Tag Archive | patriot

Stradia (7/12)

(pagina precedentă)

Cînd am ieșit din minister, am văzut strada înțesată de cetățeni. Năvăleau din toate părțile, zgomotul mulțimii te asurzea.

„Unde se duce atîta lume? Ce s-a întîmplat oare?… Desigur iarăși vreo delegație!“ gîndeam eu, privind uimit mulțimea aceea pestriță. Curios, m-am apropiat de unul care era mai aproape și l-am întrebat:

— Unde aleargă toată lumea asta? Omul s-a simțit ofensat de întrebarea mea. M-a privit supărat, apoi mi-a întors spatele și a plecat după ceilalți.

Am mai, întrebat pe unul, apoi pe altul, însă, de neînțeles, mă priveau cu dispreț și nu-mi răspundeau. Am dat în sfîrșit cu ochii de un cetățean pe care-l cunoscusem într-o zi cînd apăruse un ziar patriotic (în Stradia aproape în fiecare zi se înființau cîteva ziare).

— Unde aleargă toată lumeă asta? l-am întrebat. Era un cunoscut patriot și nu mă așteptam să se supere.

Mă privi cu același dispreț și mi-o trînti în față înfuriat:

— Să-ți fie rușine!

Intimidat, abia am bîiguit:

— Scuzați, n-am avut intenția să vă jignesc, am vrut să întreb doar…

— Ei, bună întrebare! Unde trăiești? Oare nu ți-e rușine să întrebi de un lucru pe care și cățeii-l știu? Țara noastră suferă și noi toți ne grăbim să-i venim într-ajutor, ca niște fii conștienți, iar tu te minunezi și n-ai aflat încă evenimentul? Vocea lui tremura de durere.

M-am scuzat îndelung pentru greșeala mea așa de prostească și I-am rugat si mă ierte.

Încet-încet el a devenit blînd și mi-a povestit ca anuții — un neam războinic din sud — au năvălit în țară și săvîrșesc nelegiuiri nemaipomenite.

— Acum a sosit vestea — continuă el — că azi-noapte anuții au ucis numeroase familii, au incendiat o mulțime de case și au furat nenumărate vite!

— Groaznic! m-am cutremurat eu la auzul acestor vești. Îmi venea să pornesc năvalnic în sudul țării, să mă bat cu anuții. Mă dureau suferințele nevinovaților șî pașnicilor cetățeni, pricinuite de barbarii de ta sud. Uitasem că sînt bătrîn, slab și neputincios. Am simțit în acea clipă o forță tinerească, sîngele îmi clocotea.

— Putem noi oare îndrăzni să rămînem surzi la o asemenea nenorocire, putem sta nepăsători în fața atacului sălbatic al anuților?

— In nici un caz! am exclamat eu, entuziasmat de cuvintele lui înflăcărate. Ar fi mare păcat în fața lui dumnezeu!

— De aceea ne și grăbim ta întrunire. Nu există cetățean conștient care să nu vină acolo. Fiecare pătură socială însă va ține adunarea ei, separat.

— De ce?

— Ei, de ce?… neînțelegerea noastră veșnică! Dar fiecare adunare va elabora aceeași declarație patriotică. La urma urmei e mai bine că-s mai multe, principalul e să avem aceleași sentimente și gînduri, să fim toți ca unul cînd e vorba de scumpa noastră patrie.

Într-adevăr lumea începu să se împartă în grupuri, și să meargă în diferite direcții. Fiecare grup se grăbea spre locul stabilit.

N-am izbutit, se înțelege, să mă duc la toate întrunirile, și am plecat cu prietenul meu împreună cu grupul lui. Erau funcționari din justiție și poliție.

Am intrat în sala largă a unui hotel. Băncile erau pregătite și masa acoperită cu un postav verde. Cetățenii patrioți se așezară pe bănci, iar cei ce convocaseră întrunirea la masă.

— Fraților — începu unul — știți pentru ce ne-am întrunit aici. Pe noi toți ne-a chemat sentimentul nobil patriotic, dorința de a găsi metoda cu care să oprim atacul tîlhăresc al cetelor de anuți în regiunile sudice ale dragii noastre patrii. Să fie ajutați nefericiții cetățeni în suferință. Mai înainte de toate însă, domnilor, după cum știți, în asemenea prilejuri este obiceiul să se aleagă un președinte, un vicepreședinte și un secretar al adunării.

După multă gălăgie s-a împlinit și obiceiul acesta.

Potrivit unui alt obicei înpămîntenit, cei aleși au mulțumit adunării pentru că i-a ales, apoi președintele sună din clopoțel și declară întrunirea deschisă.

— Dorește cineva să ia cuvîntul? întrebă el.

Se ridică unul din primul rînd și spuse că se cuvine ca adunarea să salute guvernul și pe primul-ministru. El, marele bărbat de stat, va exprima monarhului căldura sentimentelor lor de devotament și credință.

Asistența a acceptat propunerea. Îndată s-au și scris felicitările. Ele au fost votate prin aplauze, însă cu amendamentul ca în unele locuri să se folosească o topică foarte corectă, conform sintaxei.

Au început apoi să se ridice vorbitorii, toți înflăcărați. Fiecare discurs era patriotic, plin de durere și mînie, fiecare orator tuna și fulgera împotriva anuților.

Au fost aleși trei inși care cunoșteau Ia perfecție limba poporului din Stradia, pentru ca să compună o declarație. Tocmai cînd se căzneau s-o scrie, iată, a apărut unul cu o declarație gata făcută și a rugat adunarea să-i dea voie s-o citească. Dacă adunarea va fi de acord cu ea, să fie adoptată.

I s-a dat încuviințarea și el a început:

„Funcționarii din justiție și poliție, prezenți în adunarea de față, adînc zguduiți de evenimentele crude petrecute în regiunile sudice ale patriei noastre, din cauza sîngeroaselor cete de anuți, au elaborat următoarea declarație:

  1. Compătimim adînc pe cetățenii din regiunile sudice asupra cărora s-au năpustit nenorocirile;
  2. Condamnăm cu înverșunare atacurile sălbatice ale anuților cărora le strigăm fierbînd de indignare: Jos cu ei!
  3. Constatăm cu mînie și dispreț că anuții sînt un popor lipsit de cultură, care nu merită atenția vecinilor lor culți.“

Declarația a fost adoptată după dezbateri furtunoase. Pînă la urmă s-a hotărît cu majoritate de voturi ca la punctul 2, lingă cuvîntul „sălbatice“ să se adauge și cuvîntul „respingătoare“.

Capii întrunirii au fost împuterniciți să semneze declarația comună în numele cetățenilor, apoi toți s-au risipit liniștiți.

Pe stradă însă era același vacarm. O mulțime de oameni se întorcea de la întruniri.

Pe fețele lor se putea observa o adîncă mulțumire sufletească. Erau fericiți, îndepliniseră o îndatorire măreață, grea, și desigur, nobilă.

În unele locuri am auzit discuții ca acestea:

— Nu trebuiau să fie chiar atît de aspri! regreta unul.

— Ce nu trebuia! Asta-i bună. Față de asemenea animale trebuie să fii grosolan și aspru, îi răspunse supărat celălalt.

— Știu, mă rog, dar nu merge, e lipsit de tact! zise din nou primul.

— Ce tact mai vrei față de ăștia? Nu cumva ți-e teamă că am jignit niște oameni de treabă! Așa le trebuie, să se cutremure cînd vor citi, răspunse cel mînios.

— Păi, noi trebuia, fiind mai culți, să ne situăm deasupra lor. Trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu învinovățim din senin o țară vecină, rosti omul cel pașnic.

În seara aceleiași zile se puteau citi în ziare o sumedenie de declarații de la întrunirile patriotice. Nimeni n-a dat înapoi. Ziarele erau înțesate: declarația profesorilor cu prilejul tristelor evenimente din sudul Stradiei, declarația tineretului, declarația învățătorilor, declarația ofițerilor, declarația meseriașilor, a negustorilor, a doctorilor, a copiștilor. Nimeni n-a stat deoparte. Toate declarațiile erau scrise în același spirit și mai toți cetățenii erau „adînc zguduiți“.

Seara însă, orașul s-a înveselit din nou, iar mar tîrziu somnul a cuprins în brațele lui pe curajoșii fii ai fericitei țări Stradia.

A doua zi au sosit vești din celelalte ținuturi.

Nu exista colțișor de țară care să nu fi elaborat o declarație energică.

Se înțelege de la sine, că, după asta, fiecare cetățean, mic ori mare, a primit cîteva decorații, pentru curaj și virtuți cetățenești.

Și pe mine m-a însuflețit poporul acesta exaltat, înnobilat de conștiință cetățenească și abnegație. Deodată m-am aprins și eu și am exclamat cu venerație:

„Stradia, tu nu vei pieri niciodată, chiar dacă toate popoarele vor pieri!“

„Ha, ha, ha, ha!“ mi-a sunat atunci în ureche același glas demonic al unui spirit rău ce ura parcă fericita și blîndia țară.

Am oftat fără sa vreau.

(pagina următoare)

Stradia (5/12)

(pagina precedentă)

Acolo văzui agitîndu-se o masă uriașă de oameni. În grupuri, cetățenii soseau din toate părțile și se adunau în fața unei clădiri mari. Fiecare grup purta un steag pe care era scris numele ținutului de unde veneau oamenii aceia, iar dedesubt cuvintele: „Jertfim totul pentru Stradia“ sau „Stradia ne este mai dragă decît porcii“.

Strada avea o înfățișare sărbătorească. Deasupra caselor fuseseră înălțate steaguri albe cu stema țării la mijloc.

Ce se-ntîmplă, am întrebat curios pe un domn.

— Sărbătoare! Cum n-ați știut?

— Nu.

— Păi despre evenimentul acesta scrie în ziare de trei zile. Marele nostru om de stat și diplomat, cu merite deosebite față de patrie, cu o covîrșitoare influență asupra politicii externe și interne a țării noastre, a avut zilele trecute un guturai grozav. A fost însă vindecat prin mila lui dumnezeu și îngrijirile medicului specialist. De aci înainte guturaiul nu va mai împiedica pe strălucitul nostru bărbat de stat să-și consacre inteligența și bunătatea sa pentru binele și fericirea acestei chinuite țări, căreia îi dorește un viitor și mai și.

Lumea adunată în fața casei marelui bărbat de stat era atît de deasă, încît dacă ar fi plouat torențial nici măcar un strop n-ar fi atins pămîntul. Toți oamenii și-au descoperit capetele. Iar din fiecare grup cîte un cetățean scotea din buzunar un discurs patriotic gata scris.

Pe balconul casei a apărut omul de stat încărunțit. Un „Trăiască!“ tunător sparse văzduhul și se împrăștie peste întreg orașul. Toate ferestrele caselor din jur se deschiseră și se iviră o mulțime de capete. Pe garduri, pe acoperișuri, erau ciorchini de oameni. Chiar și la ferestruicile podurilor se zăreau cîte două-trei capete.

Strigătele încetară și se lăsă o liniște adîncă. Atunci din mulțime izbucni un glas pițigăiat, tremurător:

— Înțelepte om de stat!… începu vorbitorul.

— Trăiască! Trăiască! Trăiască! îl întrerupseră aclamații puternice și furtunoase. Cînd marea aceea de oameni se liniști, vorbitorul continuă:

— Oamenii din ținutul meu varsă lacrimi fierbinți de bucurie și îngenunchează, mulțumind prea milostivului creator. Prin mila sa a înlăturat o mare nenorocire ce amenința poporul nostru și ți-a redat sănătatea, ție, marele conducător, ca să ne trăiești ani mulți pentru fericirea poporului și mîndria țării! încheie vorbitorul și mii de gîtlejuri țipară:

— Trăiască!

Înțeleptul om de stat mulțumi vorbitorului pentru felicitările lui sincere și mărturisi că și gîndurile și sentimentele sale vor fi și pe viitor închinate fericirii poporului.

Se înțelege că după aceste profunde cuvinte se repetă de nenumărate ori urarea: „Trăiască!“

Apoi se perindară vreo zece vorbitori din diferite regiuni ale țării. După fiecare discurs, bătrînul om de stat răspundea cu cîte o cuvîntare patriotică, plină de miez. Și din cînd în cînd izbucnea acel: „Trăiască!“

A trecut mult timp pînă ce s-au sfîrșit toate astea. Apoi au început să cînte muzicile pe străzi. Mulțimea forfotea în sus și-n jos, satisfăcută parcă de acea sărbătoare.

Seara a fost retragere cu torțe. Făcliile erau purtate pe uliți de sute de cetățeni ai fericitului oraș. Văzduhul răsuna de cîntecul fanfarelor. În întunericul nopții se desfăcură snopi de rachete ce luminau numele marelui om de stat, scris parcă din steluțe mărunte.

Apoi se lăsă noapte adîncă. Cetățenii patrioți ai minunatei Stradia, obosiți, cu datoria îndeplinită, au căzut într-un somn dulce, visînd despre viitorul fericit și măreț al țării lor dragi.

Frămîntat de impresiile ciudate din ziua aceea n-am închis ochii toată noaptea. Abia în zori mă prinse somnul și adormii așa îmbrăcat, cu capul pe masă. Parca auzeam un glas înfricoșător, demonic. Hohotea cu răutate; „Asta-i patria ta! ha, ha, ha, ha!“… Tremuram de frică! Și rîsul acela hohotea mereu, diabolic — „Ha, ha, ha, ha!“

Despre sărbătoarea aceea s-a scris a doua zi în toate ziarele țării. Ziarul guvernului publica telegrame de felicitări din toate regiunile Stradiei. Felicitările purtau o mulțime de semnături. Cei ce semnaseră își exprimau părerea de rău că n-au putut veni personal să-și arate bucuria pentru fericita însănătoșire a marelui om de stat.

Medicul special al demnitarilor a devenit dintr-o dată o personalitate. În toate ziarele au apărut declarații ale cetățenilor din cutare sau cutare ținut. Ei prețuiau meritele medicului Miron (așa-l chema), făgăduiau că-i vor cumpăra cutare ori cutare dar de preț. În unele ziare se putea citi:

„Am aflat că și orașul Kradia[1] luînd pilda de la alte orașe, pregătește pentru doctorul Miron un dar de preț. O mică statuetă de argint a lui Aesculap, care ține în mîini o călimară de argint, în jurul căreia sînt încolăciți doi șerpi auriți. În loc de ochi, șerpii vor avea diamante. Pe pieptul lui Aesculap vor fi săpate în aur următoarele cuvinte: „Cetățenii orașului Kradia, în semn de veșnică recunoștință medicului Miron pentru serviciile aduse patriei“.

Toate ziarele publicau asemenea vești. În întreaga țară se pregăteau daruri de preț pentru medic și numeroase scrisori îi aduceau mulțumiri. Cetățenii unui oraș fură cuprinși de o asemenea însuflețire încît se gîndeau să-I construiască o vilă fără seamăn, pe care intenționau să așeze o placă de marmură enormă. Pe placă voiau să sape, cu cuvinte alese, adînca mulțumire a poporului.

Se înțelege de la sine că a fost multiplicată fără întîrziere o fotografie ce înfățișa pe marele om de stat strîngînd recunoscător mina doctorului. Dedesubt se puteau citi următoarele cuvinte:

„Iți mulțumesc, Miroane, tu m-ai scăpat de boala care mă împiedica să-mi consacru toate forțele patriei mele dragi și fericite.“

„N-am făcut altceva decît să-mi îndeplinesc datoria sfîntă față de patrie!“ răspundea medicul din fotografie.

Deasupra capetelor lor, pe un nor trandafiriu, un porumbel ținea în cioc o panglică. Pe ea scria:

„Milostivul creator îndepărtează de Stradia toate relele. El o iubește.“

Deasupra porumbelului se vedea o inscripție cu litere mari: „In amintirea zilei fericite a însănătoșirii marelui om de stat Simon.“ (Paremi-se, așa-l chema, dacă mai țin bine minte).

Pe toate străzile și în hoteluri întîlneai copil cu aceste fotografii, strigînd cît îi ținea gura:

— Fotografii noi! Omul de stat Simon și medicul Miron!

După ce am citit cîteva ziare (aproape în fiecare era publicată biografia amănunțită a renumitului medic și patriot), am hotărît să merg la domnul ministru al Economiei Naționale.

Ministrul, un bătrînel cărunt, un omuleț mărunțel cu ochelari pe nas, mă întîmpină mai binevoitor decît mă puteam aștepta.

Mă pofti să mă așez într-un fotoliu lîngă biroul lui, încărcat cu cărți vechi, roase:

— Am tot dreptul să mă laud, spuse el spre uimirea mea. Nu știți cît de mulțumit sînt! Ce credeți că am descoperit?

— Vreo metodă prin care să puteți desăvîrși economia națională…

— O, nu! Ce economie? Ea merge ca pe roate prin legi perfecte. Nici nu trebuie să te gîndești la asta!

Tăcui, neștiind ce să-i răspund, în timp ce el îmi zise cu un zîmbet larg, blînd, arătîndu-mi o cogeamite carte veche:

— Ce credeți, a cui e opera asta?

Eu mă prefăcui că vreau să-mi aduc aminte, în timp ce el îmi vorbea cu același zîmbet blînd:

Iliada lui Homer!… E o ediție foarte, foarte rară!… Pronunța tacticos fiecare cuvînt și mă cerceta curios. Voia să mă vadă mirat.

Eram intr-adevăr mirat, însă din altă pricină. M-am prefăcut că m-a uimit raritatea ediției.

— Asta-i grozav! exclamai eu.

— Dar cînd o să vă spun că această ediție nu mai există?!…

— Nemaipomenit! rostii eu cu oarecare însuflețire. Mă apucai să răsfoiesc cartea, prefăcîndu-mă adine mișcat și foarte interesat.

Abia am izbutit, prin diferite întrebări, să-l îndepărtez, de la discuția despre Homer.

— Vă rog, domnule ministru, să-mi îngăduiți a vă întreba ceva în legătură cu legile acelea bune, ale economiei naționale.

— Acestea sînt legi, ca să vorbim exact, clasice. Nici o țară, vă rog să mă credeți, nu cheltuiește pentru ridicarea economiei sale atît cît cheltuiește țara noastră.

— Așa și trebuie — îl aprobai — asta-i temelia oricărei țări.

— Se înțelege, am avut acest lucru în vedere. Am reușit să întocmesc cele mai potrivite legi și să măresc bugetul pentru propășirea agriculturii și industriei din țară.

— Care este bugetul, dacă mi-e îngăduit să întreb, domnule ministru?

— Anul trecut, cînd ministerul acesta avea un alt titular, bugetul era mai mic, însă prin strădaniile mele am izbutit să-l măresc la cinci milioane dinari.

— Asta-i suficient!

— Suficient… Acum să vedeți, în lege este introdus următorul punct: „Cerealele și semănăturile în general, trebuie să rodească bine, să fie cit mai îmbelșugate.“

— E o lege importantă, zisei.

Ministrul zîmbi mulțumit, apoi continuă:

— Mi-am împărțit subalternii din departamentul meu în așa fel, încît fiecare sat are cam cinci funcționari, dintre care cel mai vîrstnic conduce dezvoltarea economiei și agriculturii din sat. În fiecare plasă, există un econom al plășii și un numeros personal funcționăresc, iar peste ei sînt economii ținutului, în total douăzeci.

Fiecare dintre economii ținutului este șeful funcționarilor săi și urmărește dacă slujbașii își fac datoria, dacă lucrează pentru dezvoltarea agriculturii în ținutul respectiv. Prin el, ministerul (care are douăzeci de servicii cu cile un șef și un mare număr de funcționari) ține legătura cu tot ținutul. Fiecare șef de serviciu din minister ține, la rîndul lui, legătura cu cîte un econom al ținutului, iar aceștia raportează ministrului prin secretarii lor personali.

— Nu este o administrație cam mare? îndrăznii eu să observ.

— Foarte mare. Ministerul nostru are cea mai mare arhivă din toate ministerele. Toată ziua funcționarii n-au timp să-și scoată nasul din acte.

După o scurtă tăcere, ministrul continuă:

— Dar eu am mai făcut ceva. În fiecare sat există cîte o bibliotecă. Ea trebuie să aibă cărți despre plugărie, albinârit, despre toate cîte sînt la țară.

— Desigur că plugarii citesc bucuroși!

— Sînt obligați să citească. Cititul este ca și serviciul militar. Două ore înainte de prînz fiecare plugar este obligat să stea, vrea nu vrea, în bibliotecă, să citească (dacă nu știe carte i se citește). Deosebit de asta, plugarii obligatoriu, trebuie să asculte înalte cursuri teoretice despre plugărie, pe care Ie țin funcționarii mei.

— Păi atunci cînd mai lucrează ei cîmpul? întrebai eu foarte mirat.

— Ei, să vedeți cum e. Vi se pare de neînțeles. La prima vedere metoda e oarecum nepotrivită, însă mai tîrziu se va vedea influenta binefăcătoare a acestei reforme radicale. După credința mea nestrămutată, cel mai important lucru este ca în primul rînd să se stud!eze bine teoria. Da, teoria! După asta va fi ușor. Se va vedea că timpul petrecut cu studiul va fi recîștigat. Trebuie, domnul meu, trebuie să ai o bază puternică, o temelie sănătoasă, ca să ridici o clădire! sfîrși ministrul, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.

— Sînt de acord în totul cu concepțiile dumneavoastră geniale despre agricultură, zisei eu plin de însuflețire.

— Astfel, domnul meu, am cheltuit frumușica sumă de cinci milioane de dinari: două milioane pentru funcționari, un milion onorarii pentru cei care au întocmit manualele de agricultură, un milion pentru biblioteci și un milion diurne pentru funcționari. Exact cinci milioane.

— Ați săvîrșit minuni, domnule ministru!… Vă ocupați serios de cultivarea plugarilor.

— Acum am dat o ordonanță care prevede ca plugarii să studieze și manualele de limba greacă și limba latină. După ce termină munca la cîmp, ei pot învăța la perfecție limbile clasice, înnobilîndu-se. În fiecare bibliotecă sînt cărți de Homer, Tacit, Patercul, și o mulțime de alte opere geniale din literatura clasică.

— Minunat! exclamai eu înălțîndu-mi miinile. M-am ridicat, l-am salutat pe domnul ministru și am șters-o. În cap îmi zbîrnîiau reformele lui curioase pe care nu le puteam pricepe.

(pagina următoare)

 

[1] Nume imaginar de la verbul krasti – a fura (în limba sîrbă) (n.r.)

Stradia (1/12)

Într-o carte veche am citit o povestire ciudată. Naiba știe cum de mi-a căzut în mînă cartea aceea din vremuri caraghioase, pe cînd erau o sumedenie de legi liberale, fără să existe însă libertate, și cînd se țineau discursuri și se scriau cărți despre economia agrară, însă nu se semăna nici un petic de pămînt; pe-atunci te loveai la tot pasul de precepte morale, dar morala lipsea, în podurile caselor zăceau grămezi de cărți despre logică, însă judecată nu prea găseai, peste tot se vorbea cu seriozitate despre cumpătare, despre prosperitatea țării, dar în același timp se făcea risipă în dreapta și în stînga, iar cămătarii și tîlharii puteau să-și cumpere pentru cîteva parale titluri de „Mare patriot“.

Nu mă pricep, nu știu cum să numesc acea carte. N-am idee din ce gen literar face parte. (Nu am vrut să-i întreb nici pe specialiști, căci, după un vechi obicei al sîrbilor, acest caz ar fi fost trimis spre rezolvare la Curtea de Casație. Între noi fie vorba, e frumos obiceiul acesta. Oameni numiți în diferite posturi sînt plătiți ca să gîndească. Toți ceilalți sînt eliberați de gîndire și cu asta basta.) Așa după cum am arătat, nu știu din ce categorie face parte cartea aceea ciudată, însă vă pot spune că se numește Elem și autorul ei începe așa:

„Cincizeci de ani din viață i-am petrecut călătorind prin lumea largă. Am văzut multe orașe și sate, am cutreierat prin felurite țări, am cunoscut o mulțime de oameni, însă dintre toate popoarele m-a uimit nespus de mult un neam mic, un popor ce trăia într-un ținut minunat. Despre acel popor fericit vreau să vă povestesc, deși știu bine că oricui îi vor cădea aceste însemnări în mînă nu mă va crede, nici acum, nici după moartea mea…“

Șiret moșneag! Cu un asemenea început m-a momit să citesc totul, pînă la capăt. Acum, după ce le-am citit, am să arăt și altora aceste însemnări. Să nu credeți că vreau să vă conving cu orice chip să le citiți. De la început vă sfătuiesc sincer: nu e bine să le citiți. Moșul, acest scriitor, sau ce o fi el, minte în tot ceea ce povestește. Insă, de necrezut: eu cred în minciuna lui ca în adevărul cel mai luminos.

Dar iată ce spune el mai departe.

Sînt o sută de ani de-atunci. Tatăl meu, grav rănit în război, fusese luat în robie și dus departe de patrie. Acolo a cunoscut o fată din țara lui; și ea căzută în robie. S-au căsătorit și din unirea lor am venit pe lume eu. Cînd abia împlinisem nouă ani, tata muri. Insă înainte de a-și da sfîrșitul, tata mi-a povestit ore în șir fapte minunate din țara lui dragă. Mi-a vorbit despre patriotismul înflăcărat al oamenilor de-acolo, despre războaiele crîncene purtate pentru libertate, mi-a vorbit despre virtute și onoare și am înțeles că în țara aceea, totul, chiar și viața, sînt jertfite pe altarul patriei. După ce mi-a povestit trecutul glorios al poporului nostru, tata a rostit grav, ca un testament, aceste cuvinte: „Fiule, nu mi-a fost dat să mor în patria mea iubită, soarta n-a vrut ca oasele mele să se odihnească în pămîntul sfînt, udat cu sîngele meu, pentru a fi liber. Soarta nefericită a vrut să închid ochii și să n-apuc să mă încălzesc Ia razele libertății, în scumpa mea țară. Nu-mi pare rău de sîngele pe care l-am vărsat. Razele libertății te vor lumina pe tine, fiul meu; vă vor lumina pe voi, copiii noștri! Du-te, fiule, și sărută acel pămînt sfînt, iubește-l. Să ții minte că poporului nostru îi sînt hărăzite fapte mărețe; du-te, fiule, și pentru mîndria tatălui tău folosește cum se cuvine libertatea și nu uita că acea țară a fost udată și de sîngele meu, de sîngele tatălui tău, așa cum pămîntul ei a fost udat veacuri de-a rîndul de sîngele nobil al vitejilor și glorioșilor tăi strămoși…“

După aceste cuvinte, tata m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Lacrimile lui fierbinți mi-au picurat pe frunte.

— Du-te, fiule, și dumnezeu…

Au fost ultimele lui cuvinte. Și bunul meu tată și-a dat sufletul.

N-a trecut o lună de ia moartea lui și cu traista pe umăr, cu un băț în mînă, am pornit în lume să-mi caut patria glorioasă.

Cincizeci de ani am călătorit prin străinătate, am cutreierat lumea largă, dar n-am găsit nicăieri pe pămînt ceva asemănător cu țara aceea vitează, despre care tata mi-a povestit de atîtea ori.

Dar tot căutînd meleagurile țării mele, am dat peste o țară cu niște oameni interesanți. Despre această țară vă voi povesti acum.

Era zi de vară. Razele soarelui ardeau amarnic, de-ți pătrundeau parcă pînă-n creier; din pricina arșiței simțeam că amețesc. Urechile îmi vijîiau, setea mă chinuia, ochii mi se împăienjeniseră și abia îi mai puteam ține deschiși. Eram leoarcă de sudoare, hainele îmi erau pline de praf, rupte. Cum mergeam așa amărît, sleit de puteri, iată, zăresc în fața mea, în depărtare, cam la o jumătate de oră de drum, un oraș așezat între două rîuri. Simții că prind puteri noi, citai de oboseală și grăbii pasul. Ajuns aproape ce oraș, privii ^cu nesaț cele două rîuri care curgeau domol, spălînd cu apa lor zidurile cetății.

Mi-am adus atunci aminte că tata îmi povestise ceva despre un oraș minunat, unde ai noștri luptaseră crîncen. Ca prin vis, îmi vorbise de locul unde e așezat și despre două ape ce curg pe lîngă el.

Inima începu să-mi bată cu putere. Eram copleșit de emoție. Mi-am scos șapca. Vîntul îmi răcorea fruntea asudată. Ridicai ochii la cer, căzui în genunchi și exclamai printre lacrimi:

„Dumnezeule mare! Luminează-mă, ascultă ruga sărmanului tău fiu care a rătăcit prin lumea largă, căutîndu-și patria, căutînd locul unde s-a născut tatăl său…“

Vîntul adia dinspre munții albaștri, care se vedeau în depărtare. Cerul parcă tăcea și mă asculta pe mine:

„Spune-mi tu, vîntule drag, ce vii dinspre munții aceia albaștri, spune-mi tu, munții aceia sînt ai patriei mele? Spuneți-mi, rîuri dragi, voi spălați sîngele vărsat de strămoșii mei sub zidurile falnice ale mărețului oraș?“ Era tăcere în jurul meu. Însă o presimțire dulce, un glas tainic, parcă îmi spunea:

„Aceasta este țara pe care o cauți de atîta amar de vreme!“

Deodată aud un zgomot. Lîngă apă, ceva mai departe de mine văd un pescar. Barca lui era pe mal, iar el își cîrpea năvodul. Cuprins de simțăminte atît de duioase, nu-l zărisem pînă atunci. M-am apropiat de el și i-am dat binețe.

El mă privi fără să scoată o vorbă, apoi își văzu mai departe de năvod.

— Ce țară e aceea de peste apă, care se vede acolo? am întrebat tremurînd de nerăbdare să aud răspunsul.

Pescarul dădu din umeri și din mîini, mă privi, apoi spuse printre dinți:

— Păi… este și ea o țară!

— Dar cum șe numește?

— Asta nu știu. Văd că acolo e o țară, dar n-am întrebat pe nimeni cum se numește…

— Dar tu de unde ești? întreb eu.

— Păi, casa mi-e colo, la o jumătate de ceas. Acolo m-am și născut.

„Ciudat! Atunci să știi că nu este țara strămoșilor mei“, gîndii eu, apoi îl întrebai pe pescar:

— Și cum, nu știi nimic despre țara aceea? Nu este ea vestită prin nimic, oare?

Pescarul se gîndi, lăsă năvodul din mînă, apoi, amintindu-și parcă de ceva, spuse:

— Se zice că în țara aia sînt mulți porci.

— Cum, și numai prin porci e cunoscută ea?! mă mirai eu.

— Mai sînt și mulți neghiobi pe-acolo, dar puțin îmi pasă mie de asta, rosti el nepăsător și se apucă din nou să meșterească la năvodul lui.

Răspunsul nu-mi era limpede și-l întrebai din nou:

— Ce fel de neghiobi?

— Fel și fel, răspunse acesta fără să se gîndească și căscă plictisit.

— Va să zică porci și neghiobi?! Despre altceva n-ai mai auzit?…

— În afară de porci, se spune că mai sînt mulți miniștri pe-acolo, care la pensie, care în cadrul disponibil, dar ăia nu sînt vînduți în străinătate, acolo trimit numai porci.

Mă gîndii că pescarul face glume cu mine și mă înfuriai:

— Ce tot pălăvrăgești, ou cumva crezi că-s nebun?!

— Plătește-mi și te-oi trece pe malul celălalt ca să vezi și tu cu ochii tăi ce-i pe-acolo. Eu ți-am spus ce-am auzit de la alții. N-am fost niciodată în țara vecină și nici nu știu dacă toate cîte se spun sînt adevărate.

„Va să zică, nu este țara glorioșilor mei strămoși! Țara mea e vestită prin vitejii ei, prin operele ei mărețe, trecutul său e luminos“, gîndii eu. Însă pescarul, prin răspunsurile lui ciudate, mă făcuse curios și m-am hotărît să cunosc și țara aceea, după ce văzusem și cunoscusem atîtea meleaguri. M-am înțeles cu pescarul și m-am așezat în barcă.

Omul vîsli pînă la malul celălalt, primi banii după învoială și după ce mă lăsă dincolo, se întoarse la țărm.

(pagina următoare)