Stradija (2/12)
Prav tik brega, malo dalje od mesta, kjer sem se izkrcal, sem opazil velikansko marmornato piramido in zlate črke, ki so bile vklesane vanjo. Radoveden sem pristopil, misleč, da bom že tukaj prebral imena slavnih junakov, o katerih mi je pripovedoval oče. Toda kaj še — kakšno presenečenje! V marmor so bile vrezane besede:
»Do semkaj na sever se razprostira dežela slavnega in srečnega naroda, ki mu je véliki bog daroval veliko, redko srečo, da se v ponos deželi in ljudstvu v njegovem jeziku slovniško popolnoma pravilno k pred i vedno spreminja v c.«
Preberem enkrat, dvakrat in se ne morem osvestiti od začudenja, kaj naj vse to pomeni. Kar pa je zame še najbolj čudno, je to, da so bile besede pisane v moji materinščini.
»Resnično, to je jezik, v katerem so govorili moj oče kakor tudi njegovi stari in jaz, dežela pa ni prava: oče mi je pripovedoval o popolnoma drugi deželi.« Ves sem zmeden od tega, da je to isti jezik, a pomislil sem, da bi utegnila biti to dva daljna naroda istega bratskega porekla, iste krvi, ki imata en jezik, a še sama ne vesta drug za drugega. Po malem je začudenost izginila in sem se še sam začel čutiti ponosnega, da je slučajno tudi moja materinščina prav taka in da ima tudi ona to krasno posebnost.
Napotil sem se preko utrdbe in krenil po ulici, ki drži v mesto, da se kje v kakem hotelu odpočijem od dolgega potovanja in si nato poiščem delo, da bi lahko z zaslužkom nadaljeval pot in iskal svojo domovino.
Napravil sem komaj nekaj korakov, že se začno na mah z vseh strani zbirati ljudje okrog mene, kakor okrog kake čudne prikazni. Staro in mlado, moški in zenske se gneto, vzpenjajo, sujejo in stiskajo, da bi me čim bolje videli. Nazadnje se nabere toliko ljudi, da so zagozdili ulico za vsak promet.
Strmé in začudeno me ogledujejo, a tudi mene navdajajo ti neznani ljudje z začudenjem. Kogar koli pogledam, je ves okrašen z redovi in trakovi. Le redkokdo izmed revnejših ima samo po en red ali dva, drugače pa je vsakdo tako nališpan, da mu še obleke ni videti. Nekateri jih imajo tolikanj, da ne morejo vseh nositi na sebi, marveč vlečejo vozičke za seboj, na njih pa vse polno redov za različne zasluge, zvezd, lent in kdo ve kakšnih odlikovanj.
S težavo se utiram pot skozi to množico slavnih ljudi, ki me obdajajo in dušé, kdo se bo zrinil bliže do mene. Nekateri so se celo spričkali zavoljo tega in čuli so se očitki m tistim, ki so postajali predolgo zraven mene:
»Saj ste se ga menda že nagledali, pustite še nas malo, da ga vidimo.«
Kdorkoli pride bliže k meni, se z vso naglico zaplete v pogovor, da ga ne bi kdo odrinil.
Do grla sem bil že sit večno istega povpraševanja in začudenja:
»Od kod pa si?… Kaj nimaš nobenega redu?…«
»Nimam.«
»Koliko pa si star?«
»Šestdeset.«
»Pa še nobenega odlikovanja?!«
»Niti enega ne.«
Zavpili so v množice z glasom, kakor sejmski glumači, ki kažejo čudne prikazni:
»Slišite, ljudje božji, šestdeset let je star človek, pa nima niti enega reda!«
Gneča, hrušč, pritisk — vse močneje in močneje rinejo in iz vseh ulic se gneto in pritiskajo ljudje, da bi prodrli skozi množico in me videli. Nazadnje je prišlo do pretepa in vmešala se je policija, da bi napravila red.
Še preden pa so se začeli pretepati, sem na slepo povprašal tega in onega po zaslugah, zaradi katerih je bil odlikovan.
Nekdo mi je dejal, da ga je odlikoval minister za redke zasluge in požrtvovalnost do domovine, ker je celo leto dni upravljal velike zneske državnega denarja in da so našli pri pregledu v blagajni samo dva tisoč dinarjev manj, kakor bi bilo treba. Prav je tako, so govorili, ker bi bil lahko vse pognal, a mu plemenitost in rodoljubje nista dovolila storiti tega.
Drugi je bil odlikovan, ker je bil mesec dni čuvaj nekih državnih skladišč in skladišče ni pogorelo.
Tretji je bil spet odlikovan, ker je prvi opazil in ugotovil, da se beseda knjiga zelo zanimivo konča na a in začne s k.
Neka kuharica je bila odlikovana, ker je pet let služila v bogati hiši in ukradla samo nekaj srebrnih in zlatih stvari.
Nekdo je bil spet odlikovan, ker po veliki poneverbi po tedanji trapasti praksi ni napravil samomora, marveč je pred sodiščem drzno zaklical:
»Jaz sem v dejanju dokazal svoje nazore in svoje ideje; taki so moji pogledi na svet, vi pa me sodite! Tu me imate!« (Pri tem se je udaril na prsi in stopil za korak naprej.) Ta je, mislim, dobil red za državljanski pogum. (In prav je tako!)
Neki starček je dobil svoj orden, ker je dosegel visoko starost in ker ni umrl.
Nekdo je bil odlikovan, ker je v pičlem pol leta obogatel, ko je dobavil državi pokvarjeno žito in še cel koš drugih stvari.
Neki bogat dedič je bil odlikovan, ker ni zapravil očetovega premoženja in je daroval pet dinarjev v dobrodelne namene.
Pa kdo bi si bil vse zapomnil! Pri vsakem sem si zapomnil samo po eno njegovih odlikovanj, a našteti vse bi bilo nemogoče.
A zdaj, ko je prišlo do spopada in bitke, se je vmešala policija in biriči so začeli razganjati množico, neki mestni oče pa, ali kaj je že bil, je ukazal, naj pripeljejo zaprto kočijo. Posadili so me v kočijo, okrog katere so bili oboroženi biriči, da so odganjali ljudi. On sam pa je prisedel k meni in me odpeljal nekam, a z vseh strani je dirjala množica za vozom.
Voz se je ustavil pred prostrano, pritlično in zapuščeno stavbo.
»Kje pa smo to?« — sem vprašal onega mestnega očeta (jaz vsaj ga imenujem tako), ki je naročil kočijo in je sédel z menoj vanjo.
»To je naša policija.«
Ko sem stopil z voza, sem zagledal dvojico mož, ki sta se pretepala prav pred vrati policije. Policaji stoje naokrog in opazujejo borbo, celo policijski šef in vsi drugi uradniki; zadovoljno gledajo.
»Kaj pa se tepeta?« vprašam.
»Naredba je taka, da se morajo vsi škandali odigrati tu, pred očmi policije, ker saj veste, kako je? Kje pa bi policijski šef in vsi drugi uradniki oblezli vse kote in luknje? Tako je laže za nas in pregledneje. Če se dva sporečeta in se hočeta stepsti, prideta semkaj. Tiste, ki delajo škandal tam doli na cesti, na neuradnem prostoru, moramo kaznovati.«
Gospod šef, nekak zavaljen človek sivih brkov, obrit, s podbratkom pod okroglo brado, je malone omedlel od začudenja, ko me je zagledal.
»Od kod za vraga pa si, človek božji?!…« je dejal, ko si je opomogel od začudenja in razširil roke ter me jel z vseh strani ogledovati.
Tisti, ki je prišel z menoj, je nekaj zašepetal z njim, najbrže mu je referiral, kaj se je zgodilo. Šef se je namršil in me rezko vprašal:
»Od kod si, povej!«
Pričel sem vse natančno pripovedovati, kdo in od kod sem in kam grem, dokler ni postal nervozen in je zavpil:
»Dobro, dobro, pusti te svoje traparije, a povej mi rajši, kar je glavno, kako si smel iti tak ob belem dnevu po cesti?«
Začel sem gledati po sebi in okrog sebe, ali ni kaj nenavadnega na meni, a nisem ničesar zapazil. Tak sem obšel že toliko sveta in nikjer me ni živ krst klical na odgovornost.
»Zakaj pa ne stegneš jezika?« je zavpil oni vljudno, kakor se sploh ponaša policija po predpisih v tej deželi, a opazil sem, da se ves trese od razkačenosti. »V luknjo te vtaknem, ker si povzročil tak škandal na neuradnem kraju in razburil vse mesto in ga pohujšal s svojo oslarijo.«
»Niti besedice ne razumem, gospod, s čim sem mogel napraviti toliko hudega«, sem strahoma pripomnil.
»Star si že, pa še tega ne veš, kar ve vsak smrkavec na ulici… Še enkrat te vprašam: kako si mogel iti tak po, ulici in izzvati nerede in to še na neuradnem prostoru?«
»Pošten in spodoben človek sem.«
»Trap si in še tako star… Spodoben… kje pa imaš potem odlikovanja?«
»Nimam jih.«
»Lažeš, mrha stara!«
»Nimam, bog mi je priča!«
»Niti enega?«
»Niti enega.«
»Koliko pa ti je let?«
»Šestdeset.«
»In v šestdesetih letih niti enega ordna? Kje pa si živel potemtakem? Na luni, kali?«
»Niti enega nimam, prisegam pri vsem na svetu!« — sem se začel rotiti.
Šef je kar osupnil od začudenosti. Zazijal je, izbuljil oči m se zagledal vame, toda niti besedice ni črhnil.
Ko se je malo zavedel od osuplosti, je ukazal uradnikom, naj čim prej prineso kakih deset redov.
Iz stranske sobe so pri priči prinesli kup raznih odlikovanj, zvezd in trakov, redov, ki se nosijo okrog vratu, pa kup svetinj.
Šef je ukazal in v vsej naglici so mi pripeli dve-tri zvezde, en trak, tri-štiri redove pa so mi obesili okrog vratu, nekaj jih pritrdili na suknjo, a razen tega so mi nadeli še kakih dvajset raznih medalj in spomenic.
»Tako, brate!« je vzkliknil šef zadovoljen, da si je izmislil način, ki bo preprečil nadaljnje škandale. »Tako«, — je dodal nato, »zdaj je vsaj malo podoben krščanskemu človeku, tako pa mi je spravil vse mesto pokonci in padel semkaj kakor kakšna pošast… In ti najbrže niti vedel nisi, da praznujemo danes veliko slavje?« je končal vprašanje in se obrnil k meni.
»Nisem vedel.«
»Čudno!« je dejal malo užaljeno, pomolčai in nato rekel:
»Pred petimi leti mi je na današnji dan vrgla kobila žrebca, ki ga zdaj stalno jezdim, in danes dopoldne sem sprejemal čestitke najodličnejših meščanov, zvečer okrog devetih pa bom popeljal svojega konja z bakljado po ulicah in nato bo plesna zabava v prvem hotelu, kamor imajo dostop samo najodličnejši meščani.«
Zdaj je bilo na meni, da bi okamenel od začudenja, toda da ne bi on česa opazil, sem se ovladal in osvestil ter mu izrekel tudi jaz svoje čestitke, rekoč:
»Oprostite, da nisem vedel za ta val slavnostni dan in hudo mi je žal, da vam nisem mogel pravočasno čestitati; zato pa storim to zdaj.«
Od srca se mi je zahvalil za odkritosrčne občutke, ki jih gojim za njegovega zvestega konja, in je pri priči naročil, naj mi prineso malo prigrizka.
Postregli so mi z vinom in slaščicami, nato pa sem se poslovil od šefa in odšel v spremstvu policista (ki ga mi je dal, da bi me spremil do gostilne), okrašen z zvezdami in redovi ter sem lahko mirno hodil po cesti brez hrupa in gneče ljudi, ki bi se bila zbrala, če bi hodil takole brez vseh odlikovanj.
Tisti policist me je odvedel v gostilno »Pri mili izmučeni domovini«. Gostilničar mi je dodelil sobo, jaz pa sem šel, da bi se odpočil. Težko sem že čakal, da bi bil sam in se zbral od čudnih vtisov, ki jih je napravila ta dežela name, ko sem prvič stopil vanjo.
Králevic Marko podruhé mezi Srby (5/5)
Kdo chce s vlky býti, musí s nimi výti… A tak se i Marko musel do jisté míry přizpůsobit zavedeným zvyklostem a začít po boku svých zdárných potomků přešlapovat, strkat se a uplivovat před ministerskými dveřmi a čekat, až ho přijme pan ministr, aby si vyprosil nějaké místečko, třeba mizerné — jen když bude mít z čeho žít.
Toť se rozumí, že to postávání a popocházení před páně ministrovými dveřmi trvalo pár dní, a pak mu řekli, aby žádost předal k zaknihování v archívu.
Pan ministr z té Markovy žádosti velkou radost neměl.
„Lidičky, co mám s tím člověkem dělat? Vážíme si ho, to prosím ano, komu čest, tomu čest, ale neměl se vracet z onoho světa. Není to člověk do naší doby.“
Nakonec mu s ohledem na jeho velkou proslulost a dřívější zásluhy přidělil místo policejního praktikanta v jednom okrese, kde lišky dávají dobrou noc.
Po velkém handrkování se Markovi podařilo získat zpátky oděv a zbraně a ostatní věci. Na ministerstvu je uprosil, aby mu dali jeden plat dopředu, a nejdřív ze všeho se vypravil pro Šarce.
Šarac, přestože si k posledku nežil nejhůř, nevypadal ani zdaleka jako kdysi, tuze sešel; ostatně i Marko byl o dobrých deset dvacet kilo lehčí.
Pak si Marko oblékl svůj oděv a brnění, ozbrojil se, osedlal Šarce, naplnil měch vínem, pověsil si ho na sedlo, nasedl na Šarce, pokřižoval se a vydal se, kam ho volala povinnost; po cestě, kterou mu ukázali. Hodně lidí mu radilo, aby jel vlakem, ale on o něčem takovém nechtěl ani slyšet.
Za necelé dva dny dojel k cíli. Vjel do dvora okresní policejní stanice, sesedl, přivázal Šarce k jedné moruši, sundal měch a po zuby ozbrojený se usadil v chládku a dal se do vína.
Vyjevení panduři, praktikanti a písaři vykukovali z oken a i ostatní lidé obcházeli junáka pěkně zdálky.
Objevil se náčelník; dostal sice hlášení, že mu byl přidělen nový praktikant, ale když ho viděl, vyhrkl:
„No pozdravpámbů!“
„Dejžto Pánbůh, neznámý junáku!“ odpověděl Marko. Jak měl zpátky svoje zbraně, oděv, Šarce a víno, všechno trápení bylo totam, hned se začal zase chovat jako za starých zlatých časů a mluvit v deseterci.
„Ty jsi ten nový praktikant?“
Marko se představil a náčelník mu povídá:
„S těmi zbraněmi a s měchem mi do kanceláře ne smíš!“
„Takový jet starý mrav u Srbů:
Ozbrojeni pijí rudé víno,
ozbrojeni k spánku uléhají!“
Náčelník byl ale neoblomný: ty zbraně musí pryč, pokud Marko míní vykonávat povolání praktikanta a brát plat.
Marko viděl, že nemá na vybranou; z něčeho člověk být živ musí, a i to málo peněz, co měl, už zase stačil utratit. Ale dostal nápad a povídá náčelníkovi:
„Znáš-li práci, jež zbroj vyžaduje, rci jen, reku, chutě se jí ujmu!“
„A co kdybys dělal pandura?“
„Jakéž pak má pandur povinnosti?“
„Doprovází úředníky na cestách a má zbraň, aby je bránil, kdyby je někdo přepadl; dbá na udržování pořádku, na to, aby nikdo nikomu neškodil, a podobně,“ povídá náčelník.
A tak se Marko stal pandurem.
—
Kdo chce s vlky býti… avšak tentokrát už se Marko nedokázal přizpůsobit svým zdárným čackým potomkům… Byl dokonce horším pandurem než ten nej horší z jeho druhů.
Jak tak provázel svého náčelníka po okrese, viděl mnoho zlořádu, neštěstí a bídy, a když se mu jednoho dne zdálo, že ani jeho náčelník si nepočíná, jak by měl, praštil ho, až mu vyrazil tři zuby.
Po dlouhém zápolení — toť se ví, že se Márko nedal jen tak! — ho přemohli, spoutali a poslali do blázince na vyšetření.
Tuto ránu už Marko nevydržel a skonal — doslova k smrti utrápený.
—
Když předstoupil před Pánaboha, Pánbůh se chechtal, až se třásla nebesa:
„Tak co, Marko, pomstil jsi Kosovo?“
„Zažil jsem strašného trápení, Panebože, a nešťastné Kosovo jsem vlastně ani neviděl! Prali se se mnou vsadili mě do vězení, musel jsem dělat pandura, a nakonec mě ještě strčili mezi blázny,“ vyléval si srdce Marko.
„Já ti to říkal, že se potážeš se zlou!“ povídá mu Pánbůh soucitně.
„Děkuju ti, Panebože, žes mě vysvobodil! Dostal jsem za vyučenou. Už vím, že na ty věčné nářky mých potomků, na to jejich hořekování nad Košovém se nesmí dát, že je to faleš nad faleš… A jestli potřebují pandury — na to mají lidí ažaž, jednoho lepšího než druhého. Odpusť mi to, Panebože, ale mně ti se zdá, že to snad ani nejsou moji potomci, i když mě tolik opěvují, že to jsou spíš potomci cikána Sulji.“
„Toho jsem taky měl v úmyslu poslat zpátky do Srbska, jenže tys mě tolik prosil… Já věděl, že ty jim tam nebudeš k ničemu,“ pravil Pánbůh.
„I Sulja by byl dneska v Srbsku tím nejmizernějším pandurem! Co je cikán Sulja proti Srbům!“ řekl Marko a dal se do pláče.
A Pánbůh si ztěžka povzdechl a pokrčil rameny.
Zdroj: Radoje Domanović, Cejch: výbor satirických povídek, Odeon, Praha 1984. (Sest. Irena Wenigová)
Marea moartă (3/5)
Eu am călătorit foarte mult prin lume. Unii mă cred, dar mulți nu. Ei susțin că asta-i fantezie. Ciudat! La urma urmei nu mă privește ce spun ei. Susțin că am călătorit foarte mult și asta este principalul.
Călătorind prin lume, omul cunoaște fel și fel de oameni și fapte, adeseori vede niște lucruri pe care nu le-a văzut nici în vis, darămite în viață! Am citit într-o gazetă englezească că presa din Anglia a tăbărit asupra unui sărman englez, care scrisese un jurnal cu impresii dintr-o călătorie făcută prin Serbia. Am citit jurnalul acela. După părerea mea, înfățișează bine realitatea de la noi. Totuși autorul n-a fost crezut de englezi. Ei nu vor să creadă că există o țară care se numește Serbia, nu vor să creadă nimic din cele scrise despre țara noastră. Autorul a fost considerat utopist, ba chiar nebun. Acum criticii își pot da seama că în lume sînt atîtea și-atîtea lucruri, unele de necrezut. Ar fi bine să nu mai strige mereu: „nu-i adevărat, nu corespunde realității, personajele sînt ca picate din lună“ (dar nu văd oare că și pe lîngă ei, și pe lîngă noi, trec zilnic atîția indivizi care-s mai ceva decît picați din lună?)
Așadar, după cum v-am spus, am călătorit mult prin lume. O dată, într-o țărișoară, am avut prilejul să cunosc, într-un tîrgușor sau așa ceva, niște oameni ciudați.
Am picat acolo chiar la o (hai s-o numim pe șleau) adunare politică.
„Frumos zău; cum naiba de-am nimerit aici!“ mi-am zis, căci nu prea-mi venea la îndemînă; în Serbia mă dezobișnuisem de întrunirile politice, nu mai participasem la treburile politice. Toți eram uniți, prietenoși și n-aveam motiv de ceartă.
Societatea în care picasem m-a cam uimit. Întrunirea politică era condusă de către reprezentantul guvernului din regiunea aceea. Poate că îi spuneau conducător de district și după cîte se vedea, chiar el convocase adunarea.
Mulți cetățeni erau adormiți, cu pleoapele umflate de somn. Unii moțăiau în picioare cu gura căscată. Capetele li se bălăbăneau într-o parte și alta și, din cînd în cînd, vedeai cum doi cetățeni se loveau cap în cap. Cei doi politicieni tresăreau, se uitau unul la altul cu priviri tîmpe, apoi, somnoroși, închideau ochii și moțăiau mai departe bălăhănindu-și capetele. Mulți se întinseseră și dormeau de-a binelea. Sforăiau tare, de ți-era mai mare dragul s-asculți. Alții erau treji, dar se frecau la ochi și căscau cu poftă, zgomotos, în armonie cu cei ce sforăiau în cor. În aceste clipe de liniște s-au ivit cîțiva polițiști. Aduceau în spinare niște cetățeni beți turtă. Desigur îi cărau la adunare. Unii din ei erau liniștiți, tăceau și priveau cu nepăsare împrejur, alții adormiseră, iar vreo cîțiva din ei se cam zbateau. Dar cei mai încăpățînați au fost legați și minați din urmă.
— Ce fel de adunare e asta? am întrebat pe unul dintre participanți.
— Nu prea știu! mi-a răspuns el imediat.
— Nu cumva e opoziția?
— Opoziția! afirmă el fără să privească cine-l întreabă.
— Cum, guvernul cheamă la adunare opoziția și-o aduce așa cu forța?
— Guvernul!
— Cum se poate asta, împotriva lui însuși?
— Păi da! mi-a răspuns el plictisit și cu oarecare îndoială.
— Pesemne că adunarea de-aici este împotriva poporului!
— Pesemne! a spus el pe același ton.
— Dar tu ce crezi? l-am întrebat cu voce tare.
El m-a privit fără nici o expresie și a ridicat din umeri, desfăcîndu-și larg brațele, ca și cum ar fi spus: „Ce mă privește pe mine?“
L-am lăsat în plata domnului și am vrut să întreb pe altul, dar și acela m-a privit plictisit, așa că am renunțat.
Deodată auzii o voce supărată:
— Ce-nseamnă asta? Nimeni nu vrea să fie în opoziție! Nu-i cu putință. Toți sîntem partizanii guvernului și-ai puterii, toți sîntem ascultători, cumsecade, și asta se întîmplă în fiecare zi, de i se urăște omului cu atîta supunere.
— Ce popor minunat și civilizat! i-am admirat eu, invidiind țărișoara aceea ideală. Desigur, dacă ar fi aici răposata mea mătușă n-ar mai bombăni și n-ar mai prevesti nici o primejdie. Oameni învățați și ascultători, mult mai cuminți decît ne cerea nouă învățătorul acela bătrîn și bun. Însă purtarea aceasta de oameni cumsecade scotea din sărite chiar și poliția.
— Dacă o să fie tot așa — strigă ascuțit și supărat prim-pretorul — ei, aflați ca o să întoarcem foaia. Guvernul o să numească prin lege pe alții, capabili să fie opoziționiști. Și aflați, dacă n-ați știut-o, că într-o oră facem asta. Există — dacă n-ați știut-o — destui opoziționiști și prin alte părți. Îi numim cît ai clipi din ochi: în calitate de conducător al opoziției extreme și ascuțite împotriva regimului actual, se numește cutare și cutare, cu un salariu anual de Ia cincisprezece mii de dinari. În calitate de membri în comitetul de conducere al partidului de opoziție, sînt numiți cutare și cutare, cutare și cutare. Ca membri în opoziția cutărui și cutărui district se numește cutare și cutare, cutare și cutare. ȘI cu asta basta. Păi nu mai merge așa! Guvernul a găsit sistemul să-și facă o opoziție serioasă. A și început negocieri cu oameni conștienți și de încredere.
Cetățenii aceia, deci opoziția, priveau la primpretor dormitînd și chipurile lor nu spuneau nimic. Nu erau nici mirați, nici revoltați, și nici nu se bucurau. Parcă nici n-ar fi vorbit prim-pretorul.
— Va să zică ne-am înțeles, de azi înainte voi sînteți opoziția! Participanții tăceau și se uitau la el liniștiți și nepăsători.
Prim-pretorul întocmi lista tuturor celor prezenți și începu s-o citească.
— Toți sînt aci! constată el. Apoi se depărtă de masă frecîndu-și mulțumit mîinile.
— Ei biiine! zîmbi el. Acum, în numele domnului, să începem!… Sarcina voastră, ca dușmani ai guvernului, e să criticați cît mai aspru activitatea lui politică internă și externă.
De-abia atunci cei din sală au început să-și vină în fire. Unul se sculă de pe scaun și ceru cuvîntul ridicînd două degete, ca la școală:
— Domnule vă rog, eu știu o poveste despre un opoziționist.
— Ei hai, spune-o.
Cetățeanul și-a dres glasul, a scuturat din umeri și a început să povestească eu o voce cocoșească, așa cum făceam noi în școala primară cînd spuneam, pe de rost istorioare morale.
— Au fost odată doi cetățeni, pe unul îl chema Milan iar pe altul Ilija. Milan era un cetățean bun și supus, iar Ilija era rău și neascultător. Milan asculta de bunul său guvern, iar Ilija nu. El niciodată nu vota pentru candidații guvernului. Atunci bunul guvern i-a chemat la el pe Milan și pe Ilija și le-a spus:
„Foarte bine, Milane, tu ești un cetățean cuminte și supus; ține aici niște bani și să știi că pe lîngă slujba pe care o ai, vei mai avea încă una, cu o leafă mai mare.“ După ce i-a spus acestea, i-a întins lui Milan o pungă plină cu bani. Milan a sărutat mîna bunului guvern și a plecat vesel acasă.
Apoi bunul guvern s-a întors spre Ilija și i-a zis:
„Ilija, tu ești un cetățean neascultător și primejdios. De aceea am să te arestez și, am să te scot din slujbă. Leafa ta o voi da unui cetățean cumsecade și supus.“ Și au venit jandarmii și l-au arestat imediat pe neascultătorul și primejdiosul Ilija. Fapt care a adus multă tristețe în familia lui. Și așa vor păți toți cetățenii care nu vor asculta de guvern.
— Foarte bine! exclamă prim-pretorul.
— Domnule vă rog, eu știu ce ne învață această povestire! declară un alt cetățean.
— Bine! Spune!
— Din această povestire vedem că cetățeanul trebuie să fie credincios și supus față de guvernul său. Numai așa poate să trăiască fericit împreună cu familia lui. Cetățenii buni și ascultători nu procedează ca Ilija, de aceea ei sînt iubiți de toate guvernele! rosti opoziționistul.
— Frumos, dar care este datoria unui cetățean supus?
— Datoria cetățeanului supus și iubitor de neam este să se scoale de dimineață.
— Foarte bine, aceasta e prima lui datorie. Dar mai are vreuna?
— Mai are.
— Care?
— Să se îmbrace, să se spele și să mănînce!
— Și pe urmă?
— Să plece liniștit de-acasă și să se ducă direct la treburile lui. Dacă n-are treburi, merge la cîrciumă unde așteaptă să vină ora mesei. Exact la ora prînzului, se întoarce acasă liniștit și mănîncă. După masă bea o cafea, se spală pe dinți și se culcă frumos. Cînd s-a săturat de somn, cetățeanul se ferchezuiește, iese pe stradă, se plimbă puțin, trece pe la cîrciumă și, cînd vine vremea cinei, pleacă direct acasă, mănîncă și, după aceea, se culcă și doarme liniștit.
Mulți dintre opoziționiști au povestit cîte o astfel de istorioară înțeleaptă și după fiecare explicau și morala. Apoi politicienii au început să discute despre convingerile și principiile lor.
Unul spuse că ar fi timpul să se sfîrșească cu discuțiile și să meargă cu toții la cîrciumă, la un pahar de vin. În privința asta părerile erau împărțite. Au început dezbateri furtunoase. Nimeni mu mai moțăia. Propunerea a fost pusă la vot. După ce se isprăvi numărătoarea voturilor, prim-pretorul declară că propunerea dе a merge toți la cîrciumă a fost acceptată în principiu. Urmează să hotărască ce să bea acolo!
Unii voiau vin cu sifon.
— Nu vrem vin cu sifon — strigau alții — mai bună-i berea!
— Eu nu beau bere din principiu! răspunse unul din față.
— Eu tot din principiu nu pot suferi vinul.
Au ieșit la iveală multe principii și convingeri și-au început discuțiile.
Unii propuneau să se bea cafea. Aceștia însă erau o minoritate infimă, иar unul dintre ei scoase ceasul, îl privi și zise:
— E trei și cifici minute I Nici eu nu mai pot bea acum cafea. Din principiu beau cafea numai pînă la trei. Mai tîrziu nu pot nici în ruptul capului.
După îndelungate discuții care au durat toată după-amiaza, a venit în sfîrșit și timpul să se treacă iar la vot. Prim-pretorul, ca reprezentant de treabă al guvernului, a procedat obiectiv și cinstit. N-a influențat cu nimic votul, dimpotrivă, a îngăduit fiecărui cetățean să-și exprime liber votul, după convingerile lui. La urma urmei, acest drept îi este acordat fiecăruia prin constituție. De ce să i se ia un drept înscris în constituție?!
Votarea s-a făcut în cea mai perfectă ordine.
Prim-pretorul s-a ridicat serios, impozant, așa cum îi stă bine președintelui unei adunări politice. Cu o voce gravă a anunțat rezultatul votării:
— Victoria a fost repurtată, printr-o majoritate covîrșitoare, de grupul celor pentru vin cu sifon. Urmează fracțiunea pentru vin curat, apoi fracțiunea pentru bere. Pentru cafea au votat numai trei — doi pentru cafea dulce și unul pentru amară. A fost un vot și pentru melanj.
Am uitat să vă spun că partizanul melanjului a început să înșire un discurs împotriva guvernului, însă toti cei din sală l-au întrerupt. Ceva mai tîrziu, el a declarat că este împotriva unei astfel de adunări, că adunarea nu este a opoziției ci a autorităților. De data asta el a fost întrerupt prin strigăte vehemente.
S-a făcut liniște și pretorul a spus:
— În ceea ce mă privește, eu voi bea bere, deoarece excelența sa ministrul meu nu bea niciodată vin cu sifon.
Deodată opoziția începu să se frămînte. Toți au declarat că sînt pentru bere. Doar partizanul melanjului a făcut opinie separată.
— Eu nu voi influența libertatea voastră, zise prim-pretorul. Vă cer deci să rămîneți la convingerile voastre.
Ferească dumnezeu! Nimeni nu voia să audă de convingeri. Toți au afirmat că nu-și pot închipui cum de-au votat așa, căci de fapt nu sînt împotriva berei.
Așa s-au încheiat dezbaterile și politicienii istoviți au plecat la cafenea.
S-a băut mult, s-a cîntat, s-au ridicat toasturi pentru guvern și pentru popor și tîrziu, noaptea, s-au dus cu toții pe la casele lor.
Conducătorul (2/3)
A doua zi s-au strîns toți cei care voiau să plece la drum lung. Mai mult de două sute de familii au venit la locul hotărit și puțini au mai rămas la vechea vatră.
Era trist să privești acea gloată de țărani nevoiași, goniți de sărăcia cruntă, siliți să-și părăsească ținutul unde s-au născut și în care sînt mormintele străbunilor. Pe chipurile lor întunecate, arse de soare, suferința anilor îndelungați a lăsat urme adînci. Fețele lor erau umbrite de o amară deznădejde. In ceasul acela, în ochii lor licărea prima rază de spetanță, dar și o tristețe. Își părăseau vatra unde s-au născut și au crescut. Vedeai cîte un bătrîn cum plîngea pe furiș. Lacrimile îi picurau pe obrazul zbîrcit. Întorcea capul, încolțit de o presimțire rea. Ar fi vrut să rămînă pe loc, să mai aștepte vreo cîteva zile. Mai bine să-și lase oasele în pămîntul acela pietros decît să caute cine știe pe unde, meleaguri mai bune. Unele femei plîngeau în hohote. Boceau pe mormintele părinților. Bărbații nu voiau să se lase înduioșați. Și au început să strige: „Ce vreți voi? Să flămînzim în ținutul ăsta blestemat și să trăim în bordeiele astea?“ Dar parcă și ei ar fi vrut, dacă ar fi vrut o putere uriașă, să ducă cu ei întreg ținutul blestemat, cu bordeie cu tot. Era acolo viața tor.
Vorbe, gălăgie! Gloată de oameni neliniștiți. Și bărbații erau îngrijorați. Copiii purtați de mamele lor în spate, ca în leagăn, începură să țipe. Neliniștea a cuprins și vitele. Ici vezi o vacă slabă, colo o mîrțoagă costelivă cu capul mare și picioare ciolănoase. E împovărată cu țoale, traiste, cu saci grei peste samar. Sărmana se împleticește sub povară, dar se ține bine, ba mai și nechează cîteodată. Un măgar abia se mai vede dintre poveri. Copiii mai mari duc cîinii de lanțuri. Țipete, vaiete, înjurături, plînsete, lătraturi, nechezat de cai, ba din cînd în cînd și răgete de măgar. Conducătorul însă nu spunea nici un cuvînt, de parcă întreaga gloată, tot tumultul acela, se afla în altă lume. Adevărat înțelept!
El sta neclintit, cu capul plecat, tăcea și gîndea. Cîteodată mai scuipa, și atîta tot. Această muțenie îi aduse atîta popularitate, încît fiecare era în stare să sară pentru el în foc și în apă. Unii țărani spuneau:
— Măi, da’ fericiți sîntem că am dat peste un asemenea om. Dacă am fi plecat fără el, ferească dumnezeu, ne-am fi prăpădit.
— Da-i deștept, măi frate! Tace tot timpul. N-a spus încă nici un cuvînt! îl lăudă altul, privind spre conducător cu venerație și mîndrie.
— Ce-ar avea de vorbit? Care vorbește mult, ăla gîndește puțin, să știi tu asta. E înțelept, se înțelege, tace și gîndește!… rosti un alt țăran minunîndu-se.
— Apăi, nici nu-i ușor să călăuzești atîta lume! El trebuie să gîndească, dacă și-a luat o asemenea greutate pe umerii lui.
—
A sosit și timpul plecării. Au mai așteptat puțin, să mai vină vreunul care voia să meargă cu ei. Dar nu s-a mai arătat nimeni. Nu mai puteau aștepta.
— Nu pornim? îl întrebară pe conducător.
El se ridică fără nici o vorbă.
În jurul conducătorului s-au adunat cei mai puternici și mai hotărîți oameni din sat, să-i vie în ajutor la primejdie, să-l păzească ca nu cumva să i se întîmple ceva.
Conducătorul, încruntat după cum îi era felul, cu capul plecat, făcu vreo cîțiva pași, lovind cu bastonul în pămînt și oamenii porniră după el strigînd de cîteva ori: „Trăiască!“ Conducătorul a mai făcut vreo cîțiva pași și s-a izbit de gardul primăriei. S-a oprit el acolo, s-a oprit și mulțimea. Conducătorul s-a tras puțin într-o parte și a ciocănit de vreo două trei ori cu toiagul în gard.
— Ce să facem? l-au întrebat oamenii. El tăcea.
— Cum ce să facem? strigară cei din jurul conducătorului. Dărîmăm gardul! Asta trebuie să facem! Nu vedeți? Omul ne arată ce trebuie să facem!
— Poarta e aici, uite poarta! au țipat copiii, aratînd poarta rămasă în urmă.
— Ssst! liniște, copii!
— Doamne ajută-ne, ce se întîmplă oare? se văicăreau cîteva femei.
— Nici un cuvînt, el știe ce trebuie să facem. Să dărîmăm gardul!
În cîteva minute, gardul dispăru de parcă nici n-ar fi fost.
Și așa au trecut mai departe.
N-au mers nici vreo sută de pași și conducătorul nimeri în niște mărăcini și se opri. S-a tras cu greu înapoi, și a început să lovească cu bastonul, cînd în dreapta cînd în stînga. S-au oprit cu toții.
— Ce s-a mai întîmplat? strigară unii din spate.
— Să se scoată mărăcinișul, porunciră din nou cei din jurul conducătorului.
— Uile drumul bun, e pe lîngă mărăciniș, uite drumul pe lîngă mărăciniș! strigau copiii și unii dintre oameni.
— Da, ăsta e drumul — îi luară în ris cei din jurul conducătorului — dar cine știe încotro duce, chiorii dracului? Aici nu pot porunci toți El știe să ne ducă pe drumul cel mal drept, ce mai stăm? Să sulgem mărăcinii!
Și-au început să-i smulgă.
— Aoleu! striga cîte unul. M-am înțepat.
— Aoleu! țipa altul, mi-am zgîriat obrazul.
— Frățioare, nimic nu-i pe lume fără suferință. Trebuie să și suferim dacă vrem să izbîndim, îi încurajau cei din jurul conducătorului.
După multă trudă, făcură drum prin mărăciniș și porniră mai departe.
Au mai mers ce-au mers și au dat peste niște pari bătuți în pămînt.
I-au scos repede și-au pornit mai departe.
—
În ziua aceea au mers puțin. Au înlăturat din cale și alte piedici. Au mers puțin și din pricina hranei neîndestulătoare. Unii luaseră pîine uscată și doar cîteva smochine, alții numai pîine, ca să-și amăgească foamea, cîuțiva nici pîine n-aveau, Slavă domnului, era vară, și se mal găseau destule poame prin păduri.
Deși în prima zi au înaintat puțin, ei se simțeau totuși foarte obosiți. Primejdii nu le-au Ieșit în cale și nici accidente nu prea au fost.
Unei femei i-a intrat un mărăcine în ochiul stîng, dar s-a oblojit cu o cîrpă udă. Unui copil i-a căzut un par peste picioare. Sărmanul șchiopăta și plîngea. Un bătrîn s-a împiedicat de un ciot, a căzut și și-a scrîntît piciorul; i s-a pus ceapă zdrobită și a răbdat cu bărbăție durerea. A mers mai departe, cu curaj, după conducător, sprijinindu-se în toiag (mulți ziceau că moșul minte, că nu și-ar fi scrîntit piciorul, că se preface, că vrea șă se întoarcă în vatra satului). Doar cîțiva au scăpat nezgîriați. Bărbații răbdau fără să crîcnească, femeile blestemau ceasul cînd au plecat; copiii, de bună seamă plîngeau, căci nu pricepeau cît de mare poate fi răsplata suferințelor. Dar toate astea erau fleacuri. Oamenii se gîndeau la țelul lor.
Spre fericirea și bucuria tuturor, conducătorului nu i s-a întîmplat nimic. De altminteri, el era și cel mai păzit, însă de multe ori omul mai are și noroc…
La primul popas s-au rugat, mulțumind lui dumnezeu că au călătorit bine în prima zi și că nu i s-a întîmplat nici cel mai mic rău conducătorului. După rugăciune, a vorbit unul dintre cei mai curajoși. Pe față se vedea o vînătaie. Dar el nici nu se sinchisea.
— Fraților, slavă domnului, am trecut o zi cu bine. Drumul nu-i ușor, dar trebuie să înfruntăm fără teamă toate piedicile. Știm că acest drum greu duce spre fericirea noastră. Dumnezeu, milostivul, să ni-l păzească pe conducător de toate relele. Să ne călăuzească mai departe…
— Dacă-i așa, mîine am să pierd și ochiul celălalt!… mormăi supărată o femeie.
— Aoleu, piciorul! se văita moșul, încurajat de spusele femeii.
Copiii scînceau și plîngeau tot timpul iar mamele cu greu îi puteau liniști.
— Da, ai să pierzi și celălalt ochi, răspunse cel cu vînătaia. Ei, și! Nu-i o pagubă prea mare dacă o femeie pierde ochii, cînd noi vrem să ne scăpăm viața! E rușine să te vaieți. Te gîndești oare la binele și fericirea copiilor tăi? Jumătate din noi de s-ar prăpădi pe drum și tot e puțin. Mare pagubă: un ochi! Ce nevoie ai tu de ochi cînd are cine să vadă pentru noi? Nu cumva credeți că pentru un ochi al tău și pentru piciorul moșului ne-om întoarce din drum?
— Moșul minte! Minte! Moșul se preface, vrea să se întoarcă îndărăt! săriră cu gura pe el bărbații.
— Fraților, cui nu-i place — grăi din nou cel ce vorbise la început să se întoarcă. Și dacă merge alături de noi să nu se văicărească, să nu cumva să-i tulbure pe ceilalți. Eu unul merg după conducătorul nostru luminat pînă m-or ține puterile.
— Om merge toți, om merge toți după el pînă la ultima suflare.
Conducătorul tăcea.
Oamenii îl priveau și șopteau:
— Tace tot timpul și gîndește!
— Înțelept om!
— Ia te uită ce frunte are, frațioare!
— Și e încruntat.
— De nădejde!
— E tare îndrăzneț, s-a văzut asta.
— E îndrăzneț. A făcut un semn cu bastonul, și gardul, și parii, și mărăcinii, toate au dispărut.
Радоје Домановић 