Conducătorul (3/3)
Așa a trecut prima zi, așa au trecut încă vreo cîteva zile. Nimic de seamă, numai piedici mărunte: au mai nimerit într-un șanț, au căzut într-o groapă, au intrat în alți mărăcini, unii s-au mai lovit în vreo rădăcină, alții și-au mai frînt un picior sau o mînă, cîțiva și-sa spart capetele, însă oamenii îndurau toate fără să crîcnească. Unii dintre bătrîni — e adevărat — s-au prăpădit, dar erau prea bătrîni. „Ar fi murit ei chiar dacă stăteau acasă, darmite pe drum“, spunea cîte unul, spre a le da încredere celorlalți. S-au mai prăpădit și cîțiva copii mai mici de doi ani, dar părinții se mîngîiau, spunînd că de, așa a vrut dumnezeu. Durerea părinților n-a fost mare, căci copiii erau nevîrstnici: „Nu-i cine știe ce nenorocire! Să te ferească dumnezeu să-ți moară copiii cînd au ajuns la vîrsta măritișului, sau însurătorii! Dacă stai și judeci nu prea ai de ce plînge!“ căuta să-i liniștească același glas. Mulți șchiopătau, se împleticeau. Unii își înfășuraseră capetele în basmale. Și-au pus oblojeli reci la cucuie. Alții aveau mîinile înfășurate în cîrpe. Toți erau loviți și zgîriați, aveau hainele numai zdrențe. Totuși mergeau înainte plini de speranță. Toate le-ar fi îndurat ușor, dar foamea îi chinuia amarnic. Doar nădejdea îi împingea mereu înainte.
Într-o zi se petrecu ceva neobișnuit.
Conducătorul mergea înainte, în jurul lui cei mai îndrăzneți. (Mai puțin doi. Nu se știa unde erau. Se spunea că au trădat și au fugit. O dată, unul care cuvînta mereu în fața oamenilor a amintit despre trădarea lor rușinoasă. Vreo cîțiva spuneau însă că ei s-au prăpădit pe drum. Dar aceștia tăceau, să nu-i sperie pe ceilalți.). După garda conducătorului se înșira convoiul. Deodată apăru în fața lor o rîpă stîncoasă grozav de adîncă, un abis. Pereții erau atît de abrupți, încît nimeni n-a îndrăznit să facă un pas mai departe. S-au oprit deodată și curajoșii au privit spre conducător. Cu capul plecat, încruntat și îngîndurat, el tăcea și pășea înainte, lovind cu toiagul, ba în dreapta, ba în stînga, după obicei. Nu privea pe nimeni, nu spunea nimic, pe fața tui nici o schimbare, nici o umbră de teamă. Se apropia de prăpastie. Chiar și cei mai curajoși dintre curajoși au pălit, însă nimeni n-a îndrăznit să-i atragă luarea aminte înțeleptului și neînfricatului conducător. Încă doi pași și conducătorul era pe marginea prăpastie!. Cu ochii. holbați, cuprinși de frica morții, toți au înlemnit. Tocmai cînd cei curajoși voiau să-l apuce, să-l tragă din gura prăpastiei, conducătorul mai făcu doi pași iuți și se prăvăli în abis.
S-a iscat o învălmășeală nemaipomenită. Ți-pete, strigăte. Groaza a pus stăpînire pe toți.
— Stați, încotro ați apucat-o, fraților! Oare așa ne ținem cuvîntui dat? Trebuie să mergem înainte după acest om înțelept. El știe ce face. Nu-i nebun să se arunce în prăpastie. Înainte după el! Poate este ultima primejdie din drumul nostru. Cine știe, poate aici sau dincolo de prăpastie e un pămînt minunat, roditor, hărăzit nouă de dumnezeu. Numai să mergem înainte, fără jertfe doar nu se face nimic! Așa glăsui acel om și făcu vreo doi pași și se aruncă înainte, pierind în prăpastie. A fost urmat de cei mai curajoși, iar după ei s-au repezit cu toții în hău.
Din groaznica prăpastie se auzeau gemete, plînsete, suspine. Puteai jura că în hăul acela nu va rămîne nimeni viu, darmite întreg și sănătos. Însă viața omului e tare. Conducătorul a avut noroc. În timpul căderii s-a agățat, nu se știe cum, de o tufă și n-a pățit nimic. S-a cățărat încetul cu încetul și a ajuns pe buza prăpastiei. În timp ce jos se auzeau plînsete, gemete și strigăte jalnice, el stătea nemișcat. Tăcea și gîndea. Cei de jos, loviți și supărați, începură să-l blesteme, să-l suduie, dar el nu-i băga în seamă.
Unii s-au rostogolit agățîndu-se printr-o minune, în cîte-un copac. Au ieșit cu greu din prăpastie. Unul și-a frînt piciorul, altul mîna, v unul și-a spart capul. Erau plini de sînge. Nici unul din oamenii aceia n-a ieșit nevătămat din hău. Conducătorul însă, nld măcar nu se zgîriase! Toți il priveau cu asprime, chioriș, dar el stătea nemișcat, cu capul în jos, încruntat. Tăcea ți gîndea, ca orice înțelept.
—
A mai trecut un timp. Numărul drumeților în-drăzneți scădea mereu. În fiecare zi pierea unul cîte unul. Cîțiva au pierdut orice nădejde, s-au lăsat păgubași și s-au întors la vatra lor.
Din toți acei țărani care plecaseră să afle un pămînt roditor, mai rămăseseră doar vreo două-zeci. Pe fețele lor trase, palide, se putea citi deznădejdea și nesiguranța. Nimeni nu mai spunea nimic. Tăceau ca și conducătorul. Într-o muțenie grea, mergeau împleticindu-se. Chiar și omul acela cu suflet înflăcărat, care îi încuraja mereu, clătina din cap cu desperare. Amarnic era drumul!
În fiecare zi numărul lor scădea mereu. Erau numai zece călători, fără nădejde, cu chipuri răvășite. Ear, în loc de vorbe scoteau gemete.
Păreau arătări, nu oameni. Mergeau sprijinindu-se in bețe, cu mîinile înfășurate în basmale legate pe după gît, cu capetele oblojite în cîrpe. Erau vlăguiți, fără voință, însîngerați.
Și cei mai îndrăzneți și mai tari dintre ei își pierduseră încrederea. Totuși mergeau înainte, dar se mișcau de parcă dormeau, cu mari sforțări. N-aveau incotro, nu se mai puteau întoarce. Puteau ei oare, după atîtea jertfe să renunțe la visul lor?
—
Se întunecase. Cum se tîrîiau așa sprijinindu-se în bețe, conducătorul pieri deodată din fața lor. Au mai făcut vreo doi pași și s-au pră-vălit și ei într-o rîpă.
— Aoleo, piciorul… Aoleo, măicuță, mîna mea… Aoleo! Aoleo! Din cînd în cînd însă se auzeau scrîșnete și suduieli. Suduiau pe mîndrul lor conducător.
Cînd se lumină de ziuă, conducătorul stătea tot așa cum îl găsiseră în ziua cînd și-l aleseseră. Pe fața lui nici o schimbare.
Din rîpă ieși vorbitorul acela înflăcărat, iar după el încă doi inși. Schilodiți și însîngerați, priviră în jurul lor. Cîți au mai rămas? Erau numai trei. Atunci fură cuprinși de groază și deznădejde. Erau într-un loc necunoscut. Munți, stînci, prăpăstii. Cale bătătorită nicăieri. Acum două zile mergeau pe drum bun, dar îl părăsiseră… Așa a vrut conducătorul… Cei trei rămași în viață se gîndeau la toți cei care pieriseră în drumul acela groaznic. Sufletele lor erau cuprinse de o nesfîrșită silă. Nu mai simțeau durerea trupurilor lor schilodite. Își vedeau pieirea.
Omul acela atît de înflăcărat înainte se apropie de conducător și îl întrebă cu o voce slabă, tremurîndă, plină de durere:
— Încotro mergem?
Conducătorul tăcea.
— Încotro ne îndrepți și unde ne-ai adus? Ne-am încredințat ție toți, cu familiile noastre, am plecat după tine lăsîndu-ne casele și mormintele părinților și moșilor noștri! Voiam să scăpăm de pieire, și tu ne-ai dus la pieire. Două sute de familii te-au urmat. Acum numără să vezi cîți au mai rămas!
— Cum nu sînteți toți? întrebă conducătorul fără să ridice capul.
— Mai mă întrebi?! Ridică-ți capul, privește și numără cîți dintre noi au mai rămas la capătul ăstui drum nenorocit! Privește-ne cum arătăm noi cîți am mai rămas. Mai bine am fi murit, decît să trăim așa, schilozi.
— Nu pot să privesc!
— De ce?
— Sînt orb!
Cei trei au rămas nemișcați, uluiți.
Unul din ei abia a putut întreba:
— Nu cumva ți-ai pierdut vederea în timpul călătoriei?
— M-am născut orb.
Deznădăjduiți, și-au. lăsat capetele în jos.
Vîntul de toamnă sufla amarnic ducînd cu el în vîrțejuri, frunze îngălbenite. Pe crestele munților se lăsa ceața. În văzduhul rece și umed se auzea în răstimpuri fîlfîitul corbilor și-un croncănit sinistru. Soarele era acoperit de nori vineți; ca niște valuri mînioase, norii se rostogoleau undeva departe.
Cei trei se priviră cu groază.
— Încotro s-o luăm acum, fraților? întrebă unul cu o voce ca din mormînt.
— Nu știm!
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
Conducătorul (1/3)
— Frați și prieteni, am ascultat cuvîntul vostru și acum vă rog să mă ascultați și voi pe mine. Adunările și vorbele noastre nu fac nici două parale atîta timp cît mai stăm în acest nenorocit tinut. Pe pietrele astea niciodată n-a răsărit nimic, chiar în anii cei mai ploioși, darmite acum, pe o secetă cum nu s-a mai pomenit.
— Pînă cînd o să ne tot adunăm ca să pălăvrăgim fără nici un folos? Vitele ne pier de foame; copiii ni s-or prăpădi și ei, vom muri și noi răpuși de foamete. Trebuie să alegem o altă cale. Eu cred că-i mai bine să părăsim acest ținut sterp, să plecăm în căutarea unui pămînt mai bun și mai roditor, căci aici nu se poate trai.
Așa a vorbit o dată la o adunare, cu glas stins, un locuitor dintr-un ținut sterp. Unde și cînd a fost asta, socotesc că nu vă interesează. Principalu-i să credeți că s-a întîmplat într-adevăr cîndva, într-un ținut oarecare. Atît este de aiunș. Ce-i drept, odată, mă încăpățînam să cred că tot ce vă povestesc este născocire, însă încetul cu încetul m-am dezbărat de această gravă greșeală, Acum cred cu tărie că tot ce vă voi povesti s-a întîmplat, și se va mai întîmpla undeva, cîndva. Niciodată nu voi izbuti să născocesc așa ceva.
Cei ce ascultau cuvintele acelui om aveau chipuri palide, supte, priviri întunecate. Țineau mîinile în cingătoare și se simțeau parcă înviorați la auzul acelor cuvinte. Fiecare din ei se și vedea într-un ținut bogat, unde munca este răsplătită cu rod pîrguit, greu.
„Așa e, așa e!“… aprobară ei cu glasuri stinse.
— Dar unde este ținutul, e aproape? se auzi o șoaptă tărăgănată de undeva.
— Fraților! vorbi unul cu o voce ceva mai puternică, noi trebuie să dăm ascultare acestei povețe, pentru că așa nu se mai poate. Am muncit și ne-am chinuit în zadar. Ne-am rupt și bucățica de la gură și am semănat, dar au năvălit puhoaiele și au luat și sămînța, și pămîntul, de-a lăsat piatra goală. Vreți să rămîneti aici pe vecie, ca să muncim din zori și pînă-n noapte și să fim mereu flămînzi și însetați, goi și desculți? Trebuie să plecăm în căutarea unui pămînt mai darnic, mai roditor.
— Să plecăm, să plecăm numaidecît, aici nu se mai poate trăi, se auzi un freamăt și mulțimea aceea porni așa, deodată, fără să se gîndească încotro se duce.
— Stați, fraților, încotro ați apucat-o? spuse iarăși cel care vorbise lâ început. Da, trebuie să plecăm, dar nu așa. Trebuie să știm unde o pornim, altfel s-ar putea să pierim pe drumuri în loc să ne salvăm. Propun să alegem un conducător, un om de-al nostru de care să ascultăm cu toții. El să ne călăuzească pe drumul cel mai drept.
— Să-l alegem, să-l alegem numaidecît!… strigau oamenii aceia deznădăjduiți.
Atunci s-a iscat o învălmășeală, un adevărat haos. Toți strigau, vorbeau, dar nimeni nu asculta. Nu s-auzea nici cer, nici pămînt. Mulțimea s-a risipit, apoi s-a strîns în grupuri. În fiecare grup se șușotea ceva. Apoi grupurile s-au împrăștiat și au rămas doar cîte doi, față în față. Își vorbeau repede, se trăgeau de mînecă, se întrerupeau. Apoi se adunară din nou și iarăși se porniră să vorbească toți deodată.
— Fraților, răsună o voce puternică, ce acoperi glasurile răgușite și surde. Așa nu putem face nimic. Vorbim cu toții și nimeni nu vrea să asculte. Alegem un conducător! Dar pe care dintre noi am putea să-l alegem? Care dintre noi a cutreierat mai mult și cunoaște temeinic drumurile? Ne știm bine. Eu vă spun drept, n-aș îndrăzni să-mi încredințez soarta mea și a copiilor mei nici unuia dintre cei de față. Dar spuneți-mi, ca6re dintre voi îl cunoaște pe călătorul acela care stă de azi dimineață, acolo la marginea drumului la umbră?…
S-a făcut liniște. Toți s-au întors spre străin și l-au măsurat îndelung.
Acest om, de vîrstă mijlocie, avea fața întunecată de un păr lung și o barbă deasă. Tăcea ca și înainte, și părea frămîntat de gînduri. Ciocănea în pămînt cu un baston gros.
— Ieri i-am văzut pe omul acesta cu un băiețaș. Mergeau pe uliță ținindu-se de mînă. Aseară băiatul a plecat undeva prin sat. El a rămas singur.
— Lasă, frate, lasă fleacurile și prostiile. Ne pierdem vremea degeaba. Fie cine o fi, e călător venit de departe, nu-l știe nimeni de pe aici. Sînt încredințat că el cunoaște bine drumul cel mai drept și mai bun. După cîte văd pare a fi un om foarte, deștept, pentru că tot timpul tace și gîndește. Altul ar fi sărit și s-ar fi amestecat de vreo zece ori pînă acum între noi, sau ar fi intrat în vorbă cu vreunul, dar el, de atîta vreme, stă singur-singurel și tace tot timpul.
— Da, da, tace și gîndește ceva. Asta înseamnă că e foarte deștept, hotărîră și ceilalți, și-l priviră iarăși cu atenție. Fiecare descoperea pe chipul lui cîte o trăsătură fără seamăn, sau licărirea unei inteligențe ascuțite.
N-au mai stat mult pe gînduri. Toți erau de părere că ar fi bine să-l roage pe acest călător să le fie conducător, iar ei să-l asculte și să i se supună fără cîrtire. Parcă însuși dumnezeu îl trimisese, să-i călăuzească în lume, să le găsească un ținut bogat, un pămînt mai mănos.
Aleseră din mijlocul lor zece inși, să se ducă la străin, să-i povestească păsul lor și să-l roage sa le fie conducător.
Cei zece aleși s-au dus la străinul cel tăcut și s-au înclinat în fața lui. Unul dintre ei începu să vorbească despre pămîntul sterp din ținutul lor, despre anii secetoși, despre ceasul greu în care se aflau și sfîrși astfel:
— Sîntem siliți să ne părăsim pămînturile și casele noastre, să plecăm în lume să căutăm un pămînt prietenos. Azi, cînd ne-am hotărît să plecăm din ținutul nostru, dumnezeu s-a milostivit de noi și ni te-a trimis pe tine, străine înțelept, să ne călăuzești și să ne scapi de nenorocire. În numele consătenilor mei, te rog: fii conducătorul nostru și oriîncotro vei porni tu, noi te-om urma. Tu cunoști drumurile, tu ești fără doar și poate născut într-un ținut mai fericit și mai darnic. Noi te-om asculta și ne-om supune tuturor hotărîrilor tale. Vrei, străine înțelept, să ne scapi de la pieire, vrei să ne fii conducător?
În tot timpul acestei lungi cuvîntări, străinul cel înțelept nici n-a ridicat capul. A rămas în aceieași poziție în care l-au găsit: cu capul in jos, încruntat. Tăcea, bătea cu bastonul în pămînt și gîndea. Cînd se făcu tăcere, el strecură scurt, cu răceală, printre dinți:
— Da! Vreau!
— Putem așadar pleca cu tine să căutăm un ținut mai bun?
— Puteți, răspunse străinul cel înțelept fără să ridice capul.
O mare însuflețire cuprinse mulțimea. Au venit și i-au mulțumit, unul cîte unul, cîțiva oameni, dar el n-a mai scos nici un cuvînt.
Toți s-au bucurat cînd au aflat că el primea să le fie conducător. „Abia acum — spuneau ei — se poate prețui marea bunătate ce sălășluește în sufletul acestui străin.“
El nu s-a mișcat din loc, nici capul nu și l-a ridicat să vadă cine-i vorbește. Tăcea și gîndea: la toate vorbele noastre a răspuns numai cu trei cuvinte.
— Adevărat înțelept!… Rară deșteptăciune!… — strigau ei veseli din toate părțile, jurînd cu mîna pe piept că numai dumnezeu l-a trimis la ei ca pe un înger izbăvitor. Erau atît de convinși de izbîndă, încît nimic pe lume nu le putea zdruncina această credință.
Și astfel obștea satului hotărî să pornească chiar a doua zi în zori.
Радоје Домановић 