Märkningen
Jag hade en hemsk dröm. Jag undrar inte så mycket över själva drömmen, men jag undrar hur jag kan hitta modet till att drömma om hemska saker, när jag själv är en tyst och respektabel medborgare. Blott ett lydigt barn till vår kära, drabbade mor Serbien, precis som alla hennes andra barn. Om jag gjorde någonting annorlunda skulle jag förstå detta bättre, men nej, min käre vän, jag gör exakt samma som alla andra, och ingen kan riktigt matcha mig när det gäller att vara försiktig. När jag såg en glänsande knapp av en polisuniform som låg på gatan, blev jag uppslukad av dess magiska glöd. Jag var på väg att bara passera den, när min hand plötsligtbörjade darra och gjorde en salut; mitt huvud böjde sig mot jorden av sig självt, och min mun formades till det vackra leende som vi alla bär när vi hälsar på våra överordnade.
– Ädelt blod rinner i mina ådror – så är det! – Detta var vad jag trodde i det ögonblicket och jag såg med förakt på en förbipasserande som slarvigt klev på knappen.
– En best! – sa jag bittert, och spottade. Sedan fortsatte jag tyst, tröstad av tanken på att sådana sällar är få; Och jag var särskilt glad över att Gud hade gett mig ett raffinerat hjärta och våra förfäders ädla, ridderliga blod.
Nu kanske du förstår vilken underbar man jag är, inte alls olikde andra respektabla medborgarna, och du undrar säkert hur sådana hemska och dumma saker kan uppstå i mina drömmar.
Inget ovanligt hände mig den dagen. Jag åt en god middag och efteråt använde jag en tandpetare på mina tänder; smuttade på mitt vin. Och efter att ha använt mina medborgerliga rättigheter på ett så modigt och samvetsgrant sätt, gick jag till sängs och tog en bok med mig för att somna snabbare.
Boken gled snart ur mina händer, efter att naturligtvis ha tillfredsställtmina inre behov. Alla dagens plikter hade fullföljts och jag somnade lika oskyldig som ett lamm.
Direkt befann jag mig på en smal och lerig väg som leder genom berg. Natten var kall och svart. Vinden ylademellan karga grenar och skar som en rakkniv när den vidrörde naken hud. Himlen var svart, dum, och hotfull. Snö blåste som damm i ögonen och slog mot ansiktet. Det syntes inte en levande själ någonstans. Jag skyndade på mina steg och gled då och då på den leriga vägen till vänster, till höger. Jag stapplar och ramlar och tappar slutligen insikten om vart jag är på väg. Jag vandrar på – Gud vet var – och det är inte en kort, vanlig natt, den är lång som ett sekel, och jag fortsätter hela tiden att gå utan att veta vart.
Jag gick i väldigt många år och kom någonstans, långt, långt borta från mitt hemland. Det var en okänd del av världen, ett främmande land som förmodligen ingen kände till och som, helt säkert, endast kan ses i drömmar.
När jag strövade genom detta land, kom jag till en stor stad där många människor bodde. På den stora marknaden fanns en stor folkmassa och det hördes ett fruktansvärt ljud. Det var tillräckligt högt för att spräcka ens trumhinnor. Jag tog in på ett litet värdshus nära marknaden och frågade hyresvärden varför så många människor hade samlats…
– Vi är tysta och respektabla människor, – började han sin historia, – vi är lojala och lydiga mot borgmästaren.
– Borgmästaren är inte din högsta auktoritet, eller hur? – frågade jag och avbröt honom.
– Borgmästaren styr här och han är vår högsta auktoritet. Polisen kommer härnäst.
Jag skrattade.
– Varför skrattar du?… Visste du inte det?… Var kommer du ifrån?
Jag berättade för honom hur jag hade gått vilse, och att jag kom från det avlägsnalandet – Serbien.
– Jag har hört talas om det berömda landet! – viskade hyresvärden för sig själv, tittade på mig med respekt, och sasedan högt:
– Det är våra lagar, – han fortsatte, – borgmästaren styr här med sina poliser.
– Hur är era poliser?
– Ja, det finns olika typer av poliser, de är på varierande sätt, beroende på rang. Det finns de som är mer framstående och de som är mindre framstående… Vi är tysta och respektabla människor, men alla typer av luffare kommer från grannskapet, de korrumperar oss och lär oss onda ting. För att kunna skilja våra medborgare från andra människor gav borgmästaren en order igår om att alla våra medborgare ska gå till den lokala domstolen. Där ska var och en av oss få sin panna märkt. Det är därför så många människor har gått samman: för att besluta vad de ska göra.
Jag ryste och tänkte att jag skulle fly från detta märkliga land så fort jag kunde. Trots att jag var en serb, var jag inte van vid en sådan uppvisning av ridderlighet, och jag blev lite orolig!
Hyresvärden skrattade välvilligt, knackade mig på axeln, och sa stolt:
– Är det här tillräckligt för att skrämma dig? Det är inte konstigt alls, du måste gå väldigt långt för att hitta människor som är lika modiga som vi är!
– Och vad tänker ni göra? –frågade jag försiktigt.
– Vilken fråga! Du kommer att se hur modiga vi är. Du måste gå långt för att hitta mod som vårt, säger jag. Du har rest långt och sett mycket av världen, men jag är säker på att du aldrig har mött större hjältar än oss. Låt oss gå dit tillsammans. Jag måste skynda mig.
Vi var precis på väg att gå när vi hörde ljudet av en pisksnärt framför dörren.
Jag kikade ut och såg en väldigt konstig syn – en man hade en lysande, tjänste-mössa på huvudet och var klädd i en prålig kostym. Han red på en annan mans rygg. Den mannenhade mycket fina kläder av vanligt, civilt snitt. Han stannade framför värdshuset och ryttaren klev ner.
Hyresvärden gick ut, bugade ända till marken, och mannen i prålig kostym gick in i värdshuset och fram till ett speciellt dekorerat bord. Han som hade de civila kläderna stannade framför värdshuset och väntade. Hyresvärden bugade djuptäven för honom.
– Vad handlar det här om?
– Tja, den som gick in i värdshuset är en polis av hög rang, och den här mannen är en av våra mest framstående medborgare, mycket rik,ochen stor patriot, – viskade hyresvärden.
– Men varför låter han den andre rida på ryggen?
Hyresvärden skakade på huvudet på mig och vi steg åt sidan. Han gav mig ett hånfullt leende och sa:
– Vi ser det som en stor ära som sällan är välförtjänt! – Han berättade även en hel del andra saker, men jag var så upphetsad att jag inte kunde förstå dem. Men jag hörde tydligt vad han sa i slutet: – Det är en tjänst till sitt land som alla nationer fortfarande inte har lärt sig att uppskatta!
–
Vi kom till mötet och valet av ordförande var redan igång.
Om jag minns rätt så valde den första gruppen en man vid namn Kolb, som kandidat till ordförande; den andra gruppen ville ha Talb, och den tredje hade en annan kandidat.
Det uppstod en fruktansvärd förvirring; varje grupp ville ha sin egen man.
– Jag tror inte att vi har en bättre man än Kolb för rollen som ordförande för ett så viktigt möte, – sade en röst från den första gruppen, – eftersom vi alla så väl känner till hans dygder som medborgare och hans stora mod. Jag tror inte att det finns någon bland oss som kan skryta med att ha ridits runt så ofta av de riktigt viktiga människorna…
– Du ska väl inte prata om sånt, – skrek någon från den andra gruppen. – Du har aldrig ridits runt av en poliskontorist!
– Vi vet vilka dina dygder är, – ropade någon från den tredje gruppen. – Du kan aldrig få ett enda slag av piskan utan att yla!
– Låt oss reda ut det här, bröder! – började Kolb. – Det är sant att framstående människor red på min rygg redan för tio år sedan. De piskade mig och jag gjorde aldrig nåt ljud, men det kan mycket väl vara så att det finns fler som är värdigaibland oss. Det kanske finns yngre och bättre förmågor.
– Nej, nej, – ropade hans anhängare.
– Vi vill inte höra om föråldrade utmärkelser! Det är tio år sedan Kolbreds på, – ropade rösterna från den andra gruppen.
– Ungt blod borde ta över, låt gamla hundar tugga gamla ben, – skrek några från den tredje gruppen.
Plötsligt hördes det inget mer oväsen; Människor flyttade sig åt sidan, till vänster och höger, för att bana väg och jag såg en ung man på cirka trettio. När han närmade sig, böjde alla sina huvuden djupt.
– Vem är det här? – viskade jag till min hyresvärd.
– Han är den folkliga ledaren. En ung man, men mycket lovande. I hans tidiga dagar kunde han skryta med att ha burit borgmästaren på ryggen tre gånger. Han är mer populär än någon annan.
– Kommer de kanske att välja honom? –frågade jag.
– Det kommer de helt säkert att göra. Alla andra kandidaterär äldre och har haft sina bästa år, medan han faktiskt hade borgmästaren på ryggen en liten stund igår.
– Vad heter han?
– Kleard.
De gav honom en hedersplats.
– Jag tror – Kolbs röst bröt tystnaden – att vi inte kan hitta en bättre man för denna position än Kleard. Han är ung, men ingen av oss som är äldre kan kalla oss hans jämlike.
– Hör, hör!… Länge leve Kleard!… – vrålade alla röster.
Kolb och Talb tog honom till ordförandens plats. Alla gjorde en djup bugning, och det var total tystnad.
– Tack, bröder, för er höga aktning och den ära som ni så enhälligt har skänkt mig. Era förhoppningar om vad jag ska kunna prestera, är väldigt smickrande. Det är inte lätt att styra skeppet som bär nationens önskangenom sådana betydelsefulla dagar, men jag kommer att göra allt som står i min makt för att rättfärdiga ert förtroende. Jag kommer ärligt att företräda er åsikt och att förtjäna er höga aktning. Tack, mina bröder, för att ni valde mig.
– Hurra! Hurra! Hurra! – vrålade väljarna från alla håll.
– Och nu, bröder, hoppas jag att ni låter mig säga några ord om denna viktiga händelse. Det är inte lätt att genomlida sådana smärtor, sådana plågor som väntar oss; det är inte lätt att få sin panna märkt med varmt järn. Nej, detta är smärtor som alla människor inte klarar av. Låt ynkryggarna darra och blekna av rädsla. Vi får inte glömma för ett ögonblick att vi är söner till modiga förfäder, att ädelt blod rinner i våra ådror, det heroiska blodetfrån våra förfäder. Blodet från de stora riddarna som dog utan att blunda för frihet och allas lycka. Vårt lidande är litet, om vi jämför det med deras lidande –varför skall vi bete oss som medlemmar i en degenererad och feg ras nu när vi lever bättre än någonsin tidigare? Varje sann patriot och alla som inte vill sätta vår nation på skam inför hela världen, kommer att bära smärtan som en man och en hjälte.
– Hör! Hör! Länge leve Kleard!!
Det fanns flera ivriga talare efter Kleard; de uppmuntrade de rädda människorna och upprepade mer eller mindre vad Kleard hade sagt.
Då bad en blek och trött gammal man om att tala. Han hade ett skrynkligt ansikte och håret och skäggetvar vitt som snö. Hans knän skakade av åldern, hans händer darrade och ryggen var böjd. Hans röst skälvde och hans ögon var blankaav tårar.
– Barn, – började han, med tårar som rullade ner för hans vita och skrynkliga kinder och föll på hans vita skägg, – Jag är olycklig och jag kommer att dö snart, men det förefaller mig som att en sådan skam inte bör falla på er. Jag är hundra år gammal, och jag har levt hela mitt liv utan denna tortyr!… Varför ska slaveriets märke bli intryckt på mitt vita och trötta huvud nu?…
– Ner med den gamla rackaren! – ropade ordföranden.
– Ner med honom! –skrek även andra.
– Den gamla fegisen!
– I stället för att uppmuntra de unga skrämmer han alla!
– Han borde skämmas för sina gråa hårstrån! Han har levt länge nog, och han kan fortfarande bli rädd – vi som är unga är modigare…
– Ner med ynkryggen!
– Släng ut honom!
– Ner med honom!
En arg skara modiga och unga patrioter rusade på den gamle mannen och började knuffa, dra och sparka på honom av raseri.
De släppte honom till slut på grund av hans ålder – hade han varit yngre skulle de ha stenat honom levande.
De lovade alla sig själva att vara modiga i morgon och att visa sig värdiga äran och härligheten i sittland.
Folk gick uppspelta från mötet. Som avsked sa de:
– I morgon får vi se vem som är vem!!
– Vi sorterarbort skrävlarna i morgon!
– Det är dags för de värdiga att skilja sig från de ovärdiga, så att alla rackare inte kan skryta om att de har ett modigt hjärta!
–
Jag gick tillbaka till värdshuset
– Förstår du hur modiga vi är nu? – Frågade min hyresvärdstolt.
– Absolut, – svarade jag automatiskt, med känslan av att min styrka hade övergett mig och att mitt huvud var fyllt med konstiga intryck.
Samma dag läste jag en ledare i deras tidning som löd:
– Medborgare, det är dags att sluta skryta och vara så fåfänga. Det är dags att sluta visa uppskattning för de tomma ord som vi använder i överflöd för att visa våra imaginära dygder. Det är dags, medborgare, att sätta våra ord på prov och visa vem som verkligen är värdig och vem som inte är det! Men vi tror inte att det kommer att finnas några skamliga ynkryggar bland oss som måste föras med våld till den utsedda märknings-platsen. Var och en av oss som känner en droppe av våra förfäders ädla blod i sina ådror kommer att kämpa för att vara bland de första att bära smärtan och ångesten. De kommer bära den stolta och tysta, för detta är helig smärta, det är ett offer för vårt lands bästa och för allas vår välfärd. Framåt, medborgare, för i morgon är dagen för det ädla provet!…
–
Min hyresvärd gick till sängs direkt efter mötet den dagen för att komma så tidigt som möjligt till den utsedda platsen nästa dag. Många gick dock direkt till rådhuset för att vara så nära kö-chefen som möjligt.
Nästa dag åkte ävenjag till rådhuset. Alla var där – unga och gamla, män och kvinnor. Vissa mödrar bar sina små barn i sina armar så att de kunde märkas med slaveriets märke, det vill säga hedras. På så sätt skulle de få större rätt till höga befattningar inom den offentliga förvaltningen.
Det var en enorm trängsel och mycket svärande(I det fallet var de ungefär som oss serber, och jag var på något sätt glad över detta), och alla strävade efter att vara den första vid dörren. Vissa tog till och med andra runt halsen.
Märkningen tillämpades av en särskild tjänsteman i en vit, formell kostym som milt förmanade folket:
– Trängs inte, för Guds skull, allas tur kommer – Ni är inte djur, jag antar att vi kan klara oss utan knuffande.
Märkningen började. Nånskrek och nån annan bara stönade, men ingen fick den utan att ge ifrån sig nåt ljud så länge jag var där.
Jag kunde inte stå ut med att titta på denna tortyr så länge, så jag gick tillbaka till värdshuset. Några av dem var redan där och åt och drack.
– Det är över! – sa en av dem.
– Vi skrek iallafall inte, men Talbskriade som en åsna!… – sa en annan.
– Nu ser du hurTalb är, tänk att du ville ha honom som ordförande för mötet igår.
– Ah, sånt kan man aldrig veta!
De pratade, stönade av smärta och vred sig, men försökte dölja detta från varandra, för ingen ville bli kallad för en fegis.
Kleard vanhedrade sig själv, eftersom han stönade. En man vid namn Lear var en hjälte eftersom han bad om att få två märken på pannan utan att ge ifrån sig ett ljud av smärta. Hela staden pratade om honom med största respekt.
Vissa människor rymde, men de mötte allas förakt.
Efter några dagar gick han som hade två märken i pannan omkring med huvudet högt, fylld av värdighet, självkänsla,ära och stolthet. Vart han än gick, möttes han av bugningar och män tog av sina hattar för att hylla hjälten för dagen.
Män, kvinnor och barn sprang efter honom på gatan för att se landets modigaste man. Vart han än gick, följde vördnadsfulla viskningar honom: „Lear, Lear!… Det är han! Det är hjälten som inte ylade, som inte gav ett ljud ifrån sig medan två märken blevinbrända på pannan! Han hamnade i tidningarna, prisad och förhärligad.
Och han hade förtjänat folkets kärlek.
–
Överallt fick jag höra ett sådant beröm, och jag började känna det gamla, ädla serbiska blodet rinna i mina ådror. Våra förfäder var hjältar, spetsades i sin kamp för frihet; Vi hade också vårt heroiska förflutna och vårt Kosovo. Jag blev uppfylld av nationell stolthet och fåfänga, ivrig att visa hur modig min ras var, rusade till rådhuset och skrek:
– Varför prisar ni Lear?… Ni har aldrig sett sanna hjältar! Kom och se själv hur ädelt serbiskt blod är! Sätt tio märken på mitt huvud, inte bara två!
Statstjänstemannen i den vita kostymen förde sitt märkjärn nära min panna, och jag började… Jag vaknade upp ur min dröm.
Jag gnuggade min panna i rädsla och gjorde korstecknet, undrandes över de konstiga saker som visas i drömmar.
– Jag överskuggade nästan Lears ära, –tänkte jag nöjt. Sen vände jag mig om, på något sätt ledsen över att min dröm inte hade fått fortsätta.
I Belgrad, 1899
För “Radoje Domanović”-projektet översattav Tobias Erehed, 2020
Stradia (11/12)
A doua zi guvernul a căzut. Pe străzi, în cafenele, în toate casele, răsunau cîntece vesele. Din toate părțile Stradiei au și început să sosească grupuri de cetățeni. Ei salutau în numele poporului, noul guvern. Ziarele publicară o mulțime de adrese de felicitare. Toate însă, semănau leit. Singura deosebire: numele și iscălitura. Iată două:
„Președintelui Consiliului de Miniștri, domnului…
Domnule președinte,
Patriotismul dumneavoastră, strălucita dumneavoastră capacitate depusă pe altarul patriei noastre dragi, sînt cunoscute întregii Stradii. Populația ținutului nostru clocotește de bucurie de cînd a auzit că ați venit la conducerea țării. Fiecare e ferm convins că dumneavoastră cu colegii ce cu onoare vă secondează, sînteți, singurii, capabili să scoateți țara noastră din aceste împrejurări teribile și grele, din această mizerie, în care au aruncat-o, printr-o activitate dăunătoare și nepatriotică, predecesorii dumneavoastră.
Printre lacrimi de bucurie strigăm: Trăiască!
În numele a cinci sute de cetățeni
(Iscălitura unui negustor)
Sau următoarea declarație:
„Pînă astăzi am fost partizanul fostului cabinet, însă astăzi, o dată cu venirea noului guvern, m-am încredințat că fostul guvern a lucrat în dauna țării iar cabinetul de astăzi e unicul în stare să ducă țara noastră pe drumul cel mai bun, fiind întruchiparea marilor idealuri naționale. Declar că de astăzi voi da sprijinul meu dezinteresat actualului guvern și că, orîcînd și în tot locul voi condamna vechiul guvern de tristă memorie de care sîntem scîrbiți toți oamenii cinstiți din țară.“
Semnătura
Cu o zi înainte citisem în numeroase ziare articole elogioase la adresa fastului guvern. Acum citeam articole incriminatorii. Fostul guvern era aspru criticat. Noului cabinet i se aduceau osanale pe pagini întregi.
Răsfoind colecțiile acestor ziare de la începutul anului, am observat însă ceva interesant: la venirea fiecărui guvern se repetau aceleași și aceleași articole. Fiecare guvern nou era salutat cu entuziasm și numit „salvator“, iar guvernul căzut era hulit, acuzat și calificat în fel și chip: trădător, dezgustător, vătămător, negru, odios. Declarațiile de supunere și felicitările erau aceleași, trimise de aceiași oameni pentru fiecare nou guvern.
Funcționarii, mai ales, se grăbeau, săracii, cu declarațiile de supunere. Rar cîte unul care nu se înclina; acesta era considerat adversar. Indrăznețul își primejduia slujba. Astfel de funcționari se găseau puțini și despre ei opinia publică avea o părere foarte proastă; ei călcau în picioare un vechi obicei al Stradiei.
Am discutat eu un funcționar despre un coleg al lui care s-a încăpățînat și n-a felicitat noul guvern. A fost imediat dat afară din slujbă.
— Părea om deștept? am întrebat eu.
— De loc! Era un neghiob! mi s-a răspuns cu răceală.
— N-ași crede!
— Vă rog să mă credeți. Era chiar fanatic. Îi făcea plăcere să flămînzească cu toată familia, în loc să-și vadă de treabă, ca toți ceilalți oameni cu cap.
Pe oricine am întrebăt, avea aceeași părere despre astfel de oameni, unii îi priveau însă cu compătimire, dar și cu dispreț.
—
Noul guvern n-a anulat mandatele vechilor deputați. Deputații din fosta legislatură rămăseseră pe locurile lor. Erau hotărîți să declare că au deplină încredere în noul guvern și să tune și să fulgere împotriva cabinetului căzut de la putere.
M-a mirat foarte mult acest sistem. Curios, am intrat în vorbă cu un deputat:
— Sînt convins, cabinetul va cădea imediat! Nu este oare același Parlament?
— Nu va cădea, mi-a răspuns deputatul.
— Diar cum va putea avea noul guvern încredere în deputații opoziționiști?
— Vom vota!
— Asta ar însemna să condamnați tot ce-a făcut vechiul guvern, deci să vă trageți singuri palme, să vă condamnați activitatea parlamentară.
— Care activitate?
— Colaborarea sinceră cu vechiul guvern!
— Vom condamna numai fostul guvern, stimatul meu domn.
— Dar cum vor face asta aceiași deputați care pînă ieri au stat alături de vechiul cabinet?
— Nimic nu se schimbă.
— Nu înțeleg!
— Foarte simplu. E limpede! rosti deputatul indiferent.
— Ciudat!
— Nu-i nimic ciudat. Cineva tot va trebui să facă asta, fie că sîntem noi sau alții. Guvernul are nevoie de astfel de declarații, numai de formă. Totul este pus la cale, cred după modelul țărilor străine, însă cu deosebire că la noi deputații fac numai ceea ce dorește guvernul.
— Atunci de ce mai e nevoie de un parlament?
— Păi, cum să vă spun, numai de formă. Tre¬buie să avem și noi un parlament, un guvern parlamentar, înțelegi…
— Ei, acum chiar înțeleg! i-am răspuns uluit și încurcat.
—
Într-adevăr, deputații au dovedit că înțeleg să-și prețuiască patria. Pentru ea și-au jertfit, fără să crîcnească, mîndria și obrazul.
În Parlament lucrurile au mers repede:
— Strămoșii noștri au luptat eroic pentru țară, iar noi mai stăm să ne gîndim dacă e bine sau nu să ne sacrificăm cinstea? a strigat un deputat.
— Așa este! au răsunat aprobări din toate părțile.
Întîi s-a dat vot de încredere noului guvern și vot de blam pentru activitatea celui vechi. După asta guvernul a propus niște schimbări la cîteva legi. Propunerea a fost primită în unanimitate. Așa cum erau înainte, legile acelea împiedicau cîteva rude și cîțiva prieteni ai noilor miniștri să ocupe funcții mai mari la stat.
În sfîrșit, după ce au fost aprobate, peste prevederile bugetare, toate viitoarele cheltuieli ale noului guvern, ședința s-a ridicat și deputații, obosiți de atîtea probleme de stat, au plecat pe la casele lor să se mai odihnească puțin. Membrii cabinetului, trecînd cu succes peste aceste obstacole, mulțumiți de încrederea poporului, au organizat seara o agapă minunată. Să se veselească și ei la un pahar de vin, că prea multe griji ale patriei apăsau pe umerii lor.
Stradia (10/12)
După ce i-am vizitat pe toți miniștrii, m-am dus și pe la Parlament — Adunarea Populară, cum i se mai zice. Populară se cheamă după o denumire veche, în realitate însă deputații sînt aleși de ministrul Politiei. Cum se schimbă guvernul, se anunță alegeri noi, și asta se face cel puțin o dată pe lună. Cuvîntul „alegeri“, înseamnă, în acest caz, întocmirea listelor de deputați și își trage originea, din societatea patriarhală, cînd poporul într-adevăr avea, pe lîngă alte treburi, și îndatorirea plictisitoare să chibzuiască ci ție merită să fie ales ca reprezentant al său.
Altădată alegerile se făceau atît de primitiv! Însă în Stradia, țară modernă, civilizată, această procedură veche, primitivă, cu care se pierde timp, s-a simplificat. Ministrul Poliției a luat asupra lui toată grija poporului. El alege în locul poporului, iar poporul nu-și mai pierde vremea de pomană, nu mai are nici o grijă și nu mai gîndește. Așa da, este firesc să se numească alegeri libere.
Deputații aleși se strîng în capitala Stradiei să discute diferite probleme ale țării, să hotărască. Guvernul — se înțelege, ca orice guvern patriot — are grijă ca hotărîrile să fie bine chibzuite. Guvernul ia asupra lui toate greutățile. Înainte de începerea dezbaterilor Adunării, aleșii trebuie să-și petreacă vreo cîteva zile într-un fel de școală, care se cheamă club.
Acolo deputații se pregătesc cu seriozitate, își fac însemnări. Trebuie să-și joace cît mai bine rolul.
Toate astea se aseamănă cu repetițiile la teatru înainte de premieră.
Chiar guvernul scrie rolurile deputaților. Președintele clubului, un adevărat regizor, are o treabă nu tocmai ușoară. El trebuie să-i strunească pe deputați, să-i învețe bine rolurile pentru fiecare ședință. Desigur, după cît îl duce capul pe om. Unora li se dau discursuri mai mari, altora mai mici, începătorilor cîteva rînduri, iar alții trebuie să scoată numai cîte un cuvînt: „pentru“ sau „contra“ (cel de al doilea cuvînt se folosește foarte rar). Fiecare rol trebuie jucat perfect. Însă totul e bine orînduit, cu mult înainte de începerea sesiunii.
Celor care nu sînt apți pentru a spune ceva, li se dau roluri mute. Cînd se trece la vot, ei votează pentru sau contra, ridicîndu-se ori nu de pe bancă. După ce rolurile sînt cu socoteală împartite, deputații merg acasă și se pun la punct pentru ședință.
Am fost grozav de surprins cînd am văzut pentru prima oară pe deputați cum își învață rolurile.
M-am sculat de dimineață ș-i m-am dus în parcul orașului să mă plimb. Acolo erau mulți elevi, copii din școlile inferioare și tineri din cele superioare.
Unii se plimbau încoace și încolo și-și citeau cu glas tare lecțiile la: istorie, chimie, religie și așa mai departe. Alții, doi cîte doi, își spuneau lecțiile învățate. Deodată observ printre elevi, cîțiva oameni bătrîni. Ei se plimbau, ca și elevii, însă erau gravi și învățau ceva din niște hîrtii. M-am apropiat de un bătrîn îmbrăcat in haine țărănești. Am tras cu urechea. El repeta de zor aceeași frază:
— Domnilor deputați, cu prilejul dezbaterii acestui important proiect de lege, mă simt și eu îndemnat, ca după frumosul discurs al onorabilului T… M…, din care a reieșit întreaga însemnătate și părțile cele mai bune ale acestei legi, să rostesc cîteva cuvinte și chiar să completez întrucîtva părerea stimatului antevorbitor.
Bătrînul a citit fraza cam de zece ori. Apoi a lăsat hîrtia la o parte, a ridicat capul, a închis ochii și a început să înșire pe dinafară:
— Domnilor deputați, după onorabilul coleg în care sînt… Aici s-a oprit. Era încruntat. Tăcu îndelung, se chinui să-și amintească și din nou luă hîrtiile și iarăși citi cu glas tare aceeași fraza. Încercă s-o rostească pe dinafară, dar se poticni iar. A încercat de cîteva ori să spună fraza pe dinafară, nu era chip însă. Bătrînul oftă desperat, aruncă supărat hîrtiile și-și lăsă capul pe piept.
În fața lui, pe o altă bancă, sta un copil. În mîini avea o carte închisă. Își spunea lecția de botanică pe dinafară.
— Această plantă folositoare crește în regiuni mlăștinoase. Rădăcina ei e întrebuințată de popor și ca leac…
Bătrînul săltă capul. Cînd băiatul isprăvi, îl întrebă:
— Ți-o învățași?
— Mi-am învățat-o.
— Să trăiești și să fii sănătos, fiule! Învață, măi copile, acum, cît ești tînăr și ai mintea fragedă. Cînd o să ajungi în anii mei — ioc!
Nu izbuteam să-mi explic de unde și cum au nimerit oamenii aceștia bătrîni între copilandri și la ce naiba învață ei acum la bătrînețe. Ce școală o mai fi și asta?
Curiozitatea nu-mi da răgaz. M-am apropiat de omul acela bătrîn și am intrat în vorbă cu el. Din discuție am aflat că e deputat și i s-a dat la club să învețe un discurs.
După învățarea lecției urmează ascultarea. Apoi se face repetiția.
Deputații se duc la club și își ocupă locurile. Președintele stă la o masă în față. In dreapta și în stînga lui cei doi vicepreședinți.
Lîngă masa lor este biroul unde stau membrii guvernului și puțin mai departe masa secretarilor clubului.
Un secretar face apelul celor prezenți. Apoi începe munca serioasă.
— Să se ridice toți acei care au roluri de opoziționiști, cere președintele.
Cîțiva se ridică.
Secretarul numără șapte.
— Unde-i al optulea? întrebă președintele.
Nimeni nu răspunde.
Deputații privesc în jurul lor nedumeriți, spunîndu-și parcă: „Eu nu sînt; nu știu care o fi al optulea!“
Se uită pe lîngă ei și cei șapte. Caută din ochi pe-al optulea. Unul își amintește și strigă:
— A, și ăsta de-aici trebuie să fie opoziționist!
— Eu?! Nu sînt! Ce tot vorbești?! răspunde el supărat și cată stăruitor în podea.
— Dar cine e? se mînie președintele.
— Nu știu…
— Toți sînt aici? întreabă președintele pe secretar.
— Toți.
— Ce dracu, păi trebuie să fie careva!
Nimeni nu mai scoate o vorbă. Din nou fiecare începe să privească în jurul lui. Și cel bănuit caută.
— Să spună cine e!
Nimeni nu răspunde.
— Tu ești, de ce nu te ridici? arată președintele spre cel presupus a fi.
— El este, el este! strigă ceilalți și răsuflă fericiți, ca omul ce scapă de o povară mare.
— Eu nu pot să fiu opoziționist, se opune el leu desperare.
— Cum nu poți?
— Să fie altul opoziționist.
— Poate să fie oricine, n-are nici o importanță.
— Eu vreau să fiu alături de guvern.
— Dar tu în realitate ești alături de guvern; numai așa de formă, trebuie careva să reprezinte opoziția.
— Eu nu voi reprezenta opoziția, sînt alături de guvern.
Președintele începe să-i explice îndelung și pe larg. Se hotărăște cu chiu cu vai, după ce unul din miniștri îi făgăduiește o afacere grasă, la care s-ar putea cîștiga mult.
— Așa! Mulțumesc lui dumnezeu! strigă președintele asudat și obosit. Acum îi avem pe toți opt.
Cît a fost dăscălit cel de-al optulea opoziționist, ceilalți șapte s-au așezat la locurile lor.
— Acum ridicați-vă toți opoziționiștii! spuse președintele mulțumit, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.
Se ridică numai cel de-al optulea.
— Ce înseamnă asta?! Unde sînt ceilalți? zbiară președintele cuprins de furie.
— Noi sîntem alături de guvern! rostesc în cor cei șapte.
— Ehe! Care va să zică opoziția noastră nu mai face nici două parale! Hm! exclamă descurajat ministrul Poliției.
Se lăsă o tăcere grea, apăsătoare.
— Păi, măi fraților, sigur că sînteți alături de guvern, începu oarecum supărat ministrul Poliției… Dacă n-ați fi fost alături de guvern nu v-aș fi ales eu! Vreți, pesemne, ca acum noi miniștrii să jucăm rolurile opoziției? Dacă este așa, la viitoarele alegeri nu veți mai fi aleși. În aceste opt locuri voi lăsa poporul să aleagă singur și vom avea opoziționiști adevărați!
În sfîrșit, după îndelungi explicații, după ce fiecăruia i s-a promis cîte ceva, cei șapte au consimțit să ia asupra lor aceste roluri chinuitoare.
Unuia i s-a făgăduit o situație bună, altuia un beneficiu frumos, așa că fiecare și-a primit răsplata pentru marile servicii aduse guvernului. Parlamentul trebuia să semene oleacă a parlament.
Cînd toate astea s-au încheiat cu bine, președintele a început să asculte opoziția.
— Care e rolul tău? îl întrebă pe primul.
— Rolul meu este să interpelez guvernul in chestiunea banilor statului risipiți aiurea.
— Ce va răspunde guvernul?
— Guvernul va răspunde că e din… cauza lipsei de bani.
— Ce-ai tu de răspuns la aceasta?
— Eu am să spun că sînt întru totul mulțumit cu răspunsul guvernului și că rog pe zece deputați să mă sprijine.
— Stai jos! spuse președintele mulțumit.
— Ce rol ai tu? îl întrebă pe al doilea.
— Eu am să interpelez guvernul în problema lormătoare: de ce unii funcționari au fost avansați în posturi bune, fără să aibă merite, și primesc salarii mari și alte multe suplimente, în timp ce alți funcționari, mai capabili și mai vechi, au situații proaste și nu sînt avansați be ani de zile.
— Ce va tăspunde guvernul?
— Că au fost avansate numai cele mai apropiate rude afle miniștrilor, oameni și prieteni intimi, dar nimeni altcineva.
— Ce vei spune tu la acestea?
— Voi spune că sînt întru totul mulțumit de răspunsul guvernului.
Președintele îl întrebă pe al treilea.
— Voi ataca cu vehemență guvernul. Face împrumuturi în condiții dezavantajoase, în ceasul cînd situația financiară este atît de grea.
— Ce va răspunde guvernul?
— Guvernul va spune că acești bani sînt foarte necesari.
— Ce vei zice tu?
— Eu voi spune că sînt întru totul de acord. Motivele sînt întemdate și sînt satisfăcut de răspuns.
— Dar tu ce ai de spus? îl întrebă pe al patrulea.
— Voi interpela pe ministrul de Război dacă este adevărat că armata rabdă de foame?
— Ce va răspunde el?
— Da! N-are ce mînca! Este adevărat!
— Iar tu?
— Sînt mulțumit de răspuns!
— Stai jos!
Astfel președintele i-a ascultat pe toți opoziționiștii și apoi a început să lucreze cu majoritatea adunării.
Cine învăța bine rolul era lăudat, cine se bîlbîia nu mai avea îndrăzneala să vină la următoarea ședință a Camerei.
Din pricina împrejurărilor grele prin care trecea țara, a trebuit, de la prima ședință, să se treacă direct la rezolvarea problemelor urgente. Guvernul și-a înțeles misiunea. Nu și-a pierdut vremea cu probleme mărunte, ci, a trecut imediat la votarea legii pentru înființarea flotei maritime.
Cînd am auzit vorbindu-se de flotă maritimă, l-am întrebat pe un deputat:
— Dumneavoastră aveți multe vase… de război?
— Ce să avem?
— Cîte vase aveți?
— Pînă acum nu avem nici unul!
Am rămas cu gura căscată de mirare. El a observat asta și i s-a părut ciudată comportarea mea.
— De ce vă mirați atît?
— Păi aud că ați elaborat o lege pentru…
— Da — m-a întrerupt el — am elaborat o lege pentru înființarea flotei maritime. A fost necesar. Nu avem încă o asemenea lege.
— Stradia are ieșire la mare?
— Deocamdată nu…
— Atunci pentru ce această lege?
Deputatul zîmbi și adăugă:
— Țara noastră, domnule, se învecina cîndva cu două mări. Idealul nostru național este ca Stradia să devină cum a fost odată. La asta, vedeți, lucrăm acum.
— Ei, dacă-i așa, e cu totul altceva, am spus eu căutînd să mă scuz. Acum înțeleg și pot afirma deschis: într-adevăr Stradia va deveni puternică pentru că are un guvern înțelept, însuflețit de patriotism. Face eforturi sincere pentru deplina fericire a poporului!
Stradia (8/12)
Mă gîndeam să mă duc la ministrul Instrucțiuni Publice, însă pînă la urmă am hotărit să-l vizitez pe ministrul de Război. Voiam să știu cum vede el ultimele evenimente. L-am vizitat în aceeași zi.
Ministrul de Război era un omuleț mărunt, cu pieptul scobit, cu mîini subțiri. Înainte de a mă primi își sfîrși rugăciunea.
În biroul lui se simțea, ca într-o biserică, miros de smirnă și tămîie, iar pe birou erau o mulțime de cărți bisericești vechi, scorojite.
La început, am crezut că am greșit și am intrat în altă clădire, însă uniforma de ofițer superior ce o purta domnul ministru m-a liniștit.
— Nu vă supărați, domnule — îmi spuse el blînd, cu o voce firavă — dar chiar acum mi-am terminat rugăciunea zilnică. O fac totdeauna înainte de a mă așeza la lucru. Mai ales acum, după evenimentele nefericite din sudul țării, rugăciunea este și mai binevenită.
— Dacă ei își vor continua atacurile, s-ar putea ajunge la război? l-am întrebat curios.
— A, nu! Nu-i nici un pericol.
— Dar eu, domnule ministru, consider că-i un pericol. Anuții omoară oameni și cotropesc zilnic cîte o altă regiune a tării dumneavoastră!
— Omoară, asta-i adevărat; dar noi nu puiem fi atît de lipsiți de cultură, atît de sălbatici ca… E frig — se strîmbă el — părcă-i curent. Le spun nenorociților ăștia de ușieri că temperatura din camera mea trebuie să fie totdeauna de șaisprezece grade și jumătate, și ei nimic… Așa devie domnul ministru de la discuția începută și sună să vină ușierul.
Ușierul intră și se închină, zornăindu-și medaliile de pe piept.
— Da’ nu v-am spus, pentru numele lui dumnezeu, că în cabinetul meu temperatura să fie constantă, de șaisprezece grade jumătate? Acum iar e frig, e curent, pur și simplu îngheață omul aici!
— Excelență, dar termometrul e la plus optsprezece grade! arătă ușierul respectuos și se înclină.
— Atunci e bine, zise ministrul mulțumit de răspuns. Poți pleca.
Ușierul se înclină iarăși adine și părăsi încăperea.
— Totdeauna primăvara temperatura asta îmi dă multă bătaie de cap. Temperatura, pentru armată, e un lucru important. Dacă temperatura nu-i așa cum trebuie, armata nu valorează nimic! Azi dimineață am lucrat neîntrerupt la un ordin către toate comandamentele. Ascultați-l și dumneavoastră:
„Deoarece în ultimul timp atacurile anuților în regiunile sudice ale țării noastre sînt tot mai dese, ordon ca ostășii să se roage împreună, sub comandă, bunului dumnezeu pentru salvarea dragii și iubitei noastre patrii, udată de sîngele vitejilor noștri înaintași. Rugăciunea va fi condusă de preotul militar. La sfîrșitul rugăciunii se va adăuga: „Fie ca pe bunii, pașnicii și drepții cetățeni, care au căzut jertfă atacului sălbatic al anuților, dumnezeu milostivul să-i așeze în rai! Dumnezeu să le ierte sufletele lor drepte și patriotice, ușoară să le, fie țărîna Stradiei pe care au iubit-o sincer și cu căldură! Slavă lor!“ Aceste cuvinte trebuie să le rostească toți soldații și gradații în cor; dar să le rostească cu o voce evlavioasă, smerită, apoi toți să ia poziția de drepți, să ridice capetele cu mîndrie, așa cum le stă bine curajoșilor fii ai țării noastre și, în sunetul trîmbițelor și în bătaia tobelor, să strige tare de trei ori: „Trăiască Stradia, jos cu anuții!“ Totul trebuie să se desfășoare cu grijă și frumos, deoarece de aceasta depinde binele patriei noastre. După ce toate acestea se vor efectua în liniște, cîteva companii cu drapele vor defila victorioase pe străzi, în sunetele marșurilor războinice. Ostașii trebuie să calce tare pe caldarîm, viguros; la fiecare pas să li se zdruncine creierii în cap. Datorită urgenței, ordinele acestea trebuiesc executate imediat. Despre executare se va raporta amănunțit. Totodată ordon cu cea mai mare severitate, să se dea o atenție deosebită temperaturii din cazărmi, condiție esențială pentru dezvoltarea armatei.“
— În orice caz — am îndrăznit eu să spun — ordinul va avea efect dacă va ajunge la timp!
— Trebuia să mă grăbesc și slavă domnului, ordinul a fost bătut la telegraf cu o oră înainte de sosirea dumneavoastră. Dacă n-aș fi dat zor să-l trimit la timp, s-ar fi putut petrece o mulțime de fapte rele, neplăcute.
— Aveți dreptate, aprobai eu așa, ca să spun ceva, cu toate că habar n-aveam ce fel de fapte rele s-ar ii putut întîmpla.
— Dacă eu, ca ministru de Război, n-aș fi procedat așa, s-ar fi putut întîmpla ca vreunul dintre comandanții din sudul țării să folosească armata, să vină în ajutorul cetățenilor noștri și să verse sînge anuț. Toți ofițerii noștri cred că asta ar fi metoda cea mai bună, dar ei nu vor să mediteze mai adînc asupra problemei. Mai întîi și întîi, noi, guvernul actual, dorim o politică externă evlavioasă. Noi nu vrem să fim neoameni față de dușmani. Dar pentru că ei au o atitudine atît de sălbatică față de noi, astu le-o va plăti dumnezeu prin chinuri veșnice, in focul iadului. Le vor scrîșni măselele de durere! Și-acuma a doua chestiune, tot atît de importantă, dragul meu domn: actualul guvern nu este sprijinit de popor. Așa că armata ne este necesară, mai ales pentru treburile politicii interne. De pildă, dacă vreo comună oarecare se găsește în mîinile opoziționiștilor, atunci folosim forța armată și pedepsim pe trădătorii acestei chinuite țări. În felul acesta dăm puterea legală unui om de-al nostru.
Cum pe domnul ministru îl apucă tușea îi luai vorba din gură.
— Toate sînt bune, dar dacă cetele anuților își vor intensifica acțiunile?
— Ei, atunci vom lua și noi măsuri mai serioase.
— Domnule ministru, dacă îmi dați voie să întreb, ce s-ar face în acest caz?
— S-ar lua cele mai serioase măsuri, dar cu tact, înțelepte, bine gîndite. În primul rînd am da ordin ca în țară cetățenii să protesteze energic. Dacă nici asta nu ar ajuta, atunci, se înțelege că imediat, fără să pierdem nici o clipă, am înființa un mare ziar cu tendință exclusiv patriotică. Într-un asemenea ziar am publica o serie de articole vehemente și chiar înțepătoare împotriva anuților. Dar să ne ferească domnul de așa nenorocire.
Apoi ministrul de Război lăsă capul în jos cu smerenie și începu să se închine, murmurînd cu buzele lui palide, supte, rugăciuni fierbinți.
În clipa aceea m-a cuprins și pe mine un simțămînt de evlavie. Ca și domnul ministru, am început să mă închin. Însă în timp ce făceam crucile acelea mari mă frămîntau niște gînduri:
„Ciudată țară!… Acolo mor oameni și ministrul de Război face rugăciuni și se gîndește la înființarea unui ziar patriotic! Armata lor este și disciplinată, și curajoasă. S-a dovedit în atîtea războaie. De ce oare nu trimite o unitate la graniță să înlăture primejdia pricinuită de cetele anuților?“
— Probabil că pe dumneavoastră vă miră acest plan al meu, domnule? îmi întrerupse mi¬nistrul gîndurile.
— Într-adevăr mă miră! am mărturisit fără să vreau, deși de îndată am regretat această replică nesăbuită.
— Dumneavoastră, dragul meu domn, nu înțelegeți destul de bine problema. Aici principalul nu este să salvezi țara, ci să salvezi cît mai mult timp cabinetul. Cabinetul precedent a stat la putere o lună de zile, iar noi după două-trei săptămîni să cădem atît de rușinos?! Sîntem într-o primejdie neîncetată și noi, se înțelege, trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne menține cît mai mult.
— Și ce faceți?
— Facem ceea ce s-a făcut și pînă acum! Am trîntit cîte ceva cu totul neașteptat, am hotărît în fiecare zi o sărbătoare, iar acum, cînd lucrurile stau prost, trebuie să organizăm neapărat un complot. E un lucru ușor în țara noastră. Și, ceea ce este mai important, lumea s-a deprins cu sistemul ăsta. Cu toate că este dusă de nas orbește, ea se întreabă cu mirare: „Cum? Nici un complot încă?“ Liniștea asta aparentă se menține numai cîteva zile, mai mult ca un mijloc de combatere a opoziției. Armata este deci necesară pentru surprize, pentru sărbători, comploturi. Sînt atîtea treburi interne. Dacă acolo mor oameni, asta este o chestiune secundară, domnul meu! Pentru mine e important să rezolv mai întîi problemele folositoare țării și nu să mă ocup de o tîmpenie, să mă bat cu anuții. Părerea dumneavoastră în această chestiune, după cum se pare, nu este nouă. Tot așa, din păcate, gîndesc și ofițerii din armata noastră. Dar noi, membrii actualului cabinet, privim lucrurile mult mai în adîncime, mai lucid!
— Dar cum oare, armata este ea mai necesară aici decît la hotare, să apere țara, să apere familiile acelea din sud care sîngerează din cauza actelor de violență ale străinilor? Doar oamenii din ținutul acela, domnule ministru, își trimit la oaste fiii lor, îi trimit cu bucurie, căci văd în armată pavăza lor. Am rostit aceste cuvinte pe un ton supărat și mi-a părut rău, dar de, îi vine omului cîteodată să zică una, de parcă l-ar împinge diavolul.
— Credeți, domnule, că armata n-are îndatoriri mai importante? îmi răspunse ministrul cu o voce abia auzită, clătinînd din cap cu tristețe. Apoi mă măsură din cap pînă-n picioare disprețuitor.
— Credeți oare? repetă el cu un oftat plin de durere.
— Dar, vă rog… bîiguii eu, încercînd să mă scuz. Nu știu de fapt, ce voiam să spun… Atunci ministrul m-a întrerupt. Cu vocea puternică, demn, m-a întrebat:
— Dar parăzile?
— Ce fel de parăzi?
— Cum, ce întrebare-i asta? Parăzile! E un lucru de o deosebită însemnătate pentru țară! se supără puțin, smeritul și evlaviosul domn ministru.
— Scuzați-mă, asta n-am știut-o.
— N-ați știut-o?!… Dar nu v-am spus adineauri că datorită diferitelor surprize, în țară trebuie să fie sărbători și parăzi? Cum s-ar putea face toate astea fără armată? Pentru armată, obiectivele principale sînt sărbătorile și parăzile. Ne pot ataca cetele dușmanului, atacurile lor sînt fleacuri. Principalul e ca noi să mărșăluim pe stradă în sunete de trîmbițe. Dacă pericolul ce amenință țara s-ar agrava prin alte atacuri dinafară, atunci, desigur, că și stimatul meu coleg, ministrul Afacerilor Străine va începe să se ocupe de anuți, bineînțeles dacă nu va fi ocupat cu treburi familiale. El, săracul, are o mulțime de copii, însă statul se îngrijește de cetățenii săi merituoși. Băieții lui, știți, învață foarte prost și ce se putea face altceva decît ca statul să le poarte de griji? Așa-i drept! Și de fetele lui se îngrijește statul; li se pregătește zestrea pe cheltuiala statului. Un tînăr din orașul nostru se va căsători cu una din fiicele ministrului. Tînărul va avea o slujbă bună, pe care altfel, se înțelege, n-ar putea-o căpăta niciodată.
— E frumos cînd sînt apreciate meritele cetățenilor! zisei eu.
— La noi așa se întîmplă pretutindeni! N-avem egal în lume! Oricare-ar fi ministrul, fie el bun ori rău, totdeauna statul mărinimos se îngrijește de familia lui. Eu n-am copii, dar statul o va trimite pe cumnata mea să învețe pictura.
— Are talent cumnata dumneavoastră?
— Pînă acum ea n-a pictat nimic… Dar cine știe, poate că va avea succes. Cu ea va merge și cumnatul meu. Și lui îi poartă statul de grijă. E un om foarte serios șt destoinic. Ne punem mari speranțe în el.
— E o pereche tînără?
— Tineri încă! Cumnatul meu are șaizeci, iar cumnata numai vreo cincizeci și patru de ani.
— În orice caz, cumnatul dumneavoastră se ocupă de știință….
— Eh, asta se-nțelege! De altfel el e precupeț, dar în orele libere citește cui plăcere romane. Ziarele, cum se spune, le mănîncă! Urmărește toate ziarele noastre și pînă acum a citit diferite foiletoane, vreo douăzeci de romane și cîte altele. Pe el l-am trimis să studieze geologia.
Domnul miniștru tăcu și începu să se gîndească la ceva. Număra mătăniile care-i atîrnau de sabie.
— Ați pomenit de surprize, domnule ministru, îi amintii de discuția începută, pentru că nu prea mă interesau cumnatul și cumnata lui.
— Da, da, aveți dreptate, am deviat puțin de la discuție. Aha! Am organizat o surpriză de-o nemaipomenită însemnătate politică.
— Va fi desigur o surpriză pregătită… în secret? Despre ea nu va ști nimeni înainte de a se produce?
— De ce nu, mă rog? Este cunoscută de popor. Oamenii se pregătesc de sărbătoare și așteaptă cu nerăbdare evenimentul.
— Va fi o mare bucurie pentru țara dumneavoastră?
— Rară bucurie! Poporul nu mai poate de bucurie și felicită de pe acum guvernul pentru politica lui înțeleaptă, patriotică. Nu se mai vorbește și nu se mai scrie nimic în țara noastră, decît despre mult așteptatul eveniment.
— Dar dumneavoastră, ați pregătit bineînțeles totul ca un astfel de eveniment fericit să se producă inevitabil?
— La asta încă nu ne-am gîndit serios, dar nu este imposibil. Dumneavoastră, desigur, cunoașteți acea povestire străveche, care spune că într-o țară stăpînirea a adus la cunoștința poporului nemulțumit că va veni marele Geniu, un adevărat Mesia în carne și oase. Se spunea că el va scăpa țara de datorii, de cîrmuirea rea și de toate relele și nenorocirile, și va călăuzi poporul spre o fericire nemaipomenită. Poporul, nemulțumit de cîrmuitorii țării și de stapînire, se liniști la aflarea acestei vești și așa se porni veselia în țară. N-ați auzit niciodată de povestea asta veche?
— Nu! Dar este foarte interesantă! Spuneți-mi vă rog ce-a fost mai departe?
— A urmat după cum vă povesteam bucurie, veselie în toată țara. S-a hotărît chiar, să se strîngă daruri și din ele să se ridice izbăvitorului palate neasemuite pe care să stea scris: „Marelui Geniu și izbăvitor din partea poporului“. Toate au fost pregătite într-un timp scurt. Se aștepta numai să vină Mesia. Poporul alesese și numele izbăvitorului său.
Domnul ministru se opri, luă din nou mătăniile și începu să le numere tacticos una cîte una.
— Și Mesia a apărut?
— Nu.
— De fel?
— Chiar de fel, răspunse nepăsător ministrul. Părea că spune povestea fără nici un chef.
— De ce?
— Cine știe!
— Și nici nu s-a întîmplat ceva deosebit?
— Nimic.
— Interesant!
— În loc să vină Mesia, în anul ăla a căzut o grindină grozavă și a prăpădit recolta țării! spuse ministrul uitîndu-se smerit la mătăniile lui de chihlimbar.
— Dar poporul ce-a făcut? am întrebat curios.
— Care popor?
— Poporul din țara despre care vorbește acea minunată poveste?
— Nimic!
— Chiar nimic?
— Ce putea să facă?… Poporul tot popor rămîne!
— Asta-i nemaipomenit! m-am mirat eu.
— Eh! Dacă vreți să vă spun pe șleau, poporul era totuși nespus de fericit.
— Nespus de fericit?
— Se înțelege!
— Nu pricep! –
— Simplu… Poporul a trăit doar cîteva luni de bucurie și fericire. Nu?!
— Da, așa e! l-am aprobat. Eram rușinat pentru că n-am izbutit să înțeleg de la începul un lucru atît de simplu.
Apoi am mai discutat diferite chestiuni. Printre altele domnul ministru mi-a spus că în ziua cînd se va produce fericitei eveniment, în Stradia vor fi numiți alți optzeci de generali.
— Dar cîți aveți acum? am întrebat curios.
— Sînt destui, slavă domnului, pentru prestigiul țării. Închipuiți-vă însă cum va suna atunci: optzeci de generali într-o singură zi!
— E impunător!
— Se înțelege. Cel mm important lucru este să organizăm cît mai multe parăzi, să facem impresie.
Stradia (7/12)
Cînd am ieșit din minister, am văzut strada înțesată de cetățeni. Năvăleau din toate părțile, zgomotul mulțimii te asurzea.
„Unde se duce atîta lume? Ce s-a întîmplat oare?… Desigur iarăși vreo delegație!“ gîndeam eu, privind uimit mulțimea aceea pestriță. Curios, m-am apropiat de unul care era mai aproape și l-am întrebat:
— Unde aleargă toată lumea asta? Omul s-a simțit ofensat de întrebarea mea. M-a privit supărat, apoi mi-a întors spatele și a plecat după ceilalți.
Am mai, întrebat pe unul, apoi pe altul, însă, de neînțeles, mă priveau cu dispreț și nu-mi răspundeau. Am dat în sfîrșit cu ochii de un cetățean pe care-l cunoscusem într-o zi cînd apăruse un ziar patriotic (în Stradia aproape în fiecare zi se înființau cîteva ziare).
— Unde aleargă toată lumeă asta? l-am întrebat. Era un cunoscut patriot și nu mă așteptam să se supere.
Mă privi cu același dispreț și mi-o trînti în față înfuriat:
— Să-ți fie rușine!
Intimidat, abia am bîiguit:
— Scuzați, n-am avut intenția să vă jignesc, am vrut să întreb doar…
— Ei, bună întrebare! Unde trăiești? Oare nu ți-e rușine să întrebi de un lucru pe care și cățeii-l știu? Țara noastră suferă și noi toți ne grăbim să-i venim într-ajutor, ca niște fii conștienți, iar tu te minunezi și n-ai aflat încă evenimentul? Vocea lui tremura de durere.
M-am scuzat îndelung pentru greșeala mea așa de prostească și I-am rugat si mă ierte.
Încet-încet el a devenit blînd și mi-a povestit ca anuții — un neam războinic din sud — au năvălit în țară și săvîrșesc nelegiuiri nemaipomenite.
— Acum a sosit vestea — continuă el — că azi-noapte anuții au ucis numeroase familii, au incendiat o mulțime de case și au furat nenumărate vite!
— Groaznic! m-am cutremurat eu la auzul acestor vești. Îmi venea să pornesc năvalnic în sudul țării, să mă bat cu anuții. Mă dureau suferințele nevinovaților șî pașnicilor cetățeni, pricinuite de barbarii de ta sud. Uitasem că sînt bătrîn, slab și neputincios. Am simțit în acea clipă o forță tinerească, sîngele îmi clocotea.
— Putem noi oare îndrăzni să rămînem surzi la o asemenea nenorocire, putem sta nepăsători în fața atacului sălbatic al anuților?
— In nici un caz! am exclamat eu, entuziasmat de cuvintele lui înflăcărate. Ar fi mare păcat în fața lui dumnezeu!
— De aceea ne și grăbim ta întrunire. Nu există cetățean conștient care să nu vină acolo. Fiecare pătură socială însă va ține adunarea ei, separat.
— De ce?
— Ei, de ce?… neînțelegerea noastră veșnică! Dar fiecare adunare va elabora aceeași declarație patriotică. La urma urmei e mai bine că-s mai multe, principalul e să avem aceleași sentimente și gînduri, să fim toți ca unul cînd e vorba de scumpa noastră patrie.
Într-adevăr lumea începu să se împartă în grupuri, și să meargă în diferite direcții. Fiecare grup se grăbea spre locul stabilit.
N-am izbutit, se înțelege, să mă duc la toate întrunirile, și am plecat cu prietenul meu împreună cu grupul lui. Erau funcționari din justiție și poliție.
Am intrat în sala largă a unui hotel. Băncile erau pregătite și masa acoperită cu un postav verde. Cetățenii patrioți se așezară pe bănci, iar cei ce convocaseră întrunirea la masă.
— Fraților — începu unul — știți pentru ce ne-am întrunit aici. Pe noi toți ne-a chemat sentimentul nobil patriotic, dorința de a găsi metoda cu care să oprim atacul tîlhăresc al cetelor de anuți în regiunile sudice ale dragii noastre patrii. Să fie ajutați nefericiții cetățeni în suferință. Mai înainte de toate însă, domnilor, după cum știți, în asemenea prilejuri este obiceiul să se aleagă un președinte, un vicepreședinte și un secretar al adunării.
După multă gălăgie s-a împlinit și obiceiul acesta.
Potrivit unui alt obicei înpămîntenit, cei aleși au mulțumit adunării pentru că i-a ales, apoi președintele sună din clopoțel și declară întrunirea deschisă.
— Dorește cineva să ia cuvîntul? întrebă el.
Se ridică unul din primul rînd și spuse că se cuvine ca adunarea să salute guvernul și pe primul-ministru. El, marele bărbat de stat, va exprima monarhului căldura sentimentelor lor de devotament și credință.
Asistența a acceptat propunerea. Îndată s-au și scris felicitările. Ele au fost votate prin aplauze, însă cu amendamentul ca în unele locuri să se folosească o topică foarte corectă, conform sintaxei.
Au început apoi să se ridice vorbitorii, toți înflăcărați. Fiecare discurs era patriotic, plin de durere și mînie, fiecare orator tuna și fulgera împotriva anuților.
Au fost aleși trei inși care cunoșteau Ia perfecție limba poporului din Stradia, pentru ca să compună o declarație. Tocmai cînd se căzneau s-o scrie, iată, a apărut unul cu o declarație gata făcută și a rugat adunarea să-i dea voie s-o citească. Dacă adunarea va fi de acord cu ea, să fie adoptată.
I s-a dat încuviințarea și el a început:
„Funcționarii din justiție și poliție, prezenți în adunarea de față, adînc zguduiți de evenimentele crude petrecute în regiunile sudice ale patriei noastre, din cauza sîngeroaselor cete de anuți, au elaborat următoarea declarație:
- Compătimim adînc pe cetățenii din regiunile sudice asupra cărora s-au năpustit nenorocirile;
- Condamnăm cu înverșunare atacurile sălbatice ale anuților cărora le strigăm fierbînd de indignare: Jos cu ei!
- Constatăm cu mînie și dispreț că anuții sînt un popor lipsit de cultură, care nu merită atenția vecinilor lor culți.“
Declarația a fost adoptată după dezbateri furtunoase. Pînă la urmă s-a hotărît cu majoritate de voturi ca la punctul 2, lingă cuvîntul „sălbatice“ să se adauge și cuvîntul „respingătoare“.
Capii întrunirii au fost împuterniciți să semneze declarația comună în numele cetățenilor, apoi toți s-au risipit liniștiți.
Pe stradă însă era același vacarm. O mulțime de oameni se întorcea de la întruniri.
Pe fețele lor se putea observa o adîncă mulțumire sufletească. Erau fericiți, îndepliniseră o îndatorire măreață, grea, și desigur, nobilă.
În unele locuri am auzit discuții ca acestea:
— Nu trebuiau să fie chiar atît de aspri! regreta unul.
— Ce nu trebuia! Asta-i bună. Față de asemenea animale trebuie să fii grosolan și aspru, îi răspunse supărat celălalt.
— Știu, mă rog, dar nu merge, e lipsit de tact! zise din nou primul.
— Ce tact mai vrei față de ăștia? Nu cumva ți-e teamă că am jignit niște oameni de treabă! Așa le trebuie, să se cutremure cînd vor citi, răspunse cel mînios.
— Păi, noi trebuia, fiind mai culți, să ne situăm deasupra lor. Trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu învinovățim din senin o țară vecină, rosti omul cel pașnic.
În seara aceleiași zile se puteau citi în ziare o sumedenie de declarații de la întrunirile patriotice. Nimeni n-a dat înapoi. Ziarele erau înțesate: declarația profesorilor cu prilejul tristelor evenimente din sudul Stradiei, declarația tineretului, declarația învățătorilor, declarația ofițerilor, declarația meseriașilor, a negustorilor, a doctorilor, a copiștilor. Nimeni n-a stat deoparte. Toate declarațiile erau scrise în același spirit și mai toți cetățenii erau „adînc zguduiți“.
Seara însă, orașul s-a înveselit din nou, iar mar tîrziu somnul a cuprins în brațele lui pe curajoșii fii ai fericitei țări Stradia.
A doua zi au sosit vești din celelalte ținuturi.
Nu exista colțișor de țară care să nu fi elaborat o declarație energică.
Se înțelege de la sine, că, după asta, fiecare cetățean, mic ori mare, a primit cîteva decorații, pentru curaj și virtuți cetățenești.
Și pe mine m-a însuflețit poporul acesta exaltat, înnobilat de conștiință cetățenească și abnegație. Deodată m-am aprins și eu și am exclamat cu venerație:
„Stradia, tu nu vei pieri niciodată, chiar dacă toate popoarele vor pieri!“
„Ha, ha, ha, ha!“ mi-a sunat atunci în ureche același glas demonic al unui spirit rău ce ura parcă fericita și blîndia țară.
Am oftat fără sa vreau.
Danga
I had an awful dream. I do not wonder so much at the dream itself, but I wonder how I could find the courage to dream about awful things, when I am a quiet and respectable citizen myself, an obedient child of our dear, afflicted mother Serbia, just like all her other children. Of course, you know, if I were an exception in anything, it would be different, but no, my dear friend, I do exactly the same as everybody else, and as to being careful in everything, nobody can quite match me there. Once I saw a shiny button of a policeman’s uniform lying in the street, and I stared at its magic glow, almost on the point of passing by, full of sweet reminiscences, when suddenly, my hand began to tremble and sprang to a salute; my head bowed to the earth of itself, and my mouth spread into that lovely smile which we all wear when greeting our superiors.
— Noble blood runs in my veins — that’s what it is! — This is what I thought at that moment and I looked with disdain at the passing brute who carelessly stepped on the button.
— A brute! — I said bitterly, and spat, and then quietly walked on, consoled by the thought that such brutes are few; and I was particularly glad that God had given me a refined heart and the noble, chivalrous blood of our ancestors.
Well, you can see now what a wonderful man I am, not at all different from other respectable citizens, and you will no doubt wonder how such awful and foolish things could occur in my dreams.
Nothing unusual happened to me that day. I had a good dinner and afterwards sat picking my teeth at leisure; sipping my wine, and then, having made such a courageous and conscientious use of my rights as a citizen, I went to bed and took a book with me in order to go to sleep more quickly.
The book soon slipped from my hands, having, of course, gratified my desire and, all my duties done, I fell asleep as innocent as a lamb.
All at once I found myself on a narrow, muddy road leading through mountains. A cold, black night. The wind howls among barren branches and cuts like a razor whenever it touches naked skin. The sky black, dumb, and threatening, and snow, like dust, blowing into one’s eyes and beating against one’s face. Not a living soul anywhere. I hurry on and every now and then slip on the muddy road to the left, to the right. I totter and fall and finally lose my way, I wander on — God knows where — and it is not a short, ordinary night, but as long as a century, and I walk on all the time without knowing where.
So I walked on for very many years and came somewhere, far, far away from my native country to an unknown part of the world, to a strange land which probably nobody knows of and which, I am sure, can be seen only in dreams.
Roaming about the land I came to a big town where many people lived. In the large market-place there was a huge crowd, a terrible noise going on, enough to burst one’s ear-drum. I put up at an inn facing the market-place and asked the landlord why so many people had gathered together…
— We are quiet and respectable people, — he began his story, — we are loyal and obedient to the Mayor.
— The Mayor is not your supreme authority, is he? — I asked, interrupting him.
— The Mayor rules here and he is our supreme authority; the police come next.
I laughed.
— Why are you laughing? … Didn’t you know? … Where do you come from?
I told him how I had lost my way, and that I came from a distant land—Serbia.
— I’ve heard about that famous country! — whispered the landlord to himself, looking at me with respect, and then he spoke aloud:
— That is our way, — he went on, — the Mayor rules here with his policemen.
— What are your policemen like?
— Well, there are different kinds of policemen—they vary, according to their rank. There are the more distinguished and the less distinguished… We are, you know, quiet and respectable people, but all kinds of tramps come from the neighbourhood, they corrupt us and teach us evil things. To distinguish each of our citizens from other people the Mayor gave an order yesterday that all our citizens should go to the Town Hall, where each of us will have his forehead stamped. This is why so many people have got together: in order to take counsel what to do.
I shuddered and thought that I should run away from this strange land as quickly as I could, because I, although a Serb, was not used to such a display of the spirit of chivalry, and I was a little uneasy about it!
The landlord laughed benevolently, tapped me on the shoulder, and said proudly:
— Ah, stranger, is this enough to frighten you? No wonder, you have to go a long way to find courage like ours!
— And what do you mean to do? — I asked timidly.
— What a question! You will see how brave we are. You have to go a long way to find courage like ours, I tell you. You have travelled far and wide and seen the world, but I am sure you have never seen greater heroes than we are. Let us go there together. I must hurry.
We were just about to go when we heard, in front of the door, the crack of a whip.
I peeped out: there was a sight to behold—a man with a shining, three-horned cap on his head, dressed in a gaudy suit, was riding on the back of another man in very rich clothes of common, civilian cut. He stopped in front of the inn and the rider got down.
The landlord went out, bowed to the ground, and the man in the gaudy suit went into the inn to a specially decorated table. The one in the civilian clothes stayed in front of the inn and waited. The landlord bowed low to him as well.
— What’s all this about? — I asked the landlord, deeply puzzled.
— Well, the one who went into the inn is a policeman of high rank, and this man is one of our most distinguished citizens, very rich, and a great patriot, — whispered the landlord.
— But why does he let the other one ride on his back?
The landlord shook his head at me and we stepped aside. He gave me a scornful smile and said:
— We consider it a great honour which is seldom deserved! — He told me a great many things besides, but I was so excited that I could not make them out. But I heard quite clearly what he said at the end: — It is a service to one’s country which all nations have still not learned to appreciate!
—
We came to the meeting and the election of the chairman was already in progress.
The first group put up a man called Kolb, if I remember the name rightly, as its candidate for the chair; the second group wanted Talb, and the third had its own candidate.
There was frightful confusion; each group wanted to push its own man.
— I think that we don’t have a better man than Kolb for the chair of such an important meeting, — said a voice from the first group, — because we all know so well his virtues as a citizen and his great courage. I do not think there is anybody among us here who can boast of having been ridden so frequently by the really important people…
— Who are you to talk about it, — shrieked somebody from the second group. — You have never been ridden on by a junior police clerk!
— We know what your virtues are, — cried somebody from the third group. — You could never suffer a single blow of the whip without howling!
— Let us get this straight, brothers! — began Kolb. — It is true that eminent people were riding on my back as early as ten years ago; they whipped me and I never gave a cry, but it may well be that there are more deserving ones among us. There are perhaps younger better ones.
— No, no, — cried his supporters.
— We don’t want to hear about out-of-date honours! It’s ten years since Kolb was ridden on, — shouted the voices from the second group.
— Young blood is taking over, let old dogs chew old bones, — called some from the third group.
Suddenly there was no more noise; people moved back, left and right, to clear a path and I saw a young man of about thirty. As he approached, all heads bowed low.
— Who is this? — I whispered to my landlord.
— He is the popular leader. A young man, but very promising. In his early days he could boast of having carried the Mayor on his back three times. He is more popular than anybody else.
— They will perhaps elect him? — I inquired.
— That is more than certain, because as for all the other candidates — they are all older, time has overtaken them, whereas the Mayor rode for a little while on his back yesterday.
— What is his name?
— Kleard.
They gave him a place of honour.
— I think, — Kolb’s voice broke the silence, — that we cannot find a better man for this position than Kleard. He is young, but none of us older ones is his equal.
— Hear, hear! … Long live Kleard! … — all the voices roared.
Kolb and Talb took him to the chairman’s place. Everybody made a deep bow, and there was utter silence.
— Thank you, brothers, for your high regard and this honour you have so unanimously bestowed upon me. Your hopes, which rest with me now, are too flattering. It is not easy to steer the ship of the nation’s wishes through such momentous days, but I will do everything in my power to justify your trust, to represent honestly your opinion, and to deserve your high regard for me. Thank you, my brothers, for electing me.
— Hurrah! Hurrah! Hurrah! — voters thundered from all sides.
— And now, brothers, I hope you will allow me to say a few words about this important event. It is not easy to suffer such pains, such torments as are in store for us; it is not easy to have one’s forehead branded with hot iron. Indeed, no — they are pains which not all men can endure. Let the cowards tremble, let them blench with fear, but we must not forget for a moment that we are sons of brave ancestors, that noble blood runs in our veins, the heroic blood of our grandfathers, the great knights who used to die without batting an eyelid for freedom and for the good of us all, their progeny. Our suffering is slight, if you but think of their suffering — shall we behave like members of a degenerate and cowardly breed now that we are living better than ever before? Each true patriot, everyone who does not want to put our nation to shame before all the world, will bear the pain like a man and a hero.
— Hear! Hear! Long live Kleard!
There were several fervent speakers after Kleard; they encouraged the frightened people and repeated more or less what Kleard had said.
Then a pale weary old man, with a wrinkled face, his hair and beard as white as snow, asked to speak. His knees were shaking with age, his hands trembling, his back bent. His voice quavered, his eyes were bright with tears.
— Children, — he began, with tears rolling down his white, wrinkled cheeks and falling on his white beard, — I am miserable and I shall die soon, but it seems to me that you had better not allow such shame to come to you. I am a hundred years old, and I have lived all my life without that! … Why should the stamp of slavery be impressed on my white and weary head now ? …
— Down with that old rascal! — cried the chairman.
— Down with him! — others shouted.
— The old coward!
— Instead of encouraging the young, he is frightening everybody!
— He should be ashamed of his grey hairs! He has lived long enough, and he can still be scared — we who are young are more courageous…
— Down with the coward!
— Throw him out!
— Down with him!
An angry crowd of brave, young patriots rushed on the old man and began to push, pull, and kick him in their rage.
They finally let him go because of his age — otherwise they would have stoned him alive.
They all pledged themselves to be brave tomorrow and to show themselves worthy of the honour and the glory of their nation.
People went away from the meeting in excellent order. As were parting they said:
— Tomorrow we shall see who is who!
— We’ll sort out the boasters tomorrow!
— The time has come for the worthy to distinguish themselves from the unworthy, so that every rascal will not be will not be able to boast a brave heart!
—
I went back to the inn.
— Have you seen what we are made of? — my landlord asked me proudly.
— Indeed I have, — I answered automatically, feeling that my strength had deserted me and that my head was buzzing with strange impressions.
On that very day I read in their newspaper a leading article which ran as follows:
— Citizens, it is time to stop the vain boasting and swaggering amongst us; it is time to stop esteeming the empty words which we use in profusion in order to display our imaginary virtues and deserts. The time has come, citizens, to put our words to the test and to show who is really worthy and who is not! But we believe that there will be no shameful cowards among us who will have to be brought by force to the appointed branding place. Each one of us who feels in his veins a drop of the noble blood of our ancestors will struggle to be among the first to bear the pain and anguish, proudly and quietly, for this is holy pain, it is a sacrifice for the good of our country and for the welfare of us all. Forward, citizens, for tomorrow is the day of the noble test! …
—
My landlord went to bed that day straight after the meeting in order to get as early as possible to the appointed place the next day. Many had, however, gone straight to the Town Hall to be as near as possible to the head of the queue.
The next day I also went to the Town Hall. Everybody was there — young and old, male and female. Some mothers brought their little babies in their arms so that they could be branded with the stamp of slavery, that is to say of honour, and so obtain greater right to high positions in the civil service.
There was pushing and swearing (in that they are rather like us Serbs, and I was somehow glad of it), and everybody strove to be the first at the door. Some were even taking others by the throat.
Stamps were branded by a special civil servant in a white, formal suit who was mildly reproaching the people:
— Don’t hum, for God’s sake, everybody’s turn will come — you are not animals, I suppose we can manage without shoving.
The branding began. One cried out, another only groaned, but nobody was able to bear it without a sound as long as I was there.
I could not bear to watch this torture for long, so I went back to the inn, but some of them were already there, eating and drinking.
— That is over! — said one of them.
— Well, we didn’t really scream, but Talb was braying like a donkey! … — I said another.
— You see what your Talb is like, and you wanted to have him as the chairman of the meeting yesterday.
— Ah, you never can tell!
— They talked, groaning with pain and writhing, but trying to hide it from one another, for each was ashamed of being thought a coward.
Kleard disgraced himself, because he groaned, and a man named Lear was a hero because he asked to have two stamps impressed on his forehead and never gave a sound of pain. All the town was talking with the greatest respect only about him.
Some people ran away, but they were despised by everybody.
After a few days the one with two stamps on his forehead walked about with head held high, with dignity and self-esteem, full of glory and pride, and wherever he went, everybody bowed and doffed his hat to salute the hero of the day.
Men, women, and children ran after him in the street to see the nation’s greatest man. Wherever he went, whisper inspired by awe followed him: ‘Lear, Lear! … That’s him! … That is the hero who did not howl, who did not give a sound while two stamps were impressed on his forehead!’ He was in the headlines of the newspapers, praised and glorified.
And he had deserved the love of the people.
—
All over the place I listen to such praise, and I begin to feel the old, noble Serbian blood running in my veins, Our ancestors were heroes, they died impaled on stakes for freedom; we also have our heroic past and our Kosovo. I thrill with national pride and vanity, eager to show how brave my breed is and to rush to the Town Hall and shout:
— Why do you praise your Lear? … You have never seen true heroes! Come and see for yourself what noble Serbian blood is like! Brand ten stamps upon my head, not only two!
The civil servant in the white suit brought his stamp near my forehead, and I started… I woke up from my dream.
I rubbed my forehead in fear and crossed myself, wondering at the strange things that appear in dreams.
— I almost overshadowed the glory of their Lear, — I thought and, satisfied, turned over, and I was somehow sorry that my dream had not come to its end.
Source: Yugoslav Short Stories, Oxford University Press, London 1966. (Translated by Svetozar Koljević)
Last year, when we were preparing for the publication of this story on our website, we contacted our esteemed academician Mr Svetozar Koljević to ask if he would give us the rights to publish his translation. In a short and cordial phone conversation, Mr Koljević expressed his agreement and support, saying that “it is a great step for our little Radoje”. Recently, we learned with a great deal of sorrow that Mr Koljević had passed away, at the age of 85, after a long and fruitful academic career spanning over 50 years. We publish this work in his honour. May his memory be eternal! Editors.
Радоје Домановић 