Marcatge
Vaig tenir un somni horrible. No em pregunto tant el somni en si mateix, però em pregunto com podria trobar el coratge de somiar amb coses horribles, quan soc un ciutadà tranquil i respectable, un fill obedient de la nostra estimada, mare afectada Sèrbia, com tots els seus altres fills. Per descomptat, ja sabeu, si jo fos una excepció en qualsevol cosa, seria diferent, però no, estimat amic, jo faig exactament el mateix que tots els altres, i pel fet de tenir compte amb tot, ningú no pot igualar-me. Una vegada vaig veure un brillant botó de l’uniforme d’un policia situat al carrer, i vaig mirar la seva brillantor màgica, gairebé al punt de passar a prop, ple de dolces reminiscències, quan de sobte, la mà em va començar a tremolar i va sortir a saludar; el meu cap es va inclinar cap a la terra, i la meua boca es va estendre per aquell somriure encantador que tots portem quan saludem els nostres superiors.
– Hi ha sang noble a les meues venes – això és el que és! – Això és el que vaig pensar en aquell moment i vaig mirar amb menyspreu elbèstia que passava descuidadament sobre el botó.
– Un bèstia! – vaig dir amargament i vaig escopir, i després vaig caminar tranquil·lament, consolat pel pensament que aquestes bèsties són poques; i em vaig alegrar especialment que Déu m’hagués donat un cor refinat i la sang noble i cavalleresca dels nostres avantpassats.
Bé, ara podeu veure quin home meravellós soc, gens diferent dels altres ciutadans respectables i, sens dubte, us preguntareu com podrien ocórrer coses tan terribles i ximpleries en els meus somnis.
No em va passar res inusual aquell dia. Vaig fer un bon sopar i després em vaig asseure a rentar-me les dents quan em va vindre bé; bevent el meu vi i, després d’haver fet un ús tan valent i conscient dels meus drets com a ciutadà, vaig anar al llit i vaig agafar un llibre per anar a dormir més ràpidament.
El llibre aviat es va esborrar de les meves mans, havent, per descomptat, satisfet el meu desig i, amb tots els deures fets, em vaig adormir tan innocent com un xai.
Tot d’una em vaig trobar per un camí estret i fangós que duia cap a les muntanyes. Una freda i negra nit. El vent grinyola entre les branques àrides i es talla com una navalla sempre que toca la pell nua. El cel és negre, mut i amenaçador, i la neu, com la pols, que bufa als ulls i batega la cara. No és una ànima viva enlloc. M’afanyo de tant en tant i tot seguit m’esquitlli pel camí fangós a l’esquerra, a la dreta. Trontolli i caic, i finalment perdo el meu camí, vaig endavant –Deu sap on – i no és una nit curta i corrent, sinó tan llarga com un segle, i camino tot el temps sense saber cap a on.
Així vaig caminar durant molts anys i vaig arribar a un lloc, molt lluny del meu país natal, a una part desconeguda del món, a una terra estranya de la qual probablement ningú no en sap res, i que, estic segur, només es pot veure en els somnis.
Passejant per la terra vaig arribar a una gran ciutat on vivia molta gent. A la gran plaça del mercat, hi havia una gran gentada, un terrible soroll, suficient per fer esclatar el timpà. Em vaig instal·lar a la posada davant del mercat i vaig preguntar al propietari per què s’havia reunit tanta gent…
– Som persones tranquil·les i respectables – va començar la seva història, – som fidels i obedients amb l’alcalde.
– L’alcalde és la teva suprema autoritat? – vaig preguntar, interrompent-lo.
– L’alcalde governa aquí i és la nostra suprema autoritat; la policia va després.
Vaig riure.
– Per què rius?… No ho sabies?… D’on vens?
Li vaig explicar com havia perdut el meu camí i que venia d’una terra llunyana: Sèrbia.
– Ja he sentit a parlar del famós país! – va murmurar el propietari, mirant-me amb respecte, i després va parlar en veu alta:
– Així és la nostra manera – va continuar –, l’alcalde governa aquí amb els seus policies.
– Com són els vostres policies?
– Bé, hi ha diferents tipus de policies – varien segons el seu rang. Hi ha persones més distingides i menys distingides… Som, ja ho sabeu, persones tranquil·les i respectables, però tot tipus de vagabunds provenen del barri, ens corrompen i ens ensenyen coses dolentes. Per distingir cadascun dels nostres ciutadans de les altres persones, l’alcalde va dictar ahir un ordre de que tots els nostres ciutadans anessin al jutjat local, on cadascun de nosaltres portarà un marcatge al cap. És per això que s’han reunit tantes persones: per aconsellar què fer.
Vaig estremir-me i vaig pensar que havia de fugir d’aquesta estranya terra tan ràpidament com pogués, perquè jo, tot i que serbi, no estava acostumat a mostrar aquesta mena d’esperit de la cavalleresca, i estava una mica inquiet.
El propietari va riure benèvolament, em va tocar a l’espatlla i em va dir amb orgull:
– Ah, foraster, és suficient per espantar-te? No és d’estranyar, cal recórrer un llarg camí per trobar coratge com el nostre!
– I què voleu fer? – vaig preguntar tímidament.
– Quina pregunta! Veuràs com som de valents. Has de recórrer un llarg camí per trobar coratge com el nostre, t’ho dic. Has viatjat lluny i ampli i has vist el món, però estic segur que mai no has vist herois més grans que nosaltres. Anem junts. M’he de donar pressa.
Estàvem a punt d’anar quan vam sentir, davant de la porta, l’esclafit d’un fuet.
Vaig fer una vista: un home amb una gorra brillant i de tres banyes al cap, vestit amb un vestit feixuc, anava a la part de darrere d’un altre home amb una roba molt rica de tall comú i civil. Es va aturar davant de la posada i el genet es va baixar.
El propietari va sortir al carrer, es va inclinar a terra i l’home vestit que vestia ordinari va anar a la posada fins a una taula especialment decorada. El de la roba civil es va quedar davant de la posada i va esperar. El propietari també es va inclinar cap a ell.
– De què es tracta tot això? – vaig preguntar al propietari, profundament desconcertat.
– Bé, el que va entrar a la posada és un policia d’alt rang, i aquest home és un dels nostres ciutadans més distingits, molt ric i un gran patriota – va xiuxiuejar el patró.
– Però per què deixa que l’altre es passegi per la seua esquena?
El propietari va sacsejar el cap i ens vam apartar. Em va donar un somriure desagradable i em va dir:
– Considerem que és un gran honor que rarament es mereix! – A més, em va dir moltes coses, però estava molt emocionat que no vaig poder entendre-les totes. Però vaig escoltar amb claredat el que va dir al final: – És un servei per al país d’un que totes les nacions encara no han après a apreciar!
—
Vam anar a la reunió i les eleccions del president ja estaven en curs.
El primer grup va plantejar un home que es deia Kolb, si no m’equivoco, com a candidat a la presidència; el segon grup volia Talb, i el tercer tenia un candidat propi.
Hi va haver una confusió temible; cada grup volia proposar el seu propi home.
– Crec que no tenim un home millor que Kolb per a la presidència d’una reunió tan important – va dir una veu del primer grup,– perquè tots coneixem tan bé les seves virtuts com a ciutadà i el seu gran coratge. No crec que hi hagi algú entre nosaltres que pugui presumir d’haver estat pilotat tan sovint per gent realment important…
– Qui ets tu per parlar sobre això, – va cridar algú del segon grup. – Mai no us ha manejat un secretari de policia!
– Sabem quines són les teves virtuts – va cridar algú del tercer grup. – Mai podríeu patir un sol cop del fuet sense queixes!
– Solucionem aquest tema, germans! – va començar Kolb. – És veritat que persones eminents estaven cavalcant a la meua esquena ja fa deu anys; em van assotar i mai vaig plorar, però pot ser que entre nosaltres hi hagi més que ho mereixen. Potser hi ha altres més joves.
– No, no – van cridar els seus partidaris.
– No volem escoltar honors obsolets. Han passat deu anys des que Kolbens va dirigir – va cridar les veus del segon grup.
– La sang jove s’apodera, deixa que els gossos masteguin ossos vells – van cridar alguns del tercer grup.
De sobte no es va fer més soroll; la gent es desplaçava enrere, a l’esquerra i a la dreta, per buidar un camí i vaig veure un jove d’uns trenta anys. Quan s’acostava, tots els caps s’inclinaven baix.
– Qui és? – vaig xiuxiuejar al propietari.
– És el líder popular. Un jove, però molt prometedor. En els seus primers temps, podia presumir d’haver portat l’alcalde a l’esquena tres vegades. És més popular que ningú.
– Potser l’elegiran? – vaig preguntar.
– Això és més que cert, perquè com tots els altres candidats, tots són majors, el temps els ha superat, mentre que l’alcalde va estar una estona a la seva esquena.
– Quin és el seu nom?
– Kleard.
Li van donar un lloc d’honor.
– Crec que – la veu de Kolb va trencar el silenci – no podem trobar un home millor per a aquesta posició que Kleard. És jove, però cap de nosaltres és més que ell.
–Això és, això és!… Llarga vida a Kleard!… – totes les veus van rugir.
Kolb i Talb el van portar al lloc del president. Tothom va fer un arc profund i es va fer un silenci absolut.
– Gràcies, germans, per la vostra alta consideració i per aquest honor que m’heu concedit tan unànimement. Les vostres esperances, que ara em mantenen, són massa afalagadores. No és fàcil dirigir el vaixell dels desitjos de la nació en aquests dies tan importants, però faré tot el que estigui a la meva disposició per justificar la vostra confiança, per representar sincerament la vostra opinió i per merèixer la meva alta consideració per mi. Gràcies, germans, per elegir-me.
– Hurra! Hurra! Hurra – van cridar els electorsde totes bandes.
– I ara, germans, espero que em permeteu dir unes paraules sobre aquest important esdeveniment. No és fàcil patir dolors, com els turments que hi ha a la nostra disposició; no és fàcil tenir un front marcat amb ferro calent. De fet, no — són dolors que no tots els homes poden suportar. Deixeu tremolar els covards, deixeu-los esclatar de por, però no hem d’oblidar ni un moment que som fills d’avantpassats valents, que la sang noble corre a les nostres venes, la sang heroica dels nostres avis, els grans cavallers que solien morir sense parpellejar per la llibertat i pel bé de tots nosaltres, la seva descendència. El nostre patiment és lleu, si penseu en el seu patiment— ens comportarem com a membres d’una raça degenerada i covarda ara que vivim millor que mai? Cada patriota vertader, tothom qui no vulgui fer vergonya a la nostra nació davant tot el món, suportarà el dolor com un home i un heroi.
– Això és, això és!… Llarga vida a Kleard!
Va haver-hi diversos oradors fervents després de Kleard; van animar la gent atemorida i van repetir més o menys el que Kleard havia dit.
Aleshores, un vell i desgastat pàl·lid, amb la cara arrugada, els cabells i la barba tan blanques com la neu, va demanar parlar. Els genolls li tremolaven de l’edat, les mans tremolaven, l’esquena doblegada. La seva veu va tremolar, els seus ulls brillants de llàgrimes.
– Nens – va començar, amb les llàgrimes que es van arrodonir per les galtes blanques i arrugades i caient sobre la barba blanca; – soc miserable i moriré aviat, però em sembla que millor que no haguéssiu de permetre que tanta vergonya us vingués. Tinc cent anys i he viscut tota la meva vida sense això!… Per què s’ha d’estampar la marca d’esclavitud al meu cap blanc i cansat?…
– Avall amb aquell vell! – va cridar el president.
– Avall amb ell! – van cridar altres.
– El vell covard!
– En lloc d’animar la joventut, fa por a tothom!
– Hauria d’avergonyir-se dels seus cabells grisos! Ha viscut força temps i encara pot tenir por – els joves som més valents…
– Avall amb el covard!
– Llanceu-lo!
– Avall amb ell!
Una multitud d’enutjosos valents i joves patriotes es va precipitar sobre el vell i van començar a empènyer-lo, tirar-lo i pegar-lo amb ràbia.
Finalment el van deixar anar per la seva edat – si no, l’haurien lapidat viu.
Tots es van comprometre a ser valents demà i a mostrar-se dignes de l’honor i la glòria de la seva nació.
La gent es va anar de la reunió en un ordre excel·lent. Al separar-se, van dir:
– Demà veurem qui és qui!
– Resoldrem els caçadors demà!
– Ha arribat el moment de que els dignes es distingeixin dels indignes, de manera que tot canalla no podrà presumir d’un cor valent!
—
Vaig tornar a la posada.
– Heu vist de què estem fets? – em va preguntar amb orgull el propietari.
– De veritat que sí, – vaig respondre automàticament, sentint que la meva força m’havia abandonat i que el meu cap em molestava amb estranyes impressions.
Aquell mateix dia, vaig llegir al seu diari un article principal que va aparèixer de la manera següent:
– Ciutadans, ha arribat el moment d’aturar la jactància i lo jactanciós entre nosaltres; és hora de deixar d’estimar les paraules buides que fem servir amb profusió per mostrar les nostres virtuts i deserts imaginaris. Ha arribat el moment, ciutadans, de posar a prova les nostres paraules i de demostrar qui és realment digne i qui no. Però creiem que no hi haurà covards vergonyosos entre nosaltres que hauran de ser portats per la força al lloc de marca designat. Cadascun de nosaltres que sent en les seves venes una gota de la sang noble dels nostres avantpassats lluitarà per estar entre els primers a suportar el dolor i l’angoixa, orgullosos i plàcids, perquè aquest és un dolor sant, és un sacrifici pel bé del nostre país i pel benestar de tots nosaltres. Endavant, ciutadans, perquè demà és el dia de la noble prova!…
—
El propietari va anar a dormir aquell dia immediatament després de la reunió per tal d’arribar el més aviat possible al lloc designat l’endemà. Tanmateix, molts havien anat directament a l’Ajuntament per estar el més a prop possible del principi de la fila.
L’endemà també vaig anar a l’ajuntament. Tothom hi era, jove i vell, masculí i femení. Algunes mares van portar els seus nadons als seus braços perquè es poguessin identificar amb la marca d’esclavitud, és a dir d’honor, i obtenir així un dret més gran a les altes funcions del servei civil.
Hi havia empentes i grolleries (ja que són com els serbis, i en certa manera me n’alegro), i tothom s’esforçava per a ser el primer a la porta. Alguns fins i tot agafaven a uns altres per la gola.
Els marcatges eren posats per un funcionari especial amb un vestit formal i blanc, que va ser reprotxat lleugerament per la gent:
– No us molgueu, pel bé de Déu, arribarà el torn de tothom – no sou animals, suposo que podem gestionar-ho tot sense empentar-nos.
Va començar el marcatge. Un va cridar, l’altre només va gemegar, però ningú no era capaç de suportar-lo sense fer cap son mentre jo hi fos.
No vaig poder suportar gaire temps per mirar aquesta tortura, així que vaig tornar a la posada, però alguns ja eren allà, menjant i bevent.
– Ja s’ha acabat! – va dir un d’ells.
– Bé, no cridàvem de veritat, però Talb bramava com un ruc!… – va dir un altre.
– Ja veieu com és el vostre Talb, i vau voler tenir-lo com a president de la reunió ahir.
– Ah, mai no se sap!
Parlaven, gemegant amb dolor i arruïnament, però intentaven amagar-lo l’un de l’altre, perquè s’avergonyien que els creguessin covards.
Kleard es va deshonrar, perquè va gemegar, i un home que es deia Lear era un heroi perquè va demanar que les dues marques estiguessin impressionades al front i que mai no sentís dolor. Tot el poble parlava amb el major respecte només sobre ell.
Algunes persones van fugir, però tothom va ser menyspreat.
Al cap d’uns quants dies, el que tenia dues marques al front va caminar amb el cap alt, amb dignitat i autoestima, ple de glòria i orgull, i allà on anés, tothom es va inclinar i es va abatre el barret per saludar l’heroi del dia.
Homes, dones i nens corrien darrere seu al carrer per veure el millor home de la nació. Allà on anava, el xiuxiueig inspirat per la seva admiració el seguia: “Lear, Lear!… És ell!… Aquest és l’heroi que no va ganyolar, que no va fer cap son, mentre que dues marques es van quedar impressionades al seu front!”, va ser lloat i glorificat en els titulars dels diaris.
I havia merescut l’amor de la gent.
—
Arreu escolto aquest elogi i començo a sentir la vella i noble sang sèrbia corrent per les meues venes. Els nostres avantpassats eren herois, van morir empalats a les estaques per la llibertat; també tenim el nostre heroic passat i el nostre Kosovo. M’emociono amb orgull i vanitat nacional, desitjós de mostrar com de valenta és la meva raça i de córrer a l’Ajuntament i cridar:
– Per què lloeu el vostre Lear?… Mai heu vist autèntics herois! Veniu a veure com és la noble sang sèrbia! Apliqueu-me deu marques al cap, no només dues!
El funcionari amb el vestit blanc em va fer la marca prop del front, i vaig començar… Em vaig despertar del meu somni.
Vaig fregar-me el front amb por i em vaig creuar, preguntant-me per les coses estranyes que apareixen en els somnis.
– Vaig eclipsar la glòria del seu Lear gairebé, – vaig pensar i, satisfet, em vaig convertir i em vaig lamentar d’alguna manera que el meu somni no s’hagués acabat.
A Belgrad, 1899.
Per al projecte “Radoje Domanović” traduït per Alba Campoy Martínez, 2020.
Märkningen
Jag hade en hemsk dröm. Jag undrar inte så mycket över själva drömmen, men jag undrar hur jag kan hitta modet till att drömma om hemska saker, när jag själv är en tyst och respektabel medborgare. Blott ett lydigt barn till vår kära, drabbade mor Serbien, precis som alla hennes andra barn. Om jag gjorde någonting annorlunda skulle jag förstå detta bättre, men nej, min käre vän, jag gör exakt samma som alla andra, och ingen kan riktigt matcha mig när det gäller att vara försiktig. När jag såg en glänsande knapp av en polisuniform som låg på gatan, blev jag uppslukad av dess magiska glöd. Jag var på väg att bara passera den, när min hand plötsligtbörjade darra och gjorde en salut; mitt huvud böjde sig mot jorden av sig självt, och min mun formades till det vackra leende som vi alla bär när vi hälsar på våra överordnade.
– Ädelt blod rinner i mina ådror – så är det! – Detta var vad jag trodde i det ögonblicket och jag såg med förakt på en förbipasserande som slarvigt klev på knappen.
– En best! – sa jag bittert, och spottade. Sedan fortsatte jag tyst, tröstad av tanken på att sådana sällar är få; Och jag var särskilt glad över att Gud hade gett mig ett raffinerat hjärta och våra förfäders ädla, ridderliga blod.
Nu kanske du förstår vilken underbar man jag är, inte alls olikde andra respektabla medborgarna, och du undrar säkert hur sådana hemska och dumma saker kan uppstå i mina drömmar.
Inget ovanligt hände mig den dagen. Jag åt en god middag och efteråt använde jag en tandpetare på mina tänder; smuttade på mitt vin. Och efter att ha använt mina medborgerliga rättigheter på ett så modigt och samvetsgrant sätt, gick jag till sängs och tog en bok med mig för att somna snabbare.
Boken gled snart ur mina händer, efter att naturligtvis ha tillfredsställtmina inre behov. Alla dagens plikter hade fullföljts och jag somnade lika oskyldig som ett lamm.
Direkt befann jag mig på en smal och lerig väg som leder genom berg. Natten var kall och svart. Vinden ylademellan karga grenar och skar som en rakkniv när den vidrörde naken hud. Himlen var svart, dum, och hotfull. Snö blåste som damm i ögonen och slog mot ansiktet. Det syntes inte en levande själ någonstans. Jag skyndade på mina steg och gled då och då på den leriga vägen till vänster, till höger. Jag stapplar och ramlar och tappar slutligen insikten om vart jag är på väg. Jag vandrar på – Gud vet var – och det är inte en kort, vanlig natt, den är lång som ett sekel, och jag fortsätter hela tiden att gå utan att veta vart.
Jag gick i väldigt många år och kom någonstans, långt, långt borta från mitt hemland. Det var en okänd del av världen, ett främmande land som förmodligen ingen kände till och som, helt säkert, endast kan ses i drömmar.
När jag strövade genom detta land, kom jag till en stor stad där många människor bodde. På den stora marknaden fanns en stor folkmassa och det hördes ett fruktansvärt ljud. Det var tillräckligt högt för att spräcka ens trumhinnor. Jag tog in på ett litet värdshus nära marknaden och frågade hyresvärden varför så många människor hade samlats…
– Vi är tysta och respektabla människor, – började han sin historia, – vi är lojala och lydiga mot borgmästaren.
– Borgmästaren är inte din högsta auktoritet, eller hur? – frågade jag och avbröt honom.
– Borgmästaren styr här och han är vår högsta auktoritet. Polisen kommer härnäst.
Jag skrattade.
– Varför skrattar du?… Visste du inte det?… Var kommer du ifrån?
Jag berättade för honom hur jag hade gått vilse, och att jag kom från det avlägsnalandet – Serbien.
– Jag har hört talas om det berömda landet! – viskade hyresvärden för sig själv, tittade på mig med respekt, och sasedan högt:
– Det är våra lagar, – han fortsatte, – borgmästaren styr här med sina poliser.
– Hur är era poliser?
– Ja, det finns olika typer av poliser, de är på varierande sätt, beroende på rang. Det finns de som är mer framstående och de som är mindre framstående… Vi är tysta och respektabla människor, men alla typer av luffare kommer från grannskapet, de korrumperar oss och lär oss onda ting. För att kunna skilja våra medborgare från andra människor gav borgmästaren en order igår om att alla våra medborgare ska gå till den lokala domstolen. Där ska var och en av oss få sin panna märkt. Det är därför så många människor har gått samman: för att besluta vad de ska göra.
Jag ryste och tänkte att jag skulle fly från detta märkliga land så fort jag kunde. Trots att jag var en serb, var jag inte van vid en sådan uppvisning av ridderlighet, och jag blev lite orolig!
Hyresvärden skrattade välvilligt, knackade mig på axeln, och sa stolt:
– Är det här tillräckligt för att skrämma dig? Det är inte konstigt alls, du måste gå väldigt långt för att hitta människor som är lika modiga som vi är!
– Och vad tänker ni göra? –frågade jag försiktigt.
– Vilken fråga! Du kommer att se hur modiga vi är. Du måste gå långt för att hitta mod som vårt, säger jag. Du har rest långt och sett mycket av världen, men jag är säker på att du aldrig har mött större hjältar än oss. Låt oss gå dit tillsammans. Jag måste skynda mig.
Vi var precis på väg att gå när vi hörde ljudet av en pisksnärt framför dörren.
Jag kikade ut och såg en väldigt konstig syn – en man hade en lysande, tjänste-mössa på huvudet och var klädd i en prålig kostym. Han red på en annan mans rygg. Den mannenhade mycket fina kläder av vanligt, civilt snitt. Han stannade framför värdshuset och ryttaren klev ner.
Hyresvärden gick ut, bugade ända till marken, och mannen i prålig kostym gick in i värdshuset och fram till ett speciellt dekorerat bord. Han som hade de civila kläderna stannade framför värdshuset och väntade. Hyresvärden bugade djuptäven för honom.
– Vad handlar det här om?
– Tja, den som gick in i värdshuset är en polis av hög rang, och den här mannen är en av våra mest framstående medborgare, mycket rik,ochen stor patriot, – viskade hyresvärden.
– Men varför låter han den andre rida på ryggen?
Hyresvärden skakade på huvudet på mig och vi steg åt sidan. Han gav mig ett hånfullt leende och sa:
– Vi ser det som en stor ära som sällan är välförtjänt! – Han berättade även en hel del andra saker, men jag var så upphetsad att jag inte kunde förstå dem. Men jag hörde tydligt vad han sa i slutet: – Det är en tjänst till sitt land som alla nationer fortfarande inte har lärt sig att uppskatta!
–
Vi kom till mötet och valet av ordförande var redan igång.
Om jag minns rätt så valde den första gruppen en man vid namn Kolb, som kandidat till ordförande; den andra gruppen ville ha Talb, och den tredje hade en annan kandidat.
Det uppstod en fruktansvärd förvirring; varje grupp ville ha sin egen man.
– Jag tror inte att vi har en bättre man än Kolb för rollen som ordförande för ett så viktigt möte, – sade en röst från den första gruppen, – eftersom vi alla så väl känner till hans dygder som medborgare och hans stora mod. Jag tror inte att det finns någon bland oss som kan skryta med att ha ridits runt så ofta av de riktigt viktiga människorna…
– Du ska väl inte prata om sånt, – skrek någon från den andra gruppen. – Du har aldrig ridits runt av en poliskontorist!
– Vi vet vilka dina dygder är, – ropade någon från den tredje gruppen. – Du kan aldrig få ett enda slag av piskan utan att yla!
– Låt oss reda ut det här, bröder! – började Kolb. – Det är sant att framstående människor red på min rygg redan för tio år sedan. De piskade mig och jag gjorde aldrig nåt ljud, men det kan mycket väl vara så att det finns fler som är värdigaibland oss. Det kanske finns yngre och bättre förmågor.
– Nej, nej, – ropade hans anhängare.
– Vi vill inte höra om föråldrade utmärkelser! Det är tio år sedan Kolbreds på, – ropade rösterna från den andra gruppen.
– Ungt blod borde ta över, låt gamla hundar tugga gamla ben, – skrek några från den tredje gruppen.
Plötsligt hördes det inget mer oväsen; Människor flyttade sig åt sidan, till vänster och höger, för att bana väg och jag såg en ung man på cirka trettio. När han närmade sig, böjde alla sina huvuden djupt.
– Vem är det här? – viskade jag till min hyresvärd.
– Han är den folkliga ledaren. En ung man, men mycket lovande. I hans tidiga dagar kunde han skryta med att ha burit borgmästaren på ryggen tre gånger. Han är mer populär än någon annan.
– Kommer de kanske att välja honom? –frågade jag.
– Det kommer de helt säkert att göra. Alla andra kandidaterär äldre och har haft sina bästa år, medan han faktiskt hade borgmästaren på ryggen en liten stund igår.
– Vad heter han?
– Kleard.
De gav honom en hedersplats.
– Jag tror – Kolbs röst bröt tystnaden – att vi inte kan hitta en bättre man för denna position än Kleard. Han är ung, men ingen av oss som är äldre kan kalla oss hans jämlike.
– Hör, hör!… Länge leve Kleard!… – vrålade alla röster.
Kolb och Talb tog honom till ordförandens plats. Alla gjorde en djup bugning, och det var total tystnad.
– Tack, bröder, för er höga aktning och den ära som ni så enhälligt har skänkt mig. Era förhoppningar om vad jag ska kunna prestera, är väldigt smickrande. Det är inte lätt att styra skeppet som bär nationens önskangenom sådana betydelsefulla dagar, men jag kommer att göra allt som står i min makt för att rättfärdiga ert förtroende. Jag kommer ärligt att företräda er åsikt och att förtjäna er höga aktning. Tack, mina bröder, för att ni valde mig.
– Hurra! Hurra! Hurra! – vrålade väljarna från alla håll.
– Och nu, bröder, hoppas jag att ni låter mig säga några ord om denna viktiga händelse. Det är inte lätt att genomlida sådana smärtor, sådana plågor som väntar oss; det är inte lätt att få sin panna märkt med varmt järn. Nej, detta är smärtor som alla människor inte klarar av. Låt ynkryggarna darra och blekna av rädsla. Vi får inte glömma för ett ögonblick att vi är söner till modiga förfäder, att ädelt blod rinner i våra ådror, det heroiska blodetfrån våra förfäder. Blodet från de stora riddarna som dog utan att blunda för frihet och allas lycka. Vårt lidande är litet, om vi jämför det med deras lidande –varför skall vi bete oss som medlemmar i en degenererad och feg ras nu när vi lever bättre än någonsin tidigare? Varje sann patriot och alla som inte vill sätta vår nation på skam inför hela världen, kommer att bära smärtan som en man och en hjälte.
– Hör! Hör! Länge leve Kleard!!
Det fanns flera ivriga talare efter Kleard; de uppmuntrade de rädda människorna och upprepade mer eller mindre vad Kleard hade sagt.
Då bad en blek och trött gammal man om att tala. Han hade ett skrynkligt ansikte och håret och skäggetvar vitt som snö. Hans knän skakade av åldern, hans händer darrade och ryggen var böjd. Hans röst skälvde och hans ögon var blankaav tårar.
– Barn, – började han, med tårar som rullade ner för hans vita och skrynkliga kinder och föll på hans vita skägg, – Jag är olycklig och jag kommer att dö snart, men det förefaller mig som att en sådan skam inte bör falla på er. Jag är hundra år gammal, och jag har levt hela mitt liv utan denna tortyr!… Varför ska slaveriets märke bli intryckt på mitt vita och trötta huvud nu?…
– Ner med den gamla rackaren! – ropade ordföranden.
– Ner med honom! –skrek även andra.
– Den gamla fegisen!
– I stället för att uppmuntra de unga skrämmer han alla!
– Han borde skämmas för sina gråa hårstrån! Han har levt länge nog, och han kan fortfarande bli rädd – vi som är unga är modigare…
– Ner med ynkryggen!
– Släng ut honom!
– Ner med honom!
En arg skara modiga och unga patrioter rusade på den gamle mannen och började knuffa, dra och sparka på honom av raseri.
De släppte honom till slut på grund av hans ålder – hade han varit yngre skulle de ha stenat honom levande.
De lovade alla sig själva att vara modiga i morgon och att visa sig värdiga äran och härligheten i sittland.
Folk gick uppspelta från mötet. Som avsked sa de:
– I morgon får vi se vem som är vem!!
– Vi sorterarbort skrävlarna i morgon!
– Det är dags för de värdiga att skilja sig från de ovärdiga, så att alla rackare inte kan skryta om att de har ett modigt hjärta!
–
Jag gick tillbaka till värdshuset
– Förstår du hur modiga vi är nu? – Frågade min hyresvärdstolt.
– Absolut, – svarade jag automatiskt, med känslan av att min styrka hade övergett mig och att mitt huvud var fyllt med konstiga intryck.
Samma dag läste jag en ledare i deras tidning som löd:
– Medborgare, det är dags att sluta skryta och vara så fåfänga. Det är dags att sluta visa uppskattning för de tomma ord som vi använder i överflöd för att visa våra imaginära dygder. Det är dags, medborgare, att sätta våra ord på prov och visa vem som verkligen är värdig och vem som inte är det! Men vi tror inte att det kommer att finnas några skamliga ynkryggar bland oss som måste föras med våld till den utsedda märknings-platsen. Var och en av oss som känner en droppe av våra förfäders ädla blod i sina ådror kommer att kämpa för att vara bland de första att bära smärtan och ångesten. De kommer bära den stolta och tysta, för detta är helig smärta, det är ett offer för vårt lands bästa och för allas vår välfärd. Framåt, medborgare, för i morgon är dagen för det ädla provet!…
–
Min hyresvärd gick till sängs direkt efter mötet den dagen för att komma så tidigt som möjligt till den utsedda platsen nästa dag. Många gick dock direkt till rådhuset för att vara så nära kö-chefen som möjligt.
Nästa dag åkte ävenjag till rådhuset. Alla var där – unga och gamla, män och kvinnor. Vissa mödrar bar sina små barn i sina armar så att de kunde märkas med slaveriets märke, det vill säga hedras. På så sätt skulle de få större rätt till höga befattningar inom den offentliga förvaltningen.
Det var en enorm trängsel och mycket svärande(I det fallet var de ungefär som oss serber, och jag var på något sätt glad över detta), och alla strävade efter att vara den första vid dörren. Vissa tog till och med andra runt halsen.
Märkningen tillämpades av en särskild tjänsteman i en vit, formell kostym som milt förmanade folket:
– Trängs inte, för Guds skull, allas tur kommer – Ni är inte djur, jag antar att vi kan klara oss utan knuffande.
Märkningen började. Nånskrek och nån annan bara stönade, men ingen fick den utan att ge ifrån sig nåt ljud så länge jag var där.
Jag kunde inte stå ut med att titta på denna tortyr så länge, så jag gick tillbaka till värdshuset. Några av dem var redan där och åt och drack.
– Det är över! – sa en av dem.
– Vi skrek iallafall inte, men Talbskriade som en åsna!… – sa en annan.
– Nu ser du hurTalb är, tänk att du ville ha honom som ordförande för mötet igår.
– Ah, sånt kan man aldrig veta!
De pratade, stönade av smärta och vred sig, men försökte dölja detta från varandra, för ingen ville bli kallad för en fegis.
Kleard vanhedrade sig själv, eftersom han stönade. En man vid namn Lear var en hjälte eftersom han bad om att få två märken på pannan utan att ge ifrån sig ett ljud av smärta. Hela staden pratade om honom med största respekt.
Vissa människor rymde, men de mötte allas förakt.
Efter några dagar gick han som hade två märken i pannan omkring med huvudet högt, fylld av värdighet, självkänsla,ära och stolthet. Vart han än gick, möttes han av bugningar och män tog av sina hattar för att hylla hjälten för dagen.
Män, kvinnor och barn sprang efter honom på gatan för att se landets modigaste man. Vart han än gick, följde vördnadsfulla viskningar honom: „Lear, Lear!… Det är han! Det är hjälten som inte ylade, som inte gav ett ljud ifrån sig medan två märken blevinbrända på pannan! Han hamnade i tidningarna, prisad och förhärligad.
Och han hade förtjänat folkets kärlek.
–
Överallt fick jag höra ett sådant beröm, och jag började känna det gamla, ädla serbiska blodet rinna i mina ådror. Våra förfäder var hjältar, spetsades i sin kamp för frihet; Vi hade också vårt heroiska förflutna och vårt Kosovo. Jag blev uppfylld av nationell stolthet och fåfänga, ivrig att visa hur modig min ras var, rusade till rådhuset och skrek:
– Varför prisar ni Lear?… Ni har aldrig sett sanna hjältar! Kom och se själv hur ädelt serbiskt blod är! Sätt tio märken på mitt huvud, inte bara två!
Statstjänstemannen i den vita kostymen förde sitt märkjärn nära min panna, och jag började… Jag vaknade upp ur min dröm.
Jag gnuggade min panna i rädsla och gjorde korstecknet, undrandes över de konstiga saker som visas i drömmar.
– Jag överskuggade nästan Lears ära, –tänkte jag nöjt. Sen vände jag mig om, på något sätt ledsen över att min dröm inte hade fått fortsätta.
I Belgrad, 1899
För “Radoje Domanović”-projektet översattav Tobias Erehed, 2020
Dangaua
Am avut un vis groaznic. Nu mă uluiește visul, ci mă uimește altceva. Mă mir că am avut curajul să visez lucruri atît de groaznice. Sînt un cetățean pașnic, de treabă, un copil bun al chinuitei și dragei noastre mame Serbia, ca și toți ceilalți copii ai ei. Hai să zicem, eu fac excepție! Dar nu, frate! Semăn leit cu ceilalți, mă port atent, am o comportare fără cusur. O dată am zărit pe trotuar un nasture strălucitor, căzut de la uniforma unui polițai. M-am uitat bine la el, i-am admirat strălucirea fermecătoare și, tocmai cînd mă pregăteam să plec mai departe, am fost cuprins de niște simțăminte de respect. Mina mi s-a ridicat în dreptul șepcii, capul s-a aplecat spre nasture, iar gura a schițat un zîmbet prietenos, zîmbetul cu care salutăm pe cineva respectabil.
Și am salutat nasturele.
„Sâ știi că am singe nobil în vinele mele“, m-am mîndrit eu. Dar în clipa aceea un ins, neatent, a călcat cu brutalitate pe strălucitorul nasture.
— Dobitocul! am șuierat eu apasat și am scuipat. Apoi mi-am continuat liniștit drumul, mîngîindu-mă cu gîndul că asemenea proști sînt puțini. Mă simțeam mulțumit. Dumnezeu mi-a dat o inimă aleasă și un sînge nobil și viteaz, ca al străbunilor noștri.
Vedeți așadar ce om bun sînt! Și nu mă deosebesc prin nimic de ceilalți cetățeni de treabă. Atunci de unde oare îmi fulgeră prin somn visuri atît de groaznice?
În ziua aceea nu mi se întîmplase nimic neobișnuit. Am luat o cină ușoarâ, mi-am spălat dinții, am băut puțin vin, m-am așezat apoi în pat și am început să citesc o carte ca să adorm mai repede. Curînd, bănuiesc, mi-a căzut cartea din mînă, după ce, desigur, ea mi-a ascultat dorința și m-a adormit ca un mielușel, cu conștiința curată, căci îmi îndeplinisem toate îndatoririle cetățenești.
Deodată m-am văzut pe un drum îngust, plin de noroi și gropi. Era o noapte rece, întunecoasă. Vîntul șuiera printre crengile uscate. Sufla ascuțit și parcă te tăia cînd îți atingea obrajii. Cerul posomorit, înfricoșător și mut. O zăpadă măruntă mă biciuia în față. Nicăieri nici o vietate. Mă grăbeam să ajung undeva, dar alunecam mereu pe drumul acela noroios. Lunecam, cădeam și pînă la urmă m-am rătăcit. Am umblat eu așa bîjbîind, dumnezeu sfîntul știe cît. Nu era o noapte scurtă, o noapte obișnuită, ci o noapte care dura parcă de-un veac. Iar eu tot mergeam într-una și nu știam încotro merg. Am umblat eu așa mulți ani și am ajuns undeva, foarte departe de ținutul meu de obîrșie, într-o regiune necunoscută, într-o țară ciudată, pe care, cred, nimeni dintre cei în viață nu o cunoaște. Numai în vis poate fi văzută acea țară ciudată.
Tot rătăcind pe acele meleaguri străine, iată că ajung într-un oraș mare cu o mulțime de locuitori. În piața vastă a acelui oraș se adunase popor ca frunza și ca iarba. Era o gălăgie asurzitoare. Am intrat într-un han și, curios, l-am întrebat pe hangiu de ce se adunase atîta lume.
— Noi sîntem oameni pașnici și de treabă, începu el să-mi povestească. Sîntem credincioși și ascultători față de primarul nostru.
— La voi primarul este cel mai mare?
— La noi conduce primarul. Este cel mai de seamă om din oraș. Apoi sînt jandarmii.
Am început să rîd.
— De ce rîzi?… Cum n-ai știut?… De unde ești?…
I-am povestit cum m-am rătăcit și i-am spus că sînt dintr-o țară îndepărtată — Serbia.
— Am auzit și eu despre țara aceea vestită! șopti hangiul ca pentru sine și mă privi cu respect.
Apoi mi se adresă cu glas tare:
— La noi e așa cum ți-am spus. Primarul conduce împreună cu jandarmii.
— Și ce fel de jandarmi sînt pe la voi?
— Hei, jandarmii! Sînt de tot soiul și se deosebesc după grad. Sînt jandarmi mai mari și mai mici… Însă noi de-aici din oraș sîntem oameni pașnici. Numai că din împrejurimi tot vin niște vîntură lume. Ei ne învață la rele. Pentru a ne deosebi de ceilalți, primarul a dat ieri o dispoziție: toți cetățenii să meargă în fața judecătoriei comunale unde fiecăruia i se va aplica o danga pe frunte. Iată de ce s-a adunat poporul. Vrem să ne sfătuim, să vedem ce să facem.
Mă trecură fiorii. Mă gîndii s-o șterg cît mai repede din această țară groaznică. Eu, deși sînt un sîrb nobil, nu sînt în stare de un asemenea curaj. După cîteva clipș mi-a fost rușine de gîndul meu laș.
Hangiul zîmbi cu bunătate, mă bătu pe umeri și-mi spuse cu mîndrie:
— Hei, străine, te-ai și speriat?!… Înseamnă că oricît ai umbla nu găsești oameni curajoși ca noi.
— Și ce vă gîndițî să faceți? l-am întrebat sfios.
— Cum ce gîndîm? Ai să vezi ce viteji sîntem. Îți spun că nicăieri nu mai găsești curaj ca al nostru. Ai colindat prin toată lumea, poate, dar sînt sigur că oameni ca noi n-ai întîlnit. Haidem acolo împreună. Trebuie să mă grăbesc.
Cînd tocmai eram gata să plecăm, aud un pocnet de bici.
Mă uit afară și cînd colo, ce-mi văd ochii? Un om cu o șapcă strălucitoare în trei colturi, îmbrăcat cu o haină pestriță, călărea pe un alt om. Cel călărit purta o îmbrăcăminte scumpă cu o croială obișnuită. S-a oprit în fața hanului și omul cu șapcă a descălecat.
Hangiul i-a ieșit înainte și s-a închinat pînă la pămînt. Omul cu haina pestriță a intrat în han și s-a așezat la o masă împodobită. Cel îmbrăcat cu haine scumpe a rămas în fața hanului. Aștepta.
— Ce înseamnă asta? l-am întrebat pe hangiu.
— Păi ăsta care a intrat acum este un jandarm dintre cei mari, iar acela de colo care stă la ușă e unul dintre cei mai de vază cetățeni din oraș, un patriot, un mare bogătaș. Hangiul îmi spuse toate astea în șoaptă.
— Și de ce-i dă voie ăstuia să-l călărească?
Hangiul îmi făcu un semn cu capul și ne-am dat puțin mai la o parte. Zîmbind cu oarecare dispreț, îmi spuse:
— Păi la noi asta e o cinste. Rar cine o merită!…
Mi-a mai spus el încă multe altele, dar eu din pricina emoției nu l-am prea înțeles. Am auzit însă bine ultimele cuvinte: „Este un serviciu adus patriei, pe care nu poate și nici nu știe să-l prețuiască orice popor!“
—
Iată-mă și la adunare, unde începuse alegerea celor ce aveau să conducă discuțiile.
Un grup propunea, candidat pentru președinție pe un oarecare Colb, dacă îmi amintesc bine numele lui. Un alt grup propunea pe unul Talb, iar al treilea grup pe un alt candidat.
Începu un tămbălau grozav: fiecare grup voia să-și impună candidatul.
— Eu cred că în afară de Colb nu există un om mai nimerit ca președinte al unei adunări atît de însemnate, începu unul din primul grup. Virtuțile sale cetățenești, curajul său ne sînt bine cunoscute nouă tuturor. Eu cred că nu există nici unul dintre noi pe care jandarmii să-l fi călărit mai mult decît pe el.
— Tocmai tu vorbești, mă, strigă unul din grupul al doilea. Păi pe tine nici măcar un conțopist nu te-a călărit vreodată.
— Cunoaștem noi Virtuțile voastre, țipă altul din grupul al treilea. Voi v-ați văicărit la fiecare lovitură de bici.
— Să ne înțelegem, fraților, începu Colb. E adevărat, pe mine m-au călărit mai-marii noștri adeseori, și încă de acum zece ani, și m-au lovit cu biciul și nu m-am văietat. Dar poate că există oameni cu merite și mai mari decît mine. Există poate cetățeni mai tineri și capabili.
— Nu, nu, nu există! urlară susținătorii lui.
— Nu ne interesează merite atît de vechi! Pe Colb l-au călărit acum zece ani, strigară cei din grupul al doilea.
— Acum vin la rînd forțe tinere, iar de bătrîni nu mai vrem să auzim, strigară cetățenii din grupul al treilea.
Deodată însă strigătele se potoliră. Prin mijlocul mulțimii se tăie o uliță. Poporul făcu loc unui om tînăr, de vreo treizeci de ani. Cum apăru el, toate capetele se înclinară.
— Cine e ăsta? l-am întrebat în șoaptă pe hangiu.
— E un om de vază al orașului. E tînăr, dar promite mult. Și cu toate ca nu-i în vîrstă a ajuns departe. L-a călărit pînă acum de vreo trei ori chiar primarul. Este stimat mai mult decît oricine.
— S-ar putea să-l aleagă pe el?
— Mai mult decît sigur, pentru că toți candidații de pînă acum sînt bătrîni și le-a cam trecut vremea. Pe acest tînăr l-a călărit și ieri primarul.
— Cum îl cheamă?
— Cleard.
Și i s-a dat un loc de cinste, în fața adunării.
— Eu cred — curmă Colb tăcerea, — că nu putem găsi un om mai potrivit pentru președinte decît pe Cleard. E tînăr. Noi cei bătrîni nu-i sîntem nici pe departe egali.
— Așa e, așa e… trăiască Cleard!… începură să strige cu toții.
Colb și Talb l-au condus pe Cleard la locul de președinte.
Toți se înclinară în fața lui, apoi se făcu liniște.
— Vă mulțumesc, fraților, pentru atenția deosebită și cinstea pe care mi-ați făcut-o astăzi. Încrederea voastră mă măgulește. E greu să fii ecoul dorințelor poporului, în zilele acestea atît de însemnate, dar eu voi depune tot sufletul, întreaga mea capacitate, spre a îndreptăți încrederea voastră. Vreau să vă slujesc întotdeauna cu sinceritate, să pot ține și de azi înainte capul sus. Vă mulțumesc, fraților, că m-ați ales.
„Trăiască, trăiască, trăiască!“ se auziră urale.
— Iar acum, fraților, îngăduiți-mi ca de la această tribună să vă spun cîteva cuvinte despre acest important eveniment. Nu-i ușor să înduri chinurile care ne așteaptă; nu-i ușor să rabzi pe frunte dangaua[1] pusă cu fierul înroșit. Desigur sînt chinuri pe care nu le poate îndura oricine. Lașii vor tremura și se vor îngălbeni de spaimă, dar noi nu avem voie să uităm nici o clipă că sîntem urmașii unor viteji strămoși, că în vinele noastre curge sîngele nobil al bunicilor noștri, acei eroi care nici măcar n-au scrîșnit din dinți cînd au murit pentru libertatea și binele nostru. Chinurile noastre sînt nimicuri dacă le măsurăm cu jertfa strămoșilor noștri. N-avem voie să ne arătăm fricoși în această clipă minunată a istoriei! Fiecare cetățean iubitor de neam, toți cei care vor ca poporul nostru să nu se facă de rușine în fața lumii trebuie să rabde durerea cu bărbăție.
— Așa e! Trăiască, trăiască!
Au mai vorbit și alți cîțiva cetățeni. Ei au încurajat poporul înfricoșat, repetînd argumentele lui Cleard.
A vorbit apoi un bătrîn palid, neputincios, cu fața zbîrcită, cu pârul alb și barba ca neaua. Picioarele și mîinile îi tremurau de bătrînețe, avea spatele cocîrjat. Glasul abia i se auzea și în ochi avea lacrimi.
— Copii — a spus el cu voce stinsă, în timp ce lacrimile se rostogoleau pe fața lui zbîrcită și-i picurau în barba albă — mi-e greu și în curînd voi muri, dar mi se pare ca e mai bine să nu răbdăm asemenea rușine. Am o sută de ani și am trăit și fără asta, și acum pe acest cap cărunt, neputincios, să mi se pună dangaua robiei…
— Jos cu boșorogul! urlă președintele.
— Jos cu el! strigară unii.
— Babalîc fricos! țipară alții.
— În loc să-i încurajeze pe tineri, el sperie poporul, urlă unul din față.
— Rușine să-i fie de părul lui cărunt! Șî-a trăit traiul și îi mai e frică. Dar noi tinerii sîntem mai curajoși! strigă altul.
— Jos cu fricosul!
— Să fie azvîrlit din mijlocul nostru.
— Jos cu el!
Cetățenii tineri și curajoși s-au repezit asupra bătrînului neputincios și au început să-l lovească cu furie.
Au sărit alții să-l apere și abia l-au scăpat pentru că eră bătrîn. Altfel ar fi fost ucis cu pietre.
Toți s-au jurat și au făgăduit că a doua zi nu vor face de rîs nația.
Cetățenii s-au împrăștiat liniștiți. La despărțire se auzeau diferite discuții:
— O să vă arătăm noi mîine cine sîntem!
— Îi vom vedea noi mîine pe lăudăroși!
— A venit vremea să arătăm cîte parale facem. Vom vedea pe toți ăia care se laudă cu vitejia lor.
M-am întors la han.
— Ți-ai dat seama cine sîntem? mă întrebă cu mîndrie hangiul.
— Da! am răspuns fără să vreau. Simțeam că puterile mă părăsesc și capul îmi vuiește într-un vîrtej de gînduri.
Chiar în aceeași zi am citit în ziare articolul de fond.
„Cetățeni, a venit timpul să înceteze laudele goale și vorbăria. Este timpul să nu ne mai bizuim pe vorbe goale și pe ifose în care mulți dintre noi excelăm, atribuindu-ne tot felul de virtuți și merite închipuite. E timpul, cetățeni, să le dovedim odată pentru totdeauna prin fapte. Să arătăm cine sîntem! Credem că printre noi nu vor fi lași și dacă totuși vor fi, autoritățile vor trebui să-i aducă forțat la locul unde se va aplica dangaua. Acel care simte că în el pulsează sîngele vitejilor noștri străbuni se vâ grăbi să ajungă cît mai repede la locul stabilit. Și va răbda cu mîndrie durerea. Este durerea conștiinței, este o jertfă adusă patriei! Capul sus, cetățeni! Mîine este ziua cînd ne vom arăta vitejia!“
În ziua aceea hangiul meu s-a culcat îndată ce a venit de la adunare. Voia să se scoale cît mai de dimineață, să ajungă devreme în fața judecătoriei.
A doua zi m-am dus și eu acolo. Se strînseseră toți cetățenii din oraș, și mici și mari, și bărbați și femei. Unele mame își aduseseră și copiii mici. Voiau să-i ardă cu dangaua robiei, cu dangaua cinstei, cum o numeau ei, pentru ca mai tîrziu să aibă și ei dreptul să ocupe posturi în stat.
Se auzeau și strigăte și suduieli. (Prin asta semănau oarecum cu noi, sîrbii. Mie îmi părea bine, mă simțeam mîndru.) Toți se împingeau. Fiecare se grăbea să ajungă primul în fața ușii. Unii erau atît de înghesuiți că se înăbușeau.
Dangaua o aplica un funcționar special. Era îmbrăcat în niște haine albe de sărbătoare. Din cînd în cînd îi mustra pe oameni.
— Mai încet, pentru dumnezeu, așteptați-vă rîndul. Doar nu sînteți vite să vă îmbrînciți așa!
Începu să se aplice dangaua înroșită. Unii țipau, alții gemeau numai. Cît am fost eu acolo, nici unul n-a putut răbda fără să crîcnească, să i se pună dangaua. Fiecare își striga durerea.
N-am putut privi mult chinurile lor, ci am plecat la han. Acolo, unii se așezaseră să ia cîte ceva de-ale gurii și un pahar cu vin.
— Am scăpat și de grija asta! exclamă unul satisfăcut.
— Măi, dar nu ne-am văicărit mult. Da’ Talb a răcnit ca un măgar!… spuse altul.
— Ei, acum l-ai văzut pe Talb al tău?! Ieri îl voiați președinte al adunării!
— Păi cine dracu l-a știut!
Vorbeau și gemeau. Unii se zvîrcoleau, își ascundeau însă durerea, le era rușine să-și arate slăbiciunea.
Cleard s-a făcut de rîs. A gemut. N-a crîcnit de loc un oarecare Lear. A cerut să i se aplice de două ori dangaua și n-a zis nici pis. Tot orașul vorbea de el cu cel măi mare respect.
Cîțiva au șters-o, dar acum erau disprețuiți.
După cîteva zile, cel cu două dangale pe frunte se plimba pe stradă mîndru, cu nasul pe sus. Pe unde trecea, toți se descopereau și-l salutau. Era doar viteazul acelor vremuri. Alergau după el pe străzi și copiii, și oamenii în toată firea.
Voiau cu orice preț să-l vadă pe erou. Cînd trecea, se auzeau cuvinte de venerație: „Lear, Lear!… El e Lear! El e viteazul care nici n-a mișcat buzele cînd i-au pus-o!“ Și ziarele au scris despre el, acoperindu-l cu cele mai alese laude.
Merita desigur dragostea poporului.
Ascultam aceste cuvinte ce veneau din toate părțile și se trezea în mine viteazul sînge sîrbesc. Și străbunii noștri au fost plini de eroism și ei au murit pentru libertate, Avem un trecut vitejesc, me fălim cu bătălia de la Cosovo[2]. M-a cuprins un adînc sentiment de mîndrie națională. Voiam să fac cinste neamului meu. Am pornit în goană spre judecătorie. Ajuns acolo am strigat cu înflăcărare:
— Ce-l lăudați pe Lear al vostru?… Voi încă nu știți ce înseamnă adevărații viteji. Vreți să vedeți cît de viteaz este poporul sîrbesc! Iată, puneți-mi zece peceți, nu numai două!
Funcționarul în haine albe apropie dangaua înroșită de fruntea mea. M-am cutremurat și… m-am trezit din somn.
Îngrozit îmi pipăiam fruntea. Am făcut cruci mari minunîndu-mă. Nemaipomenit! Ce vise îi mai trec omului prin cap!
„Puțin mai lipsea și întunecam gloria lui Lear al lor“, m-am gîndit eu, întorcîndu-mă mulțumit pe cealaltă parte. Totuși, îmi părea rău că m-am trezit înainte ca visul să se fi sfîrșit.
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
[1] Semnul care se face pe spinarea vitelor, cu un fier înroșit (n.r.).
[2] Localitate în Serbia, unde a avut loc în veacul al XIV-lea o bătălie crîncenă cu turcii, în urma căreia Serbia a căzut sub jugul turcesc (n.r.).
Stradia (3/12)
Abia apucasem să închid ușa și să-mi scot de pe haine puzderia aceea de decorații. Cînd să mă așez, să-mi trag și eu sufletul, căci eram frînt de oboseală, auzii o bătaie în ușă.
— Intră! spusei eu.
În cameră intră un om bine îmbrăcat, cu ochelari pe nas (și ca să nu mai repet, să țineți minte că în acel oraș, toți oamenii, de la mare la mic, erau încărcați de decorații. Cînd mă îndreptam spre hotel cu polițistul după mine — trebuie să, amintesc și asta — am văzut cum îl duceau la închisoare pe unul care furase niște pantofi dintr-un magazin; avea la gît o decorație. „Ce fel de ordin e ăsta?“ I-am întrebat pe polițist. — „E un ordin pentru merite culturale!“ mi-a răspuns el serios și rece. „Și care sînt aceste merite?“ — „Păi, el, știți, a fost birjar la fostul ministru al Instrucției Publice. Birjar talentat, nu glumă“, mă lămuri polițaiul.)
Așadar, iată că intră omul cu ochelari, se înclină respectuos (se înțelege, m-am înclinat și eu la fel) și mi se recomandă spunîndu-mi că e funcționar superior la Ministerul Afacerilor Străine.
— Îmi pare bine! răspunsei eu, mirat de aceasta vizită neașteptată.
— Ați venit pentru prima oară în țara noastră, domnule? mă întrebă el.
— Pentru prima oară.
— Sînteți străin?
— Străin.
— Ați nimerit la noi cum nu se poate mai bine! exclamă el cu bucurie.
Asta mă tulbură și mai mult.
— Avem un post liber de consul. Veți primi o leafă bună și o diurnă de reprezentare frumușică, sumă pe care dumneavoastră, desigur, o veți cheltui în interes personal. Sînteți o persoană în vîrstă, om cu experiență. Misiunea dumneavoastră este ușoară: propagarea ideilor naționale în regiunile locuite de cetățeni ai țării noastre aflate sub stăpînire străină. Ați venit într-a-devăr la timp; de mai bine de o lună de cînd ne zbatem să găsim o persoană potrivită acestui post atît de important. Pentru alte locuri, avem o mulțime de străini. Avem evrei, greci, aromîni… (De unde or mai fi și ăștia?!) Dar, dumneavoastră, dacă îmi este îngăduit să întreb, ce naționalitate aveți?
— Păi… cum să vă spun, nici eu singur nu știu!… zisei încurcat. Tocmai cînd începui să povestesc trista istorie a familiei mele, el mă întrerupse bătînd din palme cu însuflețire, învîrtindu-se prin cameră de bucurie, ca un titirez:
— Minunat, minunat!… Nimic mai bun!… Dumneavoastră veți putea îndeplini conștiincios această misiune sfîntă! Mă duc imediat la ministru și pește cîteva zile veți pleca în misiune! exclamă funcționarul superior, săltînd de bucurie, și alergă să raporteze ministrului mărea lui descoperire.
Cum plecă, mă așezai obosit pe pat și-mi lăsai capul între mîini. Nu-mi venea să cred că toate acestea le-am văzut și trăit eu, în țara asta. Deodată, cineva ciocăni în ușă.
— Poftim!
In cameră intră un alt domn, îmbrăcat elegant. Se recomandă funcționar superior al nu știu cărui minister. Imi spuse că potrivit dispoziției domnului ministru a venit la mine cu o chestiune esențială. Și de astă dată, îmi exprimai deosebita satisfacție și fericire pentru o asemenea cinste.
— Sînteți străin?
— Străin.
El mă privi cu respect, se înclină adînc și tocmai cînd începu să vorbească, îl întrerupsei, întrebîndu-l:
— Vă rog, domnule, spuneți-mi cum se numește țara dumneavoastră?
— N-ați știut?! exclamă el privindu-mă cu și mai mare slugărnicie.
— Stradia![1] rosti el clar și se trase cu respect doi pași înapoi.
„Ciudată întîmplare! Chiar așa se numea și măreața și viteaza țară a strămoșilor mei!“ gîndii eu, dar nu-i spusei nimic, ci-l întrebai:
— Cu ce vă pot fi de folos, stimate domn?
— A luat ființă un nou post — acela de director al bunurilor statului — și sînt trimis ca, în numele domnului ministru, să vă rog să acceptați această înaltă și patriotică funcție… Dumneavoastră, desigur, ați fost pînă acum de cîteva ori ministru?
— N-am fost niciodată.
— Niciodată!… exclamă el uluit. Atunci poate ați avut o altă funcție superioară, cu un salariu mare?!
— Niciodată.
Înaltul funcționar rămase mut de mirare. Neștiind cum să procedeze într-un asemenea caz, mă rugă să-l iert, spuse că va face cunoscut domnului ministru această discuție și plecă.
—
A doua zi, toate ziarele scriau despre mine. În unele se putea citi următoarea notă:
„Un om ciudat. În orașul nostru a sosit ieri un străin în vîrstă de șaizeci de ani, dar care în întreaga lui viață n-a fost niciodată ministru și nici n-a fost vreodată decorat; n-a avut niciodată vreo slujbă la stat și nici salariu. Este singurul caz din lume. După cum am aflat, acest om ciudat locuiește la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. Cei care l-au vizitat ieri spun că el nu se deosebește prin nimic de ceilalți oameni. Pentru a satisface curiozitatea stimaților noștri cititori, ne vom strădui să aflăm cît mai multe amănunte din viața acestei ființe rare. Dacă va fi posibil, vom publica în ziarul nostru de mîine și fotografia lui.“
Celelalte ziare scriau aproximativ același lucru, adăugînd doar atît:
„…Am mai aflat din surse sigure că acest om ciudat are și o importantă misiune politică.“
Ziarele guvernului dezmințeau însă asemenea știri:
„Zevzecele ziare opoziționiste, în stupiditatea lor, născocesc tot soiul de minciuni și răspîndesc printre oamenii de bună credință știri alarmante, afirmînd că străinul în vîrstă de șaizeci de ani, care a sosit ieri în țara noastră, n-a fost — după cum spun acești neghiobi — niciodată ministru, nici funcționar și n-are nici un fel de decorații. Asemenea știri le pot inventa, cu intenții rele, numai creierii tociți și seci ai colaboratorilor presei opoziționiste; dar ei nu-și vor atinge ținta, pentru că, slavă domnului, iată, a trecut o săptămînă de cînd acest cabinet a venit la putere și situația lui n-a fost zdruncinată, așa cum doresc acești prostănaci din opoziție.“
După apariția cîtorva asemenea articolașe în ziare, în jurul hotelului a început să se adune lume. Stăteau, priveau, căscau gura, unii veneau, alții plecau și așa, mereu, în jurul hotelului era adunată o gloată. Prin această mulțime mișunau vînzători de ziare și de broșuri, care urlau în gura mare:
— Un nou roman senzațional: Omul ciudat, volumul întîi!
— O carte extraordinară: Întîmplările unui bătrîn fără decorații!
Peste tot, în oraș, găseai asemenea broșuri.
Chiar și un cîrciumar și-a pus firma: „La omul ciudat“. Pe tabla firmei era desenat un om fără decorații. Lumea a început să se adune în fața acelei firme, însă poliția, în interesul moralei publice, a interzis o asemenea poză scandaloasă.
A doua zi a trebuit să mă mut la alt hotel. Am ieșit pe stradă înzorzonat, cu cîteva decorații pe piept, ca să nu fiu luat la ochi.
Ca străin, aveam posibilitatea să vizitez persoane de vază, miniștri și să cunosc secretele de stat.
Curînd am avut cinstea de a vizita pe toți miniștrii, în cabinetele lor.
—
Prima dată m-am prezentat la ministrul Afacerilor Străine. Chiar în clipa cînd am intrat în anticameră, unde așteptau o mulțime de oameni, ușierul le aducea ta cunoștință următoarele, strigînd cît îl ținea gura:
— Domnul ministru nu poate primi pe nimeni. S-a culcat pe divan, trebuie să se odihnească un pic!
Publicul se împrăștie, dar eu mă apropiai de ușier spunîndu-i în șoaptă:
— Dacă se poate, comunîcați-i domnului ministru că un străin dorește să intre la domnia sa.
Ușierul, cum auzi cuvîntul „străin“, se înclină cu respect și intră repede în cabinetul ministrului.
Deodată, ușa dublă, capitonată, se deschise și în prag apăru un om grăsuț, mic de statură. Mă salută cu un zîmbet tîmp și mă pofti înăuntru.
Ministrul mă conduse la un fotoliu și mă pofti să iau loc, iar el se așeză lingă mine, puse picior peste picior, se mîngîie mulțumit pe burtă și deschise discuția:
— Chiar mă bucur, domnule, că mă vizitați. Am auzit multe despre dumneavoastră… Eu, știți, voiam să mă culc, ca să mai dorm puțin… Ce să fac altceva?… N-am treabă, așa că nu știu ce să fac cu atîta timp liber!
— În ce relații vă găsiți cu țările vecine, dacă-mi este îngăduit să întreb, domnule ministru?
— Ei, cum să vă spun?… Bine, foarte bine, în toate privințele… Vă mărturisesc sincer, nici n-am avut prilejul să mă gîndesc pînă acum la asta, dar judecînd în general, foarte bine, foarte bine… nu ni s-a întîmplat nimic tău, în afară de faptul că spre nord ni s-a închis exportul porcilor, iar din sud, anuții din țara vecină atacă și jefuiesc satele noastre… Dar asta nu-i nimic… Astea-s fleacuri.
— Păcat numai de exportul de porci! Aud că aveți mulți porci în țară! zisei eu amabil.
— Slavă domnului, stat destui! Se vor consuma aici pe un preț mai mic. Dar, mă rog, ce s-ar fi întîmplat dacă mam fi avut porci?!… Tot trebuia să trăim într-un fel! îmi răspunse el cu indiferență.
Îmi spuse apoi că a studiat silvicultura, iar acum citește cu mult interes articole despre creșterea vitelor, deoarece se gîndește să-și facă rost de niște vaci și să crească viței; asta i-ar putea aduce venituri mari.
— În ce limbă citiți mai mult?
— Păi, ta limba noastră. Nu-mi place riici o limbă și nici n-am vrut să-nvăț alta. De altfel n-am avut nevoie să cunosc vreo limbă străină, în funcția aceasta nici nu-mi trebuie. Dacă va fi vreodată necesar, e așa simplu să aduc un specialist din străinătate.
— Aveți dreptate! aprobai eu spiritualele și originalele lui idei, neștiind ce altceva aș fi putut face.
— Cred că vă plac păstrăvii? mă întrebă el după o oarecare tăcere.
— N-am mîncat niciodată.
— Păcat, e un pește fin, o delicatesă. Am primit ieri cîțiva de la un prieten. Ce bunătăți!
După ce am mai discutat așa o vreme despre lucruri de mare interes, m-am scuzat față de domnul ministru că vizita mea l-a reținut poate de la importante treburi de stat. L-am salutat și am plecat.
El m-a condus curtenitor pînă la ușă.
[1] Numele unei țări imaginare, de la verbul stradati – a suferi (în limba sîrbă) (n.r.)
Reasoning of an ordinary Serbian ox
Good deal of wonders occur in this world, and our country is, as many say, overflowing with wonders to such an extent that wonders are no longer wonders. There are people here on very high positions who do not think at all, and as a compensation, or maybe for some other reasons, an ordinary peasant’s ox, which differs not one bit from other Serbian oxen, started thinking. God knows what happened that made this ingenious animal dare to take up such a brash endeavour, especially since it had been proven that in Serbia this unfortunate occupation could only bring you disservice. Let us then say that this poor devil, in all his naïveté, didn’t even know that this endeavour is not profitable in his homeland, so we won’t attribute him with any particular civic courage. But it still remains a mystery why an ox should think since he is not a voter, nor a councillor, nor a magistrate, nor has he been elected a deputy in any bovine assembly, or even (if he has reached a certain age) a senator. And had the poor soul ever dreamt of becoming a minister of state in any bovine country, he should have known that on the contrary, he ought to practice how to think as little as possible, like those excellent ministers in some happier countries, although our country is not so lucky in this respect either. In the end, why should we care about why an ox in Serbia has taken up an endeavour abandoned by the people? Also, it might have happened that he started thinking merely due to some natural instinct of his.
So, what kind of an ox is it? An ordinary ox which has, as zoology teaches us, a head, body, and limbs, like all the other oxen; he pulls a cart, grazes on grass, licks salt, ruminates and brays. His name is Sivonja, the grey ox.
Here is how he started thinking. One day his master yoked him and his buddy, Galonja, loaded some stolen pickets on the cart and took them to the town to sell. Almost immediately upon entering the town, he sold the pickets and then unyoked Sivonja and his comrade, hooked the chain that ties them to the yoke, threw a sheaf of thimbleweed in front of them, and merrily went into a small tavern to refresh with a few drinks. There was a festival ongoing in the town, so there were men, women, and children passing by from all sides. Galonja, otherwise known to other oxen as being somewhat dumb, did not look at anything, instead, he stuck into his lunch in all seriousness, ate a bellyful, brayed a bit out of pure enjoyment, and then lay down, sweetly dozing and ruminating. All those people passing by were no concern of his. He is just dozing and ruminating peacefully (it’s a pity he is not a human, with all these predispositions for a lofty career). But Sivonja could not take a single bite. His dreamy eyes and the sad expression on his face showed at first glance that this was a thinker, and a sweet, impressionable soul. People, Serbs, are passing him by, proud of their glorious past, their name, their nation, and this pride shows in their stern demeanour and pace. Sivonja observed all this, and his soul was all of a sudden consumed by sorrow and pain due to the tremendous injustice, and he couldn’t but succumb to such a strong, sudden and powerful emotion; he brayed sadly, painfully, tears rolling in his eyes. And in his immense pain, Sivonja started to think:
– What are my master and his compatriots, the Serbs, so proud of? Why do they hold their heads so high and look at my people with haughty pride and contempt? They are proud of their motherland, proud that merciful fate has granted them to be born here in Serbia. My mother gave birth to me here in Serbia as well, and Serbia is not only my native land but my father’s also, and my ancestors have, just like theirs, all together, come to these lands from the old Slavic homeland. And yet none of us oxen have felt proud of it, we only took pride in our ability to pull a heavier load uphill; to this day, never has an ox told a German ox: “What do you want with me, I am a Serbian ox, my homeland is the proud country of Serbia, all my ancestors had been calved here, and here, in this land, are the graves of my forefathers. ” God forbid, we never took pride in this, never has it come to our mind, and they are even proud of that. Strange folk!
Taken by these thoughts, the ox sadly shook his head, bell on his neck ringing and yoke crackling. Galonja opened his eyes, looked at his friend, and mooed:
– There you go again with that tomfoolery of yours! Eat, fool, grow some fat, look at your ribs all sticking out; if it were good to think, people would not have left it to us oxen. No way would we’ve been so fortunate!
Sivonja looked at his comrade with pity, turned his head away from him, and immersed back in his thoughts.
– They take pride in their glorious past. They have their Field of Kosovo, Battle of Kosovo. Big deal, haven’t my ancestors pulled carts with food and armaments even back then? If it weren’t for us, people would’ve had to do it themselves. Then there is the uprising against the Turks. A grand, noble endeavour, but who was there at the time? Was it these high-nosed dimwits, strutting proudly before me as if it were their merit, who raised the uprising? Here, take my master as an example. He too is so proud and brags about the uprising, especially with the fact that his great-grandfather perished in the war of liberation as a true hero. And is this my master’s merit? His great-grandfather had the right to be proud, but not him; his great-grandfather died so that my master, his descendant, could be free. So he is free, and how does he use his freedom? He steals other people’s pickets, sits on the cart, and I have to pull both him and the pickets while he’s asleep at the reins. Now he has sold his pickets, he’s drinking liquor, doing nothing and being proud with his glorious past. And just how many of my ancestors had been slaughtered in the uprising to feed the fighters? And did not my ancestors at the time pull the armaments, cannons, food, ammunition? And yet we don’t take pride in their merits because we haven’t changed; we still do our duty today, just as our ancestors did, patiently and conscientiously.
They are proud of their ancestors’ suffering and of five hundred years of slavery. My kin has suffered throughout our existence, and today still we suffer and are enslaved, and yet we don’t scream about it at the top of our voices. They say that Turks had tortured, slaughtered and impaled them; well, my ancestors were slaughtered by both Serbs and Turks alike, and roasted, and put on all kinds of torture.
They are proud of their religion, and yet they believe in nothing. What is the fault of me and my folk that we cannot be accepted among Christians? Their religion tells them “thou shalt not steal” and there is my master stealing and drinking for the money he got for stealing. Their religion instructs them to love their neighbours, and yet they only do harm to one another. For them, the best of men, an example of virtue, is the one who doesn’t do any harm, and of course, nobody even considers asking anyone to do something good as well, aside from not doing harm. That’s just how low they’ve got that their examples of virtue amount to no more than any useless item that doesn’t do harm.
The ox sighed deeply, and his sigh raised the dust from the road.
– So – the ox continued with his sad thoughts – in this case, aren’t me and my kin better in all that than any of them? I have never murdered anyone, I have never defamed anyone, haven’t stolen anything, haven’t fired an innocent man from public service, haven’t made a deficit in the state treasury, haven’t declared a fake bankruptcy, I have never chained or arrested innocent people, I have never slandered my friends, I have never gone against my ox principles, I haven’t made false testimonies, I was never a minister of state and never did the country any harm, and not only did I not do any harm, I even do good to those who do me harm. My mother gave birth to me, and immediately, evil men even took my mother’s milk from me. God has at least created grass for us oxen, and not for men, and yet they deprive us of it as well. Still, besides all that beating, we pull men’s carts, plough their fields and feed them bread. And yet nobody admits our merits that we do for the motherland…
– Or take fasting as an example; well, to men, religion tells to fast on all feast days, and yet they are not even willing to endure this little fasting, while I and my folk are fasting all our lives, ever since we are first weaned from mother’s breast.
Ox lowered his head as if he were worried, then raised it again, snorted angrily, and it seemed that something important was coming back to him, tormenting him; all of a sudden, he mooed joyously:
– Oh, I know now, it has to be that – and he continued thinking, – that’s what it is; they are proud of their freedom and civil rights. I need to put my mind to it seriously.
And he was thinking, thinking, but couldn’t make it out.
– What are these rights of theirs? If the police order them to vote, they vote, and like that, we could just as easily moo out: “Foo-o-o-or!”And if they are not ordered to, they dare not vote, or even dabble in politics, just like us. They also suffer beatings in prison, even if completely innocent. At least we bray and wave our tails, and they don’t even have that little civic courage.
And at that moment, his master came out of the tavern. Drunken, staggering, eyes blurred, mumbling some incomprehensible words, he meanderingly walked towards the cart.
– Just behold, how is this proud descendant using the freedom that was won with the blood of his ancestors? Right, my master is a drunkard and a thief, but how do the others use this freedom? Just to idle away and take pride in the past and in the merit of their ancestors, in which they have as much contribution as I. And us oxen, we remained as hardworking and useful labourers just as our ancestors had been. We are oxen, but we can still be proud of our arduous work and merits today.
The ox sighed deeply and readied his neck for the yoke.
In Belgrade, 1902.
For the “Radoje Domanović” Project translated by Vladimir Živanović, proofread by Julia Bleck. In Belgrade, 19 August 2019.
Радоје Домановић 