Conducătorul (1/3)

— Frați și prieteni, am ascultat cuvîntul vostru și acum vă rog să mă ascultați și voi pe mine. Adunările și vorbele noastre nu fac nici două parale atîta timp cît mai stăm în acest nenorocit tinut. Pe pietrele astea niciodată n-a răsărit nimic, chiar în anii cei mai ploioși, darmite acum, pe o secetă cum nu s-a mai pomenit.

— Pînă cînd o să ne tot adunăm ca să pălăvrăgim fără nici un folos? Vitele ne pier de foame; copiii ni s-or prăpădi și ei, vom muri și noi răpuși de foamete. Trebuie să alegem o altă cale. Eu cred că-i mai bine să părăsim acest ținut sterp, să plecăm în căutarea unui pămînt mai bun și mai roditor, căci aici nu se poate trai.

Așa a vorbit o dată la o adunare, cu glas stins, un locuitor dintr-un ținut sterp. Unde și cînd a fost asta, socotesc că nu vă interesează. Principalu-i să credeți că s-a întîmplat într-adevăr cîndva, într-un ținut oarecare. Atît este de aiunș. Ce-i drept, odată, mă încăpățînam să cred că tot ce vă povestesc este născocire, însă încetul cu încetul m-am dezbărat de această gravă greșeală, Acum cred cu tărie că tot ce vă voi povesti s-a întîmplat, și se va mai întîmpla undeva, cîndva. Niciodată nu voi izbuti să născocesc așa ceva.

Cei ce ascultau cuvintele acelui om aveau chipuri palide, supte, priviri întunecate. Țineau mîinile în cingătoare și se simțeau parcă înviorați la auzul acelor cuvinte. Fiecare din ei se și vedea într-un ținut bogat, unde munca este răsplătită cu rod pîrguit, greu.

„Așa e, așa e!“… aprobară ei cu glasuri stinse.

— Dar unde este ținutul, e aproape? se auzi o șoaptă tărăgănată de undeva.

— Fraților! vorbi unul cu o voce ceva mai puternică, noi trebuie să dăm ascultare acestei povețe, pentru că așa nu se mai poate. Am muncit și ne-am chinuit în zadar. Ne-am rupt și bucățica de la gură și am semănat, dar au năvălit puhoaiele și au luat și sămînța, și pămîntul, de-a lăsat piatra goală. Vreți să rămîneti aici pe vecie, ca să muncim din zori și pînă-n noapte și să fim mereu flămînzi și însetați, goi și desculți? Trebuie să plecăm în căutarea unui pămînt mai darnic, mai roditor.

— Să plecăm, să plecăm numaidecît, aici nu se mai poate trăi, se auzi un freamăt și mulțimea aceea porni așa, deodată, fără să se gîndească încotro se duce.

— Stați, fraților, încotro ați apucat-o? spuse iarăși cel care vorbise lâ început. Da, trebuie să plecăm, dar nu așa. Trebuie să știm unde o pornim, altfel s-ar putea să pierim pe drumuri în loc să ne salvăm. Propun să alegem un conducător, un om de-al nostru de care să ascultăm cu toții. El să ne călăuzească pe drumul cel mai drept.

— Să-l alegem, să-l alegem numaidecît!… strigau oamenii aceia deznădăjduiți.

Atunci s-a iscat o învălmășeală, un adevărat haos. Toți strigau, vorbeau, dar nimeni nu asculta. Nu s-auzea nici cer, nici pămînt. Mulțimea s-a risipit, apoi s-a strîns în grupuri. În fiecare grup se șușotea ceva. Apoi grupurile s-au împrăștiat și au rămas doar cîte doi, față în față. Își vorbeau repede, se trăgeau de mînecă, se întrerupeau. Apoi se adunară din nou și iarăși se porniră să vorbească toți deodată.

— Fraților, răsună o voce puternică, ce acoperi glasurile răgușite și surde. Așa nu putem face nimic. Vorbim cu toții și nimeni nu vrea să asculte. Alegem un conducător! Dar pe care dintre noi am putea să-l alegem? Care dintre noi a cutreierat mai mult și cunoaște temeinic drumurile? Ne știm bine. Eu vă spun drept, n-aș îndrăzni să-mi încredințez soarta mea și a copiilor mei nici unuia dintre cei de față. Dar spuneți-mi, ca6re dintre voi îl cunoaște pe călătorul acela care stă de azi dimineață, acolo la marginea drumului la umbră?…

S-a făcut liniște. Toți s-au întors spre străin și l-au măsurat îndelung.

Acest om, de vîrstă mijlocie, avea fața întunecată de un păr lung și o barbă deasă. Tăcea ca și înainte, și părea frămîntat de gînduri. Ciocănea în pămînt cu un baston gros.

— Ieri i-am văzut pe omul acesta cu un băiețaș. Mergeau pe uliță ținindu-se de mînă. Aseară băiatul a plecat undeva prin sat. El a rămas singur.

— Lasă, frate, lasă fleacurile și prostiile. Ne pierdem vremea degeaba. Fie cine o fi, e călător venit de departe, nu-l știe nimeni de pe aici. Sînt încredințat că el cunoaște bine drumul cel mai drept și mai bun. După cîte văd pare a fi un om foarte, deștept, pentru că tot timpul tace și gîndește. Altul ar fi sărit și s-ar fi amestecat de vreo zece ori pînă acum între noi, sau ar fi intrat în vorbă cu vreunul, dar el, de atîta vreme, stă singur-singurel și tace tot timpul.

— Da, da, tace și gîndește ceva. Asta înseamnă că e foarte deștept, hotărîră și ceilalți, și-l priviră iarăși cu atenție. Fiecare descoperea pe chipul lui cîte o trăsătură fără seamăn, sau licărirea unei inteligențe ascuțite.

N-au mai stat mult pe gînduri. Toți erau de părere că ar fi bine să-l roage pe acest călător să le fie conducător, iar ei să-l asculte și să i se supună fără cîrtire. Parcă însuși dumnezeu îl trimisese, să-i călăuzească în lume, să le găsească un ținut bogat, un pămînt mai mănos.

Aleseră din mijlocul lor zece inși, să se ducă la străin, să-i povestească păsul lor și să-l roage sa le fie conducător.

Cei zece aleși s-au dus la străinul cel tăcut și s-au înclinat în fața lui. Unul dintre ei începu să vorbească despre pămîntul sterp din ținutul lor, despre anii secetoși, despre ceasul greu în care se aflau și sfîrși astfel:

— Sîntem siliți să ne părăsim pămînturile și casele noastre, să plecăm în lume să căutăm un pămînt prietenos. Azi, cînd ne-am hotărît să plecăm din ținutul nostru, dumnezeu s-a milostivit de noi și ni te-a trimis pe tine, străine înțelept, să ne călăuzești și să ne scapi de nenorocire. În numele consătenilor mei, te rog: fii conducătorul nostru și oriîncotro vei porni tu, noi te-om urma. Tu cunoști drumurile, tu ești fără doar și poate născut într-un ținut mai fericit și mai darnic. Noi te-om asculta și ne-om supune tuturor hotărîrilor tale. Vrei, străine înțelept, să ne scapi de la pieire, vrei să ne fii conducător?

În tot timpul acestei lungi cuvîntări, străinul cel înțelept nici n-a ridicat capul. A rămas în aceieași poziție în care l-au găsit: cu capul in jos, încruntat. Tăcea, bătea cu bastonul în pămînt și gîndea. Cînd se făcu tăcere, el strecură scurt, cu răceală, printre dinți:

— Da! Vreau!

— Putem așadar pleca cu tine să căutăm un ținut mai bun?

— Puteți, răspunse străinul cel înțelept fără să ridice capul.

O mare însuflețire cuprinse mulțimea. Au venit și i-au mulțumit, unul cîte unul, cîțiva oameni, dar el n-a mai scos nici un cuvînt.

Toți s-au bucurat cînd au aflat că el primea să le fie conducător. „Abia acum — spuneau ei — se poate prețui marea bunătate ce sălășluește în sufletul acestui străin.“

El nu s-a mișcat din loc, nici capul nu și l-a ridicat să vadă cine-i vorbește. Tăcea și gîndea: la toate vorbele noastre a răspuns numai cu trei cuvinte.

— Adevărat înțelept!… Rară deșteptăciune!… — strigau ei veseli din toate părțile, jurînd cu mîna pe piept că numai dumnezeu l-a trimis la ei ca pe un înger izbăvitor. Erau atît de convinși de izbîndă, încît nimic pe lume nu le putea zdruncina această credință.

Și astfel obștea satului hotărî să pornească chiar a doua zi în zori.

(pagina următoare)