Stradia (2/12)

(pagina precedentă)

Ceva mai departe de mal, în stînga mea, văzui o piramidă mare, de marmură. Pe ea era săpată o inscripție cu litere de aur. Curios, mă apropiai de piramidă, crezînd că voi găsi însemnate numele vitejilor glorioși, despre care îmi povestise tata. Cînd colo, ce-mi fu dat să văd! Pe marmură erau săpate cuvintele:

„De aici se întinde spre nord țara unui popor glorios și fericit, popor căruia bunul dunnezeu i-a dăruit o mare și rar întîlnită fericire: în limba lui, conform celor mai perfecte reguli gramaticale, spre mîndria țării și a poporului litera „c“ așezată înaintea literei „i“ se transformă în „ț“.[1]

Citesc o dată, citesc de două ori și nu contenesc să mă mir. Ce înseamnă oare asta?! Dar ceea ce mă mira din cale afară era că acele cuvinte erau scrise în limba mea.

„Da, da, este graiul vorbit de tatăl meu, de străbunii lui, este graiul meu. Dar nu pot crede că asta este țara mea. Tata mi-a povestit despre o altă țară“. Eram însă uimit, că întîlnisem aceeași limbă. Dar m-am gîndit că s-ar putea să existe două popoare înrudite, care au aceeași limbă, deși nu știu unul de altul. Încetul cu încetul mirarea mi s-a risipit, ba m-am simțit chiar mîndru: limba mea maternă fiind asemănătoare are chiar și acea frumoasă particularitate.

Trecui de zidurile cetății și o apucai pe calea ce ducea spre oraș. După atîta amar de drum, voiam să mă odihnesc undeva, ca lumea, într-un hotel. Mă gîndeam ca apoi, odihnit, să caut ceva de lucru și cu banii ce-oi cîștiga să-mi pot vedea mai departe de drum, să-mi caut țara.

Dar n-am făcut decît vreo cîțiva pași, cînd, deodată, în jurul meu a început să se adune Iume din toate părțile, ca în jurul unei minunății. Bărbați și femei, bătrîni și tineri, se înghesuiau, strigau, își făceau loc cu coatele, se îmbulzeau să mă vadă cît mai bine. Se strînse atîta mulțime, încît strada era ticsita și circulația se opri.

Toți oamenii aceia se zgîiau la mine, iar eu mă holbam la ei și îi pizmuiam. Căci fiecare era împodobit cu diferite decorații și colane. Rar vedeam pe cineva cu numai una sau două decorații. Toți ceilalți erau așa de înzorzonați, încît nici haina nu li se mai vedea de atîtea și atîtea decorații și colane. Unii aveau chiar prea multe. Ăștia trăgeau după ei cîte un cărucior încărcat cu stele, panglici, fel și fel de decorații, pe care nu mai fusese chip să și le agațe pe haine.

Abia puteam să mă strecor prin mulțimea aceea de oameni glorioși care mă înconjurau îmbulzindu-se să ajungă cît mai aproape de mine. Unii începuseră să se certe pentru asta. Se auzeau proteste adresate celor ce stăteau prea mult timp în apropierea mea.

— Hei, v-ați uitat ,deștul, ajunge, mai lăsați-ne și pe noi să privim.

Cum se apropia unul mai mult de mine, intra grăbit în vorbă, de teamă să nu fie dat la o parte, să nu piardă prilejul.

Mă plictiseau cu aceleași și aceleași întrebări, rostite pe un ton de mirare:

— De unde ești?… Cum, n-ai nici o decorație?…

— N-am.

— Cîți ani ai?

— Șaizeci.

— Și n-ai încă nici măcar o medalie?

— Nici una.

Unii strigau în gura mare, zblerînd către mulțime, ca niște d-ăia care prezintă monștrii la bîlci:

— Auziți, oameni buni: are șaizeci de ani și nici o decorație!

Înghesuială, gălăgie, îmbulzeală. De pe toate, străzile venea lumea în goană, se îngrămădea, căuta să-și iacă loc lîngă mine! Pînă la urmă s-a iscat și o bătaie. Atunci interveni poliția să facă ordine.

Abia am apucat și eu, înainte de a începe bătaia, să întreb pe cîte cineva pentru ce fusese decorat.

Unul mi-a spus că l-a decorat ministrul pentru servicii deosebite și jertfe aduse patriei. A mînuit banii statului un an încheiat și, în casă, la control, s-au găsit numai două mii de dinari mai puțin decît trebuiau să fie. Spunea că putea să-i cheltuiască pe toți, însă noblețea și dragostea lui de țară nu l-au lăsat să facă o asemenea faptă.

Altul primise decorația pentru că timp de o lună de zile, cît a fost paznic la niște magazii ale statului, acestea n-au luat foc.

Un altul a observat primul că prețiosul cuvînt „carte“, lucru foarte interesant, se termină cu „e“ și începe cu „c”. Și a fost decorat.

O bucătăreasă fusese decorată pentru că după cinci ani de slujbă într-o casă boiereasca a furat numai cîteva obiecte de argint și de aur.

Unul a săvîrșit o delapidare. Însă nu a avut prostescul obicei să se sinucidă. El a strigat cutezător în fața judecății:

„Am făcut ceea ce am gîndit. Acestea sînt concepțiile mele despre lume. Voi, judecați-mă. Iată-mă!“ (A făcut un pas înainte și s-a lovit cu pumnul în piept). A căpătat, mi se pare, un înalt ordin pentru „curaj cetățenesc“. Și e și drept așa!

Un moșneag a fost decorat pentru că îmbătrînise și nu murise încă.

Altul a fost decorat pentru că s-a îmbogățit în mai puțin de o jumătate de an, vînzînd statului cereale putrezite și alte asemenea mărfuri.

Un moștenitor bogat fusese distins pentru că nu a risipit moștenirea și a avut bunătatea să dăruiască săracilor cinci dinari.

Dar cine le mai ține minte pe toate? Pe fiecare dintre ei, l-am întrebat doar de cîte o decorație. Nu era cu putință să-i întreb de toate.

Așadar, cînd s-a ajuns la bătaie, a intervenit poliția, împrăștiind mulțimea. În același timp un primar — sau ce era el — a ordonat să se aducă o trăsură închisă. Și m-au vîrît în trăsura aceea păzită de polițiști înarmați. Omul se așeză lîngă mine și mă duse nu știu unde. Din toate părțile, după trăsură mulțimea alerga ca nebună.

Trăsura s-a oprit în fața unei clădiri. Era lată, joasă și neîngrijită.

— Unde sîntem acum? l-am întrebat pe primarul care mă vîrîse în trăsură.

— Asta-i poliția noastră.

Cînd cobor din trăsură, ce văd! Doi oameni se băteau chiar în față poliției. Polițiștii stăteau în jurul lor și urmăreau cu înfrigurare bătaia.

Șeful poliției și ceilalți funcționari priveau încîntați.

— De ce se bat? întreb eu.

— Păi, o ordonanță prevede ca toate scandalurile să se facă aici, sub ochii poliției, căci altfel cum ar putea șeful și ceilalți funcționari să umble prin toate ungherele orașului. Aci ne este mult mai ușor să-i supraveghem. Se ceartă doi și dacă vor să se bată, vin aici. Pe cei ce fac scandal într-un loc nepermis, îi pedepsim.

Șeful, un om gras, cu mustăți încărunțite, cu obrazul bărbierit, cu trei cute de grăsime sub bărbia-i rotundă, cînd mă văzu, era gata-gata să leșine de mirare:

— De unde ești, omule, pentru dumnezeu?!… mă întrebă el ridicînd din mîini, după ce-și mai reveni. Și se apucă să mă cerceteze din toate părțile.

Cel care venise cu mine îi spuse ceva în șoaptă; îi raporta desigur, tot ceea ce se întîmplase. Șeful se supără și mă întrebă aspru:

— De unde ești? Hai, vorbește!

M-am apucat să povestesc, pe îndelete, cine sînt, de unde vin și unde merg, dar șeful poliției se enervă și strigă:

— Bine, bine, lasă prostiile astea. Acum să-mi spui mie ceea ce mă interesează: cum ai îndrăznit să umbli pe stradă, ziua, în amiaza mare, în halul ăsta?

Mă privii, mă uitai în jur, mă pipăii, să văd dacă n-am ceva neobișnuit. Nu observai nimic, nimic. Doar am trecut prin atîtea orașe și nimeni nu m-a luat la rost.

— De ce nu latri? se răsti el la mine amabil, așa cum procedează ele obicei poliția, conform ordonanței din țara aceea. Tremura de mînie.

— Am să te bag la închisoare. Ai provocat scandal într-un loc nepermis șl ai tulburat întreg orașul cu prostia ta.

— Nu înțeleg nimic, domnule. Cu ce am greșit? Ce rău am făcut? bîiguii eu îngrozit.

— Ai îmbătrînit, dar nu știi nici ceea ce știu și copii de pe stradă… Te mai întreb încă o dată: cum ai avut îndrăzneala să mergi în halul ăsta pe stradă și să provoci dezordine și încă în locuri interzise?

— Am toate actele în regulă…

— Ești nebun, ramolitule… Ai actele în regulă, dar unde îți sînt decorațiile?

— N-am.

— Minți, gloabă bătrînă!

— N-am, zău că n-am.

— Nici una?

— Nici una.

— Cîți ani ai?

— Șaizeci.

— Și cum, la șaizeci de ani nici o decorație? Păi, unde ai trăit? În lună, sau unde?

— N-am nici una. Zău că n-am! începui eu să mă jur.

Șeful înmărmuri de mirare, căscă gura, holbă ochii la mine și nu mai spuse nici un cuvînt.

După ce-i mai trecu mînia, dădu ordin să i se aducă urgent niște decorații.

Dintr-o cameră a poliției i se aduseră îndată o mulțime de decorații, stele, panglici, ordine și mai multe medalii.

Șeful dădu ordin să mi se pună pe piept două-trei stele, o panglică, îmi agățară de gît vreo trei-patru ordine, îmi prinseră vreo cîteva pe umeri, iar după aceea, îmi mai atîmară pe haine vreo douăzeci de medalii felurite.

— Așa, frate! exclamă șeful mulțumit că a inventat un mijloc pentru prevenirea scandalurilor. Așa, adăugă el fericit. Acum mai semeni și tu a om, că altfel mi-ai fi răscolit tot orașul, așa cum arătai ca o altă aia… Ai știut că astăzi e sărbătoare?

— N-am știut.

— Ciudat! spuse el cam ofensat. După cîteva clipe de tăcere mă informă:

— Acum cinci ani, în această zi, a fost fătat calul meu pe care și astăzi îl călăresc. Înainte de masă, am primit felicitări de la cetățenii de vază, iar spre seară, în jurul orei nouă, calul meu va fi purtat cu torțe prin oraș. După aceea se va da în onoarea lui un bal grandios la cel mai mare hotel, unde sînt invitați cei mai de seamă cetățeni ai orașului.

Era cît p-aci să leșin de uimire, dar m-am stăpînit. M-am apropiat de el spunîndu-i:

— Scuzați-mă că n-am aflat de această sărbătoare a dumneavoastră și-mi pare foarte rău că nu v-am felicitat încă; dar, iată, o fac acum.

Mi-a mulțumit din toată inima pentru sentimentele sincere pe care le nutresc față de calul lui credincios. Apoi dădu ordin să fiu tratat cu ceva.

Mi-au adus vin și prăjituri, apoi mi-am luat rămas bun de la șef și am plecat cu un polițist ca să mă conducă la hotel. Împodobit cu stele și decorații, cum eram, puteam să merg pe stradă, liniștit, fără să mai atrag atenția.

Polițistul m-a condus la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. După ce hotelierul mi-a pus la dispoziție o cameră, m-am dus să mă odihnesc. Abia așteptam să rămîn singur. Voiam să reflectez la întîmplările prin care trecusem din ceasul cînd pusesem piciorul în această țară.

(pagina următoare)

 

[1] Regulă fonetică, proprie limbii sîrbo-croate (n.r.)

Ознаке:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

About Домановић

https://domanovic.wordpress.com/about/

Оставите одговор

Попуните детаље испод или притисните на иконицу да бисте се пријавили:

WordPress.com лого

Коментаришет користећи свој WordPress.com налог. Одјавите се /  Промени )

Google photo

Коментаришет користећи свој Google налог. Одјавите се /  Промени )

Слика на Твитеру

Коментаришет користећи свој Twitter налог. Одјавите се /  Промени )

Фејсбукова фотографија

Коментаришет користећи свој Facebook налог. Одјавите се /  Промени )

Повезивање са %s

%d bloggers like this: