Tag Archive | străin

Marea moartă (4/5)

(pagina precedentă)

A doua zi prim-pretorul a expediat urgent guvernului o notă cifrată. Era un raport despre adunarea politică din ziua precedentă. Raportul suna astfel:

„În districtul meu am descoperit un puternic curent politic potrivnic guvernului. Din oră în oră mișcarea ia proporții tot mai mari. Mă tem să nu fie pusă în primejdie dinastia. Am luat toate măsurile posibile și am folosit toate mijloacele de care dispun pentru a preîntîmpina această primejdie. Dar, cum această mișcare opoziționistă, de-a dreptul revoluționară, a apărut ca un torent, toate încercările mele au fost zadarnice. Revoluționarii s-au adunat ieri după-amiază în mare număr. Din discursurile lor dușmănoase am constatat că au principii anarhice și că pregătesc în secret o răscoală și o lovitură de stat. După eforturi uriașe, abia am reușit să împrăștii adunarea. Se puteau ivi mari primejdii deoarece unul dintre anarhiști a anunțat că vor doborî monarhia și vor introduce sistemul republican de guvernămînt.

În anexă, trimit cu respect domnului ministru, un tabel ce cuprinde numele indivizilor mai periculoși. (Primul pe listă era trecut acel cetățean original ce bea numai melanj adică „Zucker-wasser“, apoi cei trei adepți ai cafelei). Vâ rog să-mi indicați măsurile pe care să le aplic în aceste împrejurări, atît de cruciale pentru soarta patriei noastre.“

În urma unor atît de uriașe servicii aduse țării și conducerii, prim-pretorul a fost decorat și avansat în grad. Toți opoziționiștii au venit și l-au felicitat și cu asta s-a încheiat toată tărășenia.

Într-o zi l-am întrebat pe un opoziționist:

— La voi nu există oameni care se ocupă de politică?

— Au fost și d-ăștia…

— Și?

— Nimic… Prostii!

— De ce prostii?

— Ia mai lasă-mă-n pace, te rog! Cine să se ocupe cu treburi de astea?! A încercat o dată unul!

— Și ce-a făcut?

— Om prost! Ce putea să facă? Știm cu toții și cine este și de unde e, al cui e și ce mănîncă în casă. Tat’su a fost meseriaș, om de nimic, iar el a plecat în străinătate la studii și a hoinărit pe-acolo. Apoi s-a întors aici și a început să-mi pălăvrăgească: că trebuie așa, că trebuie pe dincolo și cîte și mai cîte. Ba despre regim, ba despre legi, ba despre constituție, ba despre drepturile cetățenești, despre libertatea întrunirilor, despre alegeri… fel de fel de aiureli din astea.

— Și dumneata ce i-ai răspuns?

— Nimic! Ce să-i răspund? Mă uitam la el și rîdeam. ÎI cunoșteam bine. N-avea pur și simplu ce să mănînce și pe lîngă asta îl cunosc și pe tat’su, îi cunosc și familia. Cum adică, unul ca ăsta să-mi spună mie ce-i aia constituție și libertate?!

— Poate știa el ceva?! zisei eu.

— Vezi-ți de treabă, îl cunosc eu bine,

— Și ce-a mai făcut?

— Ce să facă!?… Citește niște cărți, umblă din loc în loc, face agitație, adună vreo cîțiva și ține cu ei niște întruniri. A fost arestat, pedepsit și exilat. I-am spus eu o dată : „Ce te ții, mă, de fleacuri și nu-ți cauți de treabă? Nu vezi că ești prost?!“

— Dar alții ce-i spun?

— Se prăpădesc oamenii de rîs. Să vezi ce rîs a fost cînd a ieșit din închisoare și a trecut pe stradă: „Ai găsit, mă, con¬stituția? l-a întrebat unul și toată strada a început să rîdă. Mamâ-mamă, cîte glume s-au făcut pe socoteala lui, de-au rămas de pomină. Cîteodată îți venea să mori de rîs. Și azi i-a rămas porecla, Toma Constituție! Opoziționistul nu s-a mai putut abține și s-a pornit să rîdă în hohote, cu lacrimi.

— Și ce s-a întîmplat cu el?

— E un prăpădit, săracul… N-are o lăscaie și statul nu-i dă serviciu… Tîmpitul. Ce bine s-au învîrtit colegii lui de școală, și el, vai de viața lui. Și-a făcut-o singur. Altfel prietenii îl laudă c-a fost cel mai pregătit și cel mai inteligent dintre toți. Dar de, cam visător. Nu-i nimic mai rău pe lume decît atunci cînd are omul sticleți la cap. Tocmai el s-a găsit să facă dreptate! Toată lumea-i mulțumită, numai el vrea altceva.

— Ce face acum?

— Acum i-a mai venit mintea la cap. Cam tîrziu! Noi l-am vindecat de sticleți, că autoritățile n-ar fi izbutit să facă nimic din el, așa de încăpățînat era. Am început să ne batem joc de ei și diavolii ăia mici l-au poreclit „Constituție“. Azi așa, mîine așa, oamenii rîdeau de el oriunde îl întîlneau. S-a împotrivit el cît s-a împotrivit dar pînă la urmă n-a avut încotro… Îmi pare rău de el, sărmanul! N-a fost om rău!… Acum e așezat, serios, nu se mai ține de prostii. E retras, închis, rar cînd mai stă de vorbă cu cineva. E sărac lipit pămîntului, dar mulți îl ajută. Ni-e milă de el, ce să-i facem? El singur e vinovat!

— Și astăzi cum se poartă oamenii cu el?

— Frumos!… Nu-l mai ia nimeni în rîs. II stimăm, dar îl și compătimim, sărmanul!

Mi-a plăcut țărișoara aceea, așa că am rămas acolo mai multă vreme. Am făcut și multe cunoștințe. Minunați oameni. Pașnici, liniștiți, blînzi ca niște porumbei. Mîncau, beau, dormeau și mai lucrau din cînd în cînd cîte ceva. Fericiți oameni. Nimic nu le tulbura liniștea adîncă, nimic nu le strica armonia, nici o adiere de vînt nu se abatea peste suprafața liniștită, nemișcată, a bălții lor stătute, mucegăite, căci după părerea mea, cu o baltă stătută poate fi asemănată țărișoara despre care e vorba.

Eu le-am adus din Serbia cîteva idei și o brumă din idealurile zdrențuite moștenite de la străbuni; dar era prea puțin și s-au risipit în această țărișoară, iar eu ca hipnotizat, m-am cufundat într-o dulce motăială care îmi tihnea. Atunci mi-am dat seama că șî noi, sîrbii, avem predispoziție de a deveni într-o bună zî un popor tot atît de fericit.

Așa a trecut în țărișoara aceea, pe nesimțite, multă vreme, în liniște. Dar într-o zi, minunata armonie a fost tulburată.

Un tînăr a publicat o culegere de versuri.

Poeziile erau frumoase, străbătute de simțăminte sincere, de gînduri profunde.

Publicul a întîmpinat cartea cu dezaprobare. Nimeni n-a citit-o și nici nu dorea s-o citească; oricui îi cădea în mînă cartea, făcea o mutra acră, o răsfoia, pipăia vreo cîteva fol de parca ar fi vrut să via da calitatea hîrtiei, apoi o arunca cît colo ca pe cel mal respingător lucru din lume. Intorcea capul cu dispreț și spunea:

— Poezii?!… Fleacuri!

— Cine știe?… Poate că-s lucruri frumoase?! a îndrăznit cineva să spună.

Primul s-a închinat așezîndu-se mai bine pe scaun, l-a privit pe celălalt cu compătimire, zicînd:

— Tu ești mai nebun decît ăsta care scrie fleacurile astea! A împins cu vîrful degetelor cartea cît mai departe, strîmbîndu-se de parc-ar fi atins ceva murdar. — Ai citit-o de vorbești așa?!      .

— N-am citit-o.

— Atunci?!

— Nu susțin neapărat că-i bună, dar te întreb, poate o fi ceva interesant în ea!… Dar tu ai citit-o?

— Eu? Era supărat și oarecum ofensat de o asemenea întrebare.

— Tu!

— Eu? a întrebat el din nou și mai supărat.

— Tu, se-nțelege, pe tine te întreb.

Primul s-a închinat din nou și a ridicat nedumerit din umeri de parcă ar fi spus: „Doamne ferește! Ce întreabă și ăsta!“ Tăcea și privea mirat la prietenul lui.

— De ce te închini? Te întreb: ai citit această carte de versuri sau nu? Pentru ce te miri?

Primul s-a închinat iarăși și a spus tare:

— Acum te întreb eu: ești sau nu nebun?

— Ce înseamnă asta? Nu te înțeleg…

— Nici eu pe tine.

— Ce-i de neînțeles aici?… Te-am întrebat dacă ai citit cartea.

— Iar eu te întreb: ești întreg la minte? și luă din nou cartea și o trînti furios pe masă strigînd: Cum să citesc prostiile astea? Doar de-aș înnebuni, dar cu mintea limpede n-aș citi-o… Apoi cu voce scăzută a întrebat încet: — ÎI cunoști pe ăsta de a scris poeziile?

— Nu-l cunosc.

— Eh!… D-aia vorbești așa! făcu el strîmbîndu-se.

— Dar tu îl cunoști?

— Da, da, îl cunosc… Răspunsul lui era disprețuitor, parcă voia să spună: „Mai bine să nu fi făcut prostia asta“, deși pînă ieri, pînă la apariția poeziilor de care vorbim, fusese bun prieten cu tînărul scriitor și niciodată nu-I vorbise de rău.

Desigur și alții erau de aceeași părere, dar se-nțelege, fără să fi citit volumul de versuri.

— Ce rușine!… Poezii?… Parcă nu l-aș cu-noaște cîte parale face? zicea unul.

— Cum de nu-i e rușine?! se întreba altul.

— Omului îi ia cîteodată dumnezeu mintea. Măi, ce mai poezii!… Eu mîine aș scrie altele mult mai bune, dar nu vreau să mă compromit, cum fac alții.

Oamenii și-au schimbat pînă și atitudinea față de poet.

Cînd trecea scriitorul pe stradă, mulți își dădeau ghionți.

— Bună ziua! saluta scriitorul.

— Bună ziua, poetule! răspundea unul privindu-l pe sub sprîncene, dușmănos.

— Noroc, noroc! adăuga un altul în zeflemea.

— Salutare! spunea un al treilea făcînd o mutră plictisită, acră.

Din nefericire, însă, lucrurile nu s-au sfîrșit prin simple discuții.

Opinia publică a luat atitudine față de tînărul poet. Chiar și acei care înainte aveau o părere bună despre el începură să-l desconsidere, iar cusururile cele mai mici deveniră în ochii lor, vicii îngrozitoare. Au spus despre poet că este ticălos, bețiv, cartofor, că e lipsit de caracter, că-i spion și, pe deasupra, și cam smintit.

— Nu știam că-i atît de nebun! spuneau unii.

— Eu, îți mărturisesc sincer, am observat încă mai demult că nu-i lucru curat cu el.

— Și eu, dar parcă nu era chiar așa smintit.

— Acum însă e rău de tot.

Și așa au început cu toții să-i facă șicane. Fiecare, oricînd se ivea prilejul, socotea o datorie a lui să-i pună bețe-n roate. Fiecare se revolta cînd îl vedea și fiecare gîndea la fel: „Ce-mi faci aici pe grozavul!… Poezii, ei…? Așteaptă și-ai să vezi, avem noi ac de cojocul tău.“

Dar cea mai mare nenorocire era că dedicase versurile logodnicei sale. Sărmana fată a plîns și a suferit mult. Opinia publică n-a trecut-o nici pe ea cu vederea.

Tatăl fetei își ieșise din minți de amărăciune. Sumele fetei lui amestecat într-o afacere atît de stupidă! De aceea se așeză la masă și-i scrise tînărului poet următoarea scrisoare:

„Domnule,

Aceste fleacuri, porcării și tîmpenii ale dumneavoastră, pe socoteala cărora lumea face haz pe stradă, le puteți dedica tatălui dumneavoastră, căruia i se potriveau bine, deoarece este cunoscut ca om de nimic, așa cum sînteți și dumneavoastră. Să nu amestecați, în tîmpeniile dumneavoastră numele fetei mele. Pînă azi casa mea n-a fost arătată cu degetul și nu vreau ca numele fetei mele să fie vînturat de toate gurile și să fie pomenit în cartea dumneavoastră stupidă. Începînd de azi, să nu îndrăzniți să mai pășiți pragul casei mele. Ați pierdut încrederea mea. În consecință, cer ca în termen de cinci zile să-mi dați satisfacție, în caz contrariu vă voi cotonogi ca pe un cotoi, în stradă sau oriunde vă voi întîlni“.

Din acea dedicație a ieșit un scandal enorm. Cum tînărul poet era funcționar, superiorul lui a scris domnului ministru următorul raport:

(Am uitat numele și prenumele poetului, dar propun să-i zicem N.N.). „N.N. funcționar al acestei instituții, de altfel om de treabă și conștiincios, s-a compromis în ultimul timp atît de mult cu nu știu ce culegere de poezii, încît, pentru prestigiul serviciului, nu mai poate fi menținut în post, în instituția noastră, deoarece se ocupă cu lucruri neserioase, ce nu fac cinste nici măcar unui precupeț, darămite unui funcționar de stat. Rog pe domnul ministru să înlăture din serviciu sau cel puțin din instituția noastră pe acest funcționar compromis, pînă cînd lucrurile se vor limpezi.“

Și ministrul l-a mutat.

Din nefericire însă, țara fiind mică, clevetirile s-au răspîndit repede, așa că acolo unde a fost mutat i-a mers și mai rău. Dar cum se putea proceda altfel cu acest zănatic ce scrisese poezii, decît să fie dat afară din slujbă, lucru pe care ministrul l-a și făcut, în interesul moralei și opiniei publice.

Opinia publică a căpătat astfel satisfacție și de atunci n-a mai apărut nici o poezie a tînărului poet. El a dispărut nu știu unde și nimeni n-a mai aflat nimic despre el.

— Păcat, om tînăr! spuneau unii.

— Și nu era om rău.

— Nu era, dar dacă l-a pus dracul să facă lucruri care nu se fac.

— Îmi pare rău de el, păcătosul!

— Ce poți face? Cine-i de vină?

Și curînd armonia se restabili din nou în mijlocul acelei societăți. Micul talaz ce se ridicase pe suprafața liniștită, nemișcată, a apei stătute, dispăruse și, astfel societatea amintită și-a continuat în tihnă dulcea picoteală.

(pagina următoare)

Conducătorul (1/3)

— Frați și prieteni, am ascultat cuvîntul vostru și acum vă rog să mă ascultați și voi pe mine. Adunările și vorbele noastre nu fac nici două parale atîta timp cît mai stăm în acest nenorocit tinut. Pe pietrele astea niciodată n-a răsărit nimic, chiar în anii cei mai ploioși, darmite acum, pe o secetă cum nu s-a mai pomenit.

— Pînă cînd o să ne tot adunăm ca să pălăvrăgim fără nici un folos? Vitele ne pier de foame; copiii ni s-or prăpădi și ei, vom muri și noi răpuși de foamete. Trebuie să alegem o altă cale. Eu cred că-i mai bine să părăsim acest ținut sterp, să plecăm în căutarea unui pămînt mai bun și mai roditor, căci aici nu se poate trai.

Așa a vorbit o dată la o adunare, cu glas stins, un locuitor dintr-un ținut sterp. Unde și cînd a fost asta, socotesc că nu vă interesează. Principalu-i să credeți că s-a întîmplat într-adevăr cîndva, într-un ținut oarecare. Atît este de aiunș. Ce-i drept, odată, mă încăpățînam să cred că tot ce vă povestesc este născocire, însă încetul cu încetul m-am dezbărat de această gravă greșeală, Acum cred cu tărie că tot ce vă voi povesti s-a întîmplat, și se va mai întîmpla undeva, cîndva. Niciodată nu voi izbuti să născocesc așa ceva.

Cei ce ascultau cuvintele acelui om aveau chipuri palide, supte, priviri întunecate. Țineau mîinile în cingătoare și se simțeau parcă înviorați la auzul acelor cuvinte. Fiecare din ei se și vedea într-un ținut bogat, unde munca este răsplătită cu rod pîrguit, greu.

„Așa e, așa e!“… aprobară ei cu glasuri stinse.

— Dar unde este ținutul, e aproape? se auzi o șoaptă tărăgănată de undeva.

— Fraților! vorbi unul cu o voce ceva mai puternică, noi trebuie să dăm ascultare acestei povețe, pentru că așa nu se mai poate. Am muncit și ne-am chinuit în zadar. Ne-am rupt și bucățica de la gură și am semănat, dar au năvălit puhoaiele și au luat și sămînța, și pămîntul, de-a lăsat piatra goală. Vreți să rămîneti aici pe vecie, ca să muncim din zori și pînă-n noapte și să fim mereu flămînzi și însetați, goi și desculți? Trebuie să plecăm în căutarea unui pămînt mai darnic, mai roditor.

— Să plecăm, să plecăm numaidecît, aici nu se mai poate trăi, se auzi un freamăt și mulțimea aceea porni așa, deodată, fără să se gîndească încotro se duce.

— Stați, fraților, încotro ați apucat-o? spuse iarăși cel care vorbise lâ început. Da, trebuie să plecăm, dar nu așa. Trebuie să știm unde o pornim, altfel s-ar putea să pierim pe drumuri în loc să ne salvăm. Propun să alegem un conducător, un om de-al nostru de care să ascultăm cu toții. El să ne călăuzească pe drumul cel mai drept.

— Să-l alegem, să-l alegem numaidecît!… strigau oamenii aceia deznădăjduiți.

Atunci s-a iscat o învălmășeală, un adevărat haos. Toți strigau, vorbeau, dar nimeni nu asculta. Nu s-auzea nici cer, nici pămînt. Mulțimea s-a risipit, apoi s-a strîns în grupuri. În fiecare grup se șușotea ceva. Apoi grupurile s-au împrăștiat și au rămas doar cîte doi, față în față. Își vorbeau repede, se trăgeau de mînecă, se întrerupeau. Apoi se adunară din nou și iarăși se porniră să vorbească toți deodată.

— Fraților, răsună o voce puternică, ce acoperi glasurile răgușite și surde. Așa nu putem face nimic. Vorbim cu toții și nimeni nu vrea să asculte. Alegem un conducător! Dar pe care dintre noi am putea să-l alegem? Care dintre noi a cutreierat mai mult și cunoaște temeinic drumurile? Ne știm bine. Eu vă spun drept, n-aș îndrăzni să-mi încredințez soarta mea și a copiilor mei nici unuia dintre cei de față. Dar spuneți-mi, ca6re dintre voi îl cunoaște pe călătorul acela care stă de azi dimineață, acolo la marginea drumului la umbră?…

S-a făcut liniște. Toți s-au întors spre străin și l-au măsurat îndelung.

Acest om, de vîrstă mijlocie, avea fața întunecată de un păr lung și o barbă deasă. Tăcea ca și înainte, și părea frămîntat de gînduri. Ciocănea în pămînt cu un baston gros.

— Ieri i-am văzut pe omul acesta cu un băiețaș. Mergeau pe uliță ținindu-se de mînă. Aseară băiatul a plecat undeva prin sat. El a rămas singur.

— Lasă, frate, lasă fleacurile și prostiile. Ne pierdem vremea degeaba. Fie cine o fi, e călător venit de departe, nu-l știe nimeni de pe aici. Sînt încredințat că el cunoaște bine drumul cel mai drept și mai bun. După cîte văd pare a fi un om foarte, deștept, pentru că tot timpul tace și gîndește. Altul ar fi sărit și s-ar fi amestecat de vreo zece ori pînă acum între noi, sau ar fi intrat în vorbă cu vreunul, dar el, de atîta vreme, stă singur-singurel și tace tot timpul.

— Da, da, tace și gîndește ceva. Asta înseamnă că e foarte deștept, hotărîră și ceilalți, și-l priviră iarăși cu atenție. Fiecare descoperea pe chipul lui cîte o trăsătură fără seamăn, sau licărirea unei inteligențe ascuțite.

N-au mai stat mult pe gînduri. Toți erau de părere că ar fi bine să-l roage pe acest călător să le fie conducător, iar ei să-l asculte și să i se supună fără cîrtire. Parcă însuși dumnezeu îl trimisese, să-i călăuzească în lume, să le găsească un ținut bogat, un pămînt mai mănos.

Aleseră din mijlocul lor zece inși, să se ducă la străin, să-i povestească păsul lor și să-l roage sa le fie conducător.

Cei zece aleși s-au dus la străinul cel tăcut și s-au înclinat în fața lui. Unul dintre ei începu să vorbească despre pămîntul sterp din ținutul lor, despre anii secetoși, despre ceasul greu în care se aflau și sfîrși astfel:

— Sîntem siliți să ne părăsim pămînturile și casele noastre, să plecăm în lume să căutăm un pămînt prietenos. Azi, cînd ne-am hotărît să plecăm din ținutul nostru, dumnezeu s-a milostivit de noi și ni te-a trimis pe tine, străine înțelept, să ne călăuzești și să ne scapi de nenorocire. În numele consătenilor mei, te rog: fii conducătorul nostru și oriîncotro vei porni tu, noi te-om urma. Tu cunoști drumurile, tu ești fără doar și poate născut într-un ținut mai fericit și mai darnic. Noi te-om asculta și ne-om supune tuturor hotărîrilor tale. Vrei, străine înțelept, să ne scapi de la pieire, vrei să ne fii conducător?

În tot timpul acestei lungi cuvîntări, străinul cel înțelept nici n-a ridicat capul. A rămas în aceieași poziție în care l-au găsit: cu capul in jos, încruntat. Tăcea, bătea cu bastonul în pămînt și gîndea. Cînd se făcu tăcere, el strecură scurt, cu răceală, printre dinți:

— Da! Vreau!

— Putem așadar pleca cu tine să căutăm un ținut mai bun?

— Puteți, răspunse străinul cel înțelept fără să ridice capul.

O mare însuflețire cuprinse mulțimea. Au venit și i-au mulțumit, unul cîte unul, cîțiva oameni, dar el n-a mai scos nici un cuvînt.

Toți s-au bucurat cînd au aflat că el primea să le fie conducător. „Abia acum — spuneau ei — se poate prețui marea bunătate ce sălășluește în sufletul acestui străin.“

El nu s-a mișcat din loc, nici capul nu și l-a ridicat să vadă cine-i vorbește. Tăcea și gîndea: la toate vorbele noastre a răspuns numai cu trei cuvinte.

— Adevărat înțelept!… Rară deșteptăciune!… — strigau ei veseli din toate părțile, jurînd cu mîna pe piept că numai dumnezeu l-a trimis la ei ca pe un înger izbăvitor. Erau atît de convinși de izbîndă, încît nimic pe lume nu le putea zdruncina această credință.

Și astfel obștea satului hotărî să pornească chiar a doua zi în zori.

(pagina următoare)

Stradia (12/12)

(pagina precedentă)

Noul guvern — sărmanul de el — a fost nevoit, imediat, să înceapă să gîndească. Însă noii miniștri din Stradia nu erau obișnuiți cu asemenea preocupări. Sincer vorbind, cîteva zile au ținut piept vitejește, pînă la ultimul dinar al statului. Ei au primit cu chipuri vesele și senine mari grupuri de cetățeni, au ținut discursuri strașnice despre viitorul strălucit al scumpei și chinuitei lor Stradia. Cînd se lăsa noaptea, se puneau iarăși la cale banchete costisitoare. Acolo se bea vîrtos, se cînta frumos și se țineau toasturi patriotice. Cînd prin casa de bani a statului a început să sufle vintul, domnii miniștri au început să se gîndească serios cum să iasă din această situație desperată. Pentru funcționari era ușor. Doar erau obișnuiți să nu primească salariu cîteva luni. Pensionarii, deh! oameni bătrîni, au trăit destul, le-ajunge, iar soldații, se înțelege de la sine, e mai sănătos pentru ei să se obișnuiască cu greutățile. Un ostaș călit trebuie să lupte vitejește și împotriva foamei. Pentru afaceriști și antreprenori, pentru oricare asemenea cetățean al fericitei Stradii, e floare la ureche să-și spună că plata socotelilor lor nu intră în bugetul statului din anul respectiv. Dar greu este pentru miniștri! Ei sînt nevoiți să plătească fiecare cuvînt de laudă scris despre ei. Și cîte alte lucruri nu sînt mai urgente decît problemele Stradiei!

S-au gîndit cît s-au gîndit și au ajuns la concluzia că este bine să asaneze economia națională. Au hotărît să îndatoreze țara cu un împrumut ceva mai mărișor. Cum însă pentru încheierea acestui împrumut trebuia să se cheltuiască destui bani pentru sesiunea parlamentară și pentru călătoria ministrului de Finanțe într-o țară străină, guvernul s-a gîndit să strîngă suma asta din economiile depuse de cetățeni la Banca Națională. Numai așa putea fi salvată patria care gemea de lipsuri.

În toată țara se stîrnise confuzie; unele ziare scriau despre o criză ministerială, altele afirmau că guvernul a și încheiat în mod avantajos tratativele pentru perfectarea împrumutului. Ziarele guvernamentale scriau cum că niciodată țara nu a fost într-o situație mai înfloritoare.

A început apoi să se vorbească din ce în ce mai mult despre acel împrumut salvator. Ziarele au umplut coloane întregi cu dezbaterile acestei probleme. S-a trezit peste tot un interes atît de puternic pentru împrumut, încît nu mai lipsea mult și era gata-gata să se oprească orice activitate. Și negustorii, și afaceriștii, și funcționarii, și pensionarii, și preoții — cu toții trăiau într-o așteptare febrilă, încordată. Împrumutul! Oriunde te duceai auzeai vorbindu-se numai despre împrumut, se puneau întrebări, se făceau propuneri în legătură cu împrumutul.

Miniștrii au alergat, de colo pînă colo, cînd într-o țară străină, cînd în alta. Ba pleca un ministru, ba altul, ba cîte doi; ba trei împreună. Parlamentul a fost convocat și s-a hotărît, în sfîrșit, să se facă cu orice preț împrumutul. Fiecare a plecat apoi la casa lui. Dar curiozitatea opiniei publice creștea nestăvilită.

Prietenii se întîlneau pe stradă și, în loc de salut, începeau să discute:

— Ce se mai aude cu împrumutul?

— Nu știu!

— Duc tratative?

— Sigur!

Miniștrii se duceau în diferite țări străine tot mai des și după un timp se întorceau plini de gravitate.

— A venit ministrul?

— Așa am auzit.

— S-o fi făcut ceva?

— Probabil, poate ceva favorabil!

Pînă cînd deodată ziarele guvernamentale au relatat (guvernul are întotdeauna cîteva ziare, iar fiecare ministru, unul sau două) că guvernul a dus la bun sfîrșit tratativele cu un grup străin și rezultatele sînt foarte îmbucurătoare.

„Putem afirma în mod neîndoielnic: peste o zi convenția de împrumut va fi semnată și banii vor fi aduși în țară.“

Opinia publică s-a liniștit puțin, însă ziarele guvernamentale au anunțat că peste două-trei zile va sosi în Stradia împuternicitul grupului bancar, domnul Horie, care va semna convenția.

Abia atunci tensiunea a crescut.

Întrebări, așteptare, curiozitate, nervozitate. Toate speranțele se îndreptau spre acest împuternicit. El era salvatorul. Toți vorbeau și gîndeau despre Horie. S-a răspîndit zvonul că a venit și că s-a instalat la cutare sau cutare hotel. Mulțimea era curioasă. Bărbați, femei, tineri, bătrîni, au dat năvală spre hotel. Alergau atît de grăbiți și așa se năpusteau, încît pe cei mai bătrîni și mai slabi îi călcau în picioare.

Se ivește în stradă un călător străin. Doi cetățeni l-au și văzut:

— Uite, un străin! spune unul privind cu subînțeles, de parcă ar întreba : „N-o fi ăsta Horie?!“

— Poate el o fi! își dădu celălalt cu părerea.

— Și eu tot așa cred!

După ce l-au măsurat pe străin din toate părțile și s-au convins că el trebuie să fie, au răspîndit în tot orașul vestea că l-au văzut pe Horie. Știrea asta a pătruns ca fulgerul în toate casele. Peste o oră-două, orașul vuia, orașul știa că împuternicitul a sosit, că oamenii l-au văzut personal și au discutat cu el.

Politia cotrobăia peste tot, miniștrii erau ne-liniștiți, alergau de colo pînă colo; să-l întîl- neaseă, să-i prezinte respectele lor.

Dar nu era el.

Abia a doua zi ziarele au anunțat că vestea despre sosirea lui Horie nu-i adevărată. Intr-ade-văr nu era el.

Pînă unde au ajuns lucrurile, se va vedea din cele ce urmează.

Într-o zi am ieșit în port și am văzut un vas fluvial străin. Vasul ancorase și călătorii debarcau. Discutam nu știu ce cu un cunoscut cînd deodată o mulțime de oameni s-a repezit spre vas. Unul care alerga de parcă scăpase din balamuc mă lovi și era gata să mă doboare.

— Ce-i asta?

— Cine e? au început oamenii să se întrebe unul pe altul.

— El! răspundeau unii.

— Horie?

— Da, a venit!

— Unde e? murmura mulțimea. Înghesuială, îmbulzeală! Unii se cățărau pe vas, alții se agățau, se certau și fiecare voia să fie mai aproape de el, de Horie.

Într-adevăr, s-a descoperit un străin, care se ruga și striga să fie lăsat în pace, că are treburi urgente. Omul gemea, abia vorbea, era înghesuit, turtit de lumea aceea curioasă!

Polițiștii și-au înțeles imediat misiunea: au alergat într-un suflet să-l anunțe pe șeful guvernului, pe membrii guvernului, pe primar, pe șeful bisericii și pe ceilalți demnitari ai țării, că el, însfîrșit, el a sosit!

Peste puțin timp se auziră voci în mulțime:

— Miniștrii, vin miniștrii!

Și într-adevăr miniștrii cu toți înalții demnitari ai Stradiei se grăbeau spre chei. Toți în haine de sărbătoare, cu panglici și cu medalii multe (și nu le purtau pe toate cu orice prilej, ci numai cîteva).

Pădurea de oameni s-a desfăcut în două, și străinul a rămas astfel singur, la mijloc. Miniștrii, cu tot alaiul, i-au ieșit în întîmpinare. S-au oprit fa depărtarea cuvenită, și-au descoperit capetele, s-au înclinat pînă la pămînt. Mulțimea a făcut la fel. Străinul privea zăpăcit, înfricoșat, dar oarecum mirat. Nu s-a mișcat din loc, a stat neclintit ca o statuie. Șeful guvernului făcu încă un pas înainte și grăi solemn:

— Stimate oaspete, istoria va însemna cu litere de aur prezența domniei-voastre în țara noastră. Vizita excelenței voastre deschide o nouă epocă în viața noastră de stat, vestește dragii noastre Stradii un viitor de aur. În numele guvernului, în numele scumpului popor, vă salut ca pe salvatorul nostru și strig: Să trăiți!

— Trăiască! Trăiască! răsună văzduhul de un strigăt uriaș scos din mii de gîtlejuri.

Apoi căpetenia bisericii începu să îngîne cîntece bisericești. Iar clopotele sunau prelung.

Cînd prima parte a primirii oficiale luă sfîrșit, miniștrii, cu zîmbete binevoitoare, se apropiară cu umilință de străin. Îi întinseră sfioși mîna, iar ceilalți făcură un pas înapoi, rămînînd descoperiți, cu capetele plecate. Cu venerație, șeful guvernului luă valiza străinului în brațe, în timp ce ministrul de Finanțe ducea bastonul marelui om. Aceste obiecte erau purtate ca niște odoare scumpe și sfinte. Valiza era într-adevăr prețioasă. În ea se afla documentul salvator. În acea valiză rară se găsea, nici mai mult, nici mai puțin, decît viitorul, viitorul fericit al unei țări întregi.

Deci, șeful guvernului, știind ce poartă în mîinile sale, avea un aer demn, mîndru. În mîinile lui era soarta Stradiei.

Capul bisericii, om înzestrat de dumnezeu cu suflet mare și minte isteață, a înțeles de îndată cît de însemnată este valiza. El și celelalte fețe bisericești au înconjurat pe șeful guvernului și au început a cînta ca în biserică.

Alaiul se urni. Străinul și ministrul de Finanțe înainte. Șeful guvernului cu valiza în brațe era înconjurat de înaltele fețe bisericești. Mulțimea cu capetele descoperite, după ei.

Pășeau solemn, cu pași măsurați. Șe cînta cu smerenie, clopotele răsunau și tunurile bubuiau ca la marile sărbatori. Și așa încet, alaiul înainta pe strada principală, către locuința primului-ministru.

Casele și cafenelele, bisericile, cancelariile, i erau pustii. Toate vietățile din oraș luau parte la primirea epocală a marelui străin. Nici bolnavii nu lipseau. Și ei ieșiseră să vadă această rară solemnitate; chiar și cei grav bolnavi fuseseră scoși în stradă pe tărgi. Nu mai simțeau durere cînd se gîndeau la fericirea scumpei lor patrii. Și sugacii fuseseră aduși. Nu mai plîngeau. Cu ochișorii lor larg deschiși priveau înmărmuriți la marele oaspete. Parcă simțeau și ei că li se pregătește o mare fericire.

Pînă să ajungă la casa primului-ministru se înseră. Străinul a fost condus în casă mai mult pe sus decît de braț. Au intrat în casă toți demnitarii. Unii cetățeni curioși priveau pe la ferestre, alții însă stăteau în fața casei, ca vițelul la poarta nouă.

A doua zi începură să sosească din ținuturi delegații, să-l salute pe marele străin. Încă din zori, în fața casei primului-ministru scîrțîi greu o căruță încărcată cu decorații destinate prea stimatului străin.

Străinul, se înțelege, a fost îndată ales președinte de onoare al Băncii Naționale, președinte de onoare al consiliului municipal, membru de onoare al Academiei de Științe și președinte de onoare al tuturor societăților și asociațiilor umaniste existente în Stradia. (Și dintre acestea sînt o sumedenie, ba există și o societate pentru înființarea de noi societăți.) Toate orașele l-au ales pe marele străin cetățean de onoare, toate corporațiile l-au recunoscut ca pe un binefăcător, iar un regiment, în cinstea lui, a primit numele de „Marele regiment Horie“.

Ziarele l-au salutat cu articole lungi, multe i-au publicat și fotografia.

În onoarea acestei zile numeroși funcționari au fost avansați, mulți polițiști decorați și înaintați în post, s-au deschis noi instituții și au fost angajați noi funcționari.

Două zile a durat, în tot orașul, furtunoasa veselie. A cîntat muzica, s-au tras clopotele, tunurile au bubuit, cîntecele au răsunat și vinul a curs gîrlă.

A treia zi, miniștrii, deși erau amețiți (de veselie), și-au jertfit odihna pentru fericirea țârii și a poporului și s-au adunat în ședință solemnă, să pecetluiască tratativele cu Horie și să iscălească epocalul act.

Mai întîi, ca pentru început, s-a înfiripat o discuție particulară. (Fiind prins în vîrtejul veseliei am uitat să vă spun că prețioasa valiză era păzită cu strășnicie.)

— Vreți să rămîneți mult timp la noi, stimate domn? îl întrebă primul-ministru.

— Da, pînă cînd îmi termin treburile. Cred că am să rămîn mai mult timp.

Pe miniștri îi mișcară aceste cuvinte „mai mult“.

— Cît credeți că vor dura?

— Nu știu precis cît. Așa-s afacerile…

— Nouă ne sînt cunoscute condițiile dumneavoastră, și dumneavoastră le cunoașteți pe ale noastre. Vă pot asigura că nu se vor ivi nici un fel de încurcături îl asigură ministrul de Finanțe.

— Încurcături? întrebă străinul înspăimîntat.

— Da, credem că nu vor fi!

— Și eu sper!

— Atunci putem semna imediat actul! îndrăzni șeful guvernului.

— Actul?

— Da!

— Actul e semnat iar eu voi pleca chiar mîine la drum. Dar înainte de toate țin să vă declar că toată viața vă voi fi recunoscător pentru asemenea primire. Sincer vă spun, sînt surprins, uluit! Încă nu-mi dau bine seama de ceea ce s-a întîmplat cu mine. Ce e drept, mă găsesc pentru prima oară în țara dumneavoastră, însă nici n-am visat ca eu, un necunoscut, să fiu primit într-o țară cu astfel de onoruri! Am mereu impresia că visez!

— Ați semnat convenția? întrebară toți în cor.

— Iată actul, spuse străinul și scoase din buzunar un sul de hîrtie pe care începu să-l citească în limba Iui.

Actul însă glăsuia altceva. Era un simplu act încheiat între străin și un negustor de prune din Stradia. Negustorul se obliga să-i livreze străinului, pînă la data de cutare, o cantitate de prune pentru marmeladă…

După o asemenea comedie ce credeți că s-a întîmplat într-o țară civilizată cum e Stradia, țară condusă de înțelepți? Ce să se întîmple?! Vinovatul, străinul, a fost după trei zile expulzat, în cea mai mare taină. Și după asta iarăși a apărut o știre în ziare: „Guvernul acționează energic pentru realizarea noului împrumut. Există speranțe întemeiate ca pînă la sfîrșitul acestei luni să primim o parte din bani.“

Lumea s-a mai interesat un timp de Horie, apoi a fost dat uitării. Și în Stradia faptele și-au urmat fără abatere vechiul lor curs.

Cînd mă gîndesc la ultima întîmplare, admir armonia ce domnește în Stradia. Nu numai că miniștrii sînt oameni simpatici și de treabă, ci însuși capul bisericii e un om inteligent și spiritual. Cine a avut ideea, la momentul potrivit, ba chiar în cel mai hotărîtor moment, cînd era în joc soarta țării, să însoțească așa cum se cuvine, cu cîntece bisericești, valiza unui fabricant de marmeladă? Desigur harnicul guvern trebuia aiutat în acele clipe grele! Și cînd munca se găsește îri impas, este bine să se creeze o atmosferă evlavioasă, de smerenie.

M-am hotărît. La primul prilej voi face o vizită prea înțeleptului părinte. Doresc să cunosc mai de aproape pe acest mare patriot al Stradiei.

(sfîrșitul)

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)

Stradia (4/12)

(pagina precedentă)

În ziua următoare l-am vizitat pe ministrul poliției.

În fața ministerului, o mulțime de flăcăi înarmați. Aveau figuri încruntate, erau chiar supărați; de vreo două-trei zile nu mai ciomăgiseră nici un cetățean așa cum era obiceiul, strict constituțional, în țara aceea.

Culoarele și sala de așteptare erau înțesate de oameni care doreau să intre în audiența la ministru.

Vedeai acolo fel de fel de cetățeni! Unii îmbrăcați elegant, cu cilindru pe cap, alții cu haine ponosite și rupte, unii cu uniforme pestrițe, purtînd săbii la șold.

N-am intrat imediat la ministru. Voiam să mai discut puțin cu oamenii aceia feluriți.

Am intrat în vorbă, mai întîi, cu un bărbat distins, tînăr. Mi-a spus că a venit să solicite o slujbă în cadrul poliției.

— Dumneavoastră, se pare, sînteți om cu studii. Veți primi, desigur, fără întîrziere o slujbă la stat?

Tînărul tresări cînd auzi întrebarea mea și privi cu teamă în jur, să se încredințeze dacă ea n-a atras atenția cuiva. Cînd văzu că toți ceilalți sînt preocupați și discută despre ale lor, tînărul răsuflă ușurat. Îmi făcu semn să vorbesc mai încet și, apucîndu-mă de mînă, mă trase într-un colț, mai departe de ceilalți.

— Și dumneavoastră ați venit să cereți un post? mă întrebă el.

— Nu. Eu sînt un călător străin. Vreau să vorbesc cu ministrul.

— De ce ați spus cu voce tare — îmi șopti el — că eu, fiind om cu studii, voi căpăta imediat o slujbă la stat?

— Cum, nu e voie să spui asta?

— Ba da, dar mie mi-ar dăuna.

— Cum ți-ar dăuna, de ce?

— În această funcție, în țara noastră, nu sînt primiți oamenii cu școală. Sînt doctor în drept și nu îndrăznesc să divulg asta nimănui. Dacă ar afla-o ministrul, n-aș mai primi slujbă. Un prieten de-al meu, tot cu studii, a trebuit, spre а căpăta un post, să-prezinte o dovadă cum că n-are studii superioare și nici nu intenționează să învețe; Așa a primit imediat o slujbă bună.

Am mai discutăt acolo cu încă vreo cîțiva. Un funcționar în uniformă mi s-a plîns că n-a fost încă avansat; de vină erau cinci oameni din opoziție, pe care-i acuza de înaltă trădare. L-am consolat pentru marea nedreptate care i s-a făcut.

Apoi, am vorbit cu un negustor bogat. Mi-a povestit multe din trecutul lui. Printre altele spunea că a ținut, cu mai mulți ani în urmă, primul hotel într-un orășel oarecare. Zicea că a suferit din cauza politicii, a pierdut cîteva sute de dinari, dar, la o lună după venirea la putere a prietenilor lui, a primit comenzi bune strîngînd o avere respectabilă.

— Apoi — spuse el — cabinetul a căzut.

— Și iar ați suferit?

— Nu, m-am retras din politică. Desigur, la început am ajutat cu bani ziarul partidului nostru, dar în alegeri nu m-am dus la vot, nu m-am mai amestecat în politică. Pe mine politica m-a obosit. Ce-i trebuie omului să se frămînte toată viața! Acum am venit la domnul ministru să-l rog ca în viitoarele alegeri poporul să mă aleagă deputat.

— Păi, asta n-o, face poporul?

— Ei, cum să vă spun?… E drept, poporul alege, așa-i după constituție, dar de obicei este ales acela pe care-l vrea poliția.

După ce am mai discutat cu cîțiva oameni aflați acolo, m-am apropiat de ușier și i-am spus:

— Vreau sâ intru la domnul ministru.

Ușierul privindu-mă îmbufnat, mîndru, cu oarecare dispreț îmi spuse:

— Așteaptă! Nu vezi cîți oameni așteaptă?!

— Eu sînt călător străin și nu pot să zăbovesc! i-am spus cu amabilitate înclinîndu-mă în fața lui.

Cuvîntul „străin“ a avut o mare înrîurire asupra flăcăului. Ca din pușcă s-a repezit în cabinetul ministrului.

Ministrul m-a primit imediat, cu bunăvoință, și m-a invitat să iau loc, după ce, mai întîi, se înțelege, i-am spus cine stat și cum mă numesc.

Ministrul era un om înalt, uscățiv. Deși avea o figură grosolană, severă și respingătoare, se silea să fie cît mai simpatic.

— Ei, cum vă place aici la nai, domnule? mă întrebă ministrul zîmbind cu răceală.

Mi-am exprimat în cuvinte alese admirația pentru poporul acelei țări și iam adăugat:

— Fericită țară! Are o conducere înțeleaptă. Omul nu știe de ce să se minuneze mai întîi!

— Hei, ar fi putut fi și mai bine. Noi ne străduim pe cît ne e posibil! mi-a răspuns mîndru, mulțumit de laudele mele.

— Nu, nu, vă rog, domnule ministru, fără complimente, vă spun, nici nu-și poate dori ceva mai bun un popor. După cum văd e foarte mulțumit și fericit. În aceste cîteva zile au fost atîtea sărbători și parăzi!

— Da, e-adevăraț, însă în buna dispoziție a poporului am și eu meritele mele. Am reușit să introduc în constituție, alături de toate libertățile care șînt acordate poporului și pe deplin folosite de el, și acest text:

„Fiecare cetățean al țării Stradia trebuie să fie bine dispus, vesel și să felicite guvernul prin numeroase delegații șî telegrame, după fiecare eveniment, după votarea fiecărei legi.“

— Dar cum se poate face asta, domnule ministru? am întrebat nedumerit.

— Foarte ușor! Toți trebuie să se supună legilor țării! răspunse mâriistrul, arborînd o mină plină de demnitate și bărbăție.

— Frumos — observai eu — dar dacă se întîmplă ceva care nu-i pe placul poporului, și nu corespunde intereselor lui și ale tării? Iată, de exemplu, ieri, am aflat că s-a oprit exportul porcilor spre nord. Prin această măsură, după cum bănuiesc, țara va suferi o mare pagubă.

— Așa e și așa trebuie să fie. Dar azimîine, vor sosi numeroase delegații din toate ținuturile Stradiei, spre a-l felicita pe primul-ministru pentru politica sa externă înțeleaptă, spuse ministrul cu însuflețire.

— Asta-i minunat. O conducere politică atît de minunată își poate dori oricine, iar eu, ca străin, îmi îngădui să vă felicit sincer pentru legea aceasta genială elaborată cu menitul dumneavoastră, căci a fericit țara și a înlăturat toate grijile și nevoile.

— În orice caz, dacă poporul și-ar uita îndatorirea eu, prevăzînd și acest eventual caz nefericit, am trimis, cu trei zile înainte, o ordonanță secretă tuturor autorităților polițienești din țară, cerîndu-le, cu strictețe, să aibă grijă ca îndată după acest eveniment să aducă cetățeni cît mai mulți spre a-l felicita pe primul-ministru.

— Și daca într-o zi-două se dă drumul la exportul de porci, ce veți face? l-am întrebat cu amabilitate și curiozitate.

— Nimic mai simplu: trimit o altă ordonanță secretă. Voi ordona poliției să acționeze pentru ca poporul să vină, în număr cît mai mare să se bucure, să felicite. Așa și trebuie să fie. Desigur, la început este mai greu, dar încetul cu încetul poporul se va obișnui și va veni el și singur.

— Așa e, aveți dreptate! spusei eu, uluit de acest răspuns al ministrului.

— Toate se pot face, domnule, numai dacă există voință și unire. Noi, în cabinet, ne ajutăm unul pe altul. Decizia fiecărui membru al guvernului trebuie să fie cît mai precis îndeplinită. Iată, vedeți, astăzi, ministrul Instrucțiunii Publice mi-a trimis decizia lui. Și eu îl ajut. Voi ordona tuturor organelor polițienești să ducă la îndeplinire cu strictețe această dispoziție.

— Este un lucru important, dacă îmi permiteți să întreb?

— Foarte important. Nu suferă amînare. Am făcut toate demersurile. Privește, și-mi întinse un sul de hîrtie.

Curios, am început să citesc:

„Constatîndu-se că pe zi ce trece, graiul poporului nostru se strică tot mai mult și că se merge atît de departe încît — uitîndu-se ordonanța ce glăsuiește: „Nici un cetățean nu are dreptul să stîlcească limba națională și nici să schimbe ordinea cuvintelor în frază sau să folosească forme care încalcă regulile indicate de comisia de gramaticieni“ — unii cetățeni au început să pronunțe pînă și cuvîntul „mînie“ cu obrăznicie și fără nici un pic de rușine.

Pentru ca în viitor să nu se mai întîmple asemenea încălcare, ce poate avea urmări grave pentru scumpa noastră patrie, vă ordon:

Să apărați prin forță, cuvîntul „mînie“ atît de mutilat, și să pedepsiți cu severitate, după lege, pe acela ce va schimba, după bunul plac, vreun cuvînt sau vreo formă gramaticală, neținînd seama de reguli.“

— Cum, și asta se pedepsește? întrebai eu foarte mirat.

— Se înțelege, este un lucru important. Pentru un asemenea caz vinovatul e pedepsit — dacă greșeala lui e dovedită cu martori — de la zece pînă la cincisprezece zile închisoare.

Ministrul tăcu puțin, apoi continuă:

— Gîndește-te bine, domnule! Această lege, prin care avem dreptul să pedepsim pe oricine stîlcește cuvintele și face greșeli gramaticale, are o valoare neprețuită și din punct de vedere financiar și politic. Gîndește-te și vei ajunge pe poziția adevărului în întreaga chestiune!

Am încercat să mă adîncesc în gînduri, dar nici o idee salvatoare nu-mi venea în minte.

Cu cît gîndeam mai mult, cu atît înțelegeam mai puțin spusele ministrului. Cred că nu mai știam ce gîndesc. În timp ce mă chinuiam, fără nădejde, să aprofundez sensul ciudatei legi din țara aceea și mai ciudată, ministrul mă privea cu un zîmbet de mulțumire. Își zicea, poate, di străinii nu sînt nici pe departe atît de înțelepți și inteligenți sa aprecieze meritele guvernului din Stradia. Acesta știe să elaboreze măsuri înțelepte, care pentru altă lume par niște prostii.

— Așadar nu puteți să înțelegeți, spuse el zîmbind, examinîndu-mă pe sub sprîncene.

— Scuzați-mă, dar mi-e ca neputință.

— Ei bine, aflați că aceasta este cea mai nouă lege și de-o mare valoare pentru țară. Întîi și întîi pedeapsa se răscumpără în numerar. Țara are astfel venituri foarte frumoase. Cu ele completăm deficitele ivite în casele de bani ale prietenilor guvernului sau în fondul secret, din care sînt răsplătiți susținătorii politicii noastre; în al doilea rînd, această lege, deși pare naivă, poate ajuta guvernul ca în viitoarele alegeri, să obțină majoritatea în Parlament.

— Păi, dumneavoastră, domnule ministru, spuneați că ați acordat poporului, prin constituție, toate libertățile?

— Așa e. Poporul are toate libertățile, dar nu știe să te folosească… Mai pe scurt, cum să vă spun, știți, avem legi noi, liberale, care ar trebui să fie în vigoare. Insă noi, așa, din obișnuință, spre binele poporului, folosim legile vechi.

— Păi atunci de ce ați mai întocmit legi noi?

— La noi există obiceiul ca legile să se schimbe cît mai des și să fie cît mai multe. Am întrecut toate țările! Numai în ultimii zece ani au fost elaborate cincisprezece constituții și fiecare constituție a fost de trei ori abrogată. Nici noi, nici cetățenii nu ne putem descurca în atîtea legi. Nu mai știm care sînt valabile și care abrogate… Vedeți dar, domnule, în aceasta constă desăvîrșirea și cultura unei țări! adăugă ministrul satisfăcut.

— Aveți dreptate, domnule ministru. Străinii trebuie să vă invidieze pentru politica dumneavoastră înțeleaptă.

Peste puțin timp îl salutai pe domnul ministru și ieșii în stradă.

(pagina următoare)

Stradia (3/12)

(pagina precedentă)

Abia apucasem să închid ușa și să-mi scot de pe haine puzderia aceea de decorații. Cînd să mă așez, să-mi trag și eu sufletul, căci eram frînt de oboseală, auzii o bătaie în ușă.

— Intră! spusei eu.

În cameră intră un om bine îmbrăcat, cu ochelari pe nas (și ca să nu mai repet, să țineți minte că în acel oraș, toți oamenii, de la mare la mic, erau încărcați de decorații. Cînd mă îndreptam spre hotel cu polițistul după mine — trebuie să, amintesc și asta — am văzut cum îl duceau la închisoare pe unul care furase niște pantofi dintr-un magazin; avea la gît o decorație. „Ce fel de ordin e ăsta?“ I-am întrebat pe polițist. — „E un ordin pentru merite culturale!“ mi-a răspuns el serios și rece. „Și care sînt aceste merite?“ — „Păi, el, știți, a fost birjar la fostul ministru al Instrucției Publice. Birjar talentat, nu glumă“, mă lămuri polițaiul.)

Așadar, iată că intră omul cu ochelari, se înclină respectuos (se înțelege, m-am înclinat și eu la fel) și mi se recomandă spunîndu-mi că e funcționar superior la Ministerul Afacerilor Străine.

— Îmi pare bine! răspunsei eu, mirat de aceasta vizită neașteptată.

— Ați venit pentru prima oară în țara noastră, domnule? mă întrebă el.

— Pentru prima oară.

— Sînteți străin?

— Străin.

— Ați nimerit la noi cum nu se poate mai bine! exclamă el cu bucurie.

Asta mă tulbură și mai mult.

— Avem un post liber de consul. Veți primi o leafă bună și o diurnă de reprezentare frumușică, sumă pe care dumneavoastră, desigur, o veți cheltui în interes personal. Sînteți o persoană în vîrstă, om cu experiență. Misiunea dumneavoastră este ușoară: propagarea ideilor naționale în regiunile locuite de cetățeni ai țării noastre aflate sub stăpînire străină. Ați venit într-a-devăr la timp; de mai bine de o lună de cînd ne zbatem să găsim o persoană potrivită acestui post atît de important. Pentru alte locuri, avem o mulțime de străini. Avem evrei, greci, aromîni… (De unde or mai fi și ăștia?!) Dar, dumneavoastră, dacă îmi este îngăduit să întreb, ce naționalitate aveți?

— Păi… cum să vă spun, nici eu singur nu știu!… zisei încurcat. Tocmai cînd începui să povestesc trista istorie a familiei mele, el mă întrerupse bătînd din palme cu însuflețire, învîrtindu-se prin cameră de bucurie, ca un titirez:

— Minunat, minunat!… Nimic mai bun!… Dumneavoastră veți putea îndeplini conștiincios această misiune sfîntă! Mă duc imediat la ministru și pește cîteva zile veți pleca în misiune! exclamă funcționarul superior, săltînd de bucurie, și alergă să raporteze ministrului mărea lui descoperire.

Cum plecă, mă așezai obosit pe pat și-mi lăsai capul între mîini. Nu-mi venea să cred că toate acestea le-am văzut și trăit eu, în țara asta. Deodată, cineva ciocăni în ușă.

— Poftim!

In cameră intră un alt domn, îmbrăcat elegant. Se recomandă funcționar superior al nu știu cărui minister. Imi spuse că potrivit dispoziției domnului ministru a venit la mine cu o chestiune esențială. Și de astă dată, îmi exprimai deosebita satisfacție și fericire pentru o asemenea cinste.

— Sînteți străin?

— Străin.

El mă privi cu respect, se înclină adînc și tocmai cînd începu să vorbească, îl întrerupsei, întrebîndu-l:

— Vă rog, domnule, spuneți-mi cum se numește țara dumneavoastră?

— N-ați știut?! exclamă el privindu-mă cu și mai mare slugărnicie.

— Stradia![1] rosti el clar și se trase cu respect doi pași înapoi.

„Ciudată întîmplare! Chiar așa se numea și măreața și viteaza țară a strămoșilor mei!“ gîndii eu, dar nu-i spusei nimic, ci-l întrebai:

— Cu ce vă pot fi de folos, stimate domn?

— A luat ființă un nou post — acela de director al bunurilor statului — și sînt trimis ca, în numele domnului ministru, să vă rog să acceptați această înaltă și patriotică funcție… Dumneavoastră, desigur, ați fost pînă acum de cîteva ori ministru?

— N-am fost niciodată.

— Niciodată!… exclamă el uluit. Atunci poate ați avut o altă funcție superioară, cu un salariu mare?!

— Niciodată.

Înaltul funcționar rămase mut de mirare. Neștiind cum să procedeze într-un asemenea caz, mă rugă să-l iert, spuse că va face cunoscut domnului ministru această discuție și plecă.

A doua zi, toate ziarele scriau despre mine. În unele se putea citi următoarea notă:

„Un om ciudat. În orașul nostru a sosit ieri un străin în vîrstă de șaizeci de ani, dar care în întreaga lui viață n-a fost niciodată ministru și nici n-a fost vreodată decorat; n-a avut niciodată vreo slujbă la stat și nici salariu. Este singurul caz din lume. După cum am aflat, acest om ciudat locuiește la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. Cei care l-au vizitat ieri spun că el nu se deosebește prin nimic de ceilalți oameni. Pentru a satisface curiozitatea stimaților noștri cititori, ne vom strădui să aflăm cît mai multe amănunte din viața acestei ființe rare. Dacă va fi posibil, vom publica în ziarul nostru de mîine și fotografia lui.“

Celelalte ziare scriau aproximativ același lucru, adăugînd doar atît:

„…Am mai aflat din surse sigure că acest om ciudat are și o importantă misiune politică.“

Ziarele guvernului dezmințeau însă asemenea știri:

„Zevzecele ziare opoziționiste, în stupiditatea lor, născocesc tot soiul de minciuni și răspîndesc printre oamenii de bună credință știri alarmante, afirmînd că străinul în vîrstă de șaizeci de ani, care a sosit ieri în țara noastră, n-a fost — după cum spun acești neghiobi — niciodată ministru, nici funcționar și n-are nici un fel de decorații. Asemenea știri le pot inventa, cu intenții rele, numai creierii tociți și seci ai colaboratorilor presei opoziționiste; dar ei nu-și vor atinge ținta, pentru că, slavă domnului, iată, a trecut o săptămînă de cînd acest cabinet a venit la putere și situația lui n-a fost zdruncinată, așa cum doresc acești prostănaci din opoziție.“

După apariția cîtorva asemenea articolașe în ziare, în jurul hotelului a început să se adune lume. Stăteau, priveau, căscau gura, unii veneau, alții plecau și așa, mereu, în jurul hotelului era adunată o gloată. Prin această mulțime mișunau vînzători de ziare și de broșuri, care urlau în gura mare:

— Un nou roman senzațional: Omul ciudat, volumul întîi!

— O carte extraordinară: Întîmplările unui bătrîn fără decorații!

Peste tot, în oraș, găseai asemenea broșuri.

Chiar și un cîrciumar și-a pus firma: „La omul ciudat“. Pe tabla firmei era desenat un om fără decorații. Lumea a început să se adune în fața acelei firme, însă poliția, în interesul moralei publice, a interzis o asemenea poză scandaloasă.

A doua zi a trebuit să mă mut la alt hotel. Am ieșit pe stradă înzorzonat, cu cîteva decorații pe piept, ca să nu fiu luat la ochi.

Ca străin, aveam posibilitatea să vizitez persoane de vază, miniștri și să cunosc secretele de stat.

Curînd am avut cinstea de a vizita pe toți miniștrii, în cabinetele lor.

Prima dată m-am prezentat la ministrul Afacerilor Străine. Chiar în clipa cînd am intrat în anticameră, unde așteptau o mulțime de oameni, ușierul le aducea ta cunoștință următoarele, strigînd cît îl ținea gura:

— Domnul ministru nu poate primi pe nimeni. S-a culcat pe divan, trebuie să se odihnească un pic!

Publicul se împrăștie, dar eu mă apropiai de ușier spunîndu-i în șoaptă:

— Dacă se poate, comunîcați-i domnului ministru că un străin dorește să intre la domnia sa.

Ușierul, cum auzi cuvîntul „străin“, se înclină cu respect și intră repede în cabinetul ministrului.

Deodată, ușa dublă, capitonată, se deschise și în prag apăru un om grăsuț, mic de statură. Mă salută cu un zîmbet tîmp și mă pofti înăuntru.

Ministrul mă conduse la un fotoliu și mă pofti să iau loc, iar el se așeză lingă mine, puse picior peste picior, se mîngîie mulțumit pe burtă și deschise discuția:

— Chiar mă bucur, domnule, că mă vizitați. Am auzit multe despre dumneavoastră… Eu, știți, voiam să mă culc, ca să mai dorm puțin… Ce să fac altceva?… N-am treabă, așa că nu știu ce să fac cu atîta timp liber!

— În ce relații vă găsiți cu țările vecine, dacă-mi este îngăduit să întreb, domnule ministru?

— Ei, cum să vă spun?… Bine, foarte bine, în toate privințele… Vă mărturisesc sincer, nici n-am avut prilejul să mă gîndesc pînă acum la asta, dar judecînd în general, foarte bine, foarte bine… nu ni s-a întîmplat nimic tău, în afară de faptul că spre nord ni s-a închis exportul porcilor, iar din sud, anuții din țara vecină atacă și jefuiesc satele noastre… Dar asta nu-i nimic… Astea-s fleacuri.

— Păcat numai de exportul de porci! Aud că aveți mulți porci în țară! zisei eu amabil.

— Slavă domnului, stat destui! Se vor consuma aici pe un preț mai mic. Dar, mă rog, ce s-ar fi întîmplat dacă mam fi avut porci?!… Tot trebuia să trăim într-un fel! îmi răspunse el cu indiferență.

Îmi spuse apoi că a studiat silvicultura, iar acum citește cu mult interes articole despre creșterea vitelor, deoarece se gîndește să-și facă rost de niște vaci și să crească viței; asta i-ar putea aduce venituri mari.

— În ce limbă citiți mai mult?

— Păi, ta limba noastră. Nu-mi place riici o limbă și nici n-am vrut să-nvăț alta. De altfel n-am avut nevoie să cunosc vreo limbă străină, în funcția aceasta nici nu-mi trebuie. Dacă va fi vreodată necesar, e așa simplu să aduc un specialist din străinătate.

— Aveți dreptate! aprobai eu spiritualele și originalele lui idei, neștiind ce altceva aș fi putut face.

— Cred că vă plac păstrăvii? mă întrebă el după o oarecare tăcere.

— N-am mîncat niciodată.

— Păcat, e un pește fin, o delicatesă. Am primit ieri cîțiva de la un prieten. Ce bunătăți!

După ce am mai discutat așa o vreme despre lucruri de mare interes, m-am scuzat față de domnul ministru că vizita mea l-a reținut poate de la importante treburi de stat. L-am salutat și am plecat.

El m-a condus curtenitor pînă la ușă.

(pagina următoare)

 

[1] Numele unei țări imaginare, de la verbul stradati – a suferi (în limba sîrbă) (n.r.)