Marea moartă (3/5)
Eu am călătorit foarte mult prin lume. Unii mă cred, dar mulți nu. Ei susțin că asta-i fantezie. Ciudat! La urma urmei nu mă privește ce spun ei. Susțin că am călătorit foarte mult și asta este principalul.
Călătorind prin lume, omul cunoaște fel și fel de oameni și fapte, adeseori vede niște lucruri pe care nu le-a văzut nici în vis, darămite în viață! Am citit într-o gazetă englezească că presa din Anglia a tăbărit asupra unui sărman englez, care scrisese un jurnal cu impresii dintr-o călătorie făcută prin Serbia. Am citit jurnalul acela. După părerea mea, înfățișează bine realitatea de la noi. Totuși autorul n-a fost crezut de englezi. Ei nu vor să creadă că există o țară care se numește Serbia, nu vor să creadă nimic din cele scrise despre țara noastră. Autorul a fost considerat utopist, ba chiar nebun. Acum criticii își pot da seama că în lume sînt atîtea și-atîtea lucruri, unele de necrezut. Ar fi bine să nu mai strige mereu: „nu-i adevărat, nu corespunde realității, personajele sînt ca picate din lună“ (dar nu văd oare că și pe lîngă ei, și pe lîngă noi, trec zilnic atîția indivizi care-s mai ceva decît picați din lună?)
Așadar, după cum v-am spus, am călătorit mult prin lume. O dată, într-o țărișoară, am avut prilejul să cunosc, într-un tîrgușor sau așa ceva, niște oameni ciudați.
Am picat acolo chiar la o (hai s-o numim pe șleau) adunare politică.
„Frumos zău; cum naiba de-am nimerit aici!“ mi-am zis, căci nu prea-mi venea la îndemînă; în Serbia mă dezobișnuisem de întrunirile politice, nu mai participasem la treburile politice. Toți eram uniți, prietenoși și n-aveam motiv de ceartă.
Societatea în care picasem m-a cam uimit. Întrunirea politică era condusă de către reprezentantul guvernului din regiunea aceea. Poate că îi spuneau conducător de district și după cîte se vedea, chiar el convocase adunarea.
Mulți cetățeni erau adormiți, cu pleoapele umflate de somn. Unii moțăiau în picioare cu gura căscată. Capetele li se bălăbăneau într-o parte și alta și, din cînd în cînd, vedeai cum doi cetățeni se loveau cap în cap. Cei doi politicieni tresăreau, se uitau unul la altul cu priviri tîmpe, apoi, somnoroși, închideau ochii și moțăiau mai departe bălăhănindu-și capetele. Mulți se întinseseră și dormeau de-a binelea. Sforăiau tare, de ți-era mai mare dragul s-asculți. Alții erau treji, dar se frecau la ochi și căscau cu poftă, zgomotos, în armonie cu cei ce sforăiau în cor. În aceste clipe de liniște s-au ivit cîțiva polițiști. Aduceau în spinare niște cetățeni beți turtă. Desigur îi cărau la adunare. Unii din ei erau liniștiți, tăceau și priveau cu nepăsare împrejur, alții adormiseră, iar vreo cîțiva din ei se cam zbateau. Dar cei mai încăpățînați au fost legați și minați din urmă.
— Ce fel de adunare e asta? am întrebat pe unul dintre participanți.
— Nu prea știu! mi-a răspuns el imediat.
— Nu cumva e opoziția?
— Opoziția! afirmă el fără să privească cine-l întreabă.
— Cum, guvernul cheamă la adunare opoziția și-o aduce așa cu forța?
— Guvernul!
— Cum se poate asta, împotriva lui însuși?
— Păi da! mi-a răspuns el plictisit și cu oarecare îndoială.
— Pesemne că adunarea de-aici este împotriva poporului!
— Pesemne! a spus el pe același ton.
— Dar tu ce crezi? l-am întrebat cu voce tare.
El m-a privit fără nici o expresie și a ridicat din umeri, desfăcîndu-și larg brațele, ca și cum ar fi spus: „Ce mă privește pe mine?“
L-am lăsat în plata domnului și am vrut să întreb pe altul, dar și acela m-a privit plictisit, așa că am renunțat.
Deodată auzii o voce supărată:
— Ce-nseamnă asta? Nimeni nu vrea să fie în opoziție! Nu-i cu putință. Toți sîntem partizanii guvernului și-ai puterii, toți sîntem ascultători, cumsecade, și asta se întîmplă în fiecare zi, de i se urăște omului cu atîta supunere.
— Ce popor minunat și civilizat! i-am admirat eu, invidiind țărișoara aceea ideală. Desigur, dacă ar fi aici răposata mea mătușă n-ar mai bombăni și n-ar mai prevesti nici o primejdie. Oameni învățați și ascultători, mult mai cuminți decît ne cerea nouă învățătorul acela bătrîn și bun. Însă purtarea aceasta de oameni cumsecade scotea din sărite chiar și poliția.
— Dacă o să fie tot așa — strigă ascuțit și supărat prim-pretorul — ei, aflați ca o să întoarcem foaia. Guvernul o să numească prin lege pe alții, capabili să fie opoziționiști. Și aflați, dacă n-ați știut-o, că într-o oră facem asta. Există — dacă n-ați știut-o — destui opoziționiști și prin alte părți. Îi numim cît ai clipi din ochi: în calitate de conducător al opoziției extreme și ascuțite împotriva regimului actual, se numește cutare și cutare, cu un salariu anual de Ia cincisprezece mii de dinari. În calitate de membri în comitetul de conducere al partidului de opoziție, sînt numiți cutare și cutare, cutare și cutare. Ca membri în opoziția cutărui și cutărui district se numește cutare și cutare, cutare și cutare. ȘI cu asta basta. Păi nu mai merge așa! Guvernul a găsit sistemul să-și facă o opoziție serioasă. A și început negocieri cu oameni conștienți și de încredere.
Cetățenii aceia, deci opoziția, priveau la primpretor dormitînd și chipurile lor nu spuneau nimic. Nu erau nici mirați, nici revoltați, și nici nu se bucurau. Parcă nici n-ar fi vorbit prim-pretorul.
— Va să zică ne-am înțeles, de azi înainte voi sînteți opoziția! Participanții tăceau și se uitau la el liniștiți și nepăsători.
Prim-pretorul întocmi lista tuturor celor prezenți și începu s-o citească.
— Toți sînt aci! constată el. Apoi se depărtă de masă frecîndu-și mulțumit mîinile.
— Ei biiine! zîmbi el. Acum, în numele domnului, să începem!… Sarcina voastră, ca dușmani ai guvernului, e să criticați cît mai aspru activitatea lui politică internă și externă.
De-abia atunci cei din sală au început să-și vină în fire. Unul se sculă de pe scaun și ceru cuvîntul ridicînd două degete, ca la școală:
— Domnule vă rog, eu știu o poveste despre un opoziționist.
— Ei hai, spune-o.
Cetățeanul și-a dres glasul, a scuturat din umeri și a început să povestească eu o voce cocoșească, așa cum făceam noi în școala primară cînd spuneam, pe de rost istorioare morale.
— Au fost odată doi cetățeni, pe unul îl chema Milan iar pe altul Ilija. Milan era un cetățean bun și supus, iar Ilija era rău și neascultător. Milan asculta de bunul său guvern, iar Ilija nu. El niciodată nu vota pentru candidații guvernului. Atunci bunul guvern i-a chemat la el pe Milan și pe Ilija și le-a spus:
„Foarte bine, Milane, tu ești un cetățean cuminte și supus; ține aici niște bani și să știi că pe lîngă slujba pe care o ai, vei mai avea încă una, cu o leafă mai mare.“ După ce i-a spus acestea, i-a întins lui Milan o pungă plină cu bani. Milan a sărutat mîna bunului guvern și a plecat vesel acasă.
Apoi bunul guvern s-a întors spre Ilija și i-a zis:
„Ilija, tu ești un cetățean neascultător și primejdios. De aceea am să te arestez și, am să te scot din slujbă. Leafa ta o voi da unui cetățean cumsecade și supus.“ Și au venit jandarmii și l-au arestat imediat pe neascultătorul și primejdiosul Ilija. Fapt care a adus multă tristețe în familia lui. Și așa vor păți toți cetățenii care nu vor asculta de guvern.
— Foarte bine! exclamă prim-pretorul.
— Domnule vă rog, eu știu ce ne învață această povestire! declară un alt cetățean.
— Bine! Spune!
— Din această povestire vedem că cetățeanul trebuie să fie credincios și supus față de guvernul său. Numai așa poate să trăiască fericit împreună cu familia lui. Cetățenii buni și ascultători nu procedează ca Ilija, de aceea ei sînt iubiți de toate guvernele! rosti opoziționistul.
— Frumos, dar care este datoria unui cetățean supus?
— Datoria cetățeanului supus și iubitor de neam este să se scoale de dimineață.
— Foarte bine, aceasta e prima lui datorie. Dar mai are vreuna?
— Mai are.
— Care?
— Să se îmbrace, să se spele și să mănînce!
— Și pe urmă?
— Să plece liniștit de-acasă și să se ducă direct la treburile lui. Dacă n-are treburi, merge la cîrciumă unde așteaptă să vină ora mesei. Exact la ora prînzului, se întoarce acasă liniștit și mănîncă. După masă bea o cafea, se spală pe dinți și se culcă frumos. Cînd s-a săturat de somn, cetățeanul se ferchezuiește, iese pe stradă, se plimbă puțin, trece pe la cîrciumă și, cînd vine vremea cinei, pleacă direct acasă, mănîncă și, după aceea, se culcă și doarme liniștit.
Mulți dintre opoziționiști au povestit cîte o astfel de istorioară înțeleaptă și după fiecare explicau și morala. Apoi politicienii au început să discute despre convingerile și principiile lor.
Unul spuse că ar fi timpul să se sfîrșească cu discuțiile și să meargă cu toții la cîrciumă, la un pahar de vin. În privința asta părerile erau împărțite. Au început dezbateri furtunoase. Nimeni mu mai moțăia. Propunerea a fost pusă la vot. După ce se isprăvi numărătoarea voturilor, prim-pretorul declară că propunerea dе a merge toți la cîrciumă a fost acceptată în principiu. Urmează să hotărască ce să bea acolo!
Unii voiau vin cu sifon.
— Nu vrem vin cu sifon — strigau alții — mai bună-i berea!
— Eu nu beau bere din principiu! răspunse unul din față.
— Eu tot din principiu nu pot suferi vinul.
Au ieșit la iveală multe principii și convingeri și-au început discuțiile.
Unii propuneau să se bea cafea. Aceștia însă erau o minoritate infimă, иar unul dintre ei scoase ceasul, îl privi și zise:
— E trei și cifici minute I Nici eu nu mai pot bea acum cafea. Din principiu beau cafea numai pînă la trei. Mai tîrziu nu pot nici în ruptul capului.
După îndelungate discuții care au durat toată după-amiaza, a venit în sfîrșit și timpul să se treacă iar la vot. Prim-pretorul, ca reprezentant de treabă al guvernului, a procedat obiectiv și cinstit. N-a influențat cu nimic votul, dimpotrivă, a îngăduit fiecărui cetățean să-și exprime liber votul, după convingerile lui. La urma urmei, acest drept îi este acordat fiecăruia prin constituție. De ce să i se ia un drept înscris în constituție?!
Votarea s-a făcut în cea mai perfectă ordine.
Prim-pretorul s-a ridicat serios, impozant, așa cum îi stă bine președintelui unei adunări politice. Cu o voce gravă a anunțat rezultatul votării:
— Victoria a fost repurtată, printr-o majoritate covîrșitoare, de grupul celor pentru vin cu sifon. Urmează fracțiunea pentru vin curat, apoi fracțiunea pentru bere. Pentru cafea au votat numai trei — doi pentru cafea dulce și unul pentru amară. A fost un vot și pentru melanj.
Am uitat să vă spun că partizanul melanjului a început să înșire un discurs împotriva guvernului, însă toti cei din sală l-au întrerupt. Ceva mai tîrziu, el a declarat că este împotriva unei astfel de adunări, că adunarea nu este a opoziției ci a autorităților. De data asta el a fost întrerupt prin strigăte vehemente.
S-a făcut liniște și pretorul a spus:
— În ceea ce mă privește, eu voi bea bere, deoarece excelența sa ministrul meu nu bea niciodată vin cu sifon.
Deodată opoziția începu să se frămînte. Toți au declarat că sînt pentru bere. Doar partizanul melanjului a făcut opinie separată.
— Eu nu voi influența libertatea voastră, zise prim-pretorul. Vă cer deci să rămîneți la convingerile voastre.
Ferească dumnezeu! Nimeni nu voia să audă de convingeri. Toți au afirmat că nu-și pot închipui cum de-au votat așa, căci de fapt nu sînt împotriva berei.
Așa s-au încheiat dezbaterile și politicienii istoviți au plecat la cafenea.
S-a băut mult, s-a cîntat, s-au ridicat toasturi pentru guvern și pentru popor și tîrziu, noaptea, s-au dus cu toții pe la casele lor.
Stradia (8/12)
Mă gîndeam să mă duc la ministrul Instrucțiuni Publice, însă pînă la urmă am hotărit să-l vizitez pe ministrul de Război. Voiam să știu cum vede el ultimele evenimente. L-am vizitat în aceeași zi.
Ministrul de Război era un omuleț mărunt, cu pieptul scobit, cu mîini subțiri. Înainte de a mă primi își sfîrși rugăciunea.
În biroul lui se simțea, ca într-o biserică, miros de smirnă și tămîie, iar pe birou erau o mulțime de cărți bisericești vechi, scorojite.
La început, am crezut că am greșit și am intrat în altă clădire, însă uniforma de ofițer superior ce o purta domnul ministru m-a liniștit.
— Nu vă supărați, domnule — îmi spuse el blînd, cu o voce firavă — dar chiar acum mi-am terminat rugăciunea zilnică. O fac totdeauna înainte de a mă așeza la lucru. Mai ales acum, după evenimentele nefericite din sudul țării, rugăciunea este și mai binevenită.
— Dacă ei își vor continua atacurile, s-ar putea ajunge la război? l-am întrebat curios.
— A, nu! Nu-i nici un pericol.
— Dar eu, domnule ministru, consider că-i un pericol. Anuții omoară oameni și cotropesc zilnic cîte o altă regiune a tării dumneavoastră!
— Omoară, asta-i adevărat; dar noi nu puiem fi atît de lipsiți de cultură, atît de sălbatici ca… E frig — se strîmbă el — părcă-i curent. Le spun nenorociților ăștia de ușieri că temperatura din camera mea trebuie să fie totdeauna de șaisprezece grade și jumătate, și ei nimic… Așa devie domnul ministru de la discuția începută și sună să vină ușierul.
Ușierul intră și se închină, zornăindu-și medaliile de pe piept.
— Da’ nu v-am spus, pentru numele lui dumnezeu, că în cabinetul meu temperatura să fie constantă, de șaisprezece grade jumătate? Acum iar e frig, e curent, pur și simplu îngheață omul aici!
— Excelență, dar termometrul e la plus optsprezece grade! arătă ușierul respectuos și se înclină.
— Atunci e bine, zise ministrul mulțumit de răspuns. Poți pleca.
Ușierul se înclină iarăși adine și părăsi încăperea.
— Totdeauna primăvara temperatura asta îmi dă multă bătaie de cap. Temperatura, pentru armată, e un lucru important. Dacă temperatura nu-i așa cum trebuie, armata nu valorează nimic! Azi dimineață am lucrat neîntrerupt la un ordin către toate comandamentele. Ascultați-l și dumneavoastră:
„Deoarece în ultimul timp atacurile anuților în regiunile sudice ale țării noastre sînt tot mai dese, ordon ca ostășii să se roage împreună, sub comandă, bunului dumnezeu pentru salvarea dragii și iubitei noastre patrii, udată de sîngele vitejilor noștri înaintași. Rugăciunea va fi condusă de preotul militar. La sfîrșitul rugăciunii se va adăuga: „Fie ca pe bunii, pașnicii și drepții cetățeni, care au căzut jertfă atacului sălbatic al anuților, dumnezeu milostivul să-i așeze în rai! Dumnezeu să le ierte sufletele lor drepte și patriotice, ușoară să le, fie țărîna Stradiei pe care au iubit-o sincer și cu căldură! Slavă lor!“ Aceste cuvinte trebuie să le rostească toți soldații și gradații în cor; dar să le rostească cu o voce evlavioasă, smerită, apoi toți să ia poziția de drepți, să ridice capetele cu mîndrie, așa cum le stă bine curajoșilor fii ai țării noastre și, în sunetul trîmbițelor și în bătaia tobelor, să strige tare de trei ori: „Trăiască Stradia, jos cu anuții!“ Totul trebuie să se desfășoare cu grijă și frumos, deoarece de aceasta depinde binele patriei noastre. După ce toate acestea se vor efectua în liniște, cîteva companii cu drapele vor defila victorioase pe străzi, în sunetele marșurilor războinice. Ostașii trebuie să calce tare pe caldarîm, viguros; la fiecare pas să li se zdruncine creierii în cap. Datorită urgenței, ordinele acestea trebuiesc executate imediat. Despre executare se va raporta amănunțit. Totodată ordon cu cea mai mare severitate, să se dea o atenție deosebită temperaturii din cazărmi, condiție esențială pentru dezvoltarea armatei.“
— În orice caz — am îndrăznit eu să spun — ordinul va avea efect dacă va ajunge la timp!
— Trebuia să mă grăbesc și slavă domnului, ordinul a fost bătut la telegraf cu o oră înainte de sosirea dumneavoastră. Dacă n-aș fi dat zor să-l trimit la timp, s-ar fi putut petrece o mulțime de fapte rele, neplăcute.
— Aveți dreptate, aprobai eu așa, ca să spun ceva, cu toate că habar n-aveam ce fel de fapte rele s-ar ii putut întîmpla.
— Dacă eu, ca ministru de Război, n-aș fi procedat așa, s-ar fi putut întîmpla ca vreunul dintre comandanții din sudul țării să folosească armata, să vină în ajutorul cetățenilor noștri și să verse sînge anuț. Toți ofițerii noștri cred că asta ar fi metoda cea mai bună, dar ei nu vor să mediteze mai adînc asupra problemei. Mai întîi și întîi, noi, guvernul actual, dorim o politică externă evlavioasă. Noi nu vrem să fim neoameni față de dușmani. Dar pentru că ei au o atitudine atît de sălbatică față de noi, astu le-o va plăti dumnezeu prin chinuri veșnice, in focul iadului. Le vor scrîșni măselele de durere! Și-acuma a doua chestiune, tot atît de importantă, dragul meu domn: actualul guvern nu este sprijinit de popor. Așa că armata ne este necesară, mai ales pentru treburile politicii interne. De pildă, dacă vreo comună oarecare se găsește în mîinile opoziționiștilor, atunci folosim forța armată și pedepsim pe trădătorii acestei chinuite țări. În felul acesta dăm puterea legală unui om de-al nostru.
Cum pe domnul ministru îl apucă tușea îi luai vorba din gură.
— Toate sînt bune, dar dacă cetele anuților își vor intensifica acțiunile?
— Ei, atunci vom lua și noi măsuri mai serioase.
— Domnule ministru, dacă îmi dați voie să întreb, ce s-ar face în acest caz?
— S-ar lua cele mai serioase măsuri, dar cu tact, înțelepte, bine gîndite. În primul rînd am da ordin ca în țară cetățenii să protesteze energic. Dacă nici asta nu ar ajuta, atunci, se înțelege că imediat, fără să pierdem nici o clipă, am înființa un mare ziar cu tendință exclusiv patriotică. Într-un asemenea ziar am publica o serie de articole vehemente și chiar înțepătoare împotriva anuților. Dar să ne ferească domnul de așa nenorocire.
Apoi ministrul de Război lăsă capul în jos cu smerenie și începu să se închine, murmurînd cu buzele lui palide, supte, rugăciuni fierbinți.
În clipa aceea m-a cuprins și pe mine un simțămînt de evlavie. Ca și domnul ministru, am început să mă închin. Însă în timp ce făceam crucile acelea mari mă frămîntau niște gînduri:
„Ciudată țară!… Acolo mor oameni și ministrul de Război face rugăciuni și se gîndește la înființarea unui ziar patriotic! Armata lor este și disciplinată, și curajoasă. S-a dovedit în atîtea războaie. De ce oare nu trimite o unitate la graniță să înlăture primejdia pricinuită de cetele anuților?“
— Probabil că pe dumneavoastră vă miră acest plan al meu, domnule? îmi întrerupse mi¬nistrul gîndurile.
— Într-adevăr mă miră! am mărturisit fără să vreau, deși de îndată am regretat această replică nesăbuită.
— Dumneavoastră, dragul meu domn, nu înțelegeți destul de bine problema. Aici principalul nu este să salvezi țara, ci să salvezi cît mai mult timp cabinetul. Cabinetul precedent a stat la putere o lună de zile, iar noi după două-trei săptămîni să cădem atît de rușinos?! Sîntem într-o primejdie neîncetată și noi, se înțelege, trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne menține cît mai mult.
— Și ce faceți?
— Facem ceea ce s-a făcut și pînă acum! Am trîntit cîte ceva cu totul neașteptat, am hotărît în fiecare zi o sărbătoare, iar acum, cînd lucrurile stau prost, trebuie să organizăm neapărat un complot. E un lucru ușor în țara noastră. Și, ceea ce este mai important, lumea s-a deprins cu sistemul ăsta. Cu toate că este dusă de nas orbește, ea se întreabă cu mirare: „Cum? Nici un complot încă?“ Liniștea asta aparentă se menține numai cîteva zile, mai mult ca un mijloc de combatere a opoziției. Armata este deci necesară pentru surprize, pentru sărbători, comploturi. Sînt atîtea treburi interne. Dacă acolo mor oameni, asta este o chestiune secundară, domnul meu! Pentru mine e important să rezolv mai întîi problemele folositoare țării și nu să mă ocup de o tîmpenie, să mă bat cu anuții. Părerea dumneavoastră în această chestiune, după cum se pare, nu este nouă. Tot așa, din păcate, gîndesc și ofițerii din armata noastră. Dar noi, membrii actualului cabinet, privim lucrurile mult mai în adîncime, mai lucid!
— Dar cum oare, armata este ea mai necesară aici decît la hotare, să apere țara, să apere familiile acelea din sud care sîngerează din cauza actelor de violență ale străinilor? Doar oamenii din ținutul acela, domnule ministru, își trimit la oaste fiii lor, îi trimit cu bucurie, căci văd în armată pavăza lor. Am rostit aceste cuvinte pe un ton supărat și mi-a părut rău, dar de, îi vine omului cîteodată să zică una, de parcă l-ar împinge diavolul.
— Credeți, domnule, că armata n-are îndatoriri mai importante? îmi răspunse ministrul cu o voce abia auzită, clătinînd din cap cu tristețe. Apoi mă măsură din cap pînă-n picioare disprețuitor.
— Credeți oare? repetă el cu un oftat plin de durere.
— Dar, vă rog… bîiguii eu, încercînd să mă scuz. Nu știu de fapt, ce voiam să spun… Atunci ministrul m-a întrerupt. Cu vocea puternică, demn, m-a întrebat:
— Dar parăzile?
— Ce fel de parăzi?
— Cum, ce întrebare-i asta? Parăzile! E un lucru de o deosebită însemnătate pentru țară! se supără puțin, smeritul și evlaviosul domn ministru.
— Scuzați-mă, asta n-am știut-o.
— N-ați știut-o?!… Dar nu v-am spus adineauri că datorită diferitelor surprize, în țară trebuie să fie sărbători și parăzi? Cum s-ar putea face toate astea fără armată? Pentru armată, obiectivele principale sînt sărbătorile și parăzile. Ne pot ataca cetele dușmanului, atacurile lor sînt fleacuri. Principalul e ca noi să mărșăluim pe stradă în sunete de trîmbițe. Dacă pericolul ce amenință țara s-ar agrava prin alte atacuri dinafară, atunci, desigur, că și stimatul meu coleg, ministrul Afacerilor Străine va începe să se ocupe de anuți, bineînțeles dacă nu va fi ocupat cu treburi familiale. El, săracul, are o mulțime de copii, însă statul se îngrijește de cetățenii săi merituoși. Băieții lui, știți, învață foarte prost și ce se putea face altceva decît ca statul să le poarte de griji? Așa-i drept! Și de fetele lui se îngrijește statul; li se pregătește zestrea pe cheltuiala statului. Un tînăr din orașul nostru se va căsători cu una din fiicele ministrului. Tînărul va avea o slujbă bună, pe care altfel, se înțelege, n-ar putea-o căpăta niciodată.
— E frumos cînd sînt apreciate meritele cetățenilor! zisei eu.
— La noi așa se întîmplă pretutindeni! N-avem egal în lume! Oricare-ar fi ministrul, fie el bun ori rău, totdeauna statul mărinimos se îngrijește de familia lui. Eu n-am copii, dar statul o va trimite pe cumnata mea să învețe pictura.
— Are talent cumnata dumneavoastră?
— Pînă acum ea n-a pictat nimic… Dar cine știe, poate că va avea succes. Cu ea va merge și cumnatul meu. Și lui îi poartă statul de grijă. E un om foarte serios șt destoinic. Ne punem mari speranțe în el.
— E o pereche tînără?
— Tineri încă! Cumnatul meu are șaizeci, iar cumnata numai vreo cincizeci și patru de ani.
— În orice caz, cumnatul dumneavoastră se ocupă de știință….
— Eh, asta se-nțelege! De altfel el e precupeț, dar în orele libere citește cui plăcere romane. Ziarele, cum se spune, le mănîncă! Urmărește toate ziarele noastre și pînă acum a citit diferite foiletoane, vreo douăzeci de romane și cîte altele. Pe el l-am trimis să studieze geologia.
Domnul miniștru tăcu și începu să se gîndească la ceva. Număra mătăniile care-i atîrnau de sabie.
— Ați pomenit de surprize, domnule ministru, îi amintii de discuția începută, pentru că nu prea mă interesau cumnatul și cumnata lui.
— Da, da, aveți dreptate, am deviat puțin de la discuție. Aha! Am organizat o surpriză de-o nemaipomenită însemnătate politică.
— Va fi desigur o surpriză pregătită… în secret? Despre ea nu va ști nimeni înainte de a se produce?
— De ce nu, mă rog? Este cunoscută de popor. Oamenii se pregătesc de sărbătoare și așteaptă cu nerăbdare evenimentul.
— Va fi o mare bucurie pentru țara dumneavoastră?
— Rară bucurie! Poporul nu mai poate de bucurie și felicită de pe acum guvernul pentru politica lui înțeleaptă, patriotică. Nu se mai vorbește și nu se mai scrie nimic în țara noastră, decît despre mult așteptatul eveniment.
— Dar dumneavoastră, ați pregătit bineînțeles totul ca un astfel de eveniment fericit să se producă inevitabil?
— La asta încă nu ne-am gîndit serios, dar nu este imposibil. Dumneavoastră, desigur, cunoașteți acea povestire străveche, care spune că într-o țară stăpînirea a adus la cunoștința poporului nemulțumit că va veni marele Geniu, un adevărat Mesia în carne și oase. Se spunea că el va scăpa țara de datorii, de cîrmuirea rea și de toate relele și nenorocirile, și va călăuzi poporul spre o fericire nemaipomenită. Poporul, nemulțumit de cîrmuitorii țării și de stapînire, se liniști la aflarea acestei vești și așa se porni veselia în țară. N-ați auzit niciodată de povestea asta veche?
— Nu! Dar este foarte interesantă! Spuneți-mi vă rog ce-a fost mai departe?
— A urmat după cum vă povesteam bucurie, veselie în toată țara. S-a hotărît chiar, să se strîngă daruri și din ele să se ridice izbăvitorului palate neasemuite pe care să stea scris: „Marelui Geniu și izbăvitor din partea poporului“. Toate au fost pregătite într-un timp scurt. Se aștepta numai să vină Mesia. Poporul alesese și numele izbăvitorului său.
Domnul ministru se opri, luă din nou mătăniile și începu să le numere tacticos una cîte una.
— Și Mesia a apărut?
— Nu.
— De fel?
— Chiar de fel, răspunse nepăsător ministrul. Părea că spune povestea fără nici un chef.
— De ce?
— Cine știe!
— Și nici nu s-a întîmplat ceva deosebit?
— Nimic.
— Interesant!
— În loc să vină Mesia, în anul ăla a căzut o grindină grozavă și a prăpădit recolta țării! spuse ministrul uitîndu-se smerit la mătăniile lui de chihlimbar.
— Dar poporul ce-a făcut? am întrebat curios.
— Care popor?
— Poporul din țara despre care vorbește acea minunată poveste?
— Nimic!
— Chiar nimic?
— Ce putea să facă?… Poporul tot popor rămîne!
— Asta-i nemaipomenit! m-am mirat eu.
— Eh! Dacă vreți să vă spun pe șleau, poporul era totuși nespus de fericit.
— Nespus de fericit?
— Se înțelege!
— Nu pricep! –
— Simplu… Poporul a trăit doar cîteva luni de bucurie și fericire. Nu?!
— Da, așa e! l-am aprobat. Eram rușinat pentru că n-am izbutit să înțeleg de la începul un lucru atît de simplu.
Apoi am mai discutat diferite chestiuni. Printre altele domnul ministru mi-a spus că în ziua cînd se va produce fericitei eveniment, în Stradia vor fi numiți alți optzeci de generali.
— Dar cîți aveți acum? am întrebat curios.
— Sînt destui, slavă domnului, pentru prestigiul țării. Închipuiți-vă însă cum va suna atunci: optzeci de generali într-o singură zi!
— E impunător!
— Se înțelege. Cel mm important lucru este să organizăm cît mai multe parăzi, să facem impresie.
Stradia (7/12)
Cînd am ieșit din minister, am văzut strada înțesată de cetățeni. Năvăleau din toate părțile, zgomotul mulțimii te asurzea.
„Unde se duce atîta lume? Ce s-a întîmplat oare?… Desigur iarăși vreo delegație!“ gîndeam eu, privind uimit mulțimea aceea pestriță. Curios, m-am apropiat de unul care era mai aproape și l-am întrebat:
— Unde aleargă toată lumea asta? Omul s-a simțit ofensat de întrebarea mea. M-a privit supărat, apoi mi-a întors spatele și a plecat după ceilalți.
Am mai, întrebat pe unul, apoi pe altul, însă, de neînțeles, mă priveau cu dispreț și nu-mi răspundeau. Am dat în sfîrșit cu ochii de un cetățean pe care-l cunoscusem într-o zi cînd apăruse un ziar patriotic (în Stradia aproape în fiecare zi se înființau cîteva ziare).
— Unde aleargă toată lumeă asta? l-am întrebat. Era un cunoscut patriot și nu mă așteptam să se supere.
Mă privi cu același dispreț și mi-o trînti în față înfuriat:
— Să-ți fie rușine!
Intimidat, abia am bîiguit:
— Scuzați, n-am avut intenția să vă jignesc, am vrut să întreb doar…
— Ei, bună întrebare! Unde trăiești? Oare nu ți-e rușine să întrebi de un lucru pe care și cățeii-l știu? Țara noastră suferă și noi toți ne grăbim să-i venim într-ajutor, ca niște fii conștienți, iar tu te minunezi și n-ai aflat încă evenimentul? Vocea lui tremura de durere.
M-am scuzat îndelung pentru greșeala mea așa de prostească și I-am rugat si mă ierte.
Încet-încet el a devenit blînd și mi-a povestit ca anuții — un neam războinic din sud — au năvălit în țară și săvîrșesc nelegiuiri nemaipomenite.
— Acum a sosit vestea — continuă el — că azi-noapte anuții au ucis numeroase familii, au incendiat o mulțime de case și au furat nenumărate vite!
— Groaznic! m-am cutremurat eu la auzul acestor vești. Îmi venea să pornesc năvalnic în sudul țării, să mă bat cu anuții. Mă dureau suferințele nevinovaților șî pașnicilor cetățeni, pricinuite de barbarii de ta sud. Uitasem că sînt bătrîn, slab și neputincios. Am simțit în acea clipă o forță tinerească, sîngele îmi clocotea.
— Putem noi oare îndrăzni să rămînem surzi la o asemenea nenorocire, putem sta nepăsători în fața atacului sălbatic al anuților?
— In nici un caz! am exclamat eu, entuziasmat de cuvintele lui înflăcărate. Ar fi mare păcat în fața lui dumnezeu!
— De aceea ne și grăbim ta întrunire. Nu există cetățean conștient care să nu vină acolo. Fiecare pătură socială însă va ține adunarea ei, separat.
— De ce?
— Ei, de ce?… neînțelegerea noastră veșnică! Dar fiecare adunare va elabora aceeași declarație patriotică. La urma urmei e mai bine că-s mai multe, principalul e să avem aceleași sentimente și gînduri, să fim toți ca unul cînd e vorba de scumpa noastră patrie.
Într-adevăr lumea începu să se împartă în grupuri, și să meargă în diferite direcții. Fiecare grup se grăbea spre locul stabilit.
N-am izbutit, se înțelege, să mă duc la toate întrunirile, și am plecat cu prietenul meu împreună cu grupul lui. Erau funcționari din justiție și poliție.
Am intrat în sala largă a unui hotel. Băncile erau pregătite și masa acoperită cu un postav verde. Cetățenii patrioți se așezară pe bănci, iar cei ce convocaseră întrunirea la masă.
— Fraților — începu unul — știți pentru ce ne-am întrunit aici. Pe noi toți ne-a chemat sentimentul nobil patriotic, dorința de a găsi metoda cu care să oprim atacul tîlhăresc al cetelor de anuți în regiunile sudice ale dragii noastre patrii. Să fie ajutați nefericiții cetățeni în suferință. Mai înainte de toate însă, domnilor, după cum știți, în asemenea prilejuri este obiceiul să se aleagă un președinte, un vicepreședinte și un secretar al adunării.
După multă gălăgie s-a împlinit și obiceiul acesta.
Potrivit unui alt obicei înpămîntenit, cei aleși au mulțumit adunării pentru că i-a ales, apoi președintele sună din clopoțel și declară întrunirea deschisă.
— Dorește cineva să ia cuvîntul? întrebă el.
Se ridică unul din primul rînd și spuse că se cuvine ca adunarea să salute guvernul și pe primul-ministru. El, marele bărbat de stat, va exprima monarhului căldura sentimentelor lor de devotament și credință.
Asistența a acceptat propunerea. Îndată s-au și scris felicitările. Ele au fost votate prin aplauze, însă cu amendamentul ca în unele locuri să se folosească o topică foarte corectă, conform sintaxei.
Au început apoi să se ridice vorbitorii, toți înflăcărați. Fiecare discurs era patriotic, plin de durere și mînie, fiecare orator tuna și fulgera împotriva anuților.
Au fost aleși trei inși care cunoșteau Ia perfecție limba poporului din Stradia, pentru ca să compună o declarație. Tocmai cînd se căzneau s-o scrie, iată, a apărut unul cu o declarație gata făcută și a rugat adunarea să-i dea voie s-o citească. Dacă adunarea va fi de acord cu ea, să fie adoptată.
I s-a dat încuviințarea și el a început:
„Funcționarii din justiție și poliție, prezenți în adunarea de față, adînc zguduiți de evenimentele crude petrecute în regiunile sudice ale patriei noastre, din cauza sîngeroaselor cete de anuți, au elaborat următoarea declarație:
- Compătimim adînc pe cetățenii din regiunile sudice asupra cărora s-au năpustit nenorocirile;
- Condamnăm cu înverșunare atacurile sălbatice ale anuților cărora le strigăm fierbînd de indignare: Jos cu ei!
- Constatăm cu mînie și dispreț că anuții sînt un popor lipsit de cultură, care nu merită atenția vecinilor lor culți.“
Declarația a fost adoptată după dezbateri furtunoase. Pînă la urmă s-a hotărît cu majoritate de voturi ca la punctul 2, lingă cuvîntul „sălbatice“ să se adauge și cuvîntul „respingătoare“.
Capii întrunirii au fost împuterniciți să semneze declarația comună în numele cetățenilor, apoi toți s-au risipit liniștiți.
Pe stradă însă era același vacarm. O mulțime de oameni se întorcea de la întruniri.
Pe fețele lor se putea observa o adîncă mulțumire sufletească. Erau fericiți, îndepliniseră o îndatorire măreață, grea, și desigur, nobilă.
În unele locuri am auzit discuții ca acestea:
— Nu trebuiau să fie chiar atît de aspri! regreta unul.
— Ce nu trebuia! Asta-i bună. Față de asemenea animale trebuie să fii grosolan și aspru, îi răspunse supărat celălalt.
— Știu, mă rog, dar nu merge, e lipsit de tact! zise din nou primul.
— Ce tact mai vrei față de ăștia? Nu cumva ți-e teamă că am jignit niște oameni de treabă! Așa le trebuie, să se cutremure cînd vor citi, răspunse cel mînios.
— Păi, noi trebuia, fiind mai culți, să ne situăm deasupra lor. Trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu învinovățim din senin o țară vecină, rosti omul cel pașnic.
În seara aceleiași zile se puteau citi în ziare o sumedenie de declarații de la întrunirile patriotice. Nimeni n-a dat înapoi. Ziarele erau înțesate: declarația profesorilor cu prilejul tristelor evenimente din sudul Stradiei, declarația tineretului, declarația învățătorilor, declarația ofițerilor, declarația meseriașilor, a negustorilor, a doctorilor, a copiștilor. Nimeni n-a stat deoparte. Toate declarațiile erau scrise în același spirit și mai toți cetățenii erau „adînc zguduiți“.
Seara însă, orașul s-a înveselit din nou, iar mar tîrziu somnul a cuprins în brațele lui pe curajoșii fii ai fericitei țări Stradia.
A doua zi au sosit vești din celelalte ținuturi.
Nu exista colțișor de țară care să nu fi elaborat o declarație energică.
Se înțelege de la sine, că, după asta, fiecare cetățean, mic ori mare, a primit cîteva decorații, pentru curaj și virtuți cetățenești.
Și pe mine m-a însuflețit poporul acesta exaltat, înnobilat de conștiință cetățenească și abnegație. Deodată m-am aprins și eu și am exclamat cu venerație:
„Stradia, tu nu vei pieri niciodată, chiar dacă toate popoarele vor pieri!“
„Ha, ha, ha, ha!“ mi-a sunat atunci în ureche același glas demonic al unui spirit rău ce ura parcă fericita și blîndia țară.
Am oftat fără sa vreau.
Stradia (5/12)
Acolo văzui agitîndu-se o masă uriașă de oameni. În grupuri, cetățenii soseau din toate părțile și se adunau în fața unei clădiri mari. Fiecare grup purta un steag pe care era scris numele ținutului de unde veneau oamenii aceia, iar dedesubt cuvintele: „Jertfim totul pentru Stradia“ sau „Stradia ne este mai dragă decît porcii“.
Strada avea o înfățișare sărbătorească. Deasupra caselor fuseseră înălțate steaguri albe cu stema țării la mijloc.
Ce se-ntîmplă, am întrebat curios pe un domn.
— Sărbătoare! Cum n-ați știut?
— Nu.
— Păi despre evenimentul acesta scrie în ziare de trei zile. Marele nostru om de stat și diplomat, cu merite deosebite față de patrie, cu o covîrșitoare influență asupra politicii externe și interne a țării noastre, a avut zilele trecute un guturai grozav. A fost însă vindecat prin mila lui dumnezeu și îngrijirile medicului specialist. De aci înainte guturaiul nu va mai împiedica pe strălucitul nostru bărbat de stat să-și consacre inteligența și bunătatea sa pentru binele și fericirea acestei chinuite țări, căreia îi dorește un viitor și mai și.
Lumea adunată în fața casei marelui bărbat de stat era atît de deasă, încît dacă ar fi plouat torențial nici măcar un strop n-ar fi atins pămîntul. Toți oamenii și-au descoperit capetele. Iar din fiecare grup cîte un cetățean scotea din buzunar un discurs patriotic gata scris.
Pe balconul casei a apărut omul de stat încărunțit. Un „Trăiască!“ tunător sparse văzduhul și se împrăștie peste întreg orașul. Toate ferestrele caselor din jur se deschiseră și se iviră o mulțime de capete. Pe garduri, pe acoperișuri, erau ciorchini de oameni. Chiar și la ferestruicile podurilor se zăreau cîte două-trei capete.
Strigătele încetară și se lăsă o liniște adîncă. Atunci din mulțime izbucni un glas pițigăiat, tremurător:
— Înțelepte om de stat!… începu vorbitorul.
— Trăiască! Trăiască! Trăiască! îl întrerupseră aclamații puternice și furtunoase. Cînd marea aceea de oameni se liniști, vorbitorul continuă:
— Oamenii din ținutul meu varsă lacrimi fierbinți de bucurie și îngenunchează, mulțumind prea milostivului creator. Prin mila sa a înlăturat o mare nenorocire ce amenința poporul nostru și ți-a redat sănătatea, ție, marele conducător, ca să ne trăiești ani mulți pentru fericirea poporului și mîndria țării! încheie vorbitorul și mii de gîtlejuri țipară:
— Trăiască!
Înțeleptul om de stat mulțumi vorbitorului pentru felicitările lui sincere și mărturisi că și gîndurile și sentimentele sale vor fi și pe viitor închinate fericirii poporului.
Se înțelege că după aceste profunde cuvinte se repetă de nenumărate ori urarea: „Trăiască!“
Apoi se perindară vreo zece vorbitori din diferite regiuni ale țării. După fiecare discurs, bătrînul om de stat răspundea cu cîte o cuvîntare patriotică, plină de miez. Și din cînd în cînd izbucnea acel: „Trăiască!“
A trecut mult timp pînă ce s-au sfîrșit toate astea. Apoi au început să cînte muzicile pe străzi. Mulțimea forfotea în sus și-n jos, satisfăcută parcă de acea sărbătoare.
Seara a fost retragere cu torțe. Făcliile erau purtate pe uliți de sute de cetățeni ai fericitului oraș. Văzduhul răsuna de cîntecul fanfarelor. În întunericul nopții se desfăcură snopi de rachete ce luminau numele marelui om de stat, scris parcă din steluțe mărunte.
Apoi se lăsă noapte adîncă. Cetățenii patrioți ai minunatei Stradia, obosiți, cu datoria îndeplinită, au căzut într-un somn dulce, visînd despre viitorul fericit și măreț al țării lor dragi.
Frămîntat de impresiile ciudate din ziua aceea n-am închis ochii toată noaptea. Abia în zori mă prinse somnul și adormii așa îmbrăcat, cu capul pe masă. Parca auzeam un glas înfricoșător, demonic. Hohotea cu răutate; „Asta-i patria ta! ha, ha, ha, ha!“… Tremuram de frică! Și rîsul acela hohotea mereu, diabolic — „Ha, ha, ha, ha!“
—
Despre sărbătoarea aceea s-a scris a doua zi în toate ziarele țării. Ziarul guvernului publica telegrame de felicitări din toate regiunile Stradiei. Felicitările purtau o mulțime de semnături. Cei ce semnaseră își exprimau părerea de rău că n-au putut veni personal să-și arate bucuria pentru fericita însănătoșire a marelui om de stat.
Medicul special al demnitarilor a devenit dintr-o dată o personalitate. În toate ziarele au apărut declarații ale cetățenilor din cutare sau cutare ținut. Ei prețuiau meritele medicului Miron (așa-l chema), făgăduiau că-i vor cumpăra cutare ori cutare dar de preț. În unele ziare se putea citi:
„Am aflat că și orașul Kradia[1] luînd pilda de la alte orașe, pregătește pentru doctorul Miron un dar de preț. O mică statuetă de argint a lui Aesculap, care ține în mîini o călimară de argint, în jurul căreia sînt încolăciți doi șerpi auriți. În loc de ochi, șerpii vor avea diamante. Pe pieptul lui Aesculap vor fi săpate în aur următoarele cuvinte: „Cetățenii orașului Kradia, în semn de veșnică recunoștință medicului Miron pentru serviciile aduse patriei“.
Toate ziarele publicau asemenea vești. În întreaga țară se pregăteau daruri de preț pentru medic și numeroase scrisori îi aduceau mulțumiri. Cetățenii unui oraș fură cuprinși de o asemenea însuflețire încît se gîndeau să-I construiască o vilă fără seamăn, pe care intenționau să așeze o placă de marmură enormă. Pe placă voiau să sape, cu cuvinte alese, adînca mulțumire a poporului.
Se înțelege de la sine că a fost multiplicată fără întîrziere o fotografie ce înfățișa pe marele om de stat strîngînd recunoscător mina doctorului. Dedesubt se puteau citi următoarele cuvinte:
„Iți mulțumesc, Miroane, tu m-ai scăpat de boala care mă împiedica să-mi consacru toate forțele patriei mele dragi și fericite.“
„N-am făcut altceva decît să-mi îndeplinesc datoria sfîntă față de patrie!“ răspundea medicul din fotografie.
Deasupra capetelor lor, pe un nor trandafiriu, un porumbel ținea în cioc o panglică. Pe ea scria:
„Milostivul creator îndepărtează de Stradia toate relele. El o iubește.“
Deasupra porumbelului se vedea o inscripție cu litere mari: „In amintirea zilei fericite a însănătoșirii marelui om de stat Simon.“ (Paremi-se, așa-l chema, dacă mai țin bine minte).
Pe toate străzile și în hoteluri întîlneai copil cu aceste fotografii, strigînd cît îi ținea gura:
— Fotografii noi! Omul de stat Simon și medicul Miron!
—
După ce am citit cîteva ziare (aproape în fiecare era publicată biografia amănunțită a renumitului medic și patriot), am hotărît să merg la domnul ministru al Economiei Naționale.
Ministrul, un bătrînel cărunt, un omuleț mărunțel cu ochelari pe nas, mă întîmpină mai binevoitor decît mă puteam aștepta.
Mă pofti să mă așez într-un fotoliu lîngă biroul lui, încărcat cu cărți vechi, roase:
— Am tot dreptul să mă laud, spuse el spre uimirea mea. Nu știți cît de mulțumit sînt! Ce credeți că am descoperit?
— Vreo metodă prin care să puteți desăvîrși economia națională…
— O, nu! Ce economie? Ea merge ca pe roate prin legi perfecte. Nici nu trebuie să te gîndești la asta!
Tăcui, neștiind ce să-i răspund, în timp ce el îmi zise cu un zîmbet larg, blînd, arătîndu-mi o cogeamite carte veche:
— Ce credeți, a cui e opera asta?
Eu mă prefăcui că vreau să-mi aduc aminte, în timp ce el îmi vorbea cu același zîmbet blînd:
— Iliada lui Homer!… E o ediție foarte, foarte rară!… Pronunța tacticos fiecare cuvînt și mă cerceta curios. Voia să mă vadă mirat.
Eram intr-adevăr mirat, însă din altă pricină. M-am prefăcut că m-a uimit raritatea ediției.
— Asta-i grozav! exclamai eu.
— Dar cînd o să vă spun că această ediție nu mai există?!…
— Nemaipomenit! rostii eu cu oarecare însuflețire. Mă apucai să răsfoiesc cartea, prefăcîndu-mă adine mișcat și foarte interesat.
Abia am izbutit, prin diferite întrebări, să-l îndepărtez, de la discuția despre Homer.
— Vă rog, domnule ministru, să-mi îngăduiți a vă întreba ceva în legătură cu legile acelea bune, ale economiei naționale.
— Acestea sînt legi, ca să vorbim exact, clasice. Nici o țară, vă rog să mă credeți, nu cheltuiește pentru ridicarea economiei sale atît cît cheltuiește țara noastră.
— Așa și trebuie — îl aprobai — asta-i temelia oricărei țări.
— Se înțelege, am avut acest lucru în vedere. Am reușit să întocmesc cele mai potrivite legi și să măresc bugetul pentru propășirea agriculturii și industriei din țară.
— Care este bugetul, dacă mi-e îngăduit să întreb, domnule ministru?
— Anul trecut, cînd ministerul acesta avea un alt titular, bugetul era mai mic, însă prin strădaniile mele am izbutit să-l măresc la cinci milioane dinari.
— Asta-i suficient!
— Suficient… Acum să vedeți, în lege este introdus următorul punct: „Cerealele și semănăturile în general, trebuie să rodească bine, să fie cit mai îmbelșugate.“
— E o lege importantă, zisei.
Ministrul zîmbi mulțumit, apoi continuă:
— Mi-am împărțit subalternii din departamentul meu în așa fel, încît fiecare sat are cam cinci funcționari, dintre care cel mai vîrstnic conduce dezvoltarea economiei și agriculturii din sat. În fiecare plasă, există un econom al plășii și un numeros personal funcționăresc, iar peste ei sînt economii ținutului, în total douăzeci.
Fiecare dintre economii ținutului este șeful funcționarilor săi și urmărește dacă slujbașii își fac datoria, dacă lucrează pentru dezvoltarea agriculturii în ținutul respectiv. Prin el, ministerul (care are douăzeci de servicii cu cile un șef și un mare număr de funcționari) ține legătura cu tot ținutul. Fiecare șef de serviciu din minister ține, la rîndul lui, legătura cu cîte un econom al ținutului, iar aceștia raportează ministrului prin secretarii lor personali.
— Nu este o administrație cam mare? îndrăznii eu să observ.
— Foarte mare. Ministerul nostru are cea mai mare arhivă din toate ministerele. Toată ziua funcționarii n-au timp să-și scoată nasul din acte.
După o scurtă tăcere, ministrul continuă:
— Dar eu am mai făcut ceva. În fiecare sat există cîte o bibliotecă. Ea trebuie să aibă cărți despre plugărie, albinârit, despre toate cîte sînt la țară.
— Desigur că plugarii citesc bucuroși!
— Sînt obligați să citească. Cititul este ca și serviciul militar. Două ore înainte de prînz fiecare plugar este obligat să stea, vrea nu vrea, în bibliotecă, să citească (dacă nu știe carte i se citește). Deosebit de asta, plugarii obligatoriu, trebuie să asculte înalte cursuri teoretice despre plugărie, pe care Ie țin funcționarii mei.
— Păi atunci cînd mai lucrează ei cîmpul? întrebai eu foarte mirat.
— Ei, să vedeți cum e. Vi se pare de neînțeles. La prima vedere metoda e oarecum nepotrivită, însă mai tîrziu se va vedea influenta binefăcătoare a acestei reforme radicale. După credința mea nestrămutată, cel mai important lucru este ca în primul rînd să se stud!eze bine teoria. Da, teoria! După asta va fi ușor. Se va vedea că timpul petrecut cu studiul va fi recîștigat. Trebuie, domnul meu, trebuie să ai o bază puternică, o temelie sănătoasă, ca să ridici o clădire! sfîrși ministrul, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.
— Sînt de acord în totul cu concepțiile dumneavoastră geniale despre agricultură, zisei eu plin de însuflețire.
— Astfel, domnul meu, am cheltuit frumușica sumă de cinci milioane de dinari: două milioane pentru funcționari, un milion onorarii pentru cei care au întocmit manualele de agricultură, un milion pentru biblioteci și un milion diurne pentru funcționari. Exact cinci milioane.
— Ați săvîrșit minuni, domnule ministru!… Vă ocupați serios de cultivarea plugarilor.
— Acum am dat o ordonanță care prevede ca plugarii să studieze și manualele de limba greacă și limba latină. După ce termină munca la cîmp, ei pot învăța la perfecție limbile clasice, înnobilîndu-se. În fiecare bibliotecă sînt cărți de Homer, Tacit, Patercul, și o mulțime de alte opere geniale din literatura clasică.
— Minunat! exclamai eu înălțîndu-mi miinile. M-am ridicat, l-am salutat pe domnul ministru și am șters-o. În cap îmi zbîrnîiau reformele lui curioase pe care nu le puteam pricepe.
[1] Nume imaginar de la verbul krasti – a fura (în limba sîrbă) (n.r.)
Радоје Домановић 