Tag Archive | Istorie

Stradia (11/12)

(pagina precedentă)

A doua zi guvernul a căzut. Pe străzi, în cafenele, în toate casele, răsunau cîntece vesele. Din toate părțile Stradiei au și început să sosească grupuri de cetățeni. Ei salutau în numele poporului, noul guvern. Ziarele publicară o mulțime de adrese de felicitare. Toate însă, semănau leit. Singura deosebire: numele și iscălitura. Iată două:

„Președintelui Consiliului de Miniștri, domnului…

Domnule președinte,

Patriotismul dumneavoastră, strălucita dumneavoastră capacitate depusă pe altarul patriei noastre dragi, sînt cunoscute întregii Stradii. Populația ținutului nostru clocotește de bucurie de cînd a auzit că ați venit la conducerea țării. Fiecare e ferm convins că dumneavoastră cu colegii ce cu onoare vă secondează, sînteți, singurii, capabili să scoateți țara noastră din aceste împrejurări teribile și grele, din această mizerie, în care au aruncat-o, printr-o activitate dăunătoare și nepatriotică, predecesorii dumneavoastră.

Printre lacrimi de bucurie strigăm: Trăiască!

În numele a cinci sute de cetățeni

(Iscălitura unui negustor)

Sau următoarea declarație:

„Pînă astăzi am fost partizanul fostului cabinet, însă astăzi, o dată cu venirea noului guvern, m-am încredințat că fostul guvern a lucrat în dauna țării iar cabinetul de astăzi e unicul în stare să ducă țara noastră pe drumul cel mai bun, fiind întruchiparea marilor idealuri naționale. Declar că de astăzi voi da sprijinul meu dezinteresat actualului guvern și că, orîcînd și în tot locul voi condamna vechiul guvern de tristă memorie de care sîntem scîrbiți toți oamenii cinstiți din țară.“

Semnătura

Cu o zi înainte citisem în numeroase ziare articole elogioase la adresa fastului guvern. Acum citeam articole incriminatorii. Fostul guvern era aspru criticat. Noului cabinet i se aduceau osanale pe pagini întregi.

Răsfoind colecțiile acestor ziare de la începutul anului, am observat însă ceva interesant: la venirea fiecărui guvern se repetau aceleași și aceleași articole. Fiecare guvern nou era salutat cu entuziasm și numit „salvator“, iar guvernul căzut era hulit, acuzat și calificat în fel și chip: trădător, dezgustător, vătămător, negru, odios. Declarațiile de supunere și felicitările erau aceleași, trimise de aceiași oameni pentru fiecare nou guvern.

Funcționarii, mai ales, se grăbeau, săracii, cu declarațiile de supunere. Rar cîte unul care nu se înclina; acesta era considerat adversar. Indrăznețul își primejduia slujba. Astfel de funcționari se găseau puțini și despre ei opinia publică avea o părere foarte proastă; ei călcau în picioare un vechi obicei al Stradiei.

Am discutat eu un funcționar despre un coleg al lui care s-a încăpățînat și n-a felicitat noul guvern. A fost imediat dat afară din slujbă.

— Părea om deștept? am întrebat eu.

— De loc! Era un neghiob! mi s-a răspuns cu răceală.

— N-ași crede!

— Vă rog să mă credeți. Era chiar fanatic. Îi făcea plăcere să flămînzească cu toată familia, în loc să-și vadă de treabă, ca toți ceilalți oameni cu cap.

Pe oricine am întrebăt, avea aceeași părere despre astfel de oameni, unii îi priveau însă cu compătimire, dar și cu dispreț.

Noul guvern n-a anulat mandatele vechilor deputați. Deputații din fosta legislatură rămăseseră pe locurile lor. Erau hotărîți să declare că au deplină încredere în noul guvern și să tune și să fulgere împotriva cabinetului căzut de la putere.

M-a mirat foarte mult acest sistem. Curios, am intrat în vorbă cu un deputat:

— Sînt convins, cabinetul va cădea imediat! Nu este oare același Parlament?

— Nu va cădea, mi-a răspuns deputatul.

— Diar cum va putea avea noul guvern încredere în deputații opoziționiști?

— Vom vota!

— Asta ar însemna să condamnați tot ce-a făcut vechiul guvern, deci să vă trageți singuri palme, să vă condamnați activitatea parlamentară.

— Care activitate?

— Colaborarea sinceră cu vechiul guvern!

— Vom condamna numai fostul guvern, stimatul meu domn.

— Dar cum vor face asta aceiași deputați care pînă ieri au stat alături de vechiul cabinet?

— Nimic nu se schimbă.

— Nu înțeleg!

— Foarte simplu. E limpede! rosti deputatul indiferent.

— Ciudat!

— Nu-i nimic ciudat. Cineva tot va trebui să facă asta, fie că sîntem noi sau alții. Guvernul are nevoie de astfel de declarații, numai de formă. Totul este pus la cale, cred după modelul țărilor străine, însă cu deosebire că la noi deputații fac numai ceea ce dorește guvernul.

— Atunci de ce mai e nevoie de un parlament?

— Păi, cum să vă spun, numai de formă. Tre¬buie să avem și noi un parlament, un guvern parlamentar, înțelegi…

— Ei, acum chiar înțeleg! i-am răspuns uluit și încurcat.

Într-adevăr, deputații au dovedit că înțeleg să-și prețuiască patria. Pentru ea și-au jertfit, fără să crîcnească, mîndria și obrazul.

În Parlament lucrurile au mers repede:

— Strămoșii noștri au luptat eroic pentru țară, iar noi mai stăm să ne gîndim dacă e bine sau nu să ne sacrificăm cinstea? a strigat un deputat.

— Așa este! au răsunat aprobări din toate părțile.

Întîi s-a dat vot de încredere noului guvern și vot de blam pentru activitatea celui vechi. După asta guvernul a propus niște schimbări la cîteva legi. Propunerea a fost primită în unanimitate. Așa cum erau înainte, legile acelea împiedicau cîteva rude și cîțiva prieteni ai noilor miniștri să ocupe funcții mai mari la stat.

În sfîrșit, după ce au fost aprobate, peste prevederile bugetare, toate viitoarele cheltuieli ale noului guvern, ședința s-a ridicat și deputații, obosiți de atîtea probleme de stat, au plecat pe la casele lor să se mai odihnească puțin. Membrii cabinetului, trecînd cu succes peste aceste obstacole, mulțumiți de încrederea poporului, au organizat seara o agapă minunată. Să se veselească și ei la un pahar de vin, că prea multe griji ale patriei apăsau pe umerii lor.

(pagina următoare)

Stradia (6/12)

(pagina precedentă)

Cînd m-am dus să-l vizitez pe ministrul de Finanțe am fost primit imediat, deși, după cum spunea el, avea multe treburi.

— Bine că ați venit, domnule! Ați sosit la timp; am să mă mai odihnesc puțin. Am lucrat pînă acum, credeți-mă, mă doare capul! rosti ministrul și se uită la mine cu un aer obosit, chinuit.

— Într-adevăr, misiunea dumneavoastră este grea, depuneți o muncă uriașă. Fără îndoială că ati meditat la vreo importantă problemă financiară!

— Ieri și azi, trei ceasuri încheiate am lucrat la rezolvarea acestei probleme. Consider că am dreptul să apăr un lucru just… Uite, am să vă arăt un articol scris de mine pentru presă.

Așteptam cu nerăbdare să ascult faimosul articol. Voiam să aflu miezul problemei în jurul căreia se ducea o luptă desperată între ministrul de Finanțe și ministrul Construcțiilor.

Ministrul luă plin de gravitato manuscrisul, tuși de cîteva ori și citi titlul:

„Încă două-trei cuvinte în legătură cu problema: Pină unde se întindea în timpurile vechi granița sudică a patriei noastre“.

— Păi după cum se pare, este o lucrare istorică?!

— Istorică! răspunse ministrul, mirat de o întrebare atît de neașteptată și-mi aruncă pe deasupra ochelarilor o privire obosită.

— Dumneavoastră, ministru de Finanțe, vă ocupați de istorie?

— Dacă mă ocup de istorie? Se simțea oarecare supărare în glas. Dar asta-i știința de care mă ocup de aproape treizeci de ani și, să nu crezi că mă laud, am repurtat succese. Mă privea mustrător.

— Prețuiesc foarte mult istoria și oamenii care-și consacră viața lor acestei științe superioare, spuse eu cu amabilitate, spre a-mi repara greșeala.

— Nu numai superioară domnul meu, ci cea mai superioara, înțelegeți, da, cea mal superioară! spuse el, privindu-mă cercetător.

— Chiar așa! l-am aprobat repede.

— Uite, de pildă — zise iarăși ministrul — ce pagubă s-ar fi cauzat dacă am fi crezut, în legătură cu granița țării noastre, ceea ce a afimat colegul meu, ministrul Construcțiilor.

— E și el istoric?

— Istoric mincinos! Munca lui în domeniul istoriei aduce numai pagube. Citiți concepțiile lui despre granițele țării noastre și veți vedea totala lui lipsă de cunoștințe, și, dacă vreți, chiar și o lipsă de patriotism.

— Ce demonstrează el, dacă mi-e îngăduit să-ntreb?

— Nu demonstrează nimic, domnul meu. Vai de demonstrația asta. El spune că vechea graniță cu țările sudice trecea pe la nord de orașul Kradia. Afirmația este necinstită! Dușmanii noștri ar putea să pretindă cu conștiința împăcată teritoriul de dincolo de Kradia. Cîte pagube aduce el prin asta sărmanei noastre țări! exclamă ministrul mîniat, cu o voce tremurîndă și îndurerată.

— Pagube enorme! strigai și eu indignat de o asemenea afirmație ce-ar fi putut dăuna grav întregii țări.

— Ca fiu al patriei am o datorie sacră. Nu voi lăsa în picioare teoria lui. Voi ridica adevărul istoric și în fața Parlamentului; să hotărască el cine are dreptate. În caz contrariu eu îmi voi prezenta demisia, deoarece asta este a doua ciocnire a mea cu ministrul Construcțiilor, tot din cauza problemelor superioare de istorie.

— Cum adică, Parlamentul poate decide și în aceste chestiuni?

— De ce nu? Parlamentul are dreptul să emită legi în toate problemele, legi obligatorii pentru oricine. Ieri un cetățean a prezentat Parlamentnlui o petiție prin care cerea ca data nașterii lui să fie socotită cu cinci ani mai înainte de a se fi născut.

— Cum se poate una ca asta? am întrebat eu surprins.

— Se poate, de ce nu?… El, să zicem, s-a născut în anul mă rog …74, iar Parlamentul a hotărît ca data nașterii lui să fie socotită în …69.

— Curios! și de ce-i trebuia asta?

— Hm, vezi că nu știi?! Numai așa are dreptul să candideze ca deputat pentru un loc vacant. Este omul nostru, va ajuta conștiincios politica guvernului.

Am rămas utît de uluit incit n-am mai izbutit să scot o vorbă. Ministrul a observat lucrul acesta și mi-a spus dojenitor:

— Să nu vă mire! Asemenea cazuri nu sînt rare. Parlamentul i-a satisfăcut unei doamne o cerere asemănătoare. Ea a cerut s-o declare cu zece ani mai tînără. Altă doamnă din înalta societate a cerut Parlamentului să dea o hotărîre competentă în care să fie recunoscută mamă a doi copii, desigur, moștenitori legali ai bogatului ei soț. Avînd prieteni înțelegători și cu influență, i s-a satisfăcut această cerere naivă și nobilă și acum este considerată mamă a doi copii.

— Și unde-s copiii?

— Care copii?

— Copiii de care vorbești!

— Aha! Păi n-are oopii. N-ați înțeles? Ea se consideră însă, în urma hotărîrii Parlamentului, mamă a doi copii. Numai așa s-a pus capăt certurilor sîcîitoare dintre ea și soțul ei.

— Asta n-o mai înțeleg! i-am spus-o făra amabilitate.

— Cum nu înțelegeți?… E un lucru elementar! Negustorul acela bogat, soțul doamnei despre care vorbim, n-are copii. Înțelegeți? E simplu.

— Înțeleg.

— Ei bine, fiți atent: cum el e foarte bogat, dorea să aibă copii care să-i moștenească averea colosală. N-avea copii, săracu, și s-au iscat neînțelegeri între el și soția lui. Soția, așa cum vă spuneam, a înaintat o cerere Parlamentului și Parlamentul i-a rezolvat-o întocmai cum a dorit ea.

— Și acum, bogatul negustor e mulțumit?

— Se înțelege că-i mulțumit. Omul s-a liniștit pe deplin. Azi își adoră soția.

Și discuția noastră a decurs liniștită mai departe. Am discutat despre multe lucruri, dar domnul ministru de Finanțe n-a scos nici un cuvințel despre problemele financiare.

În cele din urmă mi-am făcut curaj și l-am întrebat sfios:

— Dar finanțele cum sînt organizate în țara dumneavoastră, domnule ministru?

— Foarte bine, îmi răspunse el cu mîndrie și adăugă: principalul este să alcătuiești un buget perfect. Celelalte merg de la sine, ușor.

— Cîte milioane cuprinde bugetul anual al țării dumneavoastră?

— Mai mult de optzeci de milioane de dinari. Și iată cum este împărțit: pentru foștii miniștri, fie că sînt la pensie sau în cadrul disponibil — treizeci de milioane, pentru procurarea decorațiilor — zece milioane, pentru introducerea spiritului de economie în țară — cinci milioane.

— Scuzați-mă, domnule ministru, că vă întrerup… Nu înțeleg de ce ați alocat cinci milioane pentru introducerea spiritului de economie?

— Ehei, domnul meu, economia este cel mai important lucru cînd e vorba de finanțe. Noutatea asta nu există nicăieri, în întreaga lume. Pe noi nevoia ne-a învățat. Situația financiară fiind extrem de proastă, am hotărît să jertfim această sumă spre a ajuta poporul. Vrem să-l sprijinim cît mai mult. De-acum totul o să meargă mai bine, căci într-un timp scurt s-a plătit autorilor de cărți exact un milion. Chiar eu am început să scriu lucrarea Economia poporului nostru în vremuri străvechi. Fiul meu scrie cartea: Influența economiei asupra progresului cultural al poporului, iar fiica mea a și scris pînă acum două povestiri pentru popor. Ea arată în acele capodopere cum trebuie să faci economii. Acum scrie povestirea Liubița cea risipitoare și Mița cea chibzuită.

— Cred că va fi o povestire frumoasă?!

— Chiar foarte frumoasă. în ea se arată cum s-a prăpădit Liubița din cauza dragostei. Mița însă nu s-a gîndit la dragoste și s-a măritat cu un mare bogătaș. Mița știa să facă economii, punea ban lîngă ban. „Și dumnezeu îl ajută pe cel care economisește“, așa se termină povestirea.

— Va avea mare înrîunre asupra poporutui! recunoscui eu plin de însuflețire.

— Se înțelege — continuă domnul ministru — o influență salvatoare. Să vedeți, de pildă, de cînd a fost introduse spiritul de economie, fiica mea și-a strîns peste o sută de mii de dinari pentru zestea ei.

— Este deci ceî mar important capitol din buget…

— Desigur, însă a test greu să ajungem la o idee atît de fericită. Celelalte capitole din buget existau și înainte de a fi eu ministru. Bună-oară, pentru sărbătorile naționale — cinci milioane, pentru fondurile secrete ale guvernului — zece milioane, pentru poliția secretă — cinci milioane, pentru susținerea șf întărirea poziției guvernului — cinci milioane, pentru cheltuielile de reprezentare ale membrilor guvernului — o jumătate de milion. La acest punct am fost ca peste tot foarte zgîrcit. Apoi sînt toate celelalte capitole din buget mai puțin importante.

— Dar pentru instrucția publică, armată, pentru funcționari?

— Pentru armată și funcționari am rezervat vreo patruzeci de milioane, însă suma asta cade în deficitul anual obișnuit.

— Dar instrucția publică?

— Instrucția publică? Păi, ea se înțelege, intră la cheltuielile neprevăzute.

— Nu pricep cu ce acoperiți un deficit atît de mare?

— Cu nimic! Cu ce se poate acoperi? Un deficit se adaugă la altul. Cînd se adună mai multe deficite, lansăm repede un împrumut și tot așa mergem înainte. Pe de altă parte, ne străduim ca unele capitole ale bugetului să fie excedentare. Eu, cel dintîi, am făcut economii în ministerul meu. Colegii mei mă vor imita. Economia este, ca să zic așa, baza bunăstării oricărei țări. Ieri, în interesul spiritului de economie, am concediat un funcționar. Am făcut o economie de opt sute de dinari anual.

— Bine ați procedat, l-am aprobat eu.

— Trebuie, domnule, trebuie să începem o dată și o dată să ne preocupăm de bunăstarea poporului. Băiatul se roagă să-l primim înapoi. Nu este un funcționar rău, dar ceea ce nu se poate, nu se poate! Așa ne dictează interesele scumpei noastre patrii. „Voi lucra și pentru jumătate de leafă“, mi se milogea funcționarul acela. „Nu se poate! i-am spus. Sînt ministru numai. Nu-s banii mei, ci ai statului, bani cîștigați cu trudă. Eu trebuie să chibzuiesc serios fiecare dinar.“ Spuneți-mi vă rog, domnul meu, pot îndrăzni să arunc în vînt opt sute de dinari ai statului? Ministrul sfîrși fraza deschizînd brațele și așteptînd de la mine un răspuns pozitiv.

— Firește, aveți dreptate!

— Acum cîteva zile s-a dat o sumă de bani unui membru al guvernului să-și îngrijească soția. Dar am scos acești bani din capitolul cheltuieli neprevăzute. Dacă nu ești cu luare aminte de unde dai banii ți se poate cere socoteală!

— Care sînt veniturile țării, domnule ministru? Cred că este cel mai important capitol!

— Nu-i atît de important!… Cum să vă spun? Pur și simplu nu se știe nici pînă azi care sînt veniturile. Am citit ceva în legătură cu asta într-un ziar străin, dar cine poate ști dacă-i exact? În orice caz, sînt multe venituri, multe, fără îndoială, rosti ministrul grav, cu aerul unui specialist.

Din discuția aceea plăcută și interesantă ne-a întrerupt ușierul, care intră în cabinetul ministrului și-i aduse la cunoștință că o delegație de funcționari dorește să-i vorbească.

— Îi voi chema ceva mai tîrziu, să aștepte, îi porunci el ușierului. Apoi mi se adresă foarte amărît:

— Vă rog să mă credeți, de două-trei zile m-au dat gata audiențele. Îmi vîjîie capul. Numai cu dumneavoastră am izbutit să am o discuție cu-adevărat plăcută.

— Vin cu treburi importante?

— Da! Am avut, uitați-vă, chiar aici, la piciorul acesta o bătătură grozav de mare. Am operat-o acum patru zile și slavă domnului operația a reușit. De aceea vin funcționarii la mine împreună cu șeful lor: vor să mă felicite, să-și arate bucuria pentru reușita operației.

L-am rugat pe domnul ministru să mă ierte. II răpisem prea mult de la treburile sale de stat.

L-am salutat cu o deosebită amabilitate și am ieșit repede din cabinetul lui.

Ziarele publicau o mulțime de știri despre bătătura operată a ministrului de Finanțe:

„Funcționarii din cutare departament în frunte cu șeful lor au fost în audiență, la ora patru după-amiază, la domnul ministru de Finanțe, spre a-l felicita și a-și exprima bucuria pentru reușita operației pe care domnia-sa a suferit-o la bătătură. Domnul ministru i-a primit amabil, cu căldură. Domnul șef, în numele tuturor funcționarilor departamentului său, a ținut un impresionant discurs, iar domnul ministru le-a mulțumit tuturor pentru atenția deosebită și sentimentele lor sincere.“

(pagina următoare)