Tag Archive | Curaj

Dangaua

Am avut un vis groaznic. Nu mă uluiește visul, ci mă uimește altceva. Mă mir că am avut curajul să visez lucruri atît de groaznice. Sînt un cetățean pașnic, de treabă, un copil bun al chinuitei și dragei noastre mame Serbia, ca și toți ceilalți copii ai ei. Hai să zicem, eu fac excepție! Dar nu, frate! Semăn leit cu ceilalți, mă port atent, am o comportare fără cusur. O dată am zărit pe trotuar un nasture strălucitor, căzut de la uniforma unui polițai. M-am uitat bine la el, i-am admirat strălucirea fermecătoare și, tocmai cînd mă pregăteam să plec mai departe, am fost cuprins de niște simțăminte de respect. Mina mi s-a ridicat în dreptul șepcii, capul s-a aplecat spre nasture, iar gura a schițat un zîmbet prietenos, zîmbetul cu care salutăm pe cineva respectabil.

Și am salutat nasturele.

„Sâ știi că am singe nobil în vinele mele“, m-am mîndrit eu. Dar în clipa aceea un ins, neatent, a călcat cu brutalitate pe strălucitorul nasture.

— Dobitocul! am șuierat eu apasat și am scuipat. Apoi mi-am continuat liniștit drumul, mîngîindu-mă cu gîndul că asemenea proști sînt puțini. Mă simțeam mulțumit. Dumnezeu mi-a dat o inimă aleasă și un sînge nobil și viteaz, ca al străbunilor noștri.

Vedeți așadar ce om bun sînt! Și nu mă deosebesc prin nimic de ceilalți cetățeni de treabă. Atunci de unde oare îmi fulgeră prin somn visuri atît de groaznice?

În ziua aceea nu mi se întîmplase nimic neobișnuit. Am luat o cină ușoarâ, mi-am spălat dinții, am băut puțin vin, m-am așezat apoi în pat și am început să citesc o carte ca să adorm mai repede. Curînd, bănuiesc, mi-a căzut cartea din mînă, după ce, desigur, ea mi-a ascultat dorința și m-a adormit ca un mielușel, cu conștiința curată, căci îmi îndeplinisem toate îndatoririle cetățenești.

Deodată m-am văzut pe un drum îngust, plin de noroi și gropi. Era o noapte rece, întunecoasă. Vîntul șuiera printre crengile uscate. Sufla ascuțit și parcă te tăia cînd îți atingea obrajii. Cerul posomorit, înfricoșător și mut. O zăpadă măruntă mă biciuia în față. Nicăieri nici o vietate. Mă grăbeam să ajung undeva, dar alunecam mereu pe drumul acela noroios. Lunecam, cădeam și pînă la urmă m-am rătăcit. Am umblat eu așa bîjbîind, dumnezeu sfîntul știe cît. Nu era o noapte scurtă, o noapte obișnuită, ci o noapte care dura parcă de-un veac. Iar eu tot mergeam într-una și nu știam încotro merg. Am umblat eu așa mulți ani și am ajuns undeva, foarte departe de ținutul meu de obîrșie, într-o regiune necunoscută, într-o țară ciudată, pe care, cred, nimeni dintre cei în viață nu o cunoaște. Numai în vis poate fi văzută acea țară ciudată.

Tot rătăcind pe acele meleaguri străine, iată că ajung într-un oraș mare cu o mulțime de locuitori. În piața vastă a acelui oraș se adunase popor ca frunza și ca iarba. Era o gălăgie asurzitoare. Am intrat într-un han și, curios, l-am întrebat pe hangiu de ce se adunase atîta lume.

— Noi sîntem oameni pașnici și de treabă, începu el să-mi povestească. Sîntem credincioși și ascultători față de primarul nostru.

— La voi primarul este cel mai mare?

— La noi conduce primarul. Este cel mai de seamă om din oraș. Apoi sînt jandarmii.

Am început să rîd.

— De ce rîzi?… Cum n-ai știut?… De unde ești?…

I-am povestit cum m-am rătăcit și i-am spus că sînt dintr-o țară îndepărtată — Serbia.

— Am auzit și eu despre țara aceea vestită! șopti hangiul ca pentru sine și mă privi cu respect.

Apoi mi se adresă cu glas tare:

— La noi e așa cum ți-am spus. Primarul conduce împreună cu jandarmii.

— Și ce fel de jandarmi sînt pe la voi?

— Hei, jandarmii! Sînt de tot soiul și se deosebesc după grad. Sînt jandarmi mai mari și mai mici… Însă noi de-aici din oraș sîntem oameni pașnici. Numai că din împrejurimi tot vin niște vîntură lume. Ei ne învață la rele. Pentru a ne deosebi de ceilalți, primarul a dat ieri o dispoziție: toți cetățenii să meargă în fața judecătoriei comunale unde fiecăruia i se va aplica o danga pe frunte. Iată de ce s-a adunat poporul. Vrem să ne sfătuim, să vedem ce să facem.

Mă trecură fiorii. Mă gîndii s-o șterg cît mai repede din această țară groaznică. Eu, deși sînt un sîrb nobil, nu sînt în stare de un asemenea curaj. După cîteva clipș mi-a fost rușine de gîndul meu laș.

Hangiul zîmbi cu bunătate, mă bătu pe umeri și-mi spuse cu mîndrie:

— Hei, străine, te-ai și speriat?!… Înseamnă că oricît ai umbla nu găsești oameni curajoși ca noi.

— Și ce vă gîndițî să faceți? l-am întrebat sfios.

— Cum ce gîndîm? Ai să vezi ce viteji sîntem. Îți spun că nicăieri nu mai găsești curaj ca al nostru. Ai colindat prin toată lumea, poate, dar sînt sigur că oameni ca noi n-ai întîlnit. Haidem acolo împreună. Trebuie să mă grăbesc.

Cînd tocmai eram gata să plecăm, aud un pocnet de bici.

Mă uit afară și cînd colo, ce-mi văd ochii? Un om cu o șapcă strălucitoare în trei colturi, îmbrăcat cu o haină pestriță, călărea pe un alt om. Cel călărit purta o îmbrăcăminte scumpă cu o croială obișnuită. S-a oprit în fața hanului și omul cu șapcă a descălecat.

Hangiul i-a ieșit înainte și s-a închinat pînă la pămînt. Omul cu haina pestriță a intrat în han și s-a așezat la o masă împodobită. Cel îmbrăcat cu haine scumpe a rămas în fața hanului. Aștepta.

— Ce înseamnă asta? l-am întrebat pe hangiu.

— Păi ăsta care a intrat acum este un jandarm dintre cei mari, iar acela de colo care stă la ușă e unul dintre cei mai de vază cetățeni din oraș, un patriot, un mare bogătaș. Hangiul îmi spuse toate astea în șoaptă.

— Și de ce-i dă voie ăstuia să-l călărească?

Hangiul îmi făcu un semn cu capul și ne-am dat puțin mai la o parte. Zîmbind cu oarecare dispreț, îmi spuse:

— Păi la noi asta e o cinste. Rar cine o merită!…

Mi-a mai spus el încă multe altele, dar eu din pricina emoției nu l-am prea înțeles. Am auzit însă bine ultimele cuvinte: „Este un serviciu adus patriei, pe care nu poate și nici nu știe să-l prețuiască orice popor!“

Iată-mă și la adunare, unde începuse alegerea celor ce aveau să conducă discuțiile.

Un grup propunea, candidat pentru președinție pe un oarecare Colb, dacă îmi amintesc bine numele lui. Un alt grup propunea pe unul Talb, iar al treilea grup pe un alt candidat.

Începu un tămbălau grozav: fiecare grup voia să-și impună candidatul.

— Eu cred că în afară de Colb nu există un om mai nimerit ca președinte al unei adunări atît de însemnate, începu unul din primul grup. Virtuțile sale cetățenești, curajul său ne sînt bine cunoscute nouă tuturor. Eu cred că nu există nici unul dintre noi pe care jandarmii să-l fi călărit mai mult decît pe el.

— Tocmai tu vorbești, mă, strigă unul din grupul al doilea. Păi pe tine nici măcar un conțopist nu te-a călărit vreodată.

— Cunoaștem noi Virtuțile voastre, țipă altul din grupul al treilea. Voi v-ați văicărit la fiecare lovitură de bici.

— Să ne înțelegem, fraților, începu Colb. E adevărat, pe mine m-au călărit mai-marii noștri adeseori, și încă de acum zece ani, și m-au lovit cu biciul și nu m-am văietat. Dar poate că există oameni cu merite și mai mari decît mine. Există poate cetățeni mai tineri și capabili.

— Nu, nu, nu există! urlară susținătorii lui.

— Nu ne interesează merite atît de vechi! Pe Colb l-au călărit acum zece ani, strigară cei din grupul al doilea.

— Acum vin la rînd forțe tinere, iar de bătrîni nu mai vrem să auzim, strigară cetățenii din grupul al treilea.

Deodată însă strigătele se potoliră. Prin mijlocul mulțimii se tăie o uliță. Poporul făcu loc unui om tînăr, de vreo treizeci de ani. Cum apăru el, toate capetele se înclinară.

— Cine e ăsta? l-am întrebat în șoaptă pe hangiu.

— E un om de vază al orașului. E tînăr, dar promite mult. Și cu toate ca nu-i în vîrstă a ajuns departe. L-a călărit pînă acum de vreo trei ori chiar primarul. Este stimat mai mult decît oricine.

— S-ar putea să-l aleagă pe el?

— Mai mult decît sigur, pentru că toți candidații de pînă acum sînt bătrîni și le-a cam trecut vremea. Pe acest tînăr l-a călărit și ieri primarul.

— Cum îl cheamă?

— Cleard.

Și i s-a dat un loc de cinste, în fața adunării.

— Eu cred — curmă Colb tăcerea, — că nu putem găsi un om mai potrivit pentru președinte decît pe Cleard. E tînăr. Noi cei bătrîni nu-i sîntem nici pe departe egali.

— Așa e, așa e… trăiască Cleard!… începură să strige cu toții.

Colb și Talb l-au condus pe Cleard la locul de președinte.

Toți se înclinară în fața lui, apoi se făcu liniște.

— Vă mulțumesc, fraților, pentru atenția deosebită și cinstea pe care mi-ați făcut-o astăzi. Încrederea voastră mă măgulește. E greu să fii ecoul dorințelor poporului, în zilele acestea atît de însemnate, dar eu voi depune tot sufletul, întreaga mea capacitate, spre a îndreptăți încrederea voastră. Vreau să vă slujesc întotdeauna cu sinceritate, să pot ține și de azi înainte capul sus. Vă mulțumesc, fraților, că m-ați ales.

„Trăiască, trăiască, trăiască!“ se auziră urale.

— Iar acum, fraților, îngăduiți-mi ca de la această tribună să vă spun cîteva cuvinte despre acest important eveniment. Nu-i ușor să înduri chinurile care ne așteaptă; nu-i ușor să rabzi pe frunte dangaua[1] pusă cu fierul înroșit. Desigur sînt chinuri pe care nu le poate îndura oricine. Lașii vor tremura și se vor îngălbeni de spaimă, dar noi nu avem voie să uităm nici o clipă că sîntem urmașii unor viteji strămoși, că în vinele noastre curge sîngele nobil al bunicilor noștri, acei eroi care nici măcar n-au scrîșnit din dinți cînd au murit pentru libertatea și binele nostru. Chinurile noastre sînt nimicuri dacă le măsurăm cu jertfa strămoșilor noștri. N-avem voie să ne arătăm fricoși în această clipă minunată a istoriei! Fiecare cetățean iubitor de neam, toți cei care vor ca poporul nostru să nu se facă de rușine în fața lumii trebuie să rabde durerea cu bărbăție.

— Așa e! Trăiască, trăiască!

Au mai vorbit și alți cîțiva cetățeni. Ei au încurajat poporul înfricoșat, repetînd argumentele lui Cleard.

A vorbit apoi un bătrîn palid, neputincios, cu fața zbîrcită, cu pârul alb și barba ca neaua. Picioarele și mîinile îi tremurau de bătrînețe, avea spatele cocîrjat. Glasul abia i se auzea și în ochi avea lacrimi.

— Copii — a spus el cu voce stinsă, în timp ce lacrimile se rostogoleau pe fața lui zbîrcită și-i picurau în barba albă — mi-e greu și în curînd voi muri, dar mi se pare ca e mai bine să nu răbdăm asemenea rușine. Am o sută de ani și am trăit și fără asta, și acum pe acest cap cărunt, neputincios, să mi se pună dangaua robiei…

— Jos cu boșorogul! urlă președintele.

— Jos cu el! strigară unii.

— Babalîc fricos! țipară alții.

— În loc să-i încurajeze pe tineri, el sperie poporul, urlă unul din față.

— Rușine să-i fie de părul lui cărunt! Șî-a trăit traiul și îi mai e frică. Dar noi tinerii sîntem mai curajoși! strigă altul.

— Jos cu fricosul!

— Să fie azvîrlit din mijlocul nostru.

— Jos cu el!

Cetățenii tineri și curajoși s-au repezit asupra bătrînului neputincios și au început să-l lovească cu furie.

Au sărit alții să-l apere și abia l-au scăpat pentru că eră bătrîn. Altfel ar fi fost ucis cu pietre.

Toți s-au jurat și au făgăduit că a doua zi nu vor face de rîs nația.

Cetățenii s-au împrăștiat liniștiți. La despărțire se auzeau diferite discuții:

— O să vă arătăm noi mîine cine sîntem!

— Îi vom vedea noi mîine pe lăudăroși!

— A venit vremea să arătăm cîte parale facem. Vom vedea pe toți ăia care se laudă cu vitejia lor.

M-am întors la han.

— Ți-ai dat seama cine sîntem? mă întrebă cu mîndrie hangiul.

— Da! am răspuns fără să vreau. Simțeam că puterile mă părăsesc și capul îmi vuiește într-un vîrtej de gînduri.

Chiar în aceeași zi am citit în ziare articolul de fond.

„Cetățeni, a venit timpul să înceteze laudele goale și vorbăria. Este timpul să nu ne mai bizuim pe vorbe goale și pe ifose în care mulți dintre noi excelăm, atribuindu-ne tot felul de virtuți și merite închipuite. E timpul, cetățeni, să le dovedim odată pentru totdeauna prin fapte. Să arătăm cine sîntem! Credem că printre noi nu vor fi lași și dacă totuși vor fi, autoritățile vor trebui să-i aducă forțat la locul unde se va aplica dangaua. Acel care simte că în el pulsează sîngele vitejilor noștri străbuni se vâ grăbi să ajungă cît mai repede la locul stabilit. Și va răbda cu mîndrie durerea. Este durerea conștiinței, este o jertfă adusă patriei! Capul sus, cetățeni! Mîine este ziua cînd ne vom arăta vitejia!“

În ziua aceea hangiul meu s-a culcat îndată ce a venit de la adunare. Voia să se scoale cît mai de dimineață, să ajungă devreme în fața judecătoriei.

A doua zi m-am dus și eu acolo. Se strînseseră toți cetățenii din oraș, și mici și mari, și bărbați și femei. Unele mame își aduseseră și copiii mici. Voiau să-i ardă cu dangaua robiei, cu dangaua cinstei, cum o numeau ei, pentru ca mai tîrziu să aibă și ei dreptul să ocupe posturi în stat.

Se auzeau și strigăte și suduieli. (Prin asta semănau oarecum cu noi, sîrbii. Mie îmi părea bine, mă simțeam mîndru.) Toți se împingeau. Fiecare se grăbea să ajungă primul în fața ușii. Unii erau atît de înghesuiți că se înăbușeau.

Dangaua o aplica un funcționar special. Era îmbrăcat în niște haine albe de sărbătoare. Din cînd în cînd îi mustra pe oameni.

— Mai încet, pentru dumnezeu, așteptați-vă rîndul. Doar nu sînteți vite să vă îmbrînciți așa!

Începu să se aplice dangaua înroșită. Unii țipau, alții gemeau numai. Cît am fost eu acolo, nici unul n-a putut răbda fără să crîcnească, să i se pună dangaua. Fiecare își striga durerea.

N-am putut privi mult chinurile lor, ci am plecat la han. Acolo, unii se așezaseră să ia cîte ceva de-ale gurii și un pahar cu vin.

— Am scăpat și de grija asta! exclamă unul satisfăcut.

— Măi, dar nu ne-am văicărit mult. Da’ Talb a răcnit ca un măgar!… spuse altul.

— Ei, acum l-ai văzut pe Talb al tău?! Ieri îl voiați președinte al adunării!

— Păi cine dracu l-a știut!

Vorbeau și gemeau. Unii se zvîrcoleau, își ascundeau însă durerea, le era rușine să-și arate slăbiciunea.

Cleard s-a făcut de rîs. A gemut. N-a crîcnit de loc un oarecare Lear. A cerut să i se aplice de două ori dangaua și n-a zis nici pis. Tot orașul vorbea de el cu cel măi mare respect.

Cîțiva au șters-o, dar acum erau disprețuiți.

După cîteva zile, cel cu două dangale pe frunte se plimba pe stradă mîndru, cu nasul pe sus. Pe unde trecea, toți se descopereau și-l salutau. Era doar viteazul acelor vremuri. Alergau după el pe străzi și copiii, și oamenii în toată firea.

Voiau cu orice preț să-l vadă pe erou. Cînd trecea, se auzeau cuvinte de venerație: „Lear, Lear!… El e Lear! El e viteazul care nici n-a mișcat buzele cînd i-au pus-o!“ Și ziarele au scris despre el, acoperindu-l cu cele mai alese laude.

Merita desigur dragostea poporului.

Ascultam aceste cuvinte ce veneau din toate părțile și se trezea în mine viteazul sînge sîrbesc. Și străbunii noștri au fost plini de eroism și ei au murit pentru libertate, Avem un trecut vitejesc, me fălim cu bătălia de la Cosovo[2]. M-a cuprins un adînc sentiment de mîndrie națională. Voiam să fac cinste neamului meu. Am pornit în goană spre judecătorie. Ajuns acolo am strigat cu înflăcărare:

— Ce-l lăudați pe Lear al vostru?… Voi încă nu știți ce înseamnă adevărații viteji. Vreți să vedeți cît de viteaz este poporul sîrbesc! Iată, puneți-mi zece peceți, nu numai două!

Funcționarul în haine albe apropie dangaua înroșită de fruntea mea. M-am cutremurat și… m-am trezit din somn.

Îngrozit îmi pipăiam fruntea. Am făcut cruci mari minunîndu-mă. Nemaipomenit! Ce vise îi mai trec omului prin cap!

„Puțin mai lipsea și întunecam gloria lui Lear al lor“, m-am gîndit eu, întorcîndu-mă mulțumit pe cealaltă parte. Totuși, îmi părea rău că m-am trezit înainte ca visul să se fi sfîrșit.

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)

 

[1] Semnul care se face pe spinarea vitelor, cu un fier înroșit (n.r.).

[2] Localitate în Serbia, unde a avut loc în veacul al XIV-lea o bătălie crîncenă cu turcii, în urma căreia Serbia a căzut sub jugul turcesc (n.r.).

Conducătorul (2/3)

(pagina precedentă)

A doua zi s-au strîns toți cei care voiau să plece la drum lung. Mai mult de două sute de familii au venit la locul hotărit și puțini au mai rămas la vechea vatră.

Era trist să privești acea gloată de țărani nevoiași, goniți de sărăcia cruntă, siliți să-și părăsească ținutul unde s-au născut și în care sînt mormintele străbunilor. Pe chipurile lor întunecate, arse de soare, suferința anilor îndelungați a lăsat urme adînci. Fețele lor erau umbrite de o amară deznădejde. In ceasul acela, în ochii lor licărea prima rază de spetanță, dar și o tristețe. Își părăseau vatra unde s-au născut și au crescut. Vedeai cîte un bătrîn cum plîngea pe furiș. Lacrimile îi picurau pe obrazul zbîrcit. Întorcea capul, încolțit de o presimțire rea. Ar fi vrut să rămînă pe loc, să mai aștepte vreo cîteva zile. Mai bine să-și lase oasele în pămîntul acela pietros decît să caute cine știe pe unde, meleaguri mai bune. Unele femei plîngeau în hohote. Boceau pe mormintele părinților. Bărbații nu voiau să se lase înduioșați. Și au început să strige: „Ce vreți voi? Să flămînzim în ținutul ăsta blestemat și să trăim în bordeiele astea?“ Dar parcă și ei ar fi vrut, dacă ar fi vrut o putere uriașă, să ducă cu ei întreg ținutul blestemat, cu bordeie cu tot. Era acolo viața tor.

Vorbe, gălăgie! Gloată de oameni neliniștiți. Și bărbații erau îngrijorați. Copiii purtați de mamele lor în spate, ca în leagăn, începură să țipe. Neliniștea a cuprins și vitele. Ici vezi o vacă slabă, colo o mîrțoagă costelivă cu capul mare și picioare ciolănoase. E împovărată cu țoale, traiste, cu saci grei peste samar. Sărmana se împleticește sub povară, dar se ține bine, ba mai și nechează cîteodată. Un măgar abia se mai vede dintre poveri. Copiii mai mari duc cîinii de lanțuri. Țipete, vaiete, înjurături, plînsete, lătraturi, nechezat de cai, ba din cînd în cînd și răgete de măgar. Conducătorul însă nu spunea nici un cuvînt, de parcă întreaga gloată, tot tumultul acela, se afla în altă lume. Adevărat înțelept!

El sta neclintit, cu capul plecat, tăcea și gîndea. Cîteodată mai scuipa, și atîta tot. Această muțenie îi aduse atîta popularitate, încît fiecare era în stare să sară pentru el în foc și în apă. Unii țărani spuneau:

— Măi, da’ fericiți sîntem că am dat peste un asemenea om. Dacă am fi plecat fără el, ferească dumnezeu, ne-am fi prăpădit.

— Da-i deștept, măi frate! Tace tot timpul. N-a spus încă nici un cuvînt! îl lăudă altul, privind spre conducător cu venerație și mîndrie.

— Ce-ar avea de vorbit? Care vorbește mult, ăla gîndește puțin, să știi tu asta. E înțelept, se înțelege, tace și gîndește!… rosti un alt țăran minunîndu-se.

— Apăi, nici nu-i ușor să călăuzești atîta lume! El trebuie să gîndească, dacă și-a luat o asemenea greutate pe umerii lui.

A sosit și timpul plecării. Au mai așteptat puțin, să mai vină vreunul care voia să meargă cu ei. Dar nu s-a mai arătat nimeni. Nu mai puteau aștepta.

— Nu pornim? îl întrebară pe conducător.

El se ridică fără nici o vorbă.

În jurul conducătorului s-au adunat cei mai puternici și mai hotărîți oameni din sat, să-i vie în ajutor la primejdie, să-l păzească ca nu cumva să i se întîmple ceva.

Conducătorul, încruntat după cum îi era felul, cu capul plecat, făcu vreo cîțiva pași, lovind cu bastonul în pămînt și oamenii porniră după el strigînd de cîteva ori: „Trăiască!“ Conducătorul a mai făcut vreo cîțiva pași și s-a izbit de gardul primăriei. S-a oprit el acolo, s-a oprit și mulțimea. Conducătorul s-a tras puțin într-o parte și a ciocănit de vreo două trei ori cu toiagul în gard.

— Ce să facem? l-au întrebat oamenii. El tăcea.

— Cum ce să facem? strigară cei din jurul conducătorului. Dărîmăm gardul! Asta trebuie să facem! Nu vedeți? Omul ne arată ce trebuie să facem!

— Poarta e aici, uite poarta! au țipat copiii, aratînd poarta rămasă în urmă.

— Ssst! liniște, copii!

— Doamne ajută-ne, ce se întîmplă oare? se văicăreau cîteva femei.

— Nici un cuvînt, el știe ce trebuie să facem. Să dărîmăm gardul!

În cîteva minute, gardul dispăru de parcă nici n-ar fi fost.

Și așa au trecut mai departe.

N-au mers nici vreo sută de pași și conducătorul nimeri în niște mărăcini și se opri. S-a tras cu greu înapoi, și a început să lovească cu bastonul, cînd în dreapta cînd în stînga. S-au oprit cu toții.

— Ce s-a mai întîmplat? strigară unii din spate.

— Să se scoată mărăcinișul, porunciră din nou cei din jurul conducătorului.

— Uile drumul bun, e pe lîngă mărăciniș, uite drumul pe lîngă mărăciniș! strigau copiii și unii dintre oameni.

— Da, ăsta e drumul — îi luară în ris cei din jurul conducătorului — dar cine știe încotro duce, chiorii dracului? Aici nu pot porunci toți El știe să ne ducă pe drumul cel mal drept, ce mai stăm? Să sulgem mărăcinii!

Și-au început să-i smulgă.

— Aoleu! striga cîte unul. M-am înțepat.

— Aoleu! țipa altul, mi-am zgîriat obrazul.

— Frățioare, nimic nu-i pe lume fără suferință. Trebuie să și suferim dacă vrem să izbîndim, îi încurajau cei din jurul conducătorului.

După multă trudă, făcură drum prin mărăciniș și porniră mai departe.

Au mai mers ce-au mers și au dat peste niște pari bătuți în pămînt.

I-au scos repede și-au pornit mai departe.

În ziua aceea au mers puțin. Au înlăturat din cale și alte piedici. Au mers puțin și din pricina hranei neîndestulătoare. Unii luaseră pîine uscată și doar cîteva smochine, alții numai pîine, ca să-și amăgească foamea, cîuțiva nici pîine n-aveau, Slavă domnului, era vară, și se mal găseau destule poame prin păduri.

Deși în prima zi au înaintat puțin, ei se simțeau totuși foarte obosiți. Primejdii nu le-au Ieșit în cale și nici accidente nu prea au fost.

Unei femei i-a intrat un mărăcine în ochiul stîng, dar s-a oblojit cu o cîrpă udă. Unui copil i-a căzut un par peste picioare. Sărmanul șchiopăta și plîngea. Un bătrîn s-a împiedicat de un ciot, a căzut și și-a scrîntît piciorul; i s-a pus ceapă zdrobită și a răbdat cu bărbăție durerea. A mers mai departe, cu curaj, după conducător, sprijinindu-se în toiag (mulți ziceau că moșul minte, că nu și-ar fi scrîntit piciorul, că se preface, că vrea șă se întoarcă în vatra satului). Doar cîțiva au scăpat nezgîriați. Bărbații răbdau fără să crîcnească, femeile blestemau ceasul cînd au plecat; copiii, de bună seamă plîngeau, căci nu pricepeau cît de mare poate fi răsplata suferințelor. Dar toate astea erau fleacuri. Oamenii se gîndeau la țelul lor.

Spre fericirea și bucuria tuturor, conducătorului nu i s-a întîmplat nimic. De altminteri, el era și cel mai păzit, însă de multe ori omul mai are și noroc…

La primul popas s-au rugat, mulțumind lui dumnezeu că au călătorit bine în prima zi și că nu i s-a întîmplat nici cel mai mic rău conducătorului. După rugăciune, a vorbit unul dintre cei mai curajoși. Pe față se vedea o vînătaie. Dar el nici nu se sinchisea.

— Fraților, slavă domnului, am trecut o zi cu bine. Drumul nu-i ușor, dar trebuie să înfruntăm fără teamă toate piedicile. Știm că acest drum greu duce spre fericirea noastră. Dumnezeu, milostivul, să ni-l păzească pe conducător de toate relele. Să ne călăuzească mai departe…

— Dacă-i așa, mîine am să pierd și ochiul celălalt!… mormăi supărată o femeie.

— Aoleu, piciorul! se văita moșul, încurajat de spusele femeii.

Copiii scînceau și plîngeau tot timpul iar mamele cu greu îi puteau liniști.

— Da, ai să pierzi și celălalt ochi, răspunse cel cu vînătaia. Ei, și! Nu-i o pagubă prea mare dacă o femeie pierde ochii, cînd noi vrem să ne scăpăm viața! E rușine să te vaieți. Te gîndești oare la binele și fericirea copiilor tăi? Jumătate din noi de s-ar prăpădi pe drum și tot e puțin. Mare pagubă: un ochi! Ce nevoie ai tu de ochi cînd are cine să vadă pentru noi? Nu cumva credeți că pentru un ochi al tău și pentru piciorul moșului ne-om întoarce din drum?

— Moșul minte! Minte! Moșul se preface, vrea să se întoarcă îndărăt! săriră cu gura pe el bărbații.

— Fraților, cui nu-i place — grăi din nou cel ce vorbise la început să se întoarcă. Și dacă merge alături de noi să nu se văicărească, să nu cumva să-i tulbure pe ceilalți. Eu unul merg după conducătorul nostru luminat pînă m-or ține puterile.

— Om merge toți, om merge toți după el pînă la ultima suflare.

Conducătorul tăcea.

Oamenii îl priveau și șopteau:

— Tace tot timpul și gîndește!

— Înțelept om!

— Ia te uită ce frunte are, frațioare!

— Și e încruntat.

— De nădejde!

— E tare îndrăzneț, s-a văzut asta.

— E îndrăzneț. A făcut un semn cu bastonul, și gardul, și parii, și mărăcinii, toate au dispărut.

(pagina următoare)