Tag Archive | ordine

Conducătorul (1/3)

— Frați și prieteni, am ascultat cuvîntul vostru și acum vă rog să mă ascultați și voi pe mine. Adunările și vorbele noastre nu fac nici două parale atîta timp cît mai stăm în acest nenorocit tinut. Pe pietrele astea niciodată n-a răsărit nimic, chiar în anii cei mai ploioși, darmite acum, pe o secetă cum nu s-a mai pomenit.

— Pînă cînd o să ne tot adunăm ca să pălăvrăgim fără nici un folos? Vitele ne pier de foame; copiii ni s-or prăpădi și ei, vom muri și noi răpuși de foamete. Trebuie să alegem o altă cale. Eu cred că-i mai bine să părăsim acest ținut sterp, să plecăm în căutarea unui pămînt mai bun și mai roditor, căci aici nu se poate trai.

Așa a vorbit o dată la o adunare, cu glas stins, un locuitor dintr-un ținut sterp. Unde și cînd a fost asta, socotesc că nu vă interesează. Principalu-i să credeți că s-a întîmplat într-adevăr cîndva, într-un ținut oarecare. Atît este de aiunș. Ce-i drept, odată, mă încăpățînam să cred că tot ce vă povestesc este născocire, însă încetul cu încetul m-am dezbărat de această gravă greșeală, Acum cred cu tărie că tot ce vă voi povesti s-a întîmplat, și se va mai întîmpla undeva, cîndva. Niciodată nu voi izbuti să născocesc așa ceva.

Cei ce ascultau cuvintele acelui om aveau chipuri palide, supte, priviri întunecate. Țineau mîinile în cingătoare și se simțeau parcă înviorați la auzul acelor cuvinte. Fiecare din ei se și vedea într-un ținut bogat, unde munca este răsplătită cu rod pîrguit, greu.

„Așa e, așa e!“… aprobară ei cu glasuri stinse.

— Dar unde este ținutul, e aproape? se auzi o șoaptă tărăgănată de undeva.

— Fraților! vorbi unul cu o voce ceva mai puternică, noi trebuie să dăm ascultare acestei povețe, pentru că așa nu se mai poate. Am muncit și ne-am chinuit în zadar. Ne-am rupt și bucățica de la gură și am semănat, dar au năvălit puhoaiele și au luat și sămînța, și pămîntul, de-a lăsat piatra goală. Vreți să rămîneti aici pe vecie, ca să muncim din zori și pînă-n noapte și să fim mereu flămînzi și însetați, goi și desculți? Trebuie să plecăm în căutarea unui pămînt mai darnic, mai roditor.

— Să plecăm, să plecăm numaidecît, aici nu se mai poate trăi, se auzi un freamăt și mulțimea aceea porni așa, deodată, fără să se gîndească încotro se duce.

— Stați, fraților, încotro ați apucat-o? spuse iarăși cel care vorbise lâ început. Da, trebuie să plecăm, dar nu așa. Trebuie să știm unde o pornim, altfel s-ar putea să pierim pe drumuri în loc să ne salvăm. Propun să alegem un conducător, un om de-al nostru de care să ascultăm cu toții. El să ne călăuzească pe drumul cel mai drept.

— Să-l alegem, să-l alegem numaidecît!… strigau oamenii aceia deznădăjduiți.

Atunci s-a iscat o învălmășeală, un adevărat haos. Toți strigau, vorbeau, dar nimeni nu asculta. Nu s-auzea nici cer, nici pămînt. Mulțimea s-a risipit, apoi s-a strîns în grupuri. În fiecare grup se șușotea ceva. Apoi grupurile s-au împrăștiat și au rămas doar cîte doi, față în față. Își vorbeau repede, se trăgeau de mînecă, se întrerupeau. Apoi se adunară din nou și iarăși se porniră să vorbească toți deodată.

— Fraților, răsună o voce puternică, ce acoperi glasurile răgușite și surde. Așa nu putem face nimic. Vorbim cu toții și nimeni nu vrea să asculte. Alegem un conducător! Dar pe care dintre noi am putea să-l alegem? Care dintre noi a cutreierat mai mult și cunoaște temeinic drumurile? Ne știm bine. Eu vă spun drept, n-aș îndrăzni să-mi încredințez soarta mea și a copiilor mei nici unuia dintre cei de față. Dar spuneți-mi, ca6re dintre voi îl cunoaște pe călătorul acela care stă de azi dimineață, acolo la marginea drumului la umbră?…

S-a făcut liniște. Toți s-au întors spre străin și l-au măsurat îndelung.

Acest om, de vîrstă mijlocie, avea fața întunecată de un păr lung și o barbă deasă. Tăcea ca și înainte, și părea frămîntat de gînduri. Ciocănea în pămînt cu un baston gros.

— Ieri i-am văzut pe omul acesta cu un băiețaș. Mergeau pe uliță ținindu-se de mînă. Aseară băiatul a plecat undeva prin sat. El a rămas singur.

— Lasă, frate, lasă fleacurile și prostiile. Ne pierdem vremea degeaba. Fie cine o fi, e călător venit de departe, nu-l știe nimeni de pe aici. Sînt încredințat că el cunoaște bine drumul cel mai drept și mai bun. După cîte văd pare a fi un om foarte, deștept, pentru că tot timpul tace și gîndește. Altul ar fi sărit și s-ar fi amestecat de vreo zece ori pînă acum între noi, sau ar fi intrat în vorbă cu vreunul, dar el, de atîta vreme, stă singur-singurel și tace tot timpul.

— Da, da, tace și gîndește ceva. Asta înseamnă că e foarte deștept, hotărîră și ceilalți, și-l priviră iarăși cu atenție. Fiecare descoperea pe chipul lui cîte o trăsătură fără seamăn, sau licărirea unei inteligențe ascuțite.

N-au mai stat mult pe gînduri. Toți erau de părere că ar fi bine să-l roage pe acest călător să le fie conducător, iar ei să-l asculte și să i se supună fără cîrtire. Parcă însuși dumnezeu îl trimisese, să-i călăuzească în lume, să le găsească un ținut bogat, un pămînt mai mănos.

Aleseră din mijlocul lor zece inși, să se ducă la străin, să-i povestească păsul lor și să-l roage sa le fie conducător.

Cei zece aleși s-au dus la străinul cel tăcut și s-au înclinat în fața lui. Unul dintre ei începu să vorbească despre pămîntul sterp din ținutul lor, despre anii secetoși, despre ceasul greu în care se aflau și sfîrși astfel:

— Sîntem siliți să ne părăsim pămînturile și casele noastre, să plecăm în lume să căutăm un pămînt prietenos. Azi, cînd ne-am hotărît să plecăm din ținutul nostru, dumnezeu s-a milostivit de noi și ni te-a trimis pe tine, străine înțelept, să ne călăuzești și să ne scapi de nenorocire. În numele consătenilor mei, te rog: fii conducătorul nostru și oriîncotro vei porni tu, noi te-om urma. Tu cunoști drumurile, tu ești fără doar și poate născut într-un ținut mai fericit și mai darnic. Noi te-om asculta și ne-om supune tuturor hotărîrilor tale. Vrei, străine înțelept, să ne scapi de la pieire, vrei să ne fii conducător?

În tot timpul acestei lungi cuvîntări, străinul cel înțelept nici n-a ridicat capul. A rămas în aceieași poziție în care l-au găsit: cu capul in jos, încruntat. Tăcea, bătea cu bastonul în pămînt și gîndea. Cînd se făcu tăcere, el strecură scurt, cu răceală, printre dinți:

— Da! Vreau!

— Putem așadar pleca cu tine să căutăm un ținut mai bun?

— Puteți, răspunse străinul cel înțelept fără să ridice capul.

O mare însuflețire cuprinse mulțimea. Au venit și i-au mulțumit, unul cîte unul, cîțiva oameni, dar el n-a mai scos nici un cuvînt.

Toți s-au bucurat cînd au aflat că el primea să le fie conducător. „Abia acum — spuneau ei — se poate prețui marea bunătate ce sălășluește în sufletul acestui străin.“

El nu s-a mișcat din loc, nici capul nu și l-a ridicat să vadă cine-i vorbește. Tăcea și gîndea: la toate vorbele noastre a răspuns numai cu trei cuvinte.

— Adevărat înțelept!… Rară deșteptăciune!… — strigau ei veseli din toate părțile, jurînd cu mîna pe piept că numai dumnezeu l-a trimis la ei ca pe un înger izbăvitor. Erau atît de convinși de izbîndă, încît nimic pe lume nu le putea zdruncina această credință.

Și astfel obștea satului hotărî să pornească chiar a doua zi în zori.

(pagina următoare)

Stradia (3/12)

(pagina precedentă)

Abia apucasem să închid ușa și să-mi scot de pe haine puzderia aceea de decorații. Cînd să mă așez, să-mi trag și eu sufletul, căci eram frînt de oboseală, auzii o bătaie în ușă.

— Intră! spusei eu.

În cameră intră un om bine îmbrăcat, cu ochelari pe nas (și ca să nu mai repet, să țineți minte că în acel oraș, toți oamenii, de la mare la mic, erau încărcați de decorații. Cînd mă îndreptam spre hotel cu polițistul după mine — trebuie să, amintesc și asta — am văzut cum îl duceau la închisoare pe unul care furase niște pantofi dintr-un magazin; avea la gît o decorație. „Ce fel de ordin e ăsta?“ I-am întrebat pe polițist. — „E un ordin pentru merite culturale!“ mi-a răspuns el serios și rece. „Și care sînt aceste merite?“ — „Păi, el, știți, a fost birjar la fostul ministru al Instrucției Publice. Birjar talentat, nu glumă“, mă lămuri polițaiul.)

Așadar, iată că intră omul cu ochelari, se înclină respectuos (se înțelege, m-am înclinat și eu la fel) și mi se recomandă spunîndu-mi că e funcționar superior la Ministerul Afacerilor Străine.

— Îmi pare bine! răspunsei eu, mirat de aceasta vizită neașteptată.

— Ați venit pentru prima oară în țara noastră, domnule? mă întrebă el.

— Pentru prima oară.

— Sînteți străin?

— Străin.

— Ați nimerit la noi cum nu se poate mai bine! exclamă el cu bucurie.

Asta mă tulbură și mai mult.

— Avem un post liber de consul. Veți primi o leafă bună și o diurnă de reprezentare frumușică, sumă pe care dumneavoastră, desigur, o veți cheltui în interes personal. Sînteți o persoană în vîrstă, om cu experiență. Misiunea dumneavoastră este ușoară: propagarea ideilor naționale în regiunile locuite de cetățeni ai țării noastre aflate sub stăpînire străină. Ați venit într-a-devăr la timp; de mai bine de o lună de cînd ne zbatem să găsim o persoană potrivită acestui post atît de important. Pentru alte locuri, avem o mulțime de străini. Avem evrei, greci, aromîni… (De unde or mai fi și ăștia?!) Dar, dumneavoastră, dacă îmi este îngăduit să întreb, ce naționalitate aveți?

— Păi… cum să vă spun, nici eu singur nu știu!… zisei încurcat. Tocmai cînd începui să povestesc trista istorie a familiei mele, el mă întrerupse bătînd din palme cu însuflețire, învîrtindu-se prin cameră de bucurie, ca un titirez:

— Minunat, minunat!… Nimic mai bun!… Dumneavoastră veți putea îndeplini conștiincios această misiune sfîntă! Mă duc imediat la ministru și pește cîteva zile veți pleca în misiune! exclamă funcționarul superior, săltînd de bucurie, și alergă să raporteze ministrului mărea lui descoperire.

Cum plecă, mă așezai obosit pe pat și-mi lăsai capul între mîini. Nu-mi venea să cred că toate acestea le-am văzut și trăit eu, în țara asta. Deodată, cineva ciocăni în ușă.

— Poftim!

In cameră intră un alt domn, îmbrăcat elegant. Se recomandă funcționar superior al nu știu cărui minister. Imi spuse că potrivit dispoziției domnului ministru a venit la mine cu o chestiune esențială. Și de astă dată, îmi exprimai deosebita satisfacție și fericire pentru o asemenea cinste.

— Sînteți străin?

— Străin.

El mă privi cu respect, se înclină adînc și tocmai cînd începu să vorbească, îl întrerupsei, întrebîndu-l:

— Vă rog, domnule, spuneți-mi cum se numește țara dumneavoastră?

— N-ați știut?! exclamă el privindu-mă cu și mai mare slugărnicie.

— Stradia![1] rosti el clar și se trase cu respect doi pași înapoi.

„Ciudată întîmplare! Chiar așa se numea și măreața și viteaza țară a strămoșilor mei!“ gîndii eu, dar nu-i spusei nimic, ci-l întrebai:

— Cu ce vă pot fi de folos, stimate domn?

— A luat ființă un nou post — acela de director al bunurilor statului — și sînt trimis ca, în numele domnului ministru, să vă rog să acceptați această înaltă și patriotică funcție… Dumneavoastră, desigur, ați fost pînă acum de cîteva ori ministru?

— N-am fost niciodată.

— Niciodată!… exclamă el uluit. Atunci poate ați avut o altă funcție superioară, cu un salariu mare?!

— Niciodată.

Înaltul funcționar rămase mut de mirare. Neștiind cum să procedeze într-un asemenea caz, mă rugă să-l iert, spuse că va face cunoscut domnului ministru această discuție și plecă.

A doua zi, toate ziarele scriau despre mine. În unele se putea citi următoarea notă:

„Un om ciudat. În orașul nostru a sosit ieri un străin în vîrstă de șaizeci de ani, dar care în întreaga lui viață n-a fost niciodată ministru și nici n-a fost vreodată decorat; n-a avut niciodată vreo slujbă la stat și nici salariu. Este singurul caz din lume. După cum am aflat, acest om ciudat locuiește la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. Cei care l-au vizitat ieri spun că el nu se deosebește prin nimic de ceilalți oameni. Pentru a satisface curiozitatea stimaților noștri cititori, ne vom strădui să aflăm cît mai multe amănunte din viața acestei ființe rare. Dacă va fi posibil, vom publica în ziarul nostru de mîine și fotografia lui.“

Celelalte ziare scriau aproximativ același lucru, adăugînd doar atît:

„…Am mai aflat din surse sigure că acest om ciudat are și o importantă misiune politică.“

Ziarele guvernului dezmințeau însă asemenea știri:

„Zevzecele ziare opoziționiste, în stupiditatea lor, născocesc tot soiul de minciuni și răspîndesc printre oamenii de bună credință știri alarmante, afirmînd că străinul în vîrstă de șaizeci de ani, care a sosit ieri în țara noastră, n-a fost — după cum spun acești neghiobi — niciodată ministru, nici funcționar și n-are nici un fel de decorații. Asemenea știri le pot inventa, cu intenții rele, numai creierii tociți și seci ai colaboratorilor presei opoziționiste; dar ei nu-și vor atinge ținta, pentru că, slavă domnului, iată, a trecut o săptămînă de cînd acest cabinet a venit la putere și situația lui n-a fost zdruncinată, așa cum doresc acești prostănaci din opoziție.“

După apariția cîtorva asemenea articolașe în ziare, în jurul hotelului a început să se adune lume. Stăteau, priveau, căscau gura, unii veneau, alții plecau și așa, mereu, în jurul hotelului era adunată o gloată. Prin această mulțime mișunau vînzători de ziare și de broșuri, care urlau în gura mare:

— Un nou roman senzațional: Omul ciudat, volumul întîi!

— O carte extraordinară: Întîmplările unui bătrîn fără decorații!

Peste tot, în oraș, găseai asemenea broșuri.

Chiar și un cîrciumar și-a pus firma: „La omul ciudat“. Pe tabla firmei era desenat un om fără decorații. Lumea a început să se adune în fața acelei firme, însă poliția, în interesul moralei publice, a interzis o asemenea poză scandaloasă.

A doua zi a trebuit să mă mut la alt hotel. Am ieșit pe stradă înzorzonat, cu cîteva decorații pe piept, ca să nu fiu luat la ochi.

Ca străin, aveam posibilitatea să vizitez persoane de vază, miniștri și să cunosc secretele de stat.

Curînd am avut cinstea de a vizita pe toți miniștrii, în cabinetele lor.

Prima dată m-am prezentat la ministrul Afacerilor Străine. Chiar în clipa cînd am intrat în anticameră, unde așteptau o mulțime de oameni, ușierul le aducea ta cunoștință următoarele, strigînd cît îl ținea gura:

— Domnul ministru nu poate primi pe nimeni. S-a culcat pe divan, trebuie să se odihnească un pic!

Publicul se împrăștie, dar eu mă apropiai de ușier spunîndu-i în șoaptă:

— Dacă se poate, comunîcați-i domnului ministru că un străin dorește să intre la domnia sa.

Ușierul, cum auzi cuvîntul „străin“, se înclină cu respect și intră repede în cabinetul ministrului.

Deodată, ușa dublă, capitonată, se deschise și în prag apăru un om grăsuț, mic de statură. Mă salută cu un zîmbet tîmp și mă pofti înăuntru.

Ministrul mă conduse la un fotoliu și mă pofti să iau loc, iar el se așeză lingă mine, puse picior peste picior, se mîngîie mulțumit pe burtă și deschise discuția:

— Chiar mă bucur, domnule, că mă vizitați. Am auzit multe despre dumneavoastră… Eu, știți, voiam să mă culc, ca să mai dorm puțin… Ce să fac altceva?… N-am treabă, așa că nu știu ce să fac cu atîta timp liber!

— În ce relații vă găsiți cu țările vecine, dacă-mi este îngăduit să întreb, domnule ministru?

— Ei, cum să vă spun?… Bine, foarte bine, în toate privințele… Vă mărturisesc sincer, nici n-am avut prilejul să mă gîndesc pînă acum la asta, dar judecînd în general, foarte bine, foarte bine… nu ni s-a întîmplat nimic tău, în afară de faptul că spre nord ni s-a închis exportul porcilor, iar din sud, anuții din țara vecină atacă și jefuiesc satele noastre… Dar asta nu-i nimic… Astea-s fleacuri.

— Păcat numai de exportul de porci! Aud că aveți mulți porci în țară! zisei eu amabil.

— Slavă domnului, stat destui! Se vor consuma aici pe un preț mai mic. Dar, mă rog, ce s-ar fi întîmplat dacă mam fi avut porci?!… Tot trebuia să trăim într-un fel! îmi răspunse el cu indiferență.

Îmi spuse apoi că a studiat silvicultura, iar acum citește cu mult interes articole despre creșterea vitelor, deoarece se gîndește să-și facă rost de niște vaci și să crească viței; asta i-ar putea aduce venituri mari.

— În ce limbă citiți mai mult?

— Păi, ta limba noastră. Nu-mi place riici o limbă și nici n-am vrut să-nvăț alta. De altfel n-am avut nevoie să cunosc vreo limbă străină, în funcția aceasta nici nu-mi trebuie. Dacă va fi vreodată necesar, e așa simplu să aduc un specialist din străinătate.

— Aveți dreptate! aprobai eu spiritualele și originalele lui idei, neștiind ce altceva aș fi putut face.

— Cred că vă plac păstrăvii? mă întrebă el după o oarecare tăcere.

— N-am mîncat niciodată.

— Păcat, e un pește fin, o delicatesă. Am primit ieri cîțiva de la un prieten. Ce bunătăți!

După ce am mai discutat așa o vreme despre lucruri de mare interes, m-am scuzat față de domnul ministru că vizita mea l-a reținut poate de la importante treburi de stat. L-am salutat și am plecat.

El m-a condus curtenitor pînă la ușă.

(pagina următoare)

 

[1] Numele unei țări imaginare, de la verbul stradati – a suferi (în limba sîrbă) (n.r.)

Stradia (2/12)

(pagina precedentă)

Ceva mai departe de mal, în stînga mea, văzui o piramidă mare, de marmură. Pe ea era săpată o inscripție cu litere de aur. Curios, mă apropiai de piramidă, crezînd că voi găsi însemnate numele vitejilor glorioși, despre care îmi povestise tata. Cînd colo, ce-mi fu dat să văd! Pe marmură erau săpate cuvintele:

„De aici se întinde spre nord țara unui popor glorios și fericit, popor căruia bunul dunnezeu i-a dăruit o mare și rar întîlnită fericire: în limba lui, conform celor mai perfecte reguli gramaticale, spre mîndria țării și a poporului litera „c“ așezată înaintea literei „i“ se transformă în „ț“.[1]

Citesc o dată, citesc de două ori și nu contenesc să mă mir. Ce înseamnă oare asta?! Dar ceea ce mă mira din cale afară era că acele cuvinte erau scrise în limba mea.

„Da, da, este graiul vorbit de tatăl meu, de străbunii lui, este graiul meu. Dar nu pot crede că asta este țara mea. Tata mi-a povestit despre o altă țară“. Eram însă uimit, că întîlnisem aceeași limbă. Dar m-am gîndit că s-ar putea să existe două popoare înrudite, care au aceeași limbă, deși nu știu unul de altul. Încetul cu încetul mirarea mi s-a risipit, ba m-am simțit chiar mîndru: limba mea maternă fiind asemănătoare are chiar și acea frumoasă particularitate.

Trecui de zidurile cetății și o apucai pe calea ce ducea spre oraș. După atîta amar de drum, voiam să mă odihnesc undeva, ca lumea, într-un hotel. Mă gîndeam ca apoi, odihnit, să caut ceva de lucru și cu banii ce-oi cîștiga să-mi pot vedea mai departe de drum, să-mi caut țara.

Dar n-am făcut decît vreo cîțiva pași, cînd, deodată, în jurul meu a început să se adune Iume din toate părțile, ca în jurul unei minunății. Bărbați și femei, bătrîni și tineri, se înghesuiau, strigau, își făceau loc cu coatele, se îmbulzeau să mă vadă cît mai bine. Se strînse atîta mulțime, încît strada era ticsita și circulația se opri.

Toți oamenii aceia se zgîiau la mine, iar eu mă holbam la ei și îi pizmuiam. Căci fiecare era împodobit cu diferite decorații și colane. Rar vedeam pe cineva cu numai una sau două decorații. Toți ceilalți erau așa de înzorzonați, încît nici haina nu li se mai vedea de atîtea și atîtea decorații și colane. Unii aveau chiar prea multe. Ăștia trăgeau după ei cîte un cărucior încărcat cu stele, panglici, fel și fel de decorații, pe care nu mai fusese chip să și le agațe pe haine.

Abia puteam să mă strecor prin mulțimea aceea de oameni glorioși care mă înconjurau îmbulzindu-se să ajungă cît mai aproape de mine. Unii începuseră să se certe pentru asta. Se auzeau proteste adresate celor ce stăteau prea mult timp în apropierea mea.

— Hei, v-ați uitat ,deștul, ajunge, mai lăsați-ne și pe noi să privim.

Cum se apropia unul mai mult de mine, intra grăbit în vorbă, de teamă să nu fie dat la o parte, să nu piardă prilejul.

Mă plictiseau cu aceleași și aceleași întrebări, rostite pe un ton de mirare:

— De unde ești?… Cum, n-ai nici o decorație?…

— N-am.

— Cîți ani ai?

— Șaizeci.

— Și n-ai încă nici măcar o medalie?

— Nici una.

Unii strigau în gura mare, zblerînd către mulțime, ca niște d-ăia care prezintă monștrii la bîlci:

— Auziți, oameni buni: are șaizeci de ani și nici o decorație!

Înghesuială, gălăgie, îmbulzeală. De pe toate, străzile venea lumea în goană, se îngrămădea, căuta să-și iacă loc lîngă mine! Pînă la urmă s-a iscat și o bătaie. Atunci interveni poliția să facă ordine.

Abia am apucat și eu, înainte de a începe bătaia, să întreb pe cîte cineva pentru ce fusese decorat.

Unul mi-a spus că l-a decorat ministrul pentru servicii deosebite și jertfe aduse patriei. A mînuit banii statului un an încheiat și, în casă, la control, s-au găsit numai două mii de dinari mai puțin decît trebuiau să fie. Spunea că putea să-i cheltuiască pe toți, însă noblețea și dragostea lui de țară nu l-au lăsat să facă o asemenea faptă.

Altul primise decorația pentru că timp de o lună de zile, cît a fost paznic la niște magazii ale statului, acestea n-au luat foc.

Un altul a observat primul că prețiosul cuvînt „carte“, lucru foarte interesant, se termină cu „e“ și începe cu „c”. Și a fost decorat.

O bucătăreasă fusese decorată pentru că după cinci ani de slujbă într-o casă boiereasca a furat numai cîteva obiecte de argint și de aur.

Unul a săvîrșit o delapidare. Însă nu a avut prostescul obicei să se sinucidă. El a strigat cutezător în fața judecății:

„Am făcut ceea ce am gîndit. Acestea sînt concepțiile mele despre lume. Voi, judecați-mă. Iată-mă!“ (A făcut un pas înainte și s-a lovit cu pumnul în piept). A căpătat, mi se pare, un înalt ordin pentru „curaj cetățenesc“. Și e și drept așa!

Un moșneag a fost decorat pentru că îmbătrînise și nu murise încă.

Altul a fost decorat pentru că s-a îmbogățit în mai puțin de o jumătate de an, vînzînd statului cereale putrezite și alte asemenea mărfuri.

Un moștenitor bogat fusese distins pentru că nu a risipit moștenirea și a avut bunătatea să dăruiască săracilor cinci dinari.

Dar cine le mai ține minte pe toate? Pe fiecare dintre ei, l-am întrebat doar de cîte o decorație. Nu era cu putință să-i întreb de toate.

Așadar, cînd s-a ajuns la bătaie, a intervenit poliția, împrăștiind mulțimea. În același timp un primar — sau ce era el — a ordonat să se aducă o trăsură închisă. Și m-au vîrît în trăsura aceea păzită de polițiști înarmați. Omul se așeză lîngă mine și mă duse nu știu unde. Din toate părțile, după trăsură mulțimea alerga ca nebună.

Trăsura s-a oprit în fața unei clădiri. Era lată, joasă și neîngrijită.

— Unde sîntem acum? l-am întrebat pe primarul care mă vîrîse în trăsură.

— Asta-i poliția noastră.

Cînd cobor din trăsură, ce văd! Doi oameni se băteau chiar în față poliției. Polițiștii stăteau în jurul lor și urmăreau cu înfrigurare bătaia.

Șeful poliției și ceilalți funcționari priveau încîntați.

— De ce se bat? întreb eu.

— Păi, o ordonanță prevede ca toate scandalurile să se facă aici, sub ochii poliției, căci altfel cum ar putea șeful și ceilalți funcționari să umble prin toate ungherele orașului. Aci ne este mult mai ușor să-i supraveghem. Se ceartă doi și dacă vor să se bată, vin aici. Pe cei ce fac scandal într-un loc nepermis, îi pedepsim.

Șeful, un om gras, cu mustăți încărunțite, cu obrazul bărbierit, cu trei cute de grăsime sub bărbia-i rotundă, cînd mă văzu, era gata-gata să leșine de mirare:

— De unde ești, omule, pentru dumnezeu?!… mă întrebă el ridicînd din mîini, după ce-și mai reveni. Și se apucă să mă cerceteze din toate părțile.

Cel care venise cu mine îi spuse ceva în șoaptă; îi raporta desigur, tot ceea ce se întîmplase. Șeful se supără și mă întrebă aspru:

— De unde ești? Hai, vorbește!

M-am apucat să povestesc, pe îndelete, cine sînt, de unde vin și unde merg, dar șeful poliției se enervă și strigă:

— Bine, bine, lasă prostiile astea. Acum să-mi spui mie ceea ce mă interesează: cum ai îndrăznit să umbli pe stradă, ziua, în amiaza mare, în halul ăsta?

Mă privii, mă uitai în jur, mă pipăii, să văd dacă n-am ceva neobișnuit. Nu observai nimic, nimic. Doar am trecut prin atîtea orașe și nimeni nu m-a luat la rost.

— De ce nu latri? se răsti el la mine amabil, așa cum procedează ele obicei poliția, conform ordonanței din țara aceea. Tremura de mînie.

— Am să te bag la închisoare. Ai provocat scandal într-un loc nepermis șl ai tulburat întreg orașul cu prostia ta.

— Nu înțeleg nimic, domnule. Cu ce am greșit? Ce rău am făcut? bîiguii eu îngrozit.

— Ai îmbătrînit, dar nu știi nici ceea ce știu și copii de pe stradă… Te mai întreb încă o dată: cum ai avut îndrăzneala să mergi în halul ăsta pe stradă și să provoci dezordine și încă în locuri interzise?

— Am toate actele în regulă…

— Ești nebun, ramolitule… Ai actele în regulă, dar unde îți sînt decorațiile?

— N-am.

— Minți, gloabă bătrînă!

— N-am, zău că n-am.

— Nici una?

— Nici una.

— Cîți ani ai?

— Șaizeci.

— Și cum, la șaizeci de ani nici o decorație? Păi, unde ai trăit? În lună, sau unde?

— N-am nici una. Zău că n-am! începui eu să mă jur.

Șeful înmărmuri de mirare, căscă gura, holbă ochii la mine și nu mai spuse nici un cuvînt.

După ce-i mai trecu mînia, dădu ordin să i se aducă urgent niște decorații.

Dintr-o cameră a poliției i se aduseră îndată o mulțime de decorații, stele, panglici, ordine și mai multe medalii.

Șeful dădu ordin să mi se pună pe piept două-trei stele, o panglică, îmi agățară de gît vreo trei-patru ordine, îmi prinseră vreo cîteva pe umeri, iar după aceea, îmi mai atîmară pe haine vreo douăzeci de medalii felurite.

— Așa, frate! exclamă șeful mulțumit că a inventat un mijloc pentru prevenirea scandalurilor. Așa, adăugă el fericit. Acum mai semeni și tu a om, că altfel mi-ai fi răscolit tot orașul, așa cum arătai ca o altă aia… Ai știut că astăzi e sărbătoare?

— N-am știut.

— Ciudat! spuse el cam ofensat. După cîteva clipe de tăcere mă informă:

— Acum cinci ani, în această zi, a fost fătat calul meu pe care și astăzi îl călăresc. Înainte de masă, am primit felicitări de la cetățenii de vază, iar spre seară, în jurul orei nouă, calul meu va fi purtat cu torțe prin oraș. După aceea se va da în onoarea lui un bal grandios la cel mai mare hotel, unde sînt invitați cei mai de seamă cetățeni ai orașului.

Era cît p-aci să leșin de uimire, dar m-am stăpînit. M-am apropiat de el spunîndu-i:

— Scuzați-mă că n-am aflat de această sărbătoare a dumneavoastră și-mi pare foarte rău că nu v-am felicitat încă; dar, iată, o fac acum.

Mi-a mulțumit din toată inima pentru sentimentele sincere pe care le nutresc față de calul lui credincios. Apoi dădu ordin să fiu tratat cu ceva.

Mi-au adus vin și prăjituri, apoi mi-am luat rămas bun de la șef și am plecat cu un polițist ca să mă conducă la hotel. Împodobit cu stele și decorații, cum eram, puteam să merg pe stradă, liniștit, fără să mai atrag atenția.

Polițistul m-a condus la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. După ce hotelierul mi-a pus la dispoziție o cameră, m-am dus să mă odihnesc. Abia așteptam să rămîn singur. Voiam să reflectez la întîmplările prin care trecusem din ceasul cînd pusesem piciorul în această țară.

(pagina următoare)

 

[1] Regulă fonetică, proprie limbii sîrbo-croate (n.r.)