Marea moartă (4/5)
A doua zi prim-pretorul a expediat urgent guvernului o notă cifrată. Era un raport despre adunarea politică din ziua precedentă. Raportul suna astfel:
„În districtul meu am descoperit un puternic curent politic potrivnic guvernului. Din oră în oră mișcarea ia proporții tot mai mari. Mă tem să nu fie pusă în primejdie dinastia. Am luat toate măsurile posibile și am folosit toate mijloacele de care dispun pentru a preîntîmpina această primejdie. Dar, cum această mișcare opoziționistă, de-a dreptul revoluționară, a apărut ca un torent, toate încercările mele au fost zadarnice. Revoluționarii s-au adunat ieri după-amiază în mare număr. Din discursurile lor dușmănoase am constatat că au principii anarhice și că pregătesc în secret o răscoală și o lovitură de stat. După eforturi uriașe, abia am reușit să împrăștii adunarea. Se puteau ivi mari primejdii deoarece unul dintre anarhiști a anunțat că vor doborî monarhia și vor introduce sistemul republican de guvernămînt.
În anexă, trimit cu respect domnului ministru, un tabel ce cuprinde numele indivizilor mai periculoși. (Primul pe listă era trecut acel cetățean original ce bea numai melanj adică „Zucker-wasser“, apoi cei trei adepți ai cafelei). Vâ rog să-mi indicați măsurile pe care să le aplic în aceste împrejurări, atît de cruciale pentru soarta patriei noastre.“
În urma unor atît de uriașe servicii aduse țării și conducerii, prim-pretorul a fost decorat și avansat în grad. Toți opoziționiștii au venit și l-au felicitat și cu asta s-a încheiat toată tărășenia.
Într-o zi l-am întrebat pe un opoziționist:
— La voi nu există oameni care se ocupă de politică?
— Au fost și d-ăștia…
— Și?
— Nimic… Prostii!
— De ce prostii?
— Ia mai lasă-mă-n pace, te rog! Cine să se ocupe cu treburi de astea?! A încercat o dată unul!
— Și ce-a făcut?
— Om prost! Ce putea să facă? Știm cu toții și cine este și de unde e, al cui e și ce mănîncă în casă. Tat’su a fost meseriaș, om de nimic, iar el a plecat în străinătate la studii și a hoinărit pe-acolo. Apoi s-a întors aici și a început să-mi pălăvrăgească: că trebuie așa, că trebuie pe dincolo și cîte și mai cîte. Ba despre regim, ba despre legi, ba despre constituție, ba despre drepturile cetățenești, despre libertatea întrunirilor, despre alegeri… fel de fel de aiureli din astea.
— Și dumneata ce i-ai răspuns?
— Nimic! Ce să-i răspund? Mă uitam la el și rîdeam. ÎI cunoșteam bine. N-avea pur și simplu ce să mănînce și pe lîngă asta îl cunosc și pe tat’su, îi cunosc și familia. Cum adică, unul ca ăsta să-mi spună mie ce-i aia constituție și libertate?!
— Poate știa el ceva?! zisei eu.
— Vezi-ți de treabă, îl cunosc eu bine,
— Și ce-a mai făcut?
— Ce să facă!?… Citește niște cărți, umblă din loc în loc, face agitație, adună vreo cîțiva și ține cu ei niște întruniri. A fost arestat, pedepsit și exilat. I-am spus eu o dată : „Ce te ții, mă, de fleacuri și nu-ți cauți de treabă? Nu vezi că ești prost?!“
— Dar alții ce-i spun?
— Se prăpădesc oamenii de rîs. Să vezi ce rîs a fost cînd a ieșit din închisoare și a trecut pe stradă: „Ai găsit, mă, con¬stituția? l-a întrebat unul și toată strada a început să rîdă. Mamâ-mamă, cîte glume s-au făcut pe socoteala lui, de-au rămas de pomină. Cîteodată îți venea să mori de rîs. Și azi i-a rămas porecla, Toma Constituție! Opoziționistul nu s-a mai putut abține și s-a pornit să rîdă în hohote, cu lacrimi.
— Și ce s-a întîmplat cu el?
— E un prăpădit, săracul… N-are o lăscaie și statul nu-i dă serviciu… Tîmpitul. Ce bine s-au învîrtit colegii lui de școală, și el, vai de viața lui. Și-a făcut-o singur. Altfel prietenii îl laudă c-a fost cel mai pregătit și cel mai inteligent dintre toți. Dar de, cam visător. Nu-i nimic mai rău pe lume decît atunci cînd are omul sticleți la cap. Tocmai el s-a găsit să facă dreptate! Toată lumea-i mulțumită, numai el vrea altceva.
— Ce face acum?
— Acum i-a mai venit mintea la cap. Cam tîrziu! Noi l-am vindecat de sticleți, că autoritățile n-ar fi izbutit să facă nimic din el, așa de încăpățînat era. Am început să ne batem joc de ei și diavolii ăia mici l-au poreclit „Constituție“. Azi așa, mîine așa, oamenii rîdeau de el oriunde îl întîlneau. S-a împotrivit el cît s-a împotrivit dar pînă la urmă n-a avut încotro… Îmi pare rău de el, sărmanul! N-a fost om rău!… Acum e așezat, serios, nu se mai ține de prostii. E retras, închis, rar cînd mai stă de vorbă cu cineva. E sărac lipit pămîntului, dar mulți îl ajută. Ni-e milă de el, ce să-i facem? El singur e vinovat!
— Și astăzi cum se poartă oamenii cu el?
— Frumos!… Nu-l mai ia nimeni în rîs. II stimăm, dar îl și compătimim, sărmanul!
—
Mi-a plăcut țărișoara aceea, așa că am rămas acolo mai multă vreme. Am făcut și multe cunoștințe. Minunați oameni. Pașnici, liniștiți, blînzi ca niște porumbei. Mîncau, beau, dormeau și mai lucrau din cînd în cînd cîte ceva. Fericiți oameni. Nimic nu le tulbura liniștea adîncă, nimic nu le strica armonia, nici o adiere de vînt nu se abatea peste suprafața liniștită, nemișcată, a bălții lor stătute, mucegăite, căci după părerea mea, cu o baltă stătută poate fi asemănată țărișoara despre care e vorba.
Eu le-am adus din Serbia cîteva idei și o brumă din idealurile zdrențuite moștenite de la străbuni; dar era prea puțin și s-au risipit în această țărișoară, iar eu ca hipnotizat, m-am cufundat într-o dulce motăială care îmi tihnea. Atunci mi-am dat seama că șî noi, sîrbii, avem predispoziție de a deveni într-o bună zî un popor tot atît de fericit.
Așa a trecut în țărișoara aceea, pe nesimțite, multă vreme, în liniște. Dar într-o zi, minunata armonie a fost tulburată.
Un tînăr a publicat o culegere de versuri.
Poeziile erau frumoase, străbătute de simțăminte sincere, de gînduri profunde.
Publicul a întîmpinat cartea cu dezaprobare. Nimeni n-a citit-o și nici nu dorea s-o citească; oricui îi cădea în mînă cartea, făcea o mutra acră, o răsfoia, pipăia vreo cîteva fol de parca ar fi vrut să via da calitatea hîrtiei, apoi o arunca cît colo ca pe cel mal respingător lucru din lume. Intorcea capul cu dispreț și spunea:
— Poezii?!… Fleacuri!
— Cine știe?… Poate că-s lucruri frumoase?! a îndrăznit cineva să spună.
Primul s-a închinat așezîndu-se mai bine pe scaun, l-a privit pe celălalt cu compătimire, zicînd:
— Tu ești mai nebun decît ăsta care scrie fleacurile astea! A împins cu vîrful degetelor cartea cît mai departe, strîmbîndu-se de parc-ar fi atins ceva murdar. — Ai citit-o de vorbești așa?! .
— N-am citit-o.
— Atunci?!
— Nu susțin neapărat că-i bună, dar te întreb, poate o fi ceva interesant în ea!… Dar tu ai citit-o?
— Eu? Era supărat și oarecum ofensat de o asemenea întrebare.
— Tu!
— Eu? a întrebat el din nou și mai supărat.
— Tu, se-nțelege, pe tine te întreb.
Primul s-a închinat din nou și a ridicat nedumerit din umeri de parcă ar fi spus: „Doamne ferește! Ce întreabă și ăsta!“ Tăcea și privea mirat la prietenul lui.
— De ce te închini? Te întreb: ai citit această carte de versuri sau nu? Pentru ce te miri?
Primul s-a închinat iarăși și a spus tare:
— Acum te întreb eu: ești sau nu nebun?
— Ce înseamnă asta? Nu te înțeleg…
— Nici eu pe tine.
— Ce-i de neînțeles aici?… Te-am întrebat dacă ai citit cartea.
— Iar eu te întreb: ești întreg la minte? și luă din nou cartea și o trînti furios pe masă strigînd: Cum să citesc prostiile astea? Doar de-aș înnebuni, dar cu mintea limpede n-aș citi-o… Apoi cu voce scăzută a întrebat încet: — ÎI cunoști pe ăsta de a scris poeziile?
— Nu-l cunosc.
— Eh!… D-aia vorbești așa! făcu el strîmbîndu-se.
— Dar tu îl cunoști?
— Da, da, îl cunosc… Răspunsul lui era disprețuitor, parcă voia să spună: „Mai bine să nu fi făcut prostia asta“, deși pînă ieri, pînă la apariția poeziilor de care vorbim, fusese bun prieten cu tînărul scriitor și niciodată nu-I vorbise de rău.
Desigur și alții erau de aceeași părere, dar se-nțelege, fără să fi citit volumul de versuri.
— Ce rușine!… Poezii?… Parcă nu l-aș cu-noaște cîte parale face? zicea unul.
— Cum de nu-i e rușine?! se întreba altul.
— Omului îi ia cîteodată dumnezeu mintea. Măi, ce mai poezii!… Eu mîine aș scrie altele mult mai bune, dar nu vreau să mă compromit, cum fac alții.
Oamenii și-au schimbat pînă și atitudinea față de poet.
Cînd trecea scriitorul pe stradă, mulți își dădeau ghionți.
— Bună ziua! saluta scriitorul.
— Bună ziua, poetule! răspundea unul privindu-l pe sub sprîncene, dușmănos.
— Noroc, noroc! adăuga un altul în zeflemea.
— Salutare! spunea un al treilea făcînd o mutră plictisită, acră.
Din nefericire, însă, lucrurile nu s-au sfîrșit prin simple discuții.
Opinia publică a luat atitudine față de tînărul poet. Chiar și acei care înainte aveau o părere bună despre el începură să-l desconsidere, iar cusururile cele mai mici deveniră în ochii lor, vicii îngrozitoare. Au spus despre poet că este ticălos, bețiv, cartofor, că e lipsit de caracter, că-i spion și, pe deasupra, și cam smintit.
— Nu știam că-i atît de nebun! spuneau unii.
— Eu, îți mărturisesc sincer, am observat încă mai demult că nu-i lucru curat cu el.
— Și eu, dar parcă nu era chiar așa smintit.
— Acum însă e rău de tot.
Și așa au început cu toții să-i facă șicane. Fiecare, oricînd se ivea prilejul, socotea o datorie a lui să-i pună bețe-n roate. Fiecare se revolta cînd îl vedea și fiecare gîndea la fel: „Ce-mi faci aici pe grozavul!… Poezii, ei…? Așteaptă și-ai să vezi, avem noi ac de cojocul tău.“
Dar cea mai mare nenorocire era că dedicase versurile logodnicei sale. Sărmana fată a plîns și a suferit mult. Opinia publică n-a trecut-o nici pe ea cu vederea.
Tatăl fetei își ieșise din minți de amărăciune. Sumele fetei lui amestecat într-o afacere atît de stupidă! De aceea se așeză la masă și-i scrise tînărului poet următoarea scrisoare:
„Domnule,
Aceste fleacuri, porcării și tîmpenii ale dumneavoastră, pe socoteala cărora lumea face haz pe stradă, le puteți dedica tatălui dumneavoastră, căruia i se potriveau bine, deoarece este cunoscut ca om de nimic, așa cum sînteți și dumneavoastră. Să nu amestecați, în tîmpeniile dumneavoastră numele fetei mele. Pînă azi casa mea n-a fost arătată cu degetul și nu vreau ca numele fetei mele să fie vînturat de toate gurile și să fie pomenit în cartea dumneavoastră stupidă. Începînd de azi, să nu îndrăzniți să mai pășiți pragul casei mele. Ați pierdut încrederea mea. În consecință, cer ca în termen de cinci zile să-mi dați satisfacție, în caz contrariu vă voi cotonogi ca pe un cotoi, în stradă sau oriunde vă voi întîlni“.
Din acea dedicație a ieșit un scandal enorm. Cum tînărul poet era funcționar, superiorul lui a scris domnului ministru următorul raport:
(Am uitat numele și prenumele poetului, dar propun să-i zicem N.N.). „N.N. funcționar al acestei instituții, de altfel om de treabă și conștiincios, s-a compromis în ultimul timp atît de mult cu nu știu ce culegere de poezii, încît, pentru prestigiul serviciului, nu mai poate fi menținut în post, în instituția noastră, deoarece se ocupă cu lucruri neserioase, ce nu fac cinste nici măcar unui precupeț, darămite unui funcționar de stat. Rog pe domnul ministru să înlăture din serviciu sau cel puțin din instituția noastră pe acest funcționar compromis, pînă cînd lucrurile se vor limpezi.“
Și ministrul l-a mutat.
Din nefericire însă, țara fiind mică, clevetirile s-au răspîndit repede, așa că acolo unde a fost mutat i-a mers și mai rău. Dar cum se putea proceda altfel cu acest zănatic ce scrisese poezii, decît să fie dat afară din slujbă, lucru pe care ministrul l-a și făcut, în interesul moralei și opiniei publice.
Opinia publică a căpătat astfel satisfacție și de atunci n-a mai apărut nici o poezie a tînărului poet. El a dispărut nu știu unde și nimeni n-a mai aflat nimic despre el.
— Păcat, om tînăr! spuneau unii.
— Și nu era om rău.
— Nu era, dar dacă l-a pus dracul să facă lucruri care nu se fac.
— Îmi pare rău de el, păcătosul!
— Ce poți face? Cine-i de vină?
Și curînd armonia se restabili din nou în mijlocul acelei societăți. Micul talaz ce se ridicase pe suprafața liniștită, nemișcată, a apei stătute, dispăruse și, astfel societatea amintită și-a continuat în tihnă dulcea picoteală.
Marea moartă (3/5)
Eu am călătorit foarte mult prin lume. Unii mă cred, dar mulți nu. Ei susțin că asta-i fantezie. Ciudat! La urma urmei nu mă privește ce spun ei. Susțin că am călătorit foarte mult și asta este principalul.
Călătorind prin lume, omul cunoaște fel și fel de oameni și fapte, adeseori vede niște lucruri pe care nu le-a văzut nici în vis, darămite în viață! Am citit într-o gazetă englezească că presa din Anglia a tăbărit asupra unui sărman englez, care scrisese un jurnal cu impresii dintr-o călătorie făcută prin Serbia. Am citit jurnalul acela. După părerea mea, înfățișează bine realitatea de la noi. Totuși autorul n-a fost crezut de englezi. Ei nu vor să creadă că există o țară care se numește Serbia, nu vor să creadă nimic din cele scrise despre țara noastră. Autorul a fost considerat utopist, ba chiar nebun. Acum criticii își pot da seama că în lume sînt atîtea și-atîtea lucruri, unele de necrezut. Ar fi bine să nu mai strige mereu: „nu-i adevărat, nu corespunde realității, personajele sînt ca picate din lună“ (dar nu văd oare că și pe lîngă ei, și pe lîngă noi, trec zilnic atîția indivizi care-s mai ceva decît picați din lună?)
Așadar, după cum v-am spus, am călătorit mult prin lume. O dată, într-o țărișoară, am avut prilejul să cunosc, într-un tîrgușor sau așa ceva, niște oameni ciudați.
Am picat acolo chiar la o (hai s-o numim pe șleau) adunare politică.
„Frumos zău; cum naiba de-am nimerit aici!“ mi-am zis, căci nu prea-mi venea la îndemînă; în Serbia mă dezobișnuisem de întrunirile politice, nu mai participasem la treburile politice. Toți eram uniți, prietenoși și n-aveam motiv de ceartă.
Societatea în care picasem m-a cam uimit. Întrunirea politică era condusă de către reprezentantul guvernului din regiunea aceea. Poate că îi spuneau conducător de district și după cîte se vedea, chiar el convocase adunarea.
Mulți cetățeni erau adormiți, cu pleoapele umflate de somn. Unii moțăiau în picioare cu gura căscată. Capetele li se bălăbăneau într-o parte și alta și, din cînd în cînd, vedeai cum doi cetățeni se loveau cap în cap. Cei doi politicieni tresăreau, se uitau unul la altul cu priviri tîmpe, apoi, somnoroși, închideau ochii și moțăiau mai departe bălăhănindu-și capetele. Mulți se întinseseră și dormeau de-a binelea. Sforăiau tare, de ți-era mai mare dragul s-asculți. Alții erau treji, dar se frecau la ochi și căscau cu poftă, zgomotos, în armonie cu cei ce sforăiau în cor. În aceste clipe de liniște s-au ivit cîțiva polițiști. Aduceau în spinare niște cetățeni beți turtă. Desigur îi cărau la adunare. Unii din ei erau liniștiți, tăceau și priveau cu nepăsare împrejur, alții adormiseră, iar vreo cîțiva din ei se cam zbateau. Dar cei mai încăpățînați au fost legați și minați din urmă.
— Ce fel de adunare e asta? am întrebat pe unul dintre participanți.
— Nu prea știu! mi-a răspuns el imediat.
— Nu cumva e opoziția?
— Opoziția! afirmă el fără să privească cine-l întreabă.
— Cum, guvernul cheamă la adunare opoziția și-o aduce așa cu forța?
— Guvernul!
— Cum se poate asta, împotriva lui însuși?
— Păi da! mi-a răspuns el plictisit și cu oarecare îndoială.
— Pesemne că adunarea de-aici este împotriva poporului!
— Pesemne! a spus el pe același ton.
— Dar tu ce crezi? l-am întrebat cu voce tare.
El m-a privit fără nici o expresie și a ridicat din umeri, desfăcîndu-și larg brațele, ca și cum ar fi spus: „Ce mă privește pe mine?“
L-am lăsat în plata domnului și am vrut să întreb pe altul, dar și acela m-a privit plictisit, așa că am renunțat.
Deodată auzii o voce supărată:
— Ce-nseamnă asta? Nimeni nu vrea să fie în opoziție! Nu-i cu putință. Toți sîntem partizanii guvernului și-ai puterii, toți sîntem ascultători, cumsecade, și asta se întîmplă în fiecare zi, de i se urăște omului cu atîta supunere.
— Ce popor minunat și civilizat! i-am admirat eu, invidiind țărișoara aceea ideală. Desigur, dacă ar fi aici răposata mea mătușă n-ar mai bombăni și n-ar mai prevesti nici o primejdie. Oameni învățați și ascultători, mult mai cuminți decît ne cerea nouă învățătorul acela bătrîn și bun. Însă purtarea aceasta de oameni cumsecade scotea din sărite chiar și poliția.
— Dacă o să fie tot așa — strigă ascuțit și supărat prim-pretorul — ei, aflați ca o să întoarcem foaia. Guvernul o să numească prin lege pe alții, capabili să fie opoziționiști. Și aflați, dacă n-ați știut-o, că într-o oră facem asta. Există — dacă n-ați știut-o — destui opoziționiști și prin alte părți. Îi numim cît ai clipi din ochi: în calitate de conducător al opoziției extreme și ascuțite împotriva regimului actual, se numește cutare și cutare, cu un salariu anual de Ia cincisprezece mii de dinari. În calitate de membri în comitetul de conducere al partidului de opoziție, sînt numiți cutare și cutare, cutare și cutare. Ca membri în opoziția cutărui și cutărui district se numește cutare și cutare, cutare și cutare. ȘI cu asta basta. Păi nu mai merge așa! Guvernul a găsit sistemul să-și facă o opoziție serioasă. A și început negocieri cu oameni conștienți și de încredere.
Cetățenii aceia, deci opoziția, priveau la primpretor dormitînd și chipurile lor nu spuneau nimic. Nu erau nici mirați, nici revoltați, și nici nu se bucurau. Parcă nici n-ar fi vorbit prim-pretorul.
— Va să zică ne-am înțeles, de azi înainte voi sînteți opoziția! Participanții tăceau și se uitau la el liniștiți și nepăsători.
Prim-pretorul întocmi lista tuturor celor prezenți și începu s-o citească.
— Toți sînt aci! constată el. Apoi se depărtă de masă frecîndu-și mulțumit mîinile.
— Ei biiine! zîmbi el. Acum, în numele domnului, să începem!… Sarcina voastră, ca dușmani ai guvernului, e să criticați cît mai aspru activitatea lui politică internă și externă.
De-abia atunci cei din sală au început să-și vină în fire. Unul se sculă de pe scaun și ceru cuvîntul ridicînd două degete, ca la școală:
— Domnule vă rog, eu știu o poveste despre un opoziționist.
— Ei hai, spune-o.
Cetățeanul și-a dres glasul, a scuturat din umeri și a început să povestească eu o voce cocoșească, așa cum făceam noi în școala primară cînd spuneam, pe de rost istorioare morale.
— Au fost odată doi cetățeni, pe unul îl chema Milan iar pe altul Ilija. Milan era un cetățean bun și supus, iar Ilija era rău și neascultător. Milan asculta de bunul său guvern, iar Ilija nu. El niciodată nu vota pentru candidații guvernului. Atunci bunul guvern i-a chemat la el pe Milan și pe Ilija și le-a spus:
„Foarte bine, Milane, tu ești un cetățean cuminte și supus; ține aici niște bani și să știi că pe lîngă slujba pe care o ai, vei mai avea încă una, cu o leafă mai mare.“ După ce i-a spus acestea, i-a întins lui Milan o pungă plină cu bani. Milan a sărutat mîna bunului guvern și a plecat vesel acasă.
Apoi bunul guvern s-a întors spre Ilija și i-a zis:
„Ilija, tu ești un cetățean neascultător și primejdios. De aceea am să te arestez și, am să te scot din slujbă. Leafa ta o voi da unui cetățean cumsecade și supus.“ Și au venit jandarmii și l-au arestat imediat pe neascultătorul și primejdiosul Ilija. Fapt care a adus multă tristețe în familia lui. Și așa vor păți toți cetățenii care nu vor asculta de guvern.
— Foarte bine! exclamă prim-pretorul.
— Domnule vă rog, eu știu ce ne învață această povestire! declară un alt cetățean.
— Bine! Spune!
— Din această povestire vedem că cetățeanul trebuie să fie credincios și supus față de guvernul său. Numai așa poate să trăiască fericit împreună cu familia lui. Cetățenii buni și ascultători nu procedează ca Ilija, de aceea ei sînt iubiți de toate guvernele! rosti opoziționistul.
— Frumos, dar care este datoria unui cetățean supus?
— Datoria cetățeanului supus și iubitor de neam este să se scoale de dimineață.
— Foarte bine, aceasta e prima lui datorie. Dar mai are vreuna?
— Mai are.
— Care?
— Să se îmbrace, să se spele și să mănînce!
— Și pe urmă?
— Să plece liniștit de-acasă și să se ducă direct la treburile lui. Dacă n-are treburi, merge la cîrciumă unde așteaptă să vină ora mesei. Exact la ora prînzului, se întoarce acasă liniștit și mănîncă. După masă bea o cafea, se spală pe dinți și se culcă frumos. Cînd s-a săturat de somn, cetățeanul se ferchezuiește, iese pe stradă, se plimbă puțin, trece pe la cîrciumă și, cînd vine vremea cinei, pleacă direct acasă, mănîncă și, după aceea, se culcă și doarme liniștit.
Mulți dintre opoziționiști au povestit cîte o astfel de istorioară înțeleaptă și după fiecare explicau și morala. Apoi politicienii au început să discute despre convingerile și principiile lor.
Unul spuse că ar fi timpul să se sfîrșească cu discuțiile și să meargă cu toții la cîrciumă, la un pahar de vin. În privința asta părerile erau împărțite. Au început dezbateri furtunoase. Nimeni mu mai moțăia. Propunerea a fost pusă la vot. După ce se isprăvi numărătoarea voturilor, prim-pretorul declară că propunerea dе a merge toți la cîrciumă a fost acceptată în principiu. Urmează să hotărască ce să bea acolo!
Unii voiau vin cu sifon.
— Nu vrem vin cu sifon — strigau alții — mai bună-i berea!
— Eu nu beau bere din principiu! răspunse unul din față.
— Eu tot din principiu nu pot suferi vinul.
Au ieșit la iveală multe principii și convingeri și-au început discuțiile.
Unii propuneau să se bea cafea. Aceștia însă erau o minoritate infimă, иar unul dintre ei scoase ceasul, îl privi și zise:
— E trei și cifici minute I Nici eu nu mai pot bea acum cafea. Din principiu beau cafea numai pînă la trei. Mai tîrziu nu pot nici în ruptul capului.
După îndelungate discuții care au durat toată după-amiaza, a venit în sfîrșit și timpul să se treacă iar la vot. Prim-pretorul, ca reprezentant de treabă al guvernului, a procedat obiectiv și cinstit. N-a influențat cu nimic votul, dimpotrivă, a îngăduit fiecărui cetățean să-și exprime liber votul, după convingerile lui. La urma urmei, acest drept îi este acordat fiecăruia prin constituție. De ce să i se ia un drept înscris în constituție?!
Votarea s-a făcut în cea mai perfectă ordine.
Prim-pretorul s-a ridicat serios, impozant, așa cum îi stă bine președintelui unei adunări politice. Cu o voce gravă a anunțat rezultatul votării:
— Victoria a fost repurtată, printr-o majoritate covîrșitoare, de grupul celor pentru vin cu sifon. Urmează fracțiunea pentru vin curat, apoi fracțiunea pentru bere. Pentru cafea au votat numai trei — doi pentru cafea dulce și unul pentru amară. A fost un vot și pentru melanj.
Am uitat să vă spun că partizanul melanjului a început să înșire un discurs împotriva guvernului, însă toti cei din sală l-au întrerupt. Ceva mai tîrziu, el a declarat că este împotriva unei astfel de adunări, că adunarea nu este a opoziției ci a autorităților. De data asta el a fost întrerupt prin strigăte vehemente.
S-a făcut liniște și pretorul a spus:
— În ceea ce mă privește, eu voi bea bere, deoarece excelența sa ministrul meu nu bea niciodată vin cu sifon.
Deodată opoziția începu să se frămînte. Toți au declarat că sînt pentru bere. Doar partizanul melanjului a făcut opinie separată.
— Eu nu voi influența libertatea voastră, zise prim-pretorul. Vă cer deci să rămîneți la convingerile voastre.
Ferească dumnezeu! Nimeni nu voia să audă de convingeri. Toți au afirmat că nu-și pot închipui cum de-au votat așa, căci de fapt nu sînt împotriva berei.
Așa s-au încheiat dezbaterile și politicienii istoviți au plecat la cafenea.
S-a băut mult, s-a cîntat, s-au ridicat toasturi pentru guvern și pentru popor și tîrziu, noaptea, s-au dus cu toții pe la casele lor.
Dangaua
Am avut un vis groaznic. Nu mă uluiește visul, ci mă uimește altceva. Mă mir că am avut curajul să visez lucruri atît de groaznice. Sînt un cetățean pașnic, de treabă, un copil bun al chinuitei și dragei noastre mame Serbia, ca și toți ceilalți copii ai ei. Hai să zicem, eu fac excepție! Dar nu, frate! Semăn leit cu ceilalți, mă port atent, am o comportare fără cusur. O dată am zărit pe trotuar un nasture strălucitor, căzut de la uniforma unui polițai. M-am uitat bine la el, i-am admirat strălucirea fermecătoare și, tocmai cînd mă pregăteam să plec mai departe, am fost cuprins de niște simțăminte de respect. Mina mi s-a ridicat în dreptul șepcii, capul s-a aplecat spre nasture, iar gura a schițat un zîmbet prietenos, zîmbetul cu care salutăm pe cineva respectabil.
Și am salutat nasturele.
„Sâ știi că am singe nobil în vinele mele“, m-am mîndrit eu. Dar în clipa aceea un ins, neatent, a călcat cu brutalitate pe strălucitorul nasture.
— Dobitocul! am șuierat eu apasat și am scuipat. Apoi mi-am continuat liniștit drumul, mîngîindu-mă cu gîndul că asemenea proști sînt puțini. Mă simțeam mulțumit. Dumnezeu mi-a dat o inimă aleasă și un sînge nobil și viteaz, ca al străbunilor noștri.
Vedeți așadar ce om bun sînt! Și nu mă deosebesc prin nimic de ceilalți cetățeni de treabă. Atunci de unde oare îmi fulgeră prin somn visuri atît de groaznice?
În ziua aceea nu mi se întîmplase nimic neobișnuit. Am luat o cină ușoarâ, mi-am spălat dinții, am băut puțin vin, m-am așezat apoi în pat și am început să citesc o carte ca să adorm mai repede. Curînd, bănuiesc, mi-a căzut cartea din mînă, după ce, desigur, ea mi-a ascultat dorința și m-a adormit ca un mielușel, cu conștiința curată, căci îmi îndeplinisem toate îndatoririle cetățenești.
Deodată m-am văzut pe un drum îngust, plin de noroi și gropi. Era o noapte rece, întunecoasă. Vîntul șuiera printre crengile uscate. Sufla ascuțit și parcă te tăia cînd îți atingea obrajii. Cerul posomorit, înfricoșător și mut. O zăpadă măruntă mă biciuia în față. Nicăieri nici o vietate. Mă grăbeam să ajung undeva, dar alunecam mereu pe drumul acela noroios. Lunecam, cădeam și pînă la urmă m-am rătăcit. Am umblat eu așa bîjbîind, dumnezeu sfîntul știe cît. Nu era o noapte scurtă, o noapte obișnuită, ci o noapte care dura parcă de-un veac. Iar eu tot mergeam într-una și nu știam încotro merg. Am umblat eu așa mulți ani și am ajuns undeva, foarte departe de ținutul meu de obîrșie, într-o regiune necunoscută, într-o țară ciudată, pe care, cred, nimeni dintre cei în viață nu o cunoaște. Numai în vis poate fi văzută acea țară ciudată.
Tot rătăcind pe acele meleaguri străine, iată că ajung într-un oraș mare cu o mulțime de locuitori. În piața vastă a acelui oraș se adunase popor ca frunza și ca iarba. Era o gălăgie asurzitoare. Am intrat într-un han și, curios, l-am întrebat pe hangiu de ce se adunase atîta lume.
— Noi sîntem oameni pașnici și de treabă, începu el să-mi povestească. Sîntem credincioși și ascultători față de primarul nostru.
— La voi primarul este cel mai mare?
— La noi conduce primarul. Este cel mai de seamă om din oraș. Apoi sînt jandarmii.
Am început să rîd.
— De ce rîzi?… Cum n-ai știut?… De unde ești?…
I-am povestit cum m-am rătăcit și i-am spus că sînt dintr-o țară îndepărtată — Serbia.
— Am auzit și eu despre țara aceea vestită! șopti hangiul ca pentru sine și mă privi cu respect.
Apoi mi se adresă cu glas tare:
— La noi e așa cum ți-am spus. Primarul conduce împreună cu jandarmii.
— Și ce fel de jandarmi sînt pe la voi?
— Hei, jandarmii! Sînt de tot soiul și se deosebesc după grad. Sînt jandarmi mai mari și mai mici… Însă noi de-aici din oraș sîntem oameni pașnici. Numai că din împrejurimi tot vin niște vîntură lume. Ei ne învață la rele. Pentru a ne deosebi de ceilalți, primarul a dat ieri o dispoziție: toți cetățenii să meargă în fața judecătoriei comunale unde fiecăruia i se va aplica o danga pe frunte. Iată de ce s-a adunat poporul. Vrem să ne sfătuim, să vedem ce să facem.
Mă trecură fiorii. Mă gîndii s-o șterg cît mai repede din această țară groaznică. Eu, deși sînt un sîrb nobil, nu sînt în stare de un asemenea curaj. După cîteva clipș mi-a fost rușine de gîndul meu laș.
Hangiul zîmbi cu bunătate, mă bătu pe umeri și-mi spuse cu mîndrie:
— Hei, străine, te-ai și speriat?!… Înseamnă că oricît ai umbla nu găsești oameni curajoși ca noi.
— Și ce vă gîndițî să faceți? l-am întrebat sfios.
— Cum ce gîndîm? Ai să vezi ce viteji sîntem. Îți spun că nicăieri nu mai găsești curaj ca al nostru. Ai colindat prin toată lumea, poate, dar sînt sigur că oameni ca noi n-ai întîlnit. Haidem acolo împreună. Trebuie să mă grăbesc.
Cînd tocmai eram gata să plecăm, aud un pocnet de bici.
Mă uit afară și cînd colo, ce-mi văd ochii? Un om cu o șapcă strălucitoare în trei colturi, îmbrăcat cu o haină pestriță, călărea pe un alt om. Cel călărit purta o îmbrăcăminte scumpă cu o croială obișnuită. S-a oprit în fața hanului și omul cu șapcă a descălecat.
Hangiul i-a ieșit înainte și s-a închinat pînă la pămînt. Omul cu haina pestriță a intrat în han și s-a așezat la o masă împodobită. Cel îmbrăcat cu haine scumpe a rămas în fața hanului. Aștepta.
— Ce înseamnă asta? l-am întrebat pe hangiu.
— Păi ăsta care a intrat acum este un jandarm dintre cei mari, iar acela de colo care stă la ușă e unul dintre cei mai de vază cetățeni din oraș, un patriot, un mare bogătaș. Hangiul îmi spuse toate astea în șoaptă.
— Și de ce-i dă voie ăstuia să-l călărească?
Hangiul îmi făcu un semn cu capul și ne-am dat puțin mai la o parte. Zîmbind cu oarecare dispreț, îmi spuse:
— Păi la noi asta e o cinste. Rar cine o merită!…
Mi-a mai spus el încă multe altele, dar eu din pricina emoției nu l-am prea înțeles. Am auzit însă bine ultimele cuvinte: „Este un serviciu adus patriei, pe care nu poate și nici nu știe să-l prețuiască orice popor!“
—
Iată-mă și la adunare, unde începuse alegerea celor ce aveau să conducă discuțiile.
Un grup propunea, candidat pentru președinție pe un oarecare Colb, dacă îmi amintesc bine numele lui. Un alt grup propunea pe unul Talb, iar al treilea grup pe un alt candidat.
Începu un tămbălau grozav: fiecare grup voia să-și impună candidatul.
— Eu cred că în afară de Colb nu există un om mai nimerit ca președinte al unei adunări atît de însemnate, începu unul din primul grup. Virtuțile sale cetățenești, curajul său ne sînt bine cunoscute nouă tuturor. Eu cred că nu există nici unul dintre noi pe care jandarmii să-l fi călărit mai mult decît pe el.
— Tocmai tu vorbești, mă, strigă unul din grupul al doilea. Păi pe tine nici măcar un conțopist nu te-a călărit vreodată.
— Cunoaștem noi Virtuțile voastre, țipă altul din grupul al treilea. Voi v-ați văicărit la fiecare lovitură de bici.
— Să ne înțelegem, fraților, începu Colb. E adevărat, pe mine m-au călărit mai-marii noștri adeseori, și încă de acum zece ani, și m-au lovit cu biciul și nu m-am văietat. Dar poate că există oameni cu merite și mai mari decît mine. Există poate cetățeni mai tineri și capabili.
— Nu, nu, nu există! urlară susținătorii lui.
— Nu ne interesează merite atît de vechi! Pe Colb l-au călărit acum zece ani, strigară cei din grupul al doilea.
— Acum vin la rînd forțe tinere, iar de bătrîni nu mai vrem să auzim, strigară cetățenii din grupul al treilea.
Deodată însă strigătele se potoliră. Prin mijlocul mulțimii se tăie o uliță. Poporul făcu loc unui om tînăr, de vreo treizeci de ani. Cum apăru el, toate capetele se înclinară.
— Cine e ăsta? l-am întrebat în șoaptă pe hangiu.
— E un om de vază al orașului. E tînăr, dar promite mult. Și cu toate ca nu-i în vîrstă a ajuns departe. L-a călărit pînă acum de vreo trei ori chiar primarul. Este stimat mai mult decît oricine.
— S-ar putea să-l aleagă pe el?
— Mai mult decît sigur, pentru că toți candidații de pînă acum sînt bătrîni și le-a cam trecut vremea. Pe acest tînăr l-a călărit și ieri primarul.
— Cum îl cheamă?
— Cleard.
Și i s-a dat un loc de cinste, în fața adunării.
— Eu cred — curmă Colb tăcerea, — că nu putem găsi un om mai potrivit pentru președinte decît pe Cleard. E tînăr. Noi cei bătrîni nu-i sîntem nici pe departe egali.
— Așa e, așa e… trăiască Cleard!… începură să strige cu toții.
Colb și Talb l-au condus pe Cleard la locul de președinte.
Toți se înclinară în fața lui, apoi se făcu liniște.
— Vă mulțumesc, fraților, pentru atenția deosebită și cinstea pe care mi-ați făcut-o astăzi. Încrederea voastră mă măgulește. E greu să fii ecoul dorințelor poporului, în zilele acestea atît de însemnate, dar eu voi depune tot sufletul, întreaga mea capacitate, spre a îndreptăți încrederea voastră. Vreau să vă slujesc întotdeauna cu sinceritate, să pot ține și de azi înainte capul sus. Vă mulțumesc, fraților, că m-ați ales.
„Trăiască, trăiască, trăiască!“ se auziră urale.
— Iar acum, fraților, îngăduiți-mi ca de la această tribună să vă spun cîteva cuvinte despre acest important eveniment. Nu-i ușor să înduri chinurile care ne așteaptă; nu-i ușor să rabzi pe frunte dangaua[1] pusă cu fierul înroșit. Desigur sînt chinuri pe care nu le poate îndura oricine. Lașii vor tremura și se vor îngălbeni de spaimă, dar noi nu avem voie să uităm nici o clipă că sîntem urmașii unor viteji strămoși, că în vinele noastre curge sîngele nobil al bunicilor noștri, acei eroi care nici măcar n-au scrîșnit din dinți cînd au murit pentru libertatea și binele nostru. Chinurile noastre sînt nimicuri dacă le măsurăm cu jertfa strămoșilor noștri. N-avem voie să ne arătăm fricoși în această clipă minunată a istoriei! Fiecare cetățean iubitor de neam, toți cei care vor ca poporul nostru să nu se facă de rușine în fața lumii trebuie să rabde durerea cu bărbăție.
— Așa e! Trăiască, trăiască!
Au mai vorbit și alți cîțiva cetățeni. Ei au încurajat poporul înfricoșat, repetînd argumentele lui Cleard.
A vorbit apoi un bătrîn palid, neputincios, cu fața zbîrcită, cu pârul alb și barba ca neaua. Picioarele și mîinile îi tremurau de bătrînețe, avea spatele cocîrjat. Glasul abia i se auzea și în ochi avea lacrimi.
— Copii — a spus el cu voce stinsă, în timp ce lacrimile se rostogoleau pe fața lui zbîrcită și-i picurau în barba albă — mi-e greu și în curînd voi muri, dar mi se pare ca e mai bine să nu răbdăm asemenea rușine. Am o sută de ani și am trăit și fără asta, și acum pe acest cap cărunt, neputincios, să mi se pună dangaua robiei…
— Jos cu boșorogul! urlă președintele.
— Jos cu el! strigară unii.
— Babalîc fricos! țipară alții.
— În loc să-i încurajeze pe tineri, el sperie poporul, urlă unul din față.
— Rușine să-i fie de părul lui cărunt! Șî-a trăit traiul și îi mai e frică. Dar noi tinerii sîntem mai curajoși! strigă altul.
— Jos cu fricosul!
— Să fie azvîrlit din mijlocul nostru.
— Jos cu el!
Cetățenii tineri și curajoși s-au repezit asupra bătrînului neputincios și au început să-l lovească cu furie.
Au sărit alții să-l apere și abia l-au scăpat pentru că eră bătrîn. Altfel ar fi fost ucis cu pietre.
Toți s-au jurat și au făgăduit că a doua zi nu vor face de rîs nația.
Cetățenii s-au împrăștiat liniștiți. La despărțire se auzeau diferite discuții:
— O să vă arătăm noi mîine cine sîntem!
— Îi vom vedea noi mîine pe lăudăroși!
— A venit vremea să arătăm cîte parale facem. Vom vedea pe toți ăia care se laudă cu vitejia lor.
M-am întors la han.
— Ți-ai dat seama cine sîntem? mă întrebă cu mîndrie hangiul.
— Da! am răspuns fără să vreau. Simțeam că puterile mă părăsesc și capul îmi vuiește într-un vîrtej de gînduri.
Chiar în aceeași zi am citit în ziare articolul de fond.
„Cetățeni, a venit timpul să înceteze laudele goale și vorbăria. Este timpul să nu ne mai bizuim pe vorbe goale și pe ifose în care mulți dintre noi excelăm, atribuindu-ne tot felul de virtuți și merite închipuite. E timpul, cetățeni, să le dovedim odată pentru totdeauna prin fapte. Să arătăm cine sîntem! Credem că printre noi nu vor fi lași și dacă totuși vor fi, autoritățile vor trebui să-i aducă forțat la locul unde se va aplica dangaua. Acel care simte că în el pulsează sîngele vitejilor noștri străbuni se vâ grăbi să ajungă cît mai repede la locul stabilit. Și va răbda cu mîndrie durerea. Este durerea conștiinței, este o jertfă adusă patriei! Capul sus, cetățeni! Mîine este ziua cînd ne vom arăta vitejia!“
În ziua aceea hangiul meu s-a culcat îndată ce a venit de la adunare. Voia să se scoale cît mai de dimineață, să ajungă devreme în fața judecătoriei.
A doua zi m-am dus și eu acolo. Se strînseseră toți cetățenii din oraș, și mici și mari, și bărbați și femei. Unele mame își aduseseră și copiii mici. Voiau să-i ardă cu dangaua robiei, cu dangaua cinstei, cum o numeau ei, pentru ca mai tîrziu să aibă și ei dreptul să ocupe posturi în stat.
Se auzeau și strigăte și suduieli. (Prin asta semănau oarecum cu noi, sîrbii. Mie îmi părea bine, mă simțeam mîndru.) Toți se împingeau. Fiecare se grăbea să ajungă primul în fața ușii. Unii erau atît de înghesuiți că se înăbușeau.
Dangaua o aplica un funcționar special. Era îmbrăcat în niște haine albe de sărbătoare. Din cînd în cînd îi mustra pe oameni.
— Mai încet, pentru dumnezeu, așteptați-vă rîndul. Doar nu sînteți vite să vă îmbrînciți așa!
Începu să se aplice dangaua înroșită. Unii țipau, alții gemeau numai. Cît am fost eu acolo, nici unul n-a putut răbda fără să crîcnească, să i se pună dangaua. Fiecare își striga durerea.
N-am putut privi mult chinurile lor, ci am plecat la han. Acolo, unii se așezaseră să ia cîte ceva de-ale gurii și un pahar cu vin.
— Am scăpat și de grija asta! exclamă unul satisfăcut.
— Măi, dar nu ne-am văicărit mult. Da’ Talb a răcnit ca un măgar!… spuse altul.
— Ei, acum l-ai văzut pe Talb al tău?! Ieri îl voiați președinte al adunării!
— Păi cine dracu l-a știut!
Vorbeau și gemeau. Unii se zvîrcoleau, își ascundeau însă durerea, le era rușine să-și arate slăbiciunea.
Cleard s-a făcut de rîs. A gemut. N-a crîcnit de loc un oarecare Lear. A cerut să i se aplice de două ori dangaua și n-a zis nici pis. Tot orașul vorbea de el cu cel măi mare respect.
Cîțiva au șters-o, dar acum erau disprețuiți.
După cîteva zile, cel cu două dangale pe frunte se plimba pe stradă mîndru, cu nasul pe sus. Pe unde trecea, toți se descopereau și-l salutau. Era doar viteazul acelor vremuri. Alergau după el pe străzi și copiii, și oamenii în toată firea.
Voiau cu orice preț să-l vadă pe erou. Cînd trecea, se auzeau cuvinte de venerație: „Lear, Lear!… El e Lear! El e viteazul care nici n-a mișcat buzele cînd i-au pus-o!“ Și ziarele au scris despre el, acoperindu-l cu cele mai alese laude.
Merita desigur dragostea poporului.
Ascultam aceste cuvinte ce veneau din toate părțile și se trezea în mine viteazul sînge sîrbesc. Și străbunii noștri au fost plini de eroism și ei au murit pentru libertate, Avem un trecut vitejesc, me fălim cu bătălia de la Cosovo[2]. M-a cuprins un adînc sentiment de mîndrie națională. Voiam să fac cinste neamului meu. Am pornit în goană spre judecătorie. Ajuns acolo am strigat cu înflăcărare:
— Ce-l lăudați pe Lear al vostru?… Voi încă nu știți ce înseamnă adevărații viteji. Vreți să vedeți cît de viteaz este poporul sîrbesc! Iată, puneți-mi zece peceți, nu numai două!
Funcționarul în haine albe apropie dangaua înroșită de fruntea mea. M-am cutremurat și… m-am trezit din somn.
Îngrozit îmi pipăiam fruntea. Am făcut cruci mari minunîndu-mă. Nemaipomenit! Ce vise îi mai trec omului prin cap!
„Puțin mai lipsea și întunecam gloria lui Lear al lor“, m-am gîndit eu, întorcîndu-mă mulțumit pe cealaltă parte. Totuși, îmi părea rău că m-am trezit înainte ca visul să se fi sfîrșit.
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
[1] Semnul care se face pe spinarea vitelor, cu un fier înroșit (n.r.).
[2] Localitate în Serbia, unde a avut loc în veacul al XIV-lea o bătălie crîncenă cu turcii, în urma căreia Serbia a căzut sub jugul turcesc (n.r.).
Conducătorul (1/3)
— Frați și prieteni, am ascultat cuvîntul vostru și acum vă rog să mă ascultați și voi pe mine. Adunările și vorbele noastre nu fac nici două parale atîta timp cît mai stăm în acest nenorocit tinut. Pe pietrele astea niciodată n-a răsărit nimic, chiar în anii cei mai ploioși, darmite acum, pe o secetă cum nu s-a mai pomenit.
— Pînă cînd o să ne tot adunăm ca să pălăvrăgim fără nici un folos? Vitele ne pier de foame; copiii ni s-or prăpădi și ei, vom muri și noi răpuși de foamete. Trebuie să alegem o altă cale. Eu cred că-i mai bine să părăsim acest ținut sterp, să plecăm în căutarea unui pămînt mai bun și mai roditor, căci aici nu se poate trai.
Așa a vorbit o dată la o adunare, cu glas stins, un locuitor dintr-un ținut sterp. Unde și cînd a fost asta, socotesc că nu vă interesează. Principalu-i să credeți că s-a întîmplat într-adevăr cîndva, într-un ținut oarecare. Atît este de aiunș. Ce-i drept, odată, mă încăpățînam să cred că tot ce vă povestesc este născocire, însă încetul cu încetul m-am dezbărat de această gravă greșeală, Acum cred cu tărie că tot ce vă voi povesti s-a întîmplat, și se va mai întîmpla undeva, cîndva. Niciodată nu voi izbuti să născocesc așa ceva.
Cei ce ascultau cuvintele acelui om aveau chipuri palide, supte, priviri întunecate. Țineau mîinile în cingătoare și se simțeau parcă înviorați la auzul acelor cuvinte. Fiecare din ei se și vedea într-un ținut bogat, unde munca este răsplătită cu rod pîrguit, greu.
„Așa e, așa e!“… aprobară ei cu glasuri stinse.
— Dar unde este ținutul, e aproape? se auzi o șoaptă tărăgănată de undeva.
— Fraților! vorbi unul cu o voce ceva mai puternică, noi trebuie să dăm ascultare acestei povețe, pentru că așa nu se mai poate. Am muncit și ne-am chinuit în zadar. Ne-am rupt și bucățica de la gură și am semănat, dar au năvălit puhoaiele și au luat și sămînța, și pămîntul, de-a lăsat piatra goală. Vreți să rămîneti aici pe vecie, ca să muncim din zori și pînă-n noapte și să fim mereu flămînzi și însetați, goi și desculți? Trebuie să plecăm în căutarea unui pămînt mai darnic, mai roditor.
— Să plecăm, să plecăm numaidecît, aici nu se mai poate trăi, se auzi un freamăt și mulțimea aceea porni așa, deodată, fără să se gîndească încotro se duce.
— Stați, fraților, încotro ați apucat-o? spuse iarăși cel care vorbise lâ început. Da, trebuie să plecăm, dar nu așa. Trebuie să știm unde o pornim, altfel s-ar putea să pierim pe drumuri în loc să ne salvăm. Propun să alegem un conducător, un om de-al nostru de care să ascultăm cu toții. El să ne călăuzească pe drumul cel mai drept.
— Să-l alegem, să-l alegem numaidecît!… strigau oamenii aceia deznădăjduiți.
Atunci s-a iscat o învălmășeală, un adevărat haos. Toți strigau, vorbeau, dar nimeni nu asculta. Nu s-auzea nici cer, nici pămînt. Mulțimea s-a risipit, apoi s-a strîns în grupuri. În fiecare grup se șușotea ceva. Apoi grupurile s-au împrăștiat și au rămas doar cîte doi, față în față. Își vorbeau repede, se trăgeau de mînecă, se întrerupeau. Apoi se adunară din nou și iarăși se porniră să vorbească toți deodată.
— Fraților, răsună o voce puternică, ce acoperi glasurile răgușite și surde. Așa nu putem face nimic. Vorbim cu toții și nimeni nu vrea să asculte. Alegem un conducător! Dar pe care dintre noi am putea să-l alegem? Care dintre noi a cutreierat mai mult și cunoaște temeinic drumurile? Ne știm bine. Eu vă spun drept, n-aș îndrăzni să-mi încredințez soarta mea și a copiilor mei nici unuia dintre cei de față. Dar spuneți-mi, ca6re dintre voi îl cunoaște pe călătorul acela care stă de azi dimineață, acolo la marginea drumului la umbră?…
S-a făcut liniște. Toți s-au întors spre străin și l-au măsurat îndelung.
Acest om, de vîrstă mijlocie, avea fața întunecată de un păr lung și o barbă deasă. Tăcea ca și înainte, și părea frămîntat de gînduri. Ciocănea în pămînt cu un baston gros.
— Ieri i-am văzut pe omul acesta cu un băiețaș. Mergeau pe uliță ținindu-se de mînă. Aseară băiatul a plecat undeva prin sat. El a rămas singur.
— Lasă, frate, lasă fleacurile și prostiile. Ne pierdem vremea degeaba. Fie cine o fi, e călător venit de departe, nu-l știe nimeni de pe aici. Sînt încredințat că el cunoaște bine drumul cel mai drept și mai bun. După cîte văd pare a fi un om foarte, deștept, pentru că tot timpul tace și gîndește. Altul ar fi sărit și s-ar fi amestecat de vreo zece ori pînă acum între noi, sau ar fi intrat în vorbă cu vreunul, dar el, de atîta vreme, stă singur-singurel și tace tot timpul.
— Da, da, tace și gîndește ceva. Asta înseamnă că e foarte deștept, hotărîră și ceilalți, și-l priviră iarăși cu atenție. Fiecare descoperea pe chipul lui cîte o trăsătură fără seamăn, sau licărirea unei inteligențe ascuțite.
N-au mai stat mult pe gînduri. Toți erau de părere că ar fi bine să-l roage pe acest călător să le fie conducător, iar ei să-l asculte și să i se supună fără cîrtire. Parcă însuși dumnezeu îl trimisese, să-i călăuzească în lume, să le găsească un ținut bogat, un pămînt mai mănos.
Aleseră din mijlocul lor zece inși, să se ducă la străin, să-i povestească păsul lor și să-l roage sa le fie conducător.
Cei zece aleși s-au dus la străinul cel tăcut și s-au înclinat în fața lui. Unul dintre ei începu să vorbească despre pămîntul sterp din ținutul lor, despre anii secetoși, despre ceasul greu în care se aflau și sfîrși astfel:
— Sîntem siliți să ne părăsim pămînturile și casele noastre, să plecăm în lume să căutăm un pămînt prietenos. Azi, cînd ne-am hotărît să plecăm din ținutul nostru, dumnezeu s-a milostivit de noi și ni te-a trimis pe tine, străine înțelept, să ne călăuzești și să ne scapi de nenorocire. În numele consătenilor mei, te rog: fii conducătorul nostru și oriîncotro vei porni tu, noi te-om urma. Tu cunoști drumurile, tu ești fără doar și poate născut într-un ținut mai fericit și mai darnic. Noi te-om asculta și ne-om supune tuturor hotărîrilor tale. Vrei, străine înțelept, să ne scapi de la pieire, vrei să ne fii conducător?
În tot timpul acestei lungi cuvîntări, străinul cel înțelept nici n-a ridicat capul. A rămas în aceieași poziție în care l-au găsit: cu capul in jos, încruntat. Tăcea, bătea cu bastonul în pămînt și gîndea. Cînd se făcu tăcere, el strecură scurt, cu răceală, printre dinți:
— Da! Vreau!
— Putem așadar pleca cu tine să căutăm un ținut mai bun?
— Puteți, răspunse străinul cel înțelept fără să ridice capul.
O mare însuflețire cuprinse mulțimea. Au venit și i-au mulțumit, unul cîte unul, cîțiva oameni, dar el n-a mai scos nici un cuvînt.
Toți s-au bucurat cînd au aflat că el primea să le fie conducător. „Abia acum — spuneau ei — se poate prețui marea bunătate ce sălășluește în sufletul acestui străin.“
El nu s-a mișcat din loc, nici capul nu și l-a ridicat să vadă cine-i vorbește. Tăcea și gîndea: la toate vorbele noastre a răspuns numai cu trei cuvinte.
— Adevărat înțelept!… Rară deșteptăciune!… — strigau ei veseli din toate părțile, jurînd cu mîna pe piept că numai dumnezeu l-a trimis la ei ca pe un înger izbăvitor. Erau atît de convinși de izbîndă, încît nimic pe lume nu le putea zdruncina această credință.
Și astfel obștea satului hotărî să pornească chiar a doua zi în zori.
Stradia (10/12)
După ce i-am vizitat pe toți miniștrii, m-am dus și pe la Parlament — Adunarea Populară, cum i se mai zice. Populară se cheamă după o denumire veche, în realitate însă deputații sînt aleși de ministrul Politiei. Cum se schimbă guvernul, se anunță alegeri noi, și asta se face cel puțin o dată pe lună. Cuvîntul „alegeri“, înseamnă, în acest caz, întocmirea listelor de deputați și își trage originea, din societatea patriarhală, cînd poporul într-adevăr avea, pe lîngă alte treburi, și îndatorirea plictisitoare să chibzuiască ci ție merită să fie ales ca reprezentant al său.
Altădată alegerile se făceau atît de primitiv! Însă în Stradia, țară modernă, civilizată, această procedură veche, primitivă, cu care se pierde timp, s-a simplificat. Ministrul Poliției a luat asupra lui toată grija poporului. El alege în locul poporului, iar poporul nu-și mai pierde vremea de pomană, nu mai are nici o grijă și nu mai gîndește. Așa da, este firesc să se numească alegeri libere.
Deputații aleși se strîng în capitala Stradiei să discute diferite probleme ale țării, să hotărască. Guvernul — se înțelege, ca orice guvern patriot — are grijă ca hotărîrile să fie bine chibzuite. Guvernul ia asupra lui toate greutățile. Înainte de începerea dezbaterilor Adunării, aleșii trebuie să-și petreacă vreo cîteva zile într-un fel de școală, care se cheamă club.
Acolo deputații se pregătesc cu seriozitate, își fac însemnări. Trebuie să-și joace cît mai bine rolul.
Toate astea se aseamănă cu repetițiile la teatru înainte de premieră.
Chiar guvernul scrie rolurile deputaților. Președintele clubului, un adevărat regizor, are o treabă nu tocmai ușoară. El trebuie să-i strunească pe deputați, să-i învețe bine rolurile pentru fiecare ședință. Desigur, după cît îl duce capul pe om. Unora li se dau discursuri mai mari, altora mai mici, începătorilor cîteva rînduri, iar alții trebuie să scoată numai cîte un cuvînt: „pentru“ sau „contra“ (cel de al doilea cuvînt se folosește foarte rar). Fiecare rol trebuie jucat perfect. Însă totul e bine orînduit, cu mult înainte de începerea sesiunii.
Celor care nu sînt apți pentru a spune ceva, li se dau roluri mute. Cînd se trece la vot, ei votează pentru sau contra, ridicîndu-se ori nu de pe bancă. După ce rolurile sînt cu socoteală împartite, deputații merg acasă și se pun la punct pentru ședință.
Am fost grozav de surprins cînd am văzut pentru prima oară pe deputați cum își învață rolurile.
M-am sculat de dimineață ș-i m-am dus în parcul orașului să mă plimb. Acolo erau mulți elevi, copii din școlile inferioare și tineri din cele superioare.
Unii se plimbau încoace și încolo și-și citeau cu glas tare lecțiile la: istorie, chimie, religie și așa mai departe. Alții, doi cîte doi, își spuneau lecțiile învățate. Deodată observ printre elevi, cîțiva oameni bătrîni. Ei se plimbau, ca și elevii, însă erau gravi și învățau ceva din niște hîrtii. M-am apropiat de un bătrîn îmbrăcat in haine țărănești. Am tras cu urechea. El repeta de zor aceeași frază:
— Domnilor deputați, cu prilejul dezbaterii acestui important proiect de lege, mă simt și eu îndemnat, ca după frumosul discurs al onorabilului T… M…, din care a reieșit întreaga însemnătate și părțile cele mai bune ale acestei legi, să rostesc cîteva cuvinte și chiar să completez întrucîtva părerea stimatului antevorbitor.
Bătrînul a citit fraza cam de zece ori. Apoi a lăsat hîrtia la o parte, a ridicat capul, a închis ochii și a început să înșire pe dinafară:
— Domnilor deputați, după onorabilul coleg în care sînt… Aici s-a oprit. Era încruntat. Tăcu îndelung, se chinui să-și amintească și din nou luă hîrtiile și iarăși citi cu glas tare aceeași fraza. Încercă s-o rostească pe dinafară, dar se poticni iar. A încercat de cîteva ori să spună fraza pe dinafară, nu era chip însă. Bătrînul oftă desperat, aruncă supărat hîrtiile și-și lăsă capul pe piept.
În fața lui, pe o altă bancă, sta un copil. În mîini avea o carte închisă. Își spunea lecția de botanică pe dinafară.
— Această plantă folositoare crește în regiuni mlăștinoase. Rădăcina ei e întrebuințată de popor și ca leac…
Bătrînul săltă capul. Cînd băiatul isprăvi, îl întrebă:
— Ți-o învățași?
— Mi-am învățat-o.
— Să trăiești și să fii sănătos, fiule! Învață, măi copile, acum, cît ești tînăr și ai mintea fragedă. Cînd o să ajungi în anii mei — ioc!
Nu izbuteam să-mi explic de unde și cum au nimerit oamenii aceștia bătrîni între copilandri și la ce naiba învață ei acum la bătrînețe. Ce școală o mai fi și asta?
Curiozitatea nu-mi da răgaz. M-am apropiat de omul acela bătrîn și am intrat în vorbă cu el. Din discuție am aflat că e deputat și i s-a dat la club să învețe un discurs.
După învățarea lecției urmează ascultarea. Apoi se face repetiția.
Deputații se duc la club și își ocupă locurile. Președintele stă la o masă în față. In dreapta și în stînga lui cei doi vicepreședinți.
Lîngă masa lor este biroul unde stau membrii guvernului și puțin mai departe masa secretarilor clubului.
Un secretar face apelul celor prezenți. Apoi începe munca serioasă.
— Să se ridice toți acei care au roluri de opoziționiști, cere președintele.
Cîțiva se ridică.
Secretarul numără șapte.
— Unde-i al optulea? întrebă președintele.
Nimeni nu răspunde.
Deputații privesc în jurul lor nedumeriți, spunîndu-și parcă: „Eu nu sînt; nu știu care o fi al optulea!“
Se uită pe lîngă ei și cei șapte. Caută din ochi pe-al optulea. Unul își amintește și strigă:
— A, și ăsta de-aici trebuie să fie opoziționist!
— Eu?! Nu sînt! Ce tot vorbești?! răspunde el supărat și cată stăruitor în podea.
— Dar cine e? se mînie președintele.
— Nu știu…
— Toți sînt aici? întreabă președintele pe secretar.
— Toți.
— Ce dracu, păi trebuie să fie careva!
Nimeni nu mai scoate o vorbă. Din nou fiecare începe să privească în jurul lui. Și cel bănuit caută.
— Să spună cine e!
Nimeni nu răspunde.
— Tu ești, de ce nu te ridici? arată președintele spre cel presupus a fi.
— El este, el este! strigă ceilalți și răsuflă fericiți, ca omul ce scapă de o povară mare.
— Eu nu pot să fiu opoziționist, se opune el leu desperare.
— Cum nu poți?
— Să fie altul opoziționist.
— Poate să fie oricine, n-are nici o importanță.
— Eu vreau să fiu alături de guvern.
— Dar tu în realitate ești alături de guvern; numai așa de formă, trebuie careva să reprezinte opoziția.
— Eu nu voi reprezenta opoziția, sînt alături de guvern.
Președintele începe să-i explice îndelung și pe larg. Se hotărăște cu chiu cu vai, după ce unul din miniștri îi făgăduiește o afacere grasă, la care s-ar putea cîștiga mult.
— Așa! Mulțumesc lui dumnezeu! strigă președintele asudat și obosit. Acum îi avem pe toți opt.
Cît a fost dăscălit cel de-al optulea opoziționist, ceilalți șapte s-au așezat la locurile lor.
— Acum ridicați-vă toți opoziționiștii! spuse președintele mulțumit, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.
Se ridică numai cel de-al optulea.
— Ce înseamnă asta?! Unde sînt ceilalți? zbiară președintele cuprins de furie.
— Noi sîntem alături de guvern! rostesc în cor cei șapte.
— Ehe! Care va să zică opoziția noastră nu mai face nici două parale! Hm! exclamă descurajat ministrul Poliției.
Se lăsă o tăcere grea, apăsătoare.
— Păi, măi fraților, sigur că sînteți alături de guvern, începu oarecum supărat ministrul Poliției… Dacă n-ați fi fost alături de guvern nu v-aș fi ales eu! Vreți, pesemne, ca acum noi miniștrii să jucăm rolurile opoziției? Dacă este așa, la viitoarele alegeri nu veți mai fi aleși. În aceste opt locuri voi lăsa poporul să aleagă singur și vom avea opoziționiști adevărați!
În sfîrșit, după îndelungi explicații, după ce fiecăruia i s-a promis cîte ceva, cei șapte au consimțit să ia asupra lor aceste roluri chinuitoare.
Unuia i s-a făgăduit o situație bună, altuia un beneficiu frumos, așa că fiecare și-a primit răsplata pentru marile servicii aduse guvernului. Parlamentul trebuia să semene oleacă a parlament.
Cînd toate astea s-au încheiat cu bine, președintele a început să asculte opoziția.
— Care e rolul tău? îl întrebă pe primul.
— Rolul meu este să interpelez guvernul in chestiunea banilor statului risipiți aiurea.
— Ce va răspunde guvernul?
— Guvernul va răspunde că e din… cauza lipsei de bani.
— Ce-ai tu de răspuns la aceasta?
— Eu am să spun că sînt întru totul mulțumit cu răspunsul guvernului și că rog pe zece deputați să mă sprijine.
— Stai jos! spuse președintele mulțumit.
— Ce rol ai tu? îl întrebă pe al doilea.
— Eu am să interpelez guvernul în problema lormătoare: de ce unii funcționari au fost avansați în posturi bune, fără să aibă merite, și primesc salarii mari și alte multe suplimente, în timp ce alți funcționari, mai capabili și mai vechi, au situații proaste și nu sînt avansați be ani de zile.
— Ce va tăspunde guvernul?
— Că au fost avansate numai cele mai apropiate rude afle miniștrilor, oameni și prieteni intimi, dar nimeni altcineva.
— Ce vei spune tu la acestea?
— Voi spune că sînt întru totul mulțumit de răspunsul guvernului.
Președintele îl întrebă pe al treilea.
— Voi ataca cu vehemență guvernul. Face împrumuturi în condiții dezavantajoase, în ceasul cînd situația financiară este atît de grea.
— Ce va răspunde guvernul?
— Guvernul va spune că acești bani sînt foarte necesari.
— Ce vei zice tu?
— Eu voi spune că sînt întru totul de acord. Motivele sînt întemdate și sînt satisfăcut de răspuns.
— Dar tu ce ai de spus? îl întrebă pe al patrulea.
— Voi interpela pe ministrul de Război dacă este adevărat că armata rabdă de foame?
— Ce va răspunde el?
— Da! N-are ce mînca! Este adevărat!
— Iar tu?
— Sînt mulțumit de răspuns!
— Stai jos!
Astfel președintele i-a ascultat pe toți opoziționiștii și apoi a început să lucreze cu majoritatea adunării.
Cine învăța bine rolul era lăudat, cine se bîlbîia nu mai avea îndrăzneala să vină la următoarea ședință a Camerei.
Din pricina împrejurărilor grele prin care trecea țara, a trebuit, de la prima ședință, să se treacă direct la rezolvarea problemelor urgente. Guvernul și-a înțeles misiunea. Nu și-a pierdut vremea cu probleme mărunte, ci, a trecut imediat la votarea legii pentru înființarea flotei maritime.
Cînd am auzit vorbindu-se de flotă maritimă, l-am întrebat pe un deputat:
— Dumneavoastră aveți multe vase… de război?
— Ce să avem?
— Cîte vase aveți?
— Pînă acum nu avem nici unul!
Am rămas cu gura căscată de mirare. El a observat asta și i s-a părut ciudată comportarea mea.
— De ce vă mirați atît?
— Păi aud că ați elaborat o lege pentru…
— Da — m-a întrerupt el — am elaborat o lege pentru înființarea flotei maritime. A fost necesar. Nu avem încă o asemenea lege.
— Stradia are ieșire la mare?
— Deocamdată nu…
— Atunci pentru ce această lege?
Deputatul zîmbi și adăugă:
— Țara noastră, domnule, se învecina cîndva cu două mări. Idealul nostru național este ca Stradia să devină cum a fost odată. La asta, vedeți, lucrăm acum.
— Ei, dacă-i așa, e cu totul altceva, am spus eu căutînd să mă scuz. Acum înțeleg și pot afirma deschis: într-adevăr Stradia va deveni puternică pentru că are un guvern înțelept, însuflețit de patriotism. Face eforturi sincere pentru deplina fericire a poporului!
Stradia (7/12)
Cînd am ieșit din minister, am văzut strada înțesată de cetățeni. Năvăleau din toate părțile, zgomotul mulțimii te asurzea.
„Unde se duce atîta lume? Ce s-a întîmplat oare?… Desigur iarăși vreo delegație!“ gîndeam eu, privind uimit mulțimea aceea pestriță. Curios, m-am apropiat de unul care era mai aproape și l-am întrebat:
— Unde aleargă toată lumea asta? Omul s-a simțit ofensat de întrebarea mea. M-a privit supărat, apoi mi-a întors spatele și a plecat după ceilalți.
Am mai, întrebat pe unul, apoi pe altul, însă, de neînțeles, mă priveau cu dispreț și nu-mi răspundeau. Am dat în sfîrșit cu ochii de un cetățean pe care-l cunoscusem într-o zi cînd apăruse un ziar patriotic (în Stradia aproape în fiecare zi se înființau cîteva ziare).
— Unde aleargă toată lumeă asta? l-am întrebat. Era un cunoscut patriot și nu mă așteptam să se supere.
Mă privi cu același dispreț și mi-o trînti în față înfuriat:
— Să-ți fie rușine!
Intimidat, abia am bîiguit:
— Scuzați, n-am avut intenția să vă jignesc, am vrut să întreb doar…
— Ei, bună întrebare! Unde trăiești? Oare nu ți-e rușine să întrebi de un lucru pe care și cățeii-l știu? Țara noastră suferă și noi toți ne grăbim să-i venim într-ajutor, ca niște fii conștienți, iar tu te minunezi și n-ai aflat încă evenimentul? Vocea lui tremura de durere.
M-am scuzat îndelung pentru greșeala mea așa de prostească și I-am rugat si mă ierte.
Încet-încet el a devenit blînd și mi-a povestit ca anuții — un neam războinic din sud — au năvălit în țară și săvîrșesc nelegiuiri nemaipomenite.
— Acum a sosit vestea — continuă el — că azi-noapte anuții au ucis numeroase familii, au incendiat o mulțime de case și au furat nenumărate vite!
— Groaznic! m-am cutremurat eu la auzul acestor vești. Îmi venea să pornesc năvalnic în sudul țării, să mă bat cu anuții. Mă dureau suferințele nevinovaților șî pașnicilor cetățeni, pricinuite de barbarii de ta sud. Uitasem că sînt bătrîn, slab și neputincios. Am simțit în acea clipă o forță tinerească, sîngele îmi clocotea.
— Putem noi oare îndrăzni să rămînem surzi la o asemenea nenorocire, putem sta nepăsători în fața atacului sălbatic al anuților?
— In nici un caz! am exclamat eu, entuziasmat de cuvintele lui înflăcărate. Ar fi mare păcat în fața lui dumnezeu!
— De aceea ne și grăbim ta întrunire. Nu există cetățean conștient care să nu vină acolo. Fiecare pătură socială însă va ține adunarea ei, separat.
— De ce?
— Ei, de ce?… neînțelegerea noastră veșnică! Dar fiecare adunare va elabora aceeași declarație patriotică. La urma urmei e mai bine că-s mai multe, principalul e să avem aceleași sentimente și gînduri, să fim toți ca unul cînd e vorba de scumpa noastră patrie.
Într-adevăr lumea începu să se împartă în grupuri, și să meargă în diferite direcții. Fiecare grup se grăbea spre locul stabilit.
N-am izbutit, se înțelege, să mă duc la toate întrunirile, și am plecat cu prietenul meu împreună cu grupul lui. Erau funcționari din justiție și poliție.
Am intrat în sala largă a unui hotel. Băncile erau pregătite și masa acoperită cu un postav verde. Cetățenii patrioți se așezară pe bănci, iar cei ce convocaseră întrunirea la masă.
— Fraților — începu unul — știți pentru ce ne-am întrunit aici. Pe noi toți ne-a chemat sentimentul nobil patriotic, dorința de a găsi metoda cu care să oprim atacul tîlhăresc al cetelor de anuți în regiunile sudice ale dragii noastre patrii. Să fie ajutați nefericiții cetățeni în suferință. Mai înainte de toate însă, domnilor, după cum știți, în asemenea prilejuri este obiceiul să se aleagă un președinte, un vicepreședinte și un secretar al adunării.
După multă gălăgie s-a împlinit și obiceiul acesta.
Potrivit unui alt obicei înpămîntenit, cei aleși au mulțumit adunării pentru că i-a ales, apoi președintele sună din clopoțel și declară întrunirea deschisă.
— Dorește cineva să ia cuvîntul? întrebă el.
Se ridică unul din primul rînd și spuse că se cuvine ca adunarea să salute guvernul și pe primul-ministru. El, marele bărbat de stat, va exprima monarhului căldura sentimentelor lor de devotament și credință.
Asistența a acceptat propunerea. Îndată s-au și scris felicitările. Ele au fost votate prin aplauze, însă cu amendamentul ca în unele locuri să se folosească o topică foarte corectă, conform sintaxei.
Au început apoi să se ridice vorbitorii, toți înflăcărați. Fiecare discurs era patriotic, plin de durere și mînie, fiecare orator tuna și fulgera împotriva anuților.
Au fost aleși trei inși care cunoșteau Ia perfecție limba poporului din Stradia, pentru ca să compună o declarație. Tocmai cînd se căzneau s-o scrie, iată, a apărut unul cu o declarație gata făcută și a rugat adunarea să-i dea voie s-o citească. Dacă adunarea va fi de acord cu ea, să fie adoptată.
I s-a dat încuviințarea și el a început:
„Funcționarii din justiție și poliție, prezenți în adunarea de față, adînc zguduiți de evenimentele crude petrecute în regiunile sudice ale patriei noastre, din cauza sîngeroaselor cete de anuți, au elaborat următoarea declarație:
- Compătimim adînc pe cetățenii din regiunile sudice asupra cărora s-au năpustit nenorocirile;
- Condamnăm cu înverșunare atacurile sălbatice ale anuților cărora le strigăm fierbînd de indignare: Jos cu ei!
- Constatăm cu mînie și dispreț că anuții sînt un popor lipsit de cultură, care nu merită atenția vecinilor lor culți.“
Declarația a fost adoptată după dezbateri furtunoase. Pînă la urmă s-a hotărît cu majoritate de voturi ca la punctul 2, lingă cuvîntul „sălbatice“ să se adauge și cuvîntul „respingătoare“.
Capii întrunirii au fost împuterniciți să semneze declarația comună în numele cetățenilor, apoi toți s-au risipit liniștiți.
Pe stradă însă era același vacarm. O mulțime de oameni se întorcea de la întruniri.
Pe fețele lor se putea observa o adîncă mulțumire sufletească. Erau fericiți, îndepliniseră o îndatorire măreață, grea, și desigur, nobilă.
În unele locuri am auzit discuții ca acestea:
— Nu trebuiau să fie chiar atît de aspri! regreta unul.
— Ce nu trebuia! Asta-i bună. Față de asemenea animale trebuie să fii grosolan și aspru, îi răspunse supărat celălalt.
— Știu, mă rog, dar nu merge, e lipsit de tact! zise din nou primul.
— Ce tact mai vrei față de ăștia? Nu cumva ți-e teamă că am jignit niște oameni de treabă! Așa le trebuie, să se cutremure cînd vor citi, răspunse cel mînios.
— Păi, noi trebuia, fiind mai culți, să ne situăm deasupra lor. Trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu învinovățim din senin o țară vecină, rosti omul cel pașnic.
În seara aceleiași zile se puteau citi în ziare o sumedenie de declarații de la întrunirile patriotice. Nimeni n-a dat înapoi. Ziarele erau înțesate: declarația profesorilor cu prilejul tristelor evenimente din sudul Stradiei, declarația tineretului, declarația învățătorilor, declarația ofițerilor, declarația meseriașilor, a negustorilor, a doctorilor, a copiștilor. Nimeni n-a stat deoparte. Toate declarațiile erau scrise în același spirit și mai toți cetățenii erau „adînc zguduiți“.
Seara însă, orașul s-a înveselit din nou, iar mar tîrziu somnul a cuprins în brațele lui pe curajoșii fii ai fericitei țări Stradia.
A doua zi au sosit vești din celelalte ținuturi.
Nu exista colțișor de țară care să nu fi elaborat o declarație energică.
Se înțelege de la sine, că, după asta, fiecare cetățean, mic ori mare, a primit cîteva decorații, pentru curaj și virtuți cetățenești.
Și pe mine m-a însuflețit poporul acesta exaltat, înnobilat de conștiință cetățenească și abnegație. Deodată m-am aprins și eu și am exclamat cu venerație:
„Stradia, tu nu vei pieri niciodată, chiar dacă toate popoarele vor pieri!“
„Ha, ha, ha, ha!“ mi-a sunat atunci în ureche același glas demonic al unui spirit rău ce ura parcă fericita și blîndia țară.
Am oftat fără sa vreau.
Радоје Домановић 