Conducătorul (1/3)
— Frați și prieteni, am ascultat cuvîntul vostru și acum vă rog să mă ascultați și voi pe mine. Adunările și vorbele noastre nu fac nici două parale atîta timp cît mai stăm în acest nenorocit tinut. Pe pietrele astea niciodată n-a răsărit nimic, chiar în anii cei mai ploioși, darmite acum, pe o secetă cum nu s-a mai pomenit.
— Pînă cînd o să ne tot adunăm ca să pălăvrăgim fără nici un folos? Vitele ne pier de foame; copiii ni s-or prăpădi și ei, vom muri și noi răpuși de foamete. Trebuie să alegem o altă cale. Eu cred că-i mai bine să părăsim acest ținut sterp, să plecăm în căutarea unui pămînt mai bun și mai roditor, căci aici nu se poate trai.
Așa a vorbit o dată la o adunare, cu glas stins, un locuitor dintr-un ținut sterp. Unde și cînd a fost asta, socotesc că nu vă interesează. Principalu-i să credeți că s-a întîmplat într-adevăr cîndva, într-un ținut oarecare. Atît este de aiunș. Ce-i drept, odată, mă încăpățînam să cred că tot ce vă povestesc este născocire, însă încetul cu încetul m-am dezbărat de această gravă greșeală, Acum cred cu tărie că tot ce vă voi povesti s-a întîmplat, și se va mai întîmpla undeva, cîndva. Niciodată nu voi izbuti să născocesc așa ceva.
Cei ce ascultau cuvintele acelui om aveau chipuri palide, supte, priviri întunecate. Țineau mîinile în cingătoare și se simțeau parcă înviorați la auzul acelor cuvinte. Fiecare din ei se și vedea într-un ținut bogat, unde munca este răsplătită cu rod pîrguit, greu.
„Așa e, așa e!“… aprobară ei cu glasuri stinse.
— Dar unde este ținutul, e aproape? se auzi o șoaptă tărăgănată de undeva.
— Fraților! vorbi unul cu o voce ceva mai puternică, noi trebuie să dăm ascultare acestei povețe, pentru că așa nu se mai poate. Am muncit și ne-am chinuit în zadar. Ne-am rupt și bucățica de la gură și am semănat, dar au năvălit puhoaiele și au luat și sămînța, și pămîntul, de-a lăsat piatra goală. Vreți să rămîneti aici pe vecie, ca să muncim din zori și pînă-n noapte și să fim mereu flămînzi și însetați, goi și desculți? Trebuie să plecăm în căutarea unui pămînt mai darnic, mai roditor.
— Să plecăm, să plecăm numaidecît, aici nu se mai poate trăi, se auzi un freamăt și mulțimea aceea porni așa, deodată, fără să se gîndească încotro se duce.
— Stați, fraților, încotro ați apucat-o? spuse iarăși cel care vorbise lâ început. Da, trebuie să plecăm, dar nu așa. Trebuie să știm unde o pornim, altfel s-ar putea să pierim pe drumuri în loc să ne salvăm. Propun să alegem un conducător, un om de-al nostru de care să ascultăm cu toții. El să ne călăuzească pe drumul cel mai drept.
— Să-l alegem, să-l alegem numaidecît!… strigau oamenii aceia deznădăjduiți.
Atunci s-a iscat o învălmășeală, un adevărat haos. Toți strigau, vorbeau, dar nimeni nu asculta. Nu s-auzea nici cer, nici pămînt. Mulțimea s-a risipit, apoi s-a strîns în grupuri. În fiecare grup se șușotea ceva. Apoi grupurile s-au împrăștiat și au rămas doar cîte doi, față în față. Își vorbeau repede, se trăgeau de mînecă, se întrerupeau. Apoi se adunară din nou și iarăși se porniră să vorbească toți deodată.
— Fraților, răsună o voce puternică, ce acoperi glasurile răgușite și surde. Așa nu putem face nimic. Vorbim cu toții și nimeni nu vrea să asculte. Alegem un conducător! Dar pe care dintre noi am putea să-l alegem? Care dintre noi a cutreierat mai mult și cunoaște temeinic drumurile? Ne știm bine. Eu vă spun drept, n-aș îndrăzni să-mi încredințez soarta mea și a copiilor mei nici unuia dintre cei de față. Dar spuneți-mi, ca6re dintre voi îl cunoaște pe călătorul acela care stă de azi dimineață, acolo la marginea drumului la umbră?…
S-a făcut liniște. Toți s-au întors spre străin și l-au măsurat îndelung.
Acest om, de vîrstă mijlocie, avea fața întunecată de un păr lung și o barbă deasă. Tăcea ca și înainte, și părea frămîntat de gînduri. Ciocănea în pămînt cu un baston gros.
— Ieri i-am văzut pe omul acesta cu un băiețaș. Mergeau pe uliță ținindu-se de mînă. Aseară băiatul a plecat undeva prin sat. El a rămas singur.
— Lasă, frate, lasă fleacurile și prostiile. Ne pierdem vremea degeaba. Fie cine o fi, e călător venit de departe, nu-l știe nimeni de pe aici. Sînt încredințat că el cunoaște bine drumul cel mai drept și mai bun. După cîte văd pare a fi un om foarte, deștept, pentru că tot timpul tace și gîndește. Altul ar fi sărit și s-ar fi amestecat de vreo zece ori pînă acum între noi, sau ar fi intrat în vorbă cu vreunul, dar el, de atîta vreme, stă singur-singurel și tace tot timpul.
— Da, da, tace și gîndește ceva. Asta înseamnă că e foarte deștept, hotărîră și ceilalți, și-l priviră iarăși cu atenție. Fiecare descoperea pe chipul lui cîte o trăsătură fără seamăn, sau licărirea unei inteligențe ascuțite.
N-au mai stat mult pe gînduri. Toți erau de părere că ar fi bine să-l roage pe acest călător să le fie conducător, iar ei să-l asculte și să i se supună fără cîrtire. Parcă însuși dumnezeu îl trimisese, să-i călăuzească în lume, să le găsească un ținut bogat, un pămînt mai mănos.
Aleseră din mijlocul lor zece inși, să se ducă la străin, să-i povestească păsul lor și să-l roage sa le fie conducător.
Cei zece aleși s-au dus la străinul cel tăcut și s-au înclinat în fața lui. Unul dintre ei începu să vorbească despre pămîntul sterp din ținutul lor, despre anii secetoși, despre ceasul greu în care se aflau și sfîrși astfel:
— Sîntem siliți să ne părăsim pămînturile și casele noastre, să plecăm în lume să căutăm un pămînt prietenos. Azi, cînd ne-am hotărît să plecăm din ținutul nostru, dumnezeu s-a milostivit de noi și ni te-a trimis pe tine, străine înțelept, să ne călăuzești și să ne scapi de nenorocire. În numele consătenilor mei, te rog: fii conducătorul nostru și oriîncotro vei porni tu, noi te-om urma. Tu cunoști drumurile, tu ești fără doar și poate născut într-un ținut mai fericit și mai darnic. Noi te-om asculta și ne-om supune tuturor hotărîrilor tale. Vrei, străine înțelept, să ne scapi de la pieire, vrei să ne fii conducător?
În tot timpul acestei lungi cuvîntări, străinul cel înțelept nici n-a ridicat capul. A rămas în aceieași poziție în care l-au găsit: cu capul in jos, încruntat. Tăcea, bătea cu bastonul în pămînt și gîndea. Cînd se făcu tăcere, el strecură scurt, cu răceală, printre dinți:
— Da! Vreau!
— Putem așadar pleca cu tine să căutăm un ținut mai bun?
— Puteți, răspunse străinul cel înțelept fără să ridice capul.
O mare însuflețire cuprinse mulțimea. Au venit și i-au mulțumit, unul cîte unul, cîțiva oameni, dar el n-a mai scos nici un cuvînt.
Toți s-au bucurat cînd au aflat că el primea să le fie conducător. „Abia acum — spuneau ei — se poate prețui marea bunătate ce sălășluește în sufletul acestui străin.“
El nu s-a mișcat din loc, nici capul nu și l-a ridicat să vadă cine-i vorbește. Tăcea și gîndea: la toate vorbele noastre a răspuns numai cu trei cuvinte.
— Adevărat înțelept!… Rară deșteptăciune!… — strigau ei veseli din toate părțile, jurînd cu mîna pe piept că numai dumnezeu l-a trimis la ei ca pe un înger izbăvitor. Erau atît de convinși de izbîndă, încît nimic pe lume nu le putea zdruncina această credință.
Și astfel obștea satului hotărî să pornească chiar a doua zi în zori.
Stradia (11/12)
A doua zi guvernul a căzut. Pe străzi, în cafenele, în toate casele, răsunau cîntece vesele. Din toate părțile Stradiei au și început să sosească grupuri de cetățeni. Ei salutau în numele poporului, noul guvern. Ziarele publicară o mulțime de adrese de felicitare. Toate însă, semănau leit. Singura deosebire: numele și iscălitura. Iată două:
„Președintelui Consiliului de Miniștri, domnului…
Domnule președinte,
Patriotismul dumneavoastră, strălucita dumneavoastră capacitate depusă pe altarul patriei noastre dragi, sînt cunoscute întregii Stradii. Populația ținutului nostru clocotește de bucurie de cînd a auzit că ați venit la conducerea țării. Fiecare e ferm convins că dumneavoastră cu colegii ce cu onoare vă secondează, sînteți, singurii, capabili să scoateți țara noastră din aceste împrejurări teribile și grele, din această mizerie, în care au aruncat-o, printr-o activitate dăunătoare și nepatriotică, predecesorii dumneavoastră.
Printre lacrimi de bucurie strigăm: Trăiască!
În numele a cinci sute de cetățeni
(Iscălitura unui negustor)
Sau următoarea declarație:
„Pînă astăzi am fost partizanul fostului cabinet, însă astăzi, o dată cu venirea noului guvern, m-am încredințat că fostul guvern a lucrat în dauna țării iar cabinetul de astăzi e unicul în stare să ducă țara noastră pe drumul cel mai bun, fiind întruchiparea marilor idealuri naționale. Declar că de astăzi voi da sprijinul meu dezinteresat actualului guvern și că, orîcînd și în tot locul voi condamna vechiul guvern de tristă memorie de care sîntem scîrbiți toți oamenii cinstiți din țară.“
Semnătura
Cu o zi înainte citisem în numeroase ziare articole elogioase la adresa fastului guvern. Acum citeam articole incriminatorii. Fostul guvern era aspru criticat. Noului cabinet i se aduceau osanale pe pagini întregi.
Răsfoind colecțiile acestor ziare de la începutul anului, am observat însă ceva interesant: la venirea fiecărui guvern se repetau aceleași și aceleași articole. Fiecare guvern nou era salutat cu entuziasm și numit „salvator“, iar guvernul căzut era hulit, acuzat și calificat în fel și chip: trădător, dezgustător, vătămător, negru, odios. Declarațiile de supunere și felicitările erau aceleași, trimise de aceiași oameni pentru fiecare nou guvern.
Funcționarii, mai ales, se grăbeau, săracii, cu declarațiile de supunere. Rar cîte unul care nu se înclina; acesta era considerat adversar. Indrăznețul își primejduia slujba. Astfel de funcționari se găseau puțini și despre ei opinia publică avea o părere foarte proastă; ei călcau în picioare un vechi obicei al Stradiei.
Am discutat eu un funcționar despre un coleg al lui care s-a încăpățînat și n-a felicitat noul guvern. A fost imediat dat afară din slujbă.
— Părea om deștept? am întrebat eu.
— De loc! Era un neghiob! mi s-a răspuns cu răceală.
— N-ași crede!
— Vă rog să mă credeți. Era chiar fanatic. Îi făcea plăcere să flămînzească cu toată familia, în loc să-și vadă de treabă, ca toți ceilalți oameni cu cap.
Pe oricine am întrebăt, avea aceeași părere despre astfel de oameni, unii îi priveau însă cu compătimire, dar și cu dispreț.
—
Noul guvern n-a anulat mandatele vechilor deputați. Deputații din fosta legislatură rămăseseră pe locurile lor. Erau hotărîți să declare că au deplină încredere în noul guvern și să tune și să fulgere împotriva cabinetului căzut de la putere.
M-a mirat foarte mult acest sistem. Curios, am intrat în vorbă cu un deputat:
— Sînt convins, cabinetul va cădea imediat! Nu este oare același Parlament?
— Nu va cădea, mi-a răspuns deputatul.
— Diar cum va putea avea noul guvern încredere în deputații opoziționiști?
— Vom vota!
— Asta ar însemna să condamnați tot ce-a făcut vechiul guvern, deci să vă trageți singuri palme, să vă condamnați activitatea parlamentară.
— Care activitate?
— Colaborarea sinceră cu vechiul guvern!
— Vom condamna numai fostul guvern, stimatul meu domn.
— Dar cum vor face asta aceiași deputați care pînă ieri au stat alături de vechiul cabinet?
— Nimic nu se schimbă.
— Nu înțeleg!
— Foarte simplu. E limpede! rosti deputatul indiferent.
— Ciudat!
— Nu-i nimic ciudat. Cineva tot va trebui să facă asta, fie că sîntem noi sau alții. Guvernul are nevoie de astfel de declarații, numai de formă. Totul este pus la cale, cred după modelul țărilor străine, însă cu deosebire că la noi deputații fac numai ceea ce dorește guvernul.
— Atunci de ce mai e nevoie de un parlament?
— Păi, cum să vă spun, numai de formă. Tre¬buie să avem și noi un parlament, un guvern parlamentar, înțelegi…
— Ei, acum chiar înțeleg! i-am răspuns uluit și încurcat.
—
Într-adevăr, deputații au dovedit că înțeleg să-și prețuiască patria. Pentru ea și-au jertfit, fără să crîcnească, mîndria și obrazul.
În Parlament lucrurile au mers repede:
— Strămoșii noștri au luptat eroic pentru țară, iar noi mai stăm să ne gîndim dacă e bine sau nu să ne sacrificăm cinstea? a strigat un deputat.
— Așa este! au răsunat aprobări din toate părțile.
Întîi s-a dat vot de încredere noului guvern și vot de blam pentru activitatea celui vechi. După asta guvernul a propus niște schimbări la cîteva legi. Propunerea a fost primită în unanimitate. Așa cum erau înainte, legile acelea împiedicau cîteva rude și cîțiva prieteni ai noilor miniștri să ocupe funcții mai mari la stat.
În sfîrșit, după ce au fost aprobate, peste prevederile bugetare, toate viitoarele cheltuieli ale noului guvern, ședința s-a ridicat și deputații, obosiți de atîtea probleme de stat, au plecat pe la casele lor să se mai odihnească puțin. Membrii cabinetului, trecînd cu succes peste aceste obstacole, mulțumiți de încrederea poporului, au organizat seara o agapă minunată. Să se veselească și ei la un pahar de vin, că prea multe griji ale patriei apăsau pe umerii lor.
Stradia (6/12)
Cînd m-am dus să-l vizitez pe ministrul de Finanțe am fost primit imediat, deși, după cum spunea el, avea multe treburi.
— Bine că ați venit, domnule! Ați sosit la timp; am să mă mai odihnesc puțin. Am lucrat pînă acum, credeți-mă, mă doare capul! rosti ministrul și se uită la mine cu un aer obosit, chinuit.
— Într-adevăr, misiunea dumneavoastră este grea, depuneți o muncă uriașă. Fără îndoială că ati meditat la vreo importantă problemă financiară!
— Ieri și azi, trei ceasuri încheiate am lucrat la rezolvarea acestei probleme. Consider că am dreptul să apăr un lucru just… Uite, am să vă arăt un articol scris de mine pentru presă.
Așteptam cu nerăbdare să ascult faimosul articol. Voiam să aflu miezul problemei în jurul căreia se ducea o luptă desperată între ministrul de Finanțe și ministrul Construcțiilor.
Ministrul luă plin de gravitato manuscrisul, tuși de cîteva ori și citi titlul:
„Încă două-trei cuvinte în legătură cu problema: Pină unde se întindea în timpurile vechi granița sudică a patriei noastre“.
— Păi după cum se pare, este o lucrare istorică?!
— Istorică! răspunse ministrul, mirat de o întrebare atît de neașteptată și-mi aruncă pe deasupra ochelarilor o privire obosită.
— Dumneavoastră, ministru de Finanțe, vă ocupați de istorie?
— Dacă mă ocup de istorie? Se simțea oarecare supărare în glas. Dar asta-i știința de care mă ocup de aproape treizeci de ani și, să nu crezi că mă laud, am repurtat succese. Mă privea mustrător.
— Prețuiesc foarte mult istoria și oamenii care-și consacră viața lor acestei științe superioare, spuse eu cu amabilitate, spre a-mi repara greșeala.
— Nu numai superioară domnul meu, ci cea mai superioara, înțelegeți, da, cea mal superioară! spuse el, privindu-mă cercetător.
— Chiar așa! l-am aprobat repede.
— Uite, de pildă — zise iarăși ministrul — ce pagubă s-ar fi cauzat dacă am fi crezut, în legătură cu granița țării noastre, ceea ce a afimat colegul meu, ministrul Construcțiilor.
— E și el istoric?
— Istoric mincinos! Munca lui în domeniul istoriei aduce numai pagube. Citiți concepțiile lui despre granițele țării noastre și veți vedea totala lui lipsă de cunoștințe, și, dacă vreți, chiar și o lipsă de patriotism.
— Ce demonstrează el, dacă mi-e îngăduit să-ntreb?
— Nu demonstrează nimic, domnul meu. Vai de demonstrația asta. El spune că vechea graniță cu țările sudice trecea pe la nord de orașul Kradia. Afirmația este necinstită! Dușmanii noștri ar putea să pretindă cu conștiința împăcată teritoriul de dincolo de Kradia. Cîte pagube aduce el prin asta sărmanei noastre țări! exclamă ministrul mîniat, cu o voce tremurîndă și îndurerată.
— Pagube enorme! strigai și eu indignat de o asemenea afirmație ce-ar fi putut dăuna grav întregii țări.
— Ca fiu al patriei am o datorie sacră. Nu voi lăsa în picioare teoria lui. Voi ridica adevărul istoric și în fața Parlamentului; să hotărască el cine are dreptate. În caz contrariu eu îmi voi prezenta demisia, deoarece asta este a doua ciocnire a mea cu ministrul Construcțiilor, tot din cauza problemelor superioare de istorie.
— Cum adică, Parlamentul poate decide și în aceste chestiuni?
— De ce nu? Parlamentul are dreptul să emită legi în toate problemele, legi obligatorii pentru oricine. Ieri un cetățean a prezentat Parlamentnlui o petiție prin care cerea ca data nașterii lui să fie socotită cu cinci ani mai înainte de a se fi născut.
— Cum se poate una ca asta? am întrebat eu surprins.
— Se poate, de ce nu?… El, să zicem, s-a născut în anul mă rog …74, iar Parlamentul a hotărît ca data nașterii lui să fie socotită în …69.
— Curios! și de ce-i trebuia asta?
— Hm, vezi că nu știi?! Numai așa are dreptul să candideze ca deputat pentru un loc vacant. Este omul nostru, va ajuta conștiincios politica guvernului.
Am rămas utît de uluit incit n-am mai izbutit să scot o vorbă. Ministrul a observat lucrul acesta și mi-a spus dojenitor:
— Să nu vă mire! Asemenea cazuri nu sînt rare. Parlamentul i-a satisfăcut unei doamne o cerere asemănătoare. Ea a cerut s-o declare cu zece ani mai tînără. Altă doamnă din înalta societate a cerut Parlamentului să dea o hotărîre competentă în care să fie recunoscută mamă a doi copii, desigur, moștenitori legali ai bogatului ei soț. Avînd prieteni înțelegători și cu influență, i s-a satisfăcut această cerere naivă și nobilă și acum este considerată mamă a doi copii.
— Și unde-s copiii?
— Care copii?
— Copiii de care vorbești!
— Aha! Păi n-are oopii. N-ați înțeles? Ea se consideră însă, în urma hotărîrii Parlamentului, mamă a doi copii. Numai așa s-a pus capăt certurilor sîcîitoare dintre ea și soțul ei.
— Asta n-o mai înțeleg! i-am spus-o făra amabilitate.
— Cum nu înțelegeți?… E un lucru elementar! Negustorul acela bogat, soțul doamnei despre care vorbim, n-are copii. Înțelegeți? E simplu.
— Înțeleg.
— Ei bine, fiți atent: cum el e foarte bogat, dorea să aibă copii care să-i moștenească averea colosală. N-avea copii, săracu, și s-au iscat neînțelegeri între el și soția lui. Soția, așa cum vă spuneam, a înaintat o cerere Parlamentului și Parlamentul i-a rezolvat-o întocmai cum a dorit ea.
— Și acum, bogatul negustor e mulțumit?
— Se înțelege că-i mulțumit. Omul s-a liniștit pe deplin. Azi își adoră soția.
Și discuția noastră a decurs liniștită mai departe. Am discutat despre multe lucruri, dar domnul ministru de Finanțe n-a scos nici un cuvințel despre problemele financiare.
În cele din urmă mi-am făcut curaj și l-am întrebat sfios:
— Dar finanțele cum sînt organizate în țara dumneavoastră, domnule ministru?
— Foarte bine, îmi răspunse el cu mîndrie și adăugă: principalul este să alcătuiești un buget perfect. Celelalte merg de la sine, ușor.
— Cîte milioane cuprinde bugetul anual al țării dumneavoastră?
— Mai mult de optzeci de milioane de dinari. Și iată cum este împărțit: pentru foștii miniștri, fie că sînt la pensie sau în cadrul disponibil — treizeci de milioane, pentru procurarea decorațiilor — zece milioane, pentru introducerea spiritului de economie în țară — cinci milioane.
— Scuzați-mă, domnule ministru, că vă întrerup… Nu înțeleg de ce ați alocat cinci milioane pentru introducerea spiritului de economie?
— Ehei, domnul meu, economia este cel mai important lucru cînd e vorba de finanțe. Noutatea asta nu există nicăieri, în întreaga lume. Pe noi nevoia ne-a învățat. Situația financiară fiind extrem de proastă, am hotărît să jertfim această sumă spre a ajuta poporul. Vrem să-l sprijinim cît mai mult. De-acum totul o să meargă mai bine, căci într-un timp scurt s-a plătit autorilor de cărți exact un milion. Chiar eu am început să scriu lucrarea Economia poporului nostru în vremuri străvechi. Fiul meu scrie cartea: Influența economiei asupra progresului cultural al poporului, iar fiica mea a și scris pînă acum două povestiri pentru popor. Ea arată în acele capodopere cum trebuie să faci economii. Acum scrie povestirea Liubița cea risipitoare și Mița cea chibzuită.
— Cred că va fi o povestire frumoasă?!
— Chiar foarte frumoasă. în ea se arată cum s-a prăpădit Liubița din cauza dragostei. Mița însă nu s-a gîndit la dragoste și s-a măritat cu un mare bogătaș. Mița știa să facă economii, punea ban lîngă ban. „Și dumnezeu îl ajută pe cel care economisește“, așa se termină povestirea.
— Va avea mare înrîunre asupra poporutui! recunoscui eu plin de însuflețire.
— Se înțelege — continuă domnul ministru — o influență salvatoare. Să vedeți, de pildă, de cînd a fost introduse spiritul de economie, fiica mea și-a strîns peste o sută de mii de dinari pentru zestea ei.
— Este deci ceî mar important capitol din buget…
— Desigur, însă a test greu să ajungem la o idee atît de fericită. Celelalte capitole din buget existau și înainte de a fi eu ministru. Bună-oară, pentru sărbătorile naționale — cinci milioane, pentru fondurile secrete ale guvernului — zece milioane, pentru poliția secretă — cinci milioane, pentru susținerea șf întărirea poziției guvernului — cinci milioane, pentru cheltuielile de reprezentare ale membrilor guvernului — o jumătate de milion. La acest punct am fost ca peste tot foarte zgîrcit. Apoi sînt toate celelalte capitole din buget mai puțin importante.
— Dar pentru instrucția publică, armată, pentru funcționari?
— Pentru armată și funcționari am rezervat vreo patruzeci de milioane, însă suma asta cade în deficitul anual obișnuit.
— Dar instrucția publică?
— Instrucția publică? Păi, ea se înțelege, intră la cheltuielile neprevăzute.
— Nu pricep cu ce acoperiți un deficit atît de mare?
— Cu nimic! Cu ce se poate acoperi? Un deficit se adaugă la altul. Cînd se adună mai multe deficite, lansăm repede un împrumut și tot așa mergem înainte. Pe de altă parte, ne străduim ca unele capitole ale bugetului să fie excedentare. Eu, cel dintîi, am făcut economii în ministerul meu. Colegii mei mă vor imita. Economia este, ca să zic așa, baza bunăstării oricărei țări. Ieri, în interesul spiritului de economie, am concediat un funcționar. Am făcut o economie de opt sute de dinari anual.
— Bine ați procedat, l-am aprobat eu.
— Trebuie, domnule, trebuie să începem o dată și o dată să ne preocupăm de bunăstarea poporului. Băiatul se roagă să-l primim înapoi. Nu este un funcționar rău, dar ceea ce nu se poate, nu se poate! Așa ne dictează interesele scumpei noastre patrii. „Voi lucra și pentru jumătate de leafă“, mi se milogea funcționarul acela. „Nu se poate! i-am spus. Sînt ministru numai. Nu-s banii mei, ci ai statului, bani cîștigați cu trudă. Eu trebuie să chibzuiesc serios fiecare dinar.“ Spuneți-mi vă rog, domnul meu, pot îndrăzni să arunc în vînt opt sute de dinari ai statului? Ministrul sfîrși fraza deschizînd brațele și așteptînd de la mine un răspuns pozitiv.
— Firește, aveți dreptate!
— Acum cîteva zile s-a dat o sumă de bani unui membru al guvernului să-și îngrijească soția. Dar am scos acești bani din capitolul cheltuieli neprevăzute. Dacă nu ești cu luare aminte de unde dai banii ți se poate cere socoteală!
— Care sînt veniturile țării, domnule ministru? Cred că este cel mai important capitol!
— Nu-i atît de important!… Cum să vă spun? Pur și simplu nu se știe nici pînă azi care sînt veniturile. Am citit ceva în legătură cu asta într-un ziar străin, dar cine poate ști dacă-i exact? În orice caz, sînt multe venituri, multe, fără îndoială, rosti ministrul grav, cu aerul unui specialist.
Din discuția aceea plăcută și interesantă ne-a întrerupt ușierul, care intră în cabinetul ministrului și-i aduse la cunoștință că o delegație de funcționari dorește să-i vorbească.
— Îi voi chema ceva mai tîrziu, să aștepte, îi porunci el ușierului. Apoi mi se adresă foarte amărît:
— Vă rog să mă credeți, de două-trei zile m-au dat gata audiențele. Îmi vîjîie capul. Numai cu dumneavoastră am izbutit să am o discuție cu-adevărat plăcută.
— Vin cu treburi importante?
— Da! Am avut, uitați-vă, chiar aici, la piciorul acesta o bătătură grozav de mare. Am operat-o acum patru zile și slavă domnului operația a reușit. De aceea vin funcționarii la mine împreună cu șeful lor: vor să mă felicite, să-și arate bucuria pentru reușita operației.
L-am rugat pe domnul ministru să mă ierte. II răpisem prea mult de la treburile sale de stat.
L-am salutat cu o deosebită amabilitate și am ieșit repede din cabinetul lui.
Ziarele publicau o mulțime de știri despre bătătura operată a ministrului de Finanțe:
„Funcționarii din cutare departament în frunte cu șeful lor au fost în audiență, la ora patru după-amiază, la domnul ministru de Finanțe, spre a-l felicita și a-și exprima bucuria pentru reușita operației pe care domnia-sa a suferit-o la bătătură. Domnul ministru i-a primit amabil, cu căldură. Domnul șef, în numele tuturor funcționarilor departamentului său, a ținut un impresionant discurs, iar domnul ministru le-a mulțumit tuturor pentru atenția deosebită și sentimentele lor sincere.“
Радоје Домановић 