeleptului și neînfricatului conducător. Încă doi pași și conducătorul era pe marginea prăpastie!. Cu ochii. holbați, cuprinși de frica morții, toți au înlemnit. Tocmai cînd cei curajoși voiau să-l apuce, să-l tragă din gura prăpastiei, conducătorul mai făcu doi pași iuți și se prăvăli în abis.

S-a iscat o învălmășeală nemaipomenită. Ți-pete, strigăte. Groaza a pus stăpînire pe toți.

— Stați, încotro ați apucat-o, fraților! Oare așa ne ținem cuvîntui dat? Trebuie să mergem înainte după acest om înțelept. El știe ce face. Nu-i nebun să se arunce în prăpastie. Înainte după el! Poate este ultima primejdie din drumul nostru. Cine știe, poate aici sau dincolo de prăpastie e un pămînt minunat, roditor, hărăzit nouă de dumnezeu. Numai să mergem înainte, fără jertfe doar nu se face nimic! Așa glăsui acel om și făcu vreo doi pași și se aruncă înainte, pierind în prăpastie. A fost urmat de cei mai curajoși, iar după ei s-au repezit cu toții în hău.

Din groaznica prăpastie se auzeau gemete, plînsete, suspine. Puteai jura că în hăul acela nu va rămîne nimeni viu, darmite întreg și sănătos. Însă viața omului e tare. Conducătorul a avut noroc. În timpul căderii s-a agățat, nu se știe cum, de o tufă și n-a pățit nimic. S-a cățărat încetul cu încetul și a ajuns pe buza prăpastiei. În timp ce jos se auzeau plînsete, gemete și strigăte jalnice, el stătea nemișcat. Tăcea și gîndea. Cei de jos, loviți și supărați, începură să-l blesteme, să-l suduie, dar el nu-i băga în seamă.

Unii s-au rostogolit agățîndu-se printr-o minune, în cîte-un copac. Au ieșit cu greu din prăpastie. Unul și-a frînt piciorul, altul mîna, v unul și-a spart capul. Erau plini de sînge. Nici unul din oamenii aceia n-a ieșit nevătămat din hău. Conducătorul însă, nld măcar nu se zgîriase! Toți il priveau cu asprime, chioriș, dar el stătea nemișcat, cu capul în jos, încruntat. Tăcea ți gîndea, ca orice înțelept.

—

A mai trecut un timp. Numărul drumeților în-drăzneți scădea mereu. În fiecare zi pierea unul cîte unul. Cîțiva au pierdut orice nădejde, s-au lăsat păgubași și s-au întors la vatra lor.

Din toți acei țărani care plecaseră să afle un pămînt roditor, mai rămăseseră doar vreo două-zeci. Pe fețele lor trase, palide, se putea citi deznădejdea și nesiguranța. Nimeni nu mai spunea nimic. Tăceau ca și conducătorul. Într-o muțenie grea, mergeau împleticindu-se. Chiar și omul acela cu suflet înflăcărat, care îi încuraja mereu, clătina din cap cu desperare. Amarnic era drumul!

În fiecare zi numărul lor scădea mereu. Erau numai zece călători, fără nădejde, cu chipuri răvășite. Ear, în loc de vorbe scoteau gemete.

Păreau arătări, nu oameni. Mergeau sprijinindu-se in bețe, cu mîinile înfășurate în basmale legate pe după gît, cu capetele oblojite în cîrpe. Erau vlăguiți, fără voință, însîngerați.

Și cei mai îndrăzneți și mai tari dintre ei își pierduseră încrederea. Totuși mergeau înainte, dar se mișcau de parcă dormeau, cu mari sforțări. N-aveau incotro, nu se mai puteau întoarce. Puteau ei oare, după atîtea jertfe să renunțe la visul lor?

—

Se întunecase. Cum se tîrîiau așa sprijinindu-se în bețe, conducătorul pieri deodată din fața lor. Au mai făcut vreo doi pași și s-au pră-vălit și ei într-o rîpă.

— Aoleo, piciorul… Aoleo, măicuță, mîna mea… Aoleo! Aoleo! Din cînd în cînd însă se auzeau scrîșnete și suduieli. Suduiau pe mîndrul lor conducător.

Cînd se lumină de ziuă, conducătorul stătea tot așa cum îl găsiseră în ziua cînd și-l aleseseră. Pe fața lui nici o schimbare.

Din rîpă ieși vorbitorul acela înflăcărat, iar după el încă doi inși. Schilodiți și însîngerați, priviră în jurul lor. Cîți au mai rămas? Erau numai trei. Atunci fură cuprinși de groază și deznădejde. Erau într-un loc necunoscut. Munți, stînci, prăpăstii. Cale bătătorită nicăieri. Acum două zile mergeau pe drum bun, dar îl părăsiseră… Așa a vrut conducătorul… Cei trei rămași în viață se gîndeau la toți cei care pieriseră în drumul acela groaznic. Sufletele lor erau cuprinse de o nesfîrșită silă. Nu mai simțeau durerea trupurilor lor schilodite. Își vedeau pieirea.

Omul acela atît de înflăcărat înainte se apropie de conducător și îl întrebă cu o voce slabă, tremurîndă, plină de durere:

— Încotro mergem?

Conducătorul tăcea.

— Încotro ne îndrepți și unde ne-ai adus? Ne-am încredințat ție toți, cu familiile noastre, am plecat după tine lăsîndu-ne casele și mormintele părinților și moșilor noștri! Voiam să scăpăm de pieire, și tu ne-ai dus la pieire. Două sute de familii te-au urmat. Acum numără să vezi cîți au mai rămas!

— Cum nu sînteți toți? întrebă conducătorul fără să ridice capul.

— Mai mă întrebi?! Ridică-ți capul, privește și numără cîți dintre noi au mai rămas la capătul ăstui drum nenorocit! Privește-ne cum arătăm noi cîți am mai rămas. Mai bine am fi murit, decît să trăim așa, schilozi.

— Nu pot să privesc!

— De ce?

— Sînt orb!

Cei trei au rămas nemișcați, uluiți.

Unul din ei abia a putut întreba:

— Nu cumva ți-ai pierdut vederea în timpul călătoriei?

— M-am născut orb.

Deznădăjduiți, și-au. lăsat capetele în jos.

Vîntul de toamnă sufla amarnic ducînd cu el în vîrțejuri, frunze îngălbenite. Pe crestele munților se lăsa ceața. În văzduhul rece și umed se auzea în răstimpuri fîlfîitul corbilor și-un croncănit sinistru. Soarele era acoperit de nori vineți; ca niște valuri mînioase, norii se rostogoleau undeva departe.

Cei trei se priviră cu groază.

— Încotro s-o luăm acum, fraților? întrebă unul cu o voce ca din mormînt.

— Nu știm!

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)