Dangaua

Am avut un vis groaznic. Nu mă uluiește visul, ci mă uimește altceva. Mă mir că am avut curajul să visez lucruri atît de groaznice. Sînt un cetățean pașnic, de treabă, un copil bun al chinuitei și dragei noastre mame Serbia, ca și toți ceilalți copii ai ei. Hai să zicem, eu fac excepție! Dar nu, frate! Semăn leit cu ceilalți, mă port atent, am o comportare fără cusur. O dată am zărit pe trotuar un nasture strălucitor, căzut de la uniforma unui polițai. M-am uitat bine la el, i-am admirat strălucirea fermecătoare și, tocmai cînd mă pregăteam să plec mai departe, am fost cuprins de niște simțăminte de respect. Mina mi s-a ridicat în dreptul șepcii, capul s-a aplecat spre nasture, iar gura a schițat un zîmbet prietenos, zîmbetul cu care salutăm pe cineva respectabil.

Și am salutat nasturele.

„Sâ știi că am singe nobil în vinele mele“, m-am mîndrit eu. Dar în clipa aceea un ins, neatent, a călcat cu brutalitate pe strălucitorul nasture.

— Dobitocul! am șuierat eu apasat și am scuipat. Apoi mi-am continuat liniștit drumul, mîngîindu-mă cu gîndul că asemenea proști sînt puțini. Mă simțeam mulțumit. Dumnezeu mi-a dat o inimă aleasă și un sînge nobil și viteaz, ca al străbunilor noștri.

Vedeți așadar ce om bun sînt! Și nu mă deosebesc prin nimic de ceilalți cetățeni de treabă. Atunci de unde oare îmi fulgeră prin somn visuri atît de groaznice?

În ziua aceea nu mi se întîmplase nimic neobișnuit. Am luat o cină ușoarâ, mi-am spălat dinții, am băut puțin vin, m-am așezat apoi în pat și am început să citesc o carte ca să adorm mai repede. Curînd, bănuiesc, mi-a căzut cartea din mînă, după ce, desigur, ea mi-a ascultat dorința și m-a adormit ca un mielușel, cu conștiința curată, căci îmi îndeplinisem toate îndatoririle cetățenești.

Deodată m-am văzut pe un drum îngust, plin de noroi și gropi. Era o noapte rece, întunecoasă. Vîntul șuiera printre crengile uscate. Sufla ascuțit și parcă te tăia cînd îți atingea obrajii. Cerul posomorit, înfricoșător și mut. O zăpadă măruntă mă biciuia în față. Nicăieri nici o vietate. Mă grăbeam să ajung undeva, dar alunecam mereu pe drumul acela noroios. Lunecam, cădeam și pînă la urmă m-am rătăcit. Am umblat eu așa bîjbîind, dumnezeu sfîntul știe cît. Nu era o noapte scurtă, o noapte obișnuită, ci o noapte care dura parcă de-un veac. Iar eu tot mergeam într-una și nu știam încotro merg. Am umblat eu așa mulți ani și am ajuns undeva, foarte departe de ținutul meu de obîrșie, într-o regiune necunoscută, într-o țară ciudată, pe care, cred, nimeni dintre cei în viață nu o cunoaște. Numai în vis poate fi văzută acea țară ciudată.

Tot rătăcind pe acele meleaguri străine, iată că ajung într-un oraș mare cu o mulțime de locuitori. În piața vastă a acelui oraș se adunase popor ca frunza și ca iarba. Era o gălăgie asurzitoare. Am intrat într-un han și, curios, l-am întrebat pe hangiu de ce se adunase atîta lume.

— Noi sîntem oameni pașnici și de treabă, începu el să-mi povestească. Sîntem credincioși și ascultători față de primarul nostru.

— La voi primarul este cel mai mare?

— La noi conduce primarul. Este cel mai de seamă om din oraș. Apoi sînt jandarmii.

Am început să rîd.

— De ce rîzi?… Cum n-ai știut?… De unde ești?…

I-am povestit cum m-am rătăcit și i-am spus că sînt dintr-o țară îndepărtată — Serbia.

— Am auzit și eu despre țara aceea vestită! șopti hangiul ca pentru sine și mă privi cu respect.

Apoi mi se adresă cu glas tare:

— La noi e așa cum ți-am spus. Primarul conduce împreună cu jandarmii.

— Și ce fel de jandarmi sînt pe la voi?

— Hei, jandarmii! Sînt de tot soiul și se deosebesc după grad. Sînt jandarmi mai mari și mai mici… Însă noi de-aici din oraș sîntem oameni pașnici. Numai că din împrejurimi tot vin niște vîntură lume. Ei ne învață la rele. Pentru a ne deosebi de ceilalți, primarul a dat ieri o dispoziție: toți cetățenii să meargă în fața judecătoriei comunale unde fiecăruia i se va aplica o danga pe frunte. Iată de ce s-a adunat poporul. Vrem să ne sfătuim, să vedem ce să facem.

Mă trecură fiorii. Mă gîndii s-o șterg cît mai repede din această țară groaznică. Eu, deși sînt un sîrb nobil, nu sînt în stare de un asemenea curaj. După cîteva clipș mi-a fost rușine de gîndul meu laș.

Hangiul zîmbi cu bunătate, mă bătu pe umeri și-mi spuse cu mîndrie:

— Hei, străine, te-ai și speriat?!… Înseamnă că oricît ai umbla nu găsești oameni curajoși ca noi.

— Și ce vă gîndițî să faceți? l-am întrebat sfios.

— Cum ce gîndîm? Ai să vezi ce viteji sîntem. Îți spun că nicăieri nu mai găsești curaj ca al nostru. Ai colindat prin toată lumea, poate, dar sînt sigur că oameni ca noi n-ai întîlnit. Haidem acolo împreună. Trebuie să mă grăbesc.

Cînd tocmai eram gata să plecăm, aud un pocnet de bici.

Mă uit afară și cînd colo, ce-mi văd ochii? Un om cu o șapcă strălucitoare în trei colturi, îmbrăcat cu o haină pestriță, călărea pe un alt om. Cel călărit purta o îmbrăcăminte scumpă cu o croială obișnuită. S-a oprit în fața hanului și omul cu șapcă a descălecat.

Hangiul i-a ieșit înainte și s-a închinat pînă la pămînt. Omul cu haina pestriță a intrat în han și s-a așezat la o masă împodobită. Cel îmbrăcat cu haine scumpe a rămas în fața hanului. Aștepta.

— Ce înseamnă asta? l-am întrebat pe hangiu.

— Păi ăsta care a intrat acum este un jandarm dintre cei mari, iar acela de colo care stă la ușă e unul dintre cei mai de vază cetățeni din oraș, un patriot, un mare bogătaș. Hangiul îmi spuse toate astea în șoaptă.

— Și de ce-i dă voie ăstuia să-l călărească?

Hangiul îmi făcu un semn cu capul și ne-am dat puțin mai la o parte. Zîmbind cu oarecare dispreț, îmi spuse:

— Păi la noi asta e o cinste. Rar cine o merită!…

Mi-a mai spus el încă multe altele, dar eu din pricina emoției nu l-am prea înțeles. Am auzit însă bine ultimele cuvinte: „Este un serviciu adus patriei, pe care nu poate și nici nu știe să-l prețuiască orice popor!“

Iată-mă și la adunare, unde începuse alegerea celor ce aveau să conducă discuțiile.

Un grup propunea, candidat pentru președinție pe un oarecare Colb, dacă îmi amintesc bine numele lui. Un alt grup propunea pe unul Talb, iar al treilea grup pe un alt candidat.

Începu un tămbălau grozav: fiecare grup voia să-și impună candidatul.

— Eu cred că în afară de Colb nu există un om mai nimerit ca președinte al unei adunări atît de însemnate, începu unul din primul grup. Virtuțile sale cetățenești, curajul său ne sînt bine cunoscute nouă tuturor. Eu cred că nu există nici unul dintre noi pe care jandarmii să-l fi călărit mai mult decît pe el.

— Tocmai tu vorbești, mă, strigă unul din grupul al doilea. Păi pe tine nici măcar un conțopist nu te-a călărit vreodată.

— Cunoaștem noi Virtuțile voastre, țipă altul din grupul al treilea. Voi v-ați văicărit la fiecare lovitură de bici.

— Să ne înțelegem, fraților, începu Colb. E adevărat, pe mine m-au călărit mai-marii noștri adeseori, și încă de acum zece ani, și m-au lovit cu biciul și nu m-am văietat. Dar poate că există oameni cu merite și mai mari decît mine. Există poate cetățeni mai tineri și capabili.

— Nu, nu, nu există! urlară susținătorii lui.

— Nu ne interesează merite atît de vechi! Pe Colb l-au călărit acum zece ani, strigară cei din grupul al doilea.

— Acum vin la rînd forțe tinere, iar de bătrîni nu mai vrem să auzim, strigară cetățenii din grupul al treilea.

Deodată însă strigătele se potoliră. Prin mijlocul mulțimii se tăie o uliță. Poporul făcu loc unui om tînăr, de vreo treizeci de ani. Cum apăru el, toate capetele se înclinară.

— Cine e ăsta? l-am întrebat în șoaptă pe hangiu.

— E un om de vază al orașului. E tînăr, dar promite mult. Și cu toate ca nu-i în vîrstă a ajuns departe. L-a călărit pînă acum de vreo trei ori chiar primarul. Este stimat mai mult decît oricine.

— S-ar putea să-l aleagă pe el?

— Mai mult decît sigur, pentru că toți candidații de pînă acum sînt bătrîni și le-a cam trecut vremea. Pe acest tînăr l-a călărit și ieri primarul.

— Cum îl cheamă?

— Cleard.

Și i s-a dat un loc de cinste, în fața adunării.

— Eu cred — curmă Colb tăcerea, — că nu putem găsi un om mai potrivit pentru președinte decît pe Cleard. E tînăr. Noi cei bătrîni nu-i sîntem nici pe departe egali.

— Așa e, așa e… trăiască Cleard!… începură să strige cu toții.

Colb și Talb l-au condus pe Cleard la locul de președinte.

Toți se înclinară în fața lui, apoi se făcu liniște.

— Vă mulțumesc, fraților, pentru atenția deosebită și cinstea pe care mi-ați făcut-o astăzi. Încrederea voastră mă măgulește. E greu să fii ecoul dorințelor poporului, în zilele acestea atît de însemnate, dar eu voi depune tot sufletul, întreaga mea capacitate, spre a îndreptăți încrederea voastră. Vreau să vă slujesc întotdeauna cu sinceritate, să pot ține și de azi înainte capul sus. Vă mulțumesc, fraților, că m-ați ales.

„Trăiască, trăiască, trăiască!“ se auziră urale.

— Iar acum, fraților, îngăduiți-mi ca de la această tribună să vă spun cîteva cuvinte despre acest important eveniment. Nu-i ușor să înduri chinurile care ne așteaptă; nu-i ușor să rabzi pe frunte dangaua[1] pusă cu fierul înroșit. Desigur sînt chinuri pe care nu le poate îndura oricine. Lașii vor tremura și se vor îngălbeni de spaimă, dar noi nu avem voie să uităm nici o clipă că sîntem urmașii unor viteji strămoși, că în vinele noastre curge sîngele nobil al bunicilor noștri, acei eroi care nici măcar n-au scrîșnit din dinți cînd au murit pentru libertatea și binele nostru. Chinurile noastre sînt nimicuri dacă le măsurăm cu jertfa strămoșilor noștri. N-avem voie să ne arătăm fricoși în această clipă minunată a istoriei! Fiecare cetățean iubitor de neam, toți cei care vor ca poporul nostru să nu se facă de rușine în fața lumii trebuie să rabde durerea cu bărbăție.

— Așa e! Trăiască, trăiască!

Au mai vorbit și alți cîțiva cetățeni. Ei au încurajat poporul înfricoșat, repetînd argumentele lui Cleard.

A vorbit apoi un bătrîn palid, neputincios, cu fața zbîrcită, cu pârul alb și barba ca neaua. Picioarele și mîinile îi tremurau de bătrînețe, avea spatele cocîrjat. Glasul abia i se auzea și în ochi avea lacrimi.

— Copii — a spus el cu voce stinsă, în timp ce lacrimile se rostogoleau pe fața lui zbîrcită și-i picurau în barba albă — mi-e greu și în curînd voi muri, dar mi se pare ca e mai bine să nu răbdăm asemenea rușine. Am o sută de ani și am trăit și fără asta, și acum pe acest cap cărunt, neputincios, să mi se pună dangaua robiei…

— Jos cu boșorogul! urlă președintele.

— Jos cu el! strigară unii.

— Babalîc fricos! țipară alții.

— În loc să-i încurajeze pe tineri, el sperie poporul, urlă unul din față.

— Rușine să-i fie de părul lui cărunt! Șî-a trăit traiul și îi mai e frică. Dar noi tinerii sîntem mai curajoși! strigă altul.

— Jos cu fricosul!

— Să fie azvîrlit din mijlocul nostru.

— Jos cu el!

Cetățenii tineri și curajoși s-au repezit asupra bătrînului neputincios și au început să-l lovească cu furie.

Au sărit alții să-l apere și abia l-au scăpat pentru că eră bătrîn. Altfel ar fi fost ucis cu pietre.

Toți s-au jurat și au făgăduit că a doua zi nu vor face de rîs nația.

Cetățenii s-au împrăștiat liniștiți. La despărțire se auzeau diferite discuții:

— O să vă arătăm noi mîine cine sîntem!

— Îi vom vedea noi mîine pe lăudăroși!

— A venit vremea să arătăm cîte parale facem. Vom vedea pe toți ăia care se laudă cu vitejia lor.

M-am întors la han.

— Ți-ai dat seama cine sîntem? mă întrebă cu mîndrie hangiul.

— Da! am răspuns fără să vreau. Simțeam că puterile mă părăsesc și capul îmi vuiește într-un vîrtej de gînduri.

Chiar în aceeași zi am citit în ziare articolul de fond.

„Cetățeni, a venit timpul să înceteze laudele goale și vorbăria. Este timpul să nu ne mai bizuim pe vorbe goale și pe ifose în care mulți dintre noi excelăm, atribuindu-ne tot felul de virtuți și merite închipuite. E timpul, cetățeni, să le dovedim odată pentru totdeauna prin fapte. Să arătăm cine sîntem! Credem că printre noi nu vor fi lași și dacă totuși vor fi, autoritățile vor trebui să-i aducă forțat la locul unde se va aplica dangaua. Acel care simte că în el pulsează sîngele vitejilor noștri străbuni se vâ grăbi să ajungă cît mai repede la locul stabilit. Și va răbda cu mîndrie durerea. Este durerea conștiinței, este o jertfă adusă patriei! Capul sus, cetățeni! Mîine este ziua cînd ne vom arăta vitejia!“

În ziua aceea hangiul meu s-a culcat îndată ce a venit de la adunare. Voia să se scoale cît mai de dimineață, să ajungă devreme în fața judecătoriei.

A doua zi m-am dus și eu acolo. Se strînseseră toți cetățenii din oraș, și mici și mari, și bărbați și femei. Unele mame își aduseseră și copiii mici. Voiau să-i ardă cu dangaua robiei, cu dangaua cinstei, cum o numeau ei, pentru ca mai tîrziu să aibă și ei dreptul să ocupe posturi în stat.

Se auzeau și strigăte și suduieli. (Prin asta semănau oarecum cu noi, sîrbii. Mie îmi părea bine, mă simțeam mîndru.) Toți se împingeau. Fiecare se grăbea să ajungă primul în fața ușii. Unii erau atît de înghesuiți că se înăbușeau.

Dangaua o aplica un funcționar special. Era îmbrăcat în niște haine albe de sărbătoare. Din cînd în cînd îi mustra pe oameni.

— Mai încet, pentru dumnezeu, așteptați-vă rîndul. Doar nu sînteți vite să vă îmbrînciți așa!

Începu să se aplice dangaua înroșită. Unii țipau, alții gemeau numai. Cît am fost eu acolo, nici unul n-a putut răbda fără să crîcnească, să i se pună dangaua. Fiecare își striga durerea.

N-am putut privi mult chinurile lor, ci am plecat la han. Acolo, unii se așezaseră să ia cîte ceva de-ale gurii și un pahar cu vin.

— Am scăpat și de grija asta! exclamă unul satisfăcut.

— Măi, dar nu ne-am văicărit mult. Da’ Talb a răcnit ca un măgar!… spuse altul.

— Ei, acum l-ai văzut pe Talb al tău?! Ieri îl voiați președinte al adunării!

— Păi cine dracu l-a știut!

Vorbeau și gemeau. Unii se zvîrcoleau, își ascundeau însă durerea, le era rușine să-și arate slăbiciunea.

Cleard s-a făcut de rîs. A gemut. N-a crîcnit de loc un oarecare Lear. A cerut să i se aplice de două ori dangaua și n-a zis nici pis. Tot orașul vorbea de el cu cel măi mare respect.

Cîțiva au șters-o, dar acum erau disprețuiți.

După cîteva zile, cel cu două dangale pe frunte se plimba pe stradă mîndru, cu nasul pe sus. Pe unde trecea, toți se descopereau și-l salutau. Era doar viteazul acelor vremuri. Alergau după el pe străzi și copiii, și oamenii în toată firea.

Voiau cu orice preț să-l vadă pe erou. Cînd trecea, se auzeau cuvinte de venerație: „Lear, Lear!… El e Lear! El e viteazul care nici n-a mișcat buzele cînd i-au pus-o!“ Și ziarele au scris despre el, acoperindu-l cu cele mai alese laude.

Merita desigur dragostea poporului.

Ascultam aceste cuvinte ce veneau din toate părțile și se trezea în mine viteazul sînge sîrbesc. Și străbunii noștri au fost plini de eroism și ei au murit pentru libertate, Avem un trecut vitejesc, me fălim cu bătălia de la Cosovo[2]. M-a cuprins un adînc sentiment de mîndrie națională. Voiam să fac cinste neamului meu. Am pornit în goană spre judecătorie. Ajuns acolo am strigat cu înflăcărare:

— Ce-l lăudați pe Lear al vostru?… Voi încă nu știți ce înseamnă adevărații viteji. Vreți să vedeți cît de viteaz este poporul sîrbesc! Iată, puneți-mi zece peceți, nu numai două!

Funcționarul în haine albe apropie dangaua înroșită de fruntea mea. M-am cutremurat și… m-am trezit din somn.

Îngrozit îmi pipăiam fruntea. Am făcut cruci mari minunîndu-mă. Nemaipomenit! Ce vise îi mai trec omului prin cap!

„Puțin mai lipsea și întunecam gloria lui Lear al lor“, m-am gîndit eu, întorcîndu-mă mulțumit pe cealaltă parte. Totuși, îmi părea rău că m-am trezit înainte ca visul să se fi sfîrșit.

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)

 

[1] Semnul care se face pe spinarea vitelor, cu un fier înroșit (n.r.).

[2] Localitate în Serbia, unde a avut loc în veacul al XIV-lea o bătălie crîncenă cu turcii, în urma căreia Serbia a căzut sub jugul turcesc (n.r.).

Ознаке:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

About Домановић

https://domanovic.wordpress.com/about/

Оставите одговор

Попуните детаље испод или притисните на иконицу да бисте се пријавили:

WordPress.com лого

Коментаришет користећи свој WordPress.com налог. Одјавите се /  Промени )

Google photo

Коментаришет користећи свој Google налог. Одјавите се /  Промени )

Слика на Твитеру

Коментаришет користећи свој Twitter налог. Одјавите се /  Промени )

Фејсбукова фотографија

Коментаришет користећи свој Facebook налог. Одјавите се /  Промени )

Повезивање са %s

%d bloggers like this: