(pagina precedentă)

La Ministerul Instrucțiunii Publice erau, peste tot, numai savanți înnăscuți. „Aici — mi-am zis — se lucrează, într-adevăr serios.“ Cel mai neînsemnat act intrat acolo era stilizat, buchisit, cîte cincisprezece, douăzeci de zile.

Am cercetat diferite acte.

Un director scria:

„Domnului ministru al Instrucțiunii Publice,

Profesorii gimnaziului nostru n-au primit salariul de șase luni și au fost aduși în asemenea situație, încît n-au nici pîinea necesară. Situația aceasta nu mai poate continua, deoarece se știrbește nu numai autoritatea profesorilor, dar și a învățămîntului însuși.

Îmi permit a ruga respectuos pe domnul ministru să binevoiască a interveni pe lîngă domnul ministru de Finanțe, pentru grabnica ordonanțare a salariilor, pe cel puțin trei luni.“

Actul fusese îndoit iar pe verso stătea scris:

„Ministerul Instrucțiunii Publice

1. N. 5860

I—II—891

„Directorul gimnaziului X roagă ca profesorilor de la gimnaziul respectiv să li se plătească salariile pe trei luni.“

Urma apoi, un alt scris, referatul:

„Stil incorect. Topica nu corespunde regulilor sintaxei. Sînt folosite cuvinte străine ca: a permite și necesară“ (în act cuvintele străine erau subliniate cu creion roșu).

Dedesubt, caligrafia ministrului. (Un scris urît, neciteț, scris pe care-l capătă imediat, din momentul numirii, cel ce devine ministru).

„Consiliului Instrucțiunii Publice, pentru referat“.

Dedesubt se aflau alte rînduri:

2—III—891

„Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice,“

(În realitate există un singur consiliu al Instrucțiunii Publice, însă oricine poate crede că sînt cel puțin vreo treizeci de consilii secundare.)

„Înaintăm în anexă Consiliului, cererea directorului gimnaziului X, spre a analiza formele gramaticale, particularitățile stilistice și sintactice, urmînd a fi înapoiată Ministerului Instrucțiunii Publice, împreună cu rezoluția respectivă, cît mai urgent, pentru a fi rezolvată în continuare.

Din ordinul ministrului

etc.

(semnătura)“

Deoarece problema era urgentă, n-au trecut nici cincisprezece zile și Consiliul Superior al Instrucțiunii Publice s-a întrunit. Printre alte probleme a venit la rînd și cererea aceea. Consiliul a hotărît ca ea să fie trimisă spre analiză la doi specialiști. Au fost numiți specialiștii, apoi s-a trecut hotărîrea într-un proces-verbal, secretarul avînd datoria s-o rezolve.

Urmează scrisorile adresate specialiștilor:

„Domnule,

Conform rezoluției domnului ministru al Instrucțiunii Publice P. N. 5860 din 2.III.a.c. și a hotărîrii din ședința a cincisprezecea a „Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice“, ținuta la 17.III.a.c., cu nr. 2, am onoare a vă ruga să analizați actul directorului gimnaziului X din punct de vedere gramatical, sintactic și stilistic și să înaintați cît mai urgent Consiliului un referat amănunțit în acest sens.

Primiți, domnule, și cu acest prilej asigurarea deosebitei mele stime.

Președintele

Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice

(semnătura)“

O scrisoare cu conținut asemănător a fost adresată și celui de al doilea specialist.

După două luni a sosit la Consiliul Instrucțiunii Publice un referat amănunțit despre adresa directorului. La el au lucrat în colaborare cei doi specialiști.

Referatul începe așa:

„Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice,

Am citit și analizat actul directorului gimnaziului X și avem onoare a înainta Consiliului, următorul nostru punct de vedere:

Totul în natură este supus legii dezvoltării și desăvîrșirii. Așa cum de la vietățile monocelulare s-a ajuns prin dezvoltare și desăvîrșire, în decursul unui șir de veacuri, la cel mai complex organism — corpul omului, Ia fel și limba s-a dezvoltat de la sunetele nearticulate ale animalelor pînă ce, în decursul unui șir des veacuri a ajuns Ia înălțimea perfecțiunii limbilor actuale moderne.

Pentru a expune cît mai bine și mal limpede problema ne vom servi de următoarea schemă;

I. GENERALITAȚI

1. Vorbirea și apariția ei.
2. Originea limbilor contemporane.
3. Rădăcini comune (sanscrita).
4. Împărțirea limbilor pe grupe mai importante.
5. Un capitol de filologie comparată.
6. Istoria științei despre limbă.
7. Dezvoltarea științei despre limbă, in general.

II. LIMBA NOASTRA ȘI LEGILE EI DE DEZVOLTARE

1. Istoricul limbii poporului nostru.
2. Limbile înrudite.
3. Elemente comune și diferențe dintre limbile frățești, înrudite cu limba noastră.
4. Dialectele limbii comune din vechime se dezvoltă în limbi independente.
5. Dialectele limbii noastre.

III. ADRESA DIRECTORULUI

1. Originea și istoricul actului.
2. Particularitățile limbii din adresa respectivă, după particularitățile vechii limbi a Stradiei…“

Și așa mai departe. Cine ar mai putea să țină minte toate cîte erau scrise acolo. Nici eu nu știu cum le-am ținut minte pe cele înșirate pînă acum.

Apoi erau analizate problemele de specialitate a fiecărei părți, a fiecărui punct. În sfîrșit, după multe, foarte multe coli de hîrtie scrisă, se ajungea la cuvîntul încriminat a permite. Acolo se spunea:

„a permite verb. sanscr. dharh duhorh, a sări, a răsări, a țopăi (V. cartea III, pag. 15, 114, 118 b. N. S. m/ = siv. donti, e. duti, gr. εμαυριζω, l. canto, cantare, provoco, provocare (sic) c. 3xb, a sălta, a sălășlui, sălaș, sălbăticiune, /V. Se supără tigrul, sălbăticiune aprigă, G.L.P. 18/ = tună de răsună = mite cu „per“: permite /N.16. V./. S.N.O, 4.G.D.18 5c III. Vezi exemplul: Pe voinic șaptesprezece răni).

În concluzie considerăm cuvîntul a permite de origine străină și trebuie deci exclus, fiind dăunător națiunii noastre.“

Tot astfel era analizat și cuvîntul necesară apiicîndu-i-se aceeași concluzie.

După analiza topicii în genere și în amănunțime, s-a analizat topica cererii trimisă de directorul gimnaziului X și s-au făcut observațiile de specialitate:

„Stilul și particularitățile stilului în cererea respectivă se încheie cu un text amplu scris, pe cîteva coli.

„Paralela dintre limba și stilul din cererea directorului și stilul din Iliada lui Homer. (Au ajuns la concluzia că stilul lui Homer este mult mai bun.)

„În urma analizei sîntem de părere: cererea să fie înapoiată directorului gimnaziului X ca s-o corecteze, potrivit observațiilor noastre. Numai după aceea poate fi luată în considerației.“

După luni de zile, s-a întrunit consiliul, a analizat referatul, și a hotărît: cererea să fie înapoiată directorului spre a o corecta. Numai așa poate fi trimisă din nou ministerului pentru rezolvare. Domnilor referenți specialiști li se va da cîte două sute cincizeci de dinari, onorarii. Sumele se vor plăti de minister, din fondul de pensii pentru văduve sau din lefurile ușierilor.

Consiliul, cu respect, a înaintat această rezoluție spre rezolvare domnului ministru.

Și astfel actul s-a întors, de la minister (cu referatul în anexă sub nr.) la director. Trebuia să-l corecteze după observațiile și însemnările specialiștilor…

La Ministerul Instrucțiunii Publice se lămuresc temeinic toate lucrurile, se fac transcrieri amănunțite timp de o jumătate de an, pînă cînd în acte se corectează și cea mai mică greșeală gramaticală. Abia atunci se trece la operația următoare.

Cel mai mărunt act se transformă în fiecare zi, ia proporția unor dosare și devine un act enorm, încît omul abia îl poate duce în spinare.

Toți funcționarii ministerului fiind literați, se înțelege, scriu și cărți. Numai domnul ministru nu scrie nimic. În fața lui nici n-am îndrăznit să mă arăt. Toți mă sfătuiau să nu fac o astfel de încercare îndrăzneață, dacă țiu la capul meu…

Se pare că domnul ministru al Instrucțiunii Publice face toată ziua gimnastică, e om foarte nervos și îi place să se bată.

Se povestește că într-o zi s-a bătut chiar cu șeful bișericii. Capul bisericii, bun gimnast, călăreț pasionat și printre altele om nervos, se bate și el cu dragă inimă. Intr-o zi, în biserică, a lovit pe un preot cu bastonul în cap. Nimeni n-a aflat cauza acestei izbucniri. A căpătat această nervozitate — cred unii — citind prea multe cărți sfinte. Furiile lui sînt deci întemeiate și nimeni nu-i spune o vorbă.

Primul lui conflict cu ministrul a fost din pricina unei alergări de cai. Au mai intervenit și alte probleme bisericești și laice. Era vorba de educația aleasă a tineretului.

Bunăoară, șeful bisericii a căutat cu orice chip, ca în manualele școlare de religie să introducă și un capitol despre creșterea mînjilor, iar ministrul Instrucțiunii Publice, dimpotrivă, a încercat să împună un articol despre înot. Nici unul nu a vrut să cedeze și lucrurile au ajuns pînă acolo, încît nu se mai puteau suferi, unul pe altul. Ministrul, spre a-i face inimă rea adversarului, a ordonat ca în școli, la ora de zoologie să nu mai aibă cineva îndrăzneala să pomenească despre cai, viețuitoare urîcioase, ci să se vorbească elevilor despre înotul în apă rece.

Astea sînt însă lucruri mărunte. Ce înseamnă oare o mică schimbare într-un manual, cînd înseși manualele pot fi schimbate de la o zi la alta?

Nu există om cu o slujbă culturală să nu scrie manuale școlare, sau cel puțin cîte o carte pentru copiii silitori și cuminți.

Manualele, mai bine zis autorii, așteaptă la rînd. Autorii au nevoie de multe ajutoare bănești, ei trebuie răsplătiți. Se adună deci manuscrisele, se tipăresc și se recomandă școlilor, ca obligatorii pentru cursuri. Ministrul își servește, mai întîi, prietenii intimi și rudele. Tocmai s-a tipărit un manual și elevii îl cumpără repede, cînd a doua zi, un prieten mai intim al ministrului aduce alt manual. Se înțelege, ministrul, drăguț, îl servește prietenește și pe el. În aceeași zi se trimite o circulară:

„Deoarece după o lungă întrebuințare manualul (pentru cutare și cutare obiect, de cutare și cutare autor) s-a dovedit a fi necorespunzător educației elevilor, se va scoate din cursuri și se va introduce manualul cutare… (numele autorului l-am uitat.)“

Am vrut să-l vizitez și pe domnul ministru de Justiție, era însă plecat în străinătate. Plecase să viziteze niște școli pentru copiii surdomuți. Guvernul se gîndea serios ca în Stradia să înființeze cîteva școli de surdomuți. Voia să îndrepte astfel situația financiară. Problema, fiind urgenta și importantă, nu a putut suferi amînare. Îndată s-a trecut la fapte. Ministrul de Justiție a fost trimis să studieze organizarea acestor școli. Ei a primit cheltuieli de reprezentare și alte sume de bani pe deasupra, să aibă omul pe drum. A fost instalat fără întîrziere și directorul viitoarei școli pentru copiii surdomuți. Salariu frumușel și cheltuieli de reprezentare. Apoi au fost numiți învățătorii și îndată s-a început construirea unei clădiri mari, destinată locuinței directorului. Dar instituția mai avea nevoie de economi, de medic, de un inspector, de casier, ajutor de casier, de secretar, de trei-patru ajutori de secretar și de cîțiva oameni de serviciu. Și toți au fost numiți și instalați. Toți, de la director pînă la oamenii de serviciu primeau regulat salariile și așteptau mulțumiți, dar nerăbdători să înceapă munca în noile funcții. Numai directorul își frămînta mintea cum să intervină, prin ruda sa, pe lingă ministru. Voia ca în viitoarea școală să fie primiți copii complet sănătoși.

Această instituție, mai bine zis funcționarii (instituția nici nu exista) se găsea sub administrația Ministerului de Justiție, căci ministrul Instrucțiunii Publice s-a scuturat; nu voia să aibă de-a face „cu tot felul de surzi“.

Ministrul de Justiție s-a îngrijit el singur și de această instituție și și-a concentrat toată atenția asupra școlii pentru surdomuți. Treburile ministrului de Justiție au fost trecute ministrului de Război, iar cu cele ale ministrului de Război a fost însărcinat ministrul Instrucțiunii Publice, care și așa nu putea suferi cărțile și școlile. De altfel, el o rugă pe nevasta lui să se ocupe de instrucțiunea țării, în care, după cum se știe, era ea foarte pricepută, fiind o pasionată cititoare a romanelor polițiste și o mare amatoare de înghețată și ciocolată.

(pagina următoare)