Stradia (7/12)

(pagina precedentă)

Cînd am ieșit din minister, am văzut strada înțesată de cetățeni. Năvăleau din toate părțile, zgomotul mulțimii te asurzea.

„Unde se duce atîta lume? Ce s-a întîmplat oare?… Desigur iarăși vreo delegație!“ gîndeam eu, privind uimit mulțimea aceea pestriță. Curios, m-am apropiat de unul care era mai aproape și l-am întrebat:

— Unde aleargă toată lumea asta? Omul s-a simțit ofensat de întrebarea mea. M-a privit supărat, apoi mi-a întors spatele și a plecat după ceilalți.

Am mai, întrebat pe unul, apoi pe altul, însă, de neînțeles, mă priveau cu dispreț și nu-mi răspundeau. Am dat în sfîrșit cu ochii de un cetățean pe care-l cunoscusem într-o zi cînd apăruse un ziar patriotic (în Stradia aproape în fiecare zi se înființau cîteva ziare).

— Unde aleargă toată lumeă asta? l-am întrebat. Era un cunoscut patriot și nu mă așteptam să se supere.

Mă privi cu același dispreț și mi-o trînti în față înfuriat:

— Să-ți fie rușine!

Intimidat, abia am bîiguit:

— Scuzați, n-am avut intenția să vă jignesc, am vrut să întreb doar…

— Ei, bună întrebare! Unde trăiești? Oare nu ți-e rușine să întrebi de un lucru pe care și cățeii-l știu? Țara noastră suferă și noi toți ne grăbim să-i venim într-ajutor, ca niște fii conștienți, iar tu te minunezi și n-ai aflat încă evenimentul? Vocea lui tremura de durere.

M-am scuzat îndelung pentru greșeala mea așa de prostească și I-am rugat si mă ierte.

Încet-încet el a devenit blînd și mi-a povestit ca anuții — un neam războinic din sud — au năvălit în țară și săvîrșesc nelegiuiri nemaipomenite.

— Acum a sosit vestea — continuă el — că azi-noapte anuții au ucis numeroase familii, au incendiat o mulțime de case și au furat nenumărate vite!

— Groaznic! m-am cutremurat eu la auzul acestor vești. Îmi venea să pornesc năvalnic în sudul țării, să mă bat cu anuții. Mă dureau suferințele nevinovaților șî pașnicilor cetățeni, pricinuite de barbarii de ta sud. Uitasem că sînt bătrîn, slab și neputincios. Am simțit în acea clipă o forță tinerească, sîngele îmi clocotea.

— Putem noi oare îndrăzni să rămînem surzi la o asemenea nenorocire, putem sta nepăsători în fața atacului sălbatic al anuților?

— In nici un caz! am exclamat eu, entuziasmat de cuvintele lui înflăcărate. Ar fi mare păcat în fața lui dumnezeu!

— De aceea ne și grăbim ta întrunire. Nu există cetățean conștient care să nu vină acolo. Fiecare pătură socială însă va ține adunarea ei, separat.

— De ce?

— Ei, de ce?… neînțelegerea noastră veșnică! Dar fiecare adunare va elabora aceeași declarație patriotică. La urma urmei e mai bine că-s mai multe, principalul e să avem aceleași sentimente și gînduri, să fim toți ca unul cînd e vorba de scumpa noastră patrie.

Într-adevăr lumea începu să se împartă în grupuri, și să meargă în diferite direcții. Fiecare grup se grăbea spre locul stabilit.

N-am izbutit, se înțelege, să mă duc la toate întrunirile, și am plecat cu prietenul meu împreună cu grupul lui. Erau funcționari din justiție și poliție.

Am intrat în sala largă a unui hotel. Băncile erau pregătite și masa acoperită cu un postav verde. Cetățenii patrioți se așezară pe bănci, iar cei ce convocaseră întrunirea la masă.

— Fraților — începu unul — știți pentru ce ne-am întrunit aici. Pe noi toți ne-a chemat sentimentul nobil patriotic, dorința de a găsi metoda cu care să oprim atacul tîlhăresc al cetelor de anuți în regiunile sudice ale dragii noastre patrii. Să fie ajutați nefericiții cetățeni în suferință. Mai înainte de toate însă, domnilor, după cum știți, în asemenea prilejuri este obiceiul să se aleagă un președinte, un vicepreședinte și un secretar al adunării.

După multă gălăgie s-a împlinit și obiceiul acesta.

Potrivit unui alt obicei înpămîntenit, cei aleși au mulțumit adunării pentru că i-a ales, apoi președintele sună din clopoțel și declară întrunirea deschisă.

— Dorește cineva să ia cuvîntul? întrebă el.

Se ridică unul din primul rînd și spuse că se cuvine ca adunarea să salute guvernul și pe primul-ministru. El, marele bărbat de stat, va exprima monarhului căldura sentimentelor lor de devotament și credință.

Asistența a acceptat propunerea. Îndată s-au și scris felicitările. Ele au fost votate prin aplauze, însă cu amendamentul ca în unele locuri să se folosească o topică foarte corectă, conform sintaxei.

Au început apoi să se ridice vorbitorii, toți înflăcărați. Fiecare discurs era patriotic, plin de durere și mînie, fiecare orator tuna și fulgera împotriva anuților.

Au fost aleși trei inși care cunoșteau Ia perfecție limba poporului din Stradia, pentru ca să compună o declarație. Tocmai cînd se căzneau s-o scrie, iată, a apărut unul cu o declarație gata făcută și a rugat adunarea să-i dea voie s-o citească. Dacă adunarea va fi de acord cu ea, să fie adoptată.

I s-a dat încuviințarea și el a început:

„Funcționarii din justiție și poliție, prezenți în adunarea de față, adînc zguduiți de evenimentele crude petrecute în regiunile sudice ale patriei noastre, din cauza sîngeroaselor cete de anuți, au elaborat următoarea declarație:

1. Compătimim adînc pe cetățenii din regiunile sudice asupra cărora s-au năpustit nenorocirile;
2. Condamnăm cu înverșunare atacurile sălbatice ale anuților cărora le strigăm fierbînd de indignare: Jos cu ei!
3. Constatăm cu mînie și dispreț că anuții sînt un popor lipsit de cultură, care nu merită atenția vecinilor lor culți.“

Declarația a fost adoptată după dezbateri furtunoase. Pînă la urmă s-a hotărît cu majoritate de voturi ca la punctul 2, lingă cuvîntul „sălbatice“ să se adauge și cuvîntul „respingătoare“.

Capii întrunirii au fost împuterniciți să semneze declarația comună în numele cetățenilor, apoi toți s-au risipit liniștiți.

Pe stradă însă era același vacarm. O mulțime de oameni se întorcea de la întruniri.

Pe fețele lor se putea observa o adîncă mulțumire sufletească. Erau fericiți, îndepliniseră o îndatorire măreață, grea, și desigur, nobilă.

În unele locuri am auzit discuții ca acestea:

— Nu trebuiau să fie chiar atît de aspri! regreta unul.

— Ce nu trebuia! Asta-i bună. Față de asemenea animale trebuie să fii grosolan și aspru, îi răspunse supărat celălalt.

— Știu, mă rog, dar nu merge, e lipsit de tact! zise din nou primul.

— Ce tact mai vrei față de ăștia? Nu cumva ți-e teamă că am jignit niște oameni de treabă! Așa le trebuie, să se cutremure cînd vor citi, răspunse cel mînios.

— Păi, noi trebuia, fiind mai culți, să ne situăm deasupra lor. Trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu învinovățim din senin o țară vecină, rosti omul cel pașnic.

În seara aceleiași zile se puteau citi în ziare o sumedenie de declarații de la întrunirile patriotice. Nimeni n-a dat înapoi. Ziarele erau înțesate: declarația profesorilor cu prilejul tristelor evenimente din sudul Stradiei, declarația tineretului, declarația învățătorilor, declarația ofițerilor, declarația meseriașilor, a negustorilor, a doctorilor, a copiștilor. Nimeni n-a stat deoparte. Toate declarațiile erau scrise în același spirit și mai toți cetățenii erau „adînc zguduiți“.

Seara însă, orașul s-a înveselit din nou, iar mar tîrziu somnul a cuprins în brațele lui pe curajoșii fii ai fericitei țări Stradia.

A doua zi au sosit vești din celelalte ținuturi.

Nu exista colțișor de țară care să nu fi elaborat o declarație energică.

Se înțelege de la sine, că, după asta, fiecare cetățean, mic ori mare, a primit cîteva decorații, pentru curaj și virtuți cetățenești.

Și pe mine m-a însuflețit poporul acesta exaltat, înnobilat de conștiință cetățenească și abnegație. Deodată m-am aprins și eu și am exclamat cu venerație:

„Stradia, tu nu vei pieri niciodată, chiar dacă toate popoarele vor pieri!“

„Ha, ha, ha, ha!“ mi-a sunat atunci în ureche același glas demonic al unui spirit rău ce ura parcă fericita și blîndia țară.

Am oftat fără sa vreau.

(pagina următoare)