Tag Archive | Cetățean

Stradia (12/12)

(pagina precedentă)

Noul guvern — sărmanul de el — a fost nevoit, imediat, să înceapă să gîndească. Însă noii miniștri din Stradia nu erau obișnuiți cu asemenea preocupări. Sincer vorbind, cîteva zile au ținut piept vitejește, pînă la ultimul dinar al statului. Ei au primit cu chipuri vesele și senine mari grupuri de cetățeni, au ținut discursuri strașnice despre viitorul strălucit al scumpei și chinuitei lor Stradia. Cînd se lăsa noaptea, se puneau iarăși la cale banchete costisitoare. Acolo se bea vîrtos, se cînta frumos și se țineau toasturi patriotice. Cînd prin casa de bani a statului a început să sufle vintul, domnii miniștri au început să se gîndească serios cum să iasă din această situație desperată. Pentru funcționari era ușor. Doar erau obișnuiți să nu primească salariu cîteva luni. Pensionarii, deh! oameni bătrîni, au trăit destul, le-ajunge, iar soldații, se înțelege de la sine, e mai sănătos pentru ei să se obișnuiască cu greutățile. Un ostaș călit trebuie să lupte vitejește și împotriva foamei. Pentru afaceriști și antreprenori, pentru oricare asemenea cetățean al fericitei Stradii, e floare la ureche să-și spună că plata socotelilor lor nu intră în bugetul statului din anul respectiv. Dar greu este pentru miniștri! Ei sînt nevoiți să plătească fiecare cuvînt de laudă scris despre ei. Și cîte alte lucruri nu sînt mai urgente decît problemele Stradiei!

S-au gîndit cît s-au gîndit și au ajuns la concluzia că este bine să asaneze economia națională. Au hotărît să îndatoreze țara cu un împrumut ceva mai mărișor. Cum însă pentru încheierea acestui împrumut trebuia să se cheltuiască destui bani pentru sesiunea parlamentară și pentru călătoria ministrului de Finanțe într-o țară străină, guvernul s-a gîndit să strîngă suma asta din economiile depuse de cetățeni la Banca Națională. Numai așa putea fi salvată patria care gemea de lipsuri.

În toată țara se stîrnise confuzie; unele ziare scriau despre o criză ministerială, altele afirmau că guvernul a și încheiat în mod avantajos tratativele pentru perfectarea împrumutului. Ziarele guvernamentale scriau cum că niciodată țara nu a fost într-o situație mai înfloritoare.

A început apoi să se vorbească din ce în ce mai mult despre acel împrumut salvator. Ziarele au umplut coloane întregi cu dezbaterile acestei probleme. S-a trezit peste tot un interes atît de puternic pentru împrumut, încît nu mai lipsea mult și era gata-gata să se oprească orice activitate. Și negustorii, și afaceriștii, și funcționarii, și pensionarii, și preoții — cu toții trăiau într-o așteptare febrilă, încordată. Împrumutul! Oriunde te duceai auzeai vorbindu-se numai despre împrumut, se puneau întrebări, se făceau propuneri în legătură cu împrumutul.

Miniștrii au alergat, de colo pînă colo, cînd într-o țară străină, cînd în alta. Ba pleca un ministru, ba altul, ba cîte doi; ba trei împreună. Parlamentul a fost convocat și s-a hotărît, în sfîrșit, să se facă cu orice preț împrumutul. Fiecare a plecat apoi la casa lui. Dar curiozitatea opiniei publice creștea nestăvilită.

Prietenii se întîlneau pe stradă și, în loc de salut, începeau să discute:

— Ce se mai aude cu împrumutul?

— Nu știu!

— Duc tratative?

— Sigur!

Miniștrii se duceau în diferite țări străine tot mai des și după un timp se întorceau plini de gravitate.

— A venit ministrul?

— Așa am auzit.

— S-o fi făcut ceva?

— Probabil, poate ceva favorabil!

Pînă cînd deodată ziarele guvernamentale au relatat (guvernul are întotdeauna cîteva ziare, iar fiecare ministru, unul sau două) că guvernul a dus la bun sfîrșit tratativele cu un grup străin și rezultatele sînt foarte îmbucurătoare.

„Putem afirma în mod neîndoielnic: peste o zi convenția de împrumut va fi semnată și banii vor fi aduși în țară.“

Opinia publică s-a liniștit puțin, însă ziarele guvernamentale au anunțat că peste două-trei zile va sosi în Stradia împuternicitul grupului bancar, domnul Horie, care va semna convenția.

Abia atunci tensiunea a crescut.

Întrebări, așteptare, curiozitate, nervozitate. Toate speranțele se îndreptau spre acest împuternicit. El era salvatorul. Toți vorbeau și gîndeau despre Horie. S-a răspîndit zvonul că a venit și că s-a instalat la cutare sau cutare hotel. Mulțimea era curioasă. Bărbați, femei, tineri, bătrîni, au dat năvală spre hotel. Alergau atît de grăbiți și așa se năpusteau, încît pe cei mai bătrîni și mai slabi îi călcau în picioare.

Se ivește în stradă un călător străin. Doi cetățeni l-au și văzut:

— Uite, un străin! spune unul privind cu subînțeles, de parcă ar întreba : „N-o fi ăsta Horie?!“

— Poate el o fi! își dădu celălalt cu părerea.

— Și eu tot așa cred!

După ce l-au măsurat pe străin din toate părțile și s-au convins că el trebuie să fie, au răspîndit în tot orașul vestea că l-au văzut pe Horie. Știrea asta a pătruns ca fulgerul în toate casele. Peste o oră-două, orașul vuia, orașul știa că împuternicitul a sosit, că oamenii l-au văzut personal și au discutat cu el.

Politia cotrobăia peste tot, miniștrii erau ne-liniștiți, alergau de colo pînă colo; să-l întîl- neaseă, să-i prezinte respectele lor.

Dar nu era el.

Abia a doua zi ziarele au anunțat că vestea despre sosirea lui Horie nu-i adevărată. Intr-ade-văr nu era el.

Pînă unde au ajuns lucrurile, se va vedea din cele ce urmează.

Într-o zi am ieșit în port și am văzut un vas fluvial străin. Vasul ancorase și călătorii debarcau. Discutam nu știu ce cu un cunoscut cînd deodată o mulțime de oameni s-a repezit spre vas. Unul care alerga de parcă scăpase din balamuc mă lovi și era gata să mă doboare.

— Ce-i asta?

— Cine e? au început oamenii să se întrebe unul pe altul.

— El! răspundeau unii.

— Horie?

— Da, a venit!

— Unde e? murmura mulțimea. Înghesuială, îmbulzeală! Unii se cățărau pe vas, alții se agățau, se certau și fiecare voia să fie mai aproape de el, de Horie.

Într-adevăr, s-a descoperit un străin, care se ruga și striga să fie lăsat în pace, că are treburi urgente. Omul gemea, abia vorbea, era înghesuit, turtit de lumea aceea curioasă!

Polițiștii și-au înțeles imediat misiunea: au alergat într-un suflet să-l anunțe pe șeful guvernului, pe membrii guvernului, pe primar, pe șeful bisericii și pe ceilalți demnitari ai țării, că el, însfîrșit, el a sosit!

Peste puțin timp se auziră voci în mulțime:

— Miniștrii, vin miniștrii!

Și într-adevăr miniștrii cu toți înalții demnitari ai Stradiei se grăbeau spre chei. Toți în haine de sărbătoare, cu panglici și cu medalii multe (și nu le purtau pe toate cu orice prilej, ci numai cîteva).

Pădurea de oameni s-a desfăcut în două, și străinul a rămas astfel singur, la mijloc. Miniștrii, cu tot alaiul, i-au ieșit în întîmpinare. S-au oprit fa depărtarea cuvenită, și-au descoperit capetele, s-au înclinat pînă la pămînt. Mulțimea a făcut la fel. Străinul privea zăpăcit, înfricoșat, dar oarecum mirat. Nu s-a mișcat din loc, a stat neclintit ca o statuie. Șeful guvernului făcu încă un pas înainte și grăi solemn:

— Stimate oaspete, istoria va însemna cu litere de aur prezența domniei-voastre în țara noastră. Vizita excelenței voastre deschide o nouă epocă în viața noastră de stat, vestește dragii noastre Stradii un viitor de aur. În numele guvernului, în numele scumpului popor, vă salut ca pe salvatorul nostru și strig: Să trăiți!

— Trăiască! Trăiască! răsună văzduhul de un strigăt uriaș scos din mii de gîtlejuri.

Apoi căpetenia bisericii începu să îngîne cîntece bisericești. Iar clopotele sunau prelung.

Cînd prima parte a primirii oficiale luă sfîrșit, miniștrii, cu zîmbete binevoitoare, se apropiară cu umilință de străin. Îi întinseră sfioși mîna, iar ceilalți făcură un pas înapoi, rămînînd descoperiți, cu capetele plecate. Cu venerație, șeful guvernului luă valiza străinului în brațe, în timp ce ministrul de Finanțe ducea bastonul marelui om. Aceste obiecte erau purtate ca niște odoare scumpe și sfinte. Valiza era într-adevăr prețioasă. În ea se afla documentul salvator. În acea valiză rară se găsea, nici mai mult, nici mai puțin, decît viitorul, viitorul fericit al unei țări întregi.

Deci, șeful guvernului, știind ce poartă în mîinile sale, avea un aer demn, mîndru. În mîinile lui era soarta Stradiei.

Capul bisericii, om înzestrat de dumnezeu cu suflet mare și minte isteață, a înțeles de îndată cît de însemnată este valiza. El și celelalte fețe bisericești au înconjurat pe șeful guvernului și au început a cînta ca în biserică.

Alaiul se urni. Străinul și ministrul de Finanțe înainte. Șeful guvernului cu valiza în brațe era înconjurat de înaltele fețe bisericești. Mulțimea cu capetele descoperite, după ei.

Pășeau solemn, cu pași măsurați. Șe cînta cu smerenie, clopotele răsunau și tunurile bubuiau ca la marile sărbatori. Și așa încet, alaiul înainta pe strada principală, către locuința primului-ministru.

Casele și cafenelele, bisericile, cancelariile, i erau pustii. Toate vietățile din oraș luau parte la primirea epocală a marelui străin. Nici bolnavii nu lipseau. Și ei ieșiseră să vadă această rară solemnitate; chiar și cei grav bolnavi fuseseră scoși în stradă pe tărgi. Nu mai simțeau durere cînd se gîndeau la fericirea scumpei lor patrii. Și sugacii fuseseră aduși. Nu mai plîngeau. Cu ochișorii lor larg deschiși priveau înmărmuriți la marele oaspete. Parcă simțeau și ei că li se pregătește o mare fericire.

Pînă să ajungă la casa primului-ministru se înseră. Străinul a fost condus în casă mai mult pe sus decît de braț. Au intrat în casă toți demnitarii. Unii cetățeni curioși priveau pe la ferestre, alții însă stăteau în fața casei, ca vițelul la poarta nouă.

A doua zi începură să sosească din ținuturi delegații, să-l salute pe marele străin. Încă din zori, în fața casei primului-ministru scîrțîi greu o căruță încărcată cu decorații destinate prea stimatului străin.

Străinul, se înțelege, a fost îndată ales președinte de onoare al Băncii Naționale, președinte de onoare al consiliului municipal, membru de onoare al Academiei de Științe și președinte de onoare al tuturor societăților și asociațiilor umaniste existente în Stradia. (Și dintre acestea sînt o sumedenie, ba există și o societate pentru înființarea de noi societăți.) Toate orașele l-au ales pe marele străin cetățean de onoare, toate corporațiile l-au recunoscut ca pe un binefăcător, iar un regiment, în cinstea lui, a primit numele de „Marele regiment Horie“.

Ziarele l-au salutat cu articole lungi, multe i-au publicat și fotografia.

În onoarea acestei zile numeroși funcționari au fost avansați, mulți polițiști decorați și înaintați în post, s-au deschis noi instituții și au fost angajați noi funcționari.

Două zile a durat, în tot orașul, furtunoasa veselie. A cîntat muzica, s-au tras clopotele, tunurile au bubuit, cîntecele au răsunat și vinul a curs gîrlă.

A treia zi, miniștrii, deși erau amețiți (de veselie), și-au jertfit odihna pentru fericirea țârii și a poporului și s-au adunat în ședință solemnă, să pecetluiască tratativele cu Horie și să iscălească epocalul act.

Mai întîi, ca pentru început, s-a înfiripat o discuție particulară. (Fiind prins în vîrtejul veseliei am uitat să vă spun că prețioasa valiză era păzită cu strășnicie.)

— Vreți să rămîneți mult timp la noi, stimate domn? îl întrebă primul-ministru.

— Da, pînă cînd îmi termin treburile. Cred că am să rămîn mai mult timp.

Pe miniștri îi mișcară aceste cuvinte „mai mult“.

— Cît credeți că vor dura?

— Nu știu precis cît. Așa-s afacerile…

— Nouă ne sînt cunoscute condițiile dumneavoastră, și dumneavoastră le cunoașteți pe ale noastre. Vă pot asigura că nu se vor ivi nici un fel de încurcături îl asigură ministrul de Finanțe.

— Încurcături? întrebă străinul înspăimîntat.

— Da, credem că nu vor fi!

— Și eu sper!

— Atunci putem semna imediat actul! îndrăzni șeful guvernului.

— Actul?

— Da!

— Actul e semnat iar eu voi pleca chiar mîine la drum. Dar înainte de toate țin să vă declar că toată viața vă voi fi recunoscător pentru asemenea primire. Sincer vă spun, sînt surprins, uluit! Încă nu-mi dau bine seama de ceea ce s-a întîmplat cu mine. Ce e drept, mă găsesc pentru prima oară în țara dumneavoastră, însă nici n-am visat ca eu, un necunoscut, să fiu primit într-o țară cu astfel de onoruri! Am mereu impresia că visez!

— Ați semnat convenția? întrebară toți în cor.

— Iată actul, spuse străinul și scoase din buzunar un sul de hîrtie pe care începu să-l citească în limba Iui.

Actul însă glăsuia altceva. Era un simplu act încheiat între străin și un negustor de prune din Stradia. Negustorul se obliga să-i livreze străinului, pînă la data de cutare, o cantitate de prune pentru marmeladă…

După o asemenea comedie ce credeți că s-a întîmplat într-o țară civilizată cum e Stradia, țară condusă de înțelepți? Ce să se întîmple?! Vinovatul, străinul, a fost după trei zile expulzat, în cea mai mare taină. Și după asta iarăși a apărut o știre în ziare: „Guvernul acționează energic pentru realizarea noului împrumut. Există speranțe întemeiate ca pînă la sfîrșitul acestei luni să primim o parte din bani.“

Lumea s-a mai interesat un timp de Horie, apoi a fost dat uitării. Și în Stradia faptele și-au urmat fără abatere vechiul lor curs.

Cînd mă gîndesc la ultima întîmplare, admir armonia ce domnește în Stradia. Nu numai că miniștrii sînt oameni simpatici și de treabă, ci însuși capul bisericii e un om inteligent și spiritual. Cine a avut ideea, la momentul potrivit, ba chiar în cel mai hotărîtor moment, cînd era în joc soarta țării, să însoțească așa cum se cuvine, cu cîntece bisericești, valiza unui fabricant de marmeladă? Desigur harnicul guvern trebuia aiutat în acele clipe grele! Și cînd munca se găsește îri impas, este bine să se creeze o atmosferă evlavioasă, de smerenie.

M-am hotărît. La primul prilej voi face o vizită prea înțeleptului părinte. Doresc să cunosc mai de aproape pe acest mare patriot al Stradiei.

(sfîrșitul)

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)

Stradia (6/12)

(pagina precedentă)

Cînd m-am dus să-l vizitez pe ministrul de Finanțe am fost primit imediat, deși, după cum spunea el, avea multe treburi.

— Bine că ați venit, domnule! Ați sosit la timp; am să mă mai odihnesc puțin. Am lucrat pînă acum, credeți-mă, mă doare capul! rosti ministrul și se uită la mine cu un aer obosit, chinuit.

— Într-adevăr, misiunea dumneavoastră este grea, depuneți o muncă uriașă. Fără îndoială că ati meditat la vreo importantă problemă financiară!

— Ieri și azi, trei ceasuri încheiate am lucrat la rezolvarea acestei probleme. Consider că am dreptul să apăr un lucru just… Uite, am să vă arăt un articol scris de mine pentru presă.

Așteptam cu nerăbdare să ascult faimosul articol. Voiam să aflu miezul problemei în jurul căreia se ducea o luptă desperată între ministrul de Finanțe și ministrul Construcțiilor.

Ministrul luă plin de gravitato manuscrisul, tuși de cîteva ori și citi titlul:

„Încă două-trei cuvinte în legătură cu problema: Pină unde se întindea în timpurile vechi granița sudică a patriei noastre“.

— Păi după cum se pare, este o lucrare istorică?!

— Istorică! răspunse ministrul, mirat de o întrebare atît de neașteptată și-mi aruncă pe deasupra ochelarilor o privire obosită.

— Dumneavoastră, ministru de Finanțe, vă ocupați de istorie?

— Dacă mă ocup de istorie? Se simțea oarecare supărare în glas. Dar asta-i știința de care mă ocup de aproape treizeci de ani și, să nu crezi că mă laud, am repurtat succese. Mă privea mustrător.

— Prețuiesc foarte mult istoria și oamenii care-și consacră viața lor acestei științe superioare, spuse eu cu amabilitate, spre a-mi repara greșeala.

— Nu numai superioară domnul meu, ci cea mai superioara, înțelegeți, da, cea mal superioară! spuse el, privindu-mă cercetător.

— Chiar așa! l-am aprobat repede.

— Uite, de pildă — zise iarăși ministrul — ce pagubă s-ar fi cauzat dacă am fi crezut, în legătură cu granița țării noastre, ceea ce a afimat colegul meu, ministrul Construcțiilor.

— E și el istoric?

— Istoric mincinos! Munca lui în domeniul istoriei aduce numai pagube. Citiți concepțiile lui despre granițele țării noastre și veți vedea totala lui lipsă de cunoștințe, și, dacă vreți, chiar și o lipsă de patriotism.

— Ce demonstrează el, dacă mi-e îngăduit să-ntreb?

— Nu demonstrează nimic, domnul meu. Vai de demonstrația asta. El spune că vechea graniță cu țările sudice trecea pe la nord de orașul Kradia. Afirmația este necinstită! Dușmanii noștri ar putea să pretindă cu conștiința împăcată teritoriul de dincolo de Kradia. Cîte pagube aduce el prin asta sărmanei noastre țări! exclamă ministrul mîniat, cu o voce tremurîndă și îndurerată.

— Pagube enorme! strigai și eu indignat de o asemenea afirmație ce-ar fi putut dăuna grav întregii țări.

— Ca fiu al patriei am o datorie sacră. Nu voi lăsa în picioare teoria lui. Voi ridica adevărul istoric și în fața Parlamentului; să hotărască el cine are dreptate. În caz contrariu eu îmi voi prezenta demisia, deoarece asta este a doua ciocnire a mea cu ministrul Construcțiilor, tot din cauza problemelor superioare de istorie.

— Cum adică, Parlamentul poate decide și în aceste chestiuni?

— De ce nu? Parlamentul are dreptul să emită legi în toate problemele, legi obligatorii pentru oricine. Ieri un cetățean a prezentat Parlamentnlui o petiție prin care cerea ca data nașterii lui să fie socotită cu cinci ani mai înainte de a se fi născut.

— Cum se poate una ca asta? am întrebat eu surprins.

— Se poate, de ce nu?… El, să zicem, s-a născut în anul mă rog …74, iar Parlamentul a hotărît ca data nașterii lui să fie socotită în …69.

— Curios! și de ce-i trebuia asta?

— Hm, vezi că nu știi?! Numai așa are dreptul să candideze ca deputat pentru un loc vacant. Este omul nostru, va ajuta conștiincios politica guvernului.

Am rămas utît de uluit incit n-am mai izbutit să scot o vorbă. Ministrul a observat lucrul acesta și mi-a spus dojenitor:

— Să nu vă mire! Asemenea cazuri nu sînt rare. Parlamentul i-a satisfăcut unei doamne o cerere asemănătoare. Ea a cerut s-o declare cu zece ani mai tînără. Altă doamnă din înalta societate a cerut Parlamentului să dea o hotărîre competentă în care să fie recunoscută mamă a doi copii, desigur, moștenitori legali ai bogatului ei soț. Avînd prieteni înțelegători și cu influență, i s-a satisfăcut această cerere naivă și nobilă și acum este considerată mamă a doi copii.

— Și unde-s copiii?

— Care copii?

— Copiii de care vorbești!

— Aha! Păi n-are oopii. N-ați înțeles? Ea se consideră însă, în urma hotărîrii Parlamentului, mamă a doi copii. Numai așa s-a pus capăt certurilor sîcîitoare dintre ea și soțul ei.

— Asta n-o mai înțeleg! i-am spus-o făra amabilitate.

— Cum nu înțelegeți?… E un lucru elementar! Negustorul acela bogat, soțul doamnei despre care vorbim, n-are copii. Înțelegeți? E simplu.

— Înțeleg.

— Ei bine, fiți atent: cum el e foarte bogat, dorea să aibă copii care să-i moștenească averea colosală. N-avea copii, săracu, și s-au iscat neînțelegeri între el și soția lui. Soția, așa cum vă spuneam, a înaintat o cerere Parlamentului și Parlamentul i-a rezolvat-o întocmai cum a dorit ea.

— Și acum, bogatul negustor e mulțumit?

— Se înțelege că-i mulțumit. Omul s-a liniștit pe deplin. Azi își adoră soția.

Și discuția noastră a decurs liniștită mai departe. Am discutat despre multe lucruri, dar domnul ministru de Finanțe n-a scos nici un cuvințel despre problemele financiare.

În cele din urmă mi-am făcut curaj și l-am întrebat sfios:

— Dar finanțele cum sînt organizate în țara dumneavoastră, domnule ministru?

— Foarte bine, îmi răspunse el cu mîndrie și adăugă: principalul este să alcătuiești un buget perfect. Celelalte merg de la sine, ușor.

— Cîte milioane cuprinde bugetul anual al țării dumneavoastră?

— Mai mult de optzeci de milioane de dinari. Și iată cum este împărțit: pentru foștii miniștri, fie că sînt la pensie sau în cadrul disponibil — treizeci de milioane, pentru procurarea decorațiilor — zece milioane, pentru introducerea spiritului de economie în țară — cinci milioane.

— Scuzați-mă, domnule ministru, că vă întrerup… Nu înțeleg de ce ați alocat cinci milioane pentru introducerea spiritului de economie?

— Ehei, domnul meu, economia este cel mai important lucru cînd e vorba de finanțe. Noutatea asta nu există nicăieri, în întreaga lume. Pe noi nevoia ne-a învățat. Situația financiară fiind extrem de proastă, am hotărît să jertfim această sumă spre a ajuta poporul. Vrem să-l sprijinim cît mai mult. De-acum totul o să meargă mai bine, căci într-un timp scurt s-a plătit autorilor de cărți exact un milion. Chiar eu am început să scriu lucrarea Economia poporului nostru în vremuri străvechi. Fiul meu scrie cartea: Influența economiei asupra progresului cultural al poporului, iar fiica mea a și scris pînă acum două povestiri pentru popor. Ea arată în acele capodopere cum trebuie să faci economii. Acum scrie povestirea Liubița cea risipitoare și Mița cea chibzuită.

— Cred că va fi o povestire frumoasă?!

— Chiar foarte frumoasă. în ea se arată cum s-a prăpădit Liubița din cauza dragostei. Mița însă nu s-a gîndit la dragoste și s-a măritat cu un mare bogătaș. Mița știa să facă economii, punea ban lîngă ban. „Și dumnezeu îl ajută pe cel care economisește“, așa se termină povestirea.

— Va avea mare înrîunre asupra poporutui! recunoscui eu plin de însuflețire.

— Se înțelege — continuă domnul ministru — o influență salvatoare. Să vedeți, de pildă, de cînd a fost introduse spiritul de economie, fiica mea și-a strîns peste o sută de mii de dinari pentru zestea ei.

— Este deci ceî mar important capitol din buget…

— Desigur, însă a test greu să ajungem la o idee atît de fericită. Celelalte capitole din buget existau și înainte de a fi eu ministru. Bună-oară, pentru sărbătorile naționale — cinci milioane, pentru fondurile secrete ale guvernului — zece milioane, pentru poliția secretă — cinci milioane, pentru susținerea șf întărirea poziției guvernului — cinci milioane, pentru cheltuielile de reprezentare ale membrilor guvernului — o jumătate de milion. La acest punct am fost ca peste tot foarte zgîrcit. Apoi sînt toate celelalte capitole din buget mai puțin importante.

— Dar pentru instrucția publică, armată, pentru funcționari?

— Pentru armată și funcționari am rezervat vreo patruzeci de milioane, însă suma asta cade în deficitul anual obișnuit.

— Dar instrucția publică?

— Instrucția publică? Păi, ea se înțelege, intră la cheltuielile neprevăzute.

— Nu pricep cu ce acoperiți un deficit atît de mare?

— Cu nimic! Cu ce se poate acoperi? Un deficit se adaugă la altul. Cînd se adună mai multe deficite, lansăm repede un împrumut și tot așa mergem înainte. Pe de altă parte, ne străduim ca unele capitole ale bugetului să fie excedentare. Eu, cel dintîi, am făcut economii în ministerul meu. Colegii mei mă vor imita. Economia este, ca să zic așa, baza bunăstării oricărei țări. Ieri, în interesul spiritului de economie, am concediat un funcționar. Am făcut o economie de opt sute de dinari anual.

— Bine ați procedat, l-am aprobat eu.

— Trebuie, domnule, trebuie să începem o dată și o dată să ne preocupăm de bunăstarea poporului. Băiatul se roagă să-l primim înapoi. Nu este un funcționar rău, dar ceea ce nu se poate, nu se poate! Așa ne dictează interesele scumpei noastre patrii. „Voi lucra și pentru jumătate de leafă“, mi se milogea funcționarul acela. „Nu se poate! i-am spus. Sînt ministru numai. Nu-s banii mei, ci ai statului, bani cîștigați cu trudă. Eu trebuie să chibzuiesc serios fiecare dinar.“ Spuneți-mi vă rog, domnul meu, pot îndrăzni să arunc în vînt opt sute de dinari ai statului? Ministrul sfîrși fraza deschizînd brațele și așteptînd de la mine un răspuns pozitiv.

— Firește, aveți dreptate!

— Acum cîteva zile s-a dat o sumă de bani unui membru al guvernului să-și îngrijească soția. Dar am scos acești bani din capitolul cheltuieli neprevăzute. Dacă nu ești cu luare aminte de unde dai banii ți se poate cere socoteală!

— Care sînt veniturile țării, domnule ministru? Cred că este cel mai important capitol!

— Nu-i atît de important!… Cum să vă spun? Pur și simplu nu se știe nici pînă azi care sînt veniturile. Am citit ceva în legătură cu asta într-un ziar străin, dar cine poate ști dacă-i exact? În orice caz, sînt multe venituri, multe, fără îndoială, rosti ministrul grav, cu aerul unui specialist.

Din discuția aceea plăcută și interesantă ne-a întrerupt ușierul, care intră în cabinetul ministrului și-i aduse la cunoștință că o delegație de funcționari dorește să-i vorbească.

— Îi voi chema ceva mai tîrziu, să aștepte, îi porunci el ușierului. Apoi mi se adresă foarte amărît:

— Vă rog să mă credeți, de două-trei zile m-au dat gata audiențele. Îmi vîjîie capul. Numai cu dumneavoastră am izbutit să am o discuție cu-adevărat plăcută.

— Vin cu treburi importante?

— Da! Am avut, uitați-vă, chiar aici, la piciorul acesta o bătătură grozav de mare. Am operat-o acum patru zile și slavă domnului operația a reușit. De aceea vin funcționarii la mine împreună cu șeful lor: vor să mă felicite, să-și arate bucuria pentru reușita operației.

L-am rugat pe domnul ministru să mă ierte. II răpisem prea mult de la treburile sale de stat.

L-am salutat cu o deosebită amabilitate și am ieșit repede din cabinetul lui.

Ziarele publicau o mulțime de știri despre bătătura operată a ministrului de Finanțe:

„Funcționarii din cutare departament în frunte cu șeful lor au fost în audiență, la ora patru după-amiază, la domnul ministru de Finanțe, spre a-l felicita și a-și exprima bucuria pentru reușita operației pe care domnia-sa a suferit-o la bătătură. Domnul ministru i-a primit amabil, cu căldură. Domnul șef, în numele tuturor funcționarilor departamentului său, a ținut un impresionant discurs, iar domnul ministru le-a mulțumit tuturor pentru atenția deosebită și sentimentele lor sincere.“

(pagina următoare)