Stradia (5/12)

(pagina precedentă)

Acolo văzui agitîndu-se o masă uriașă de oameni. În grupuri, cetățenii soseau din toate părțile și se adunau în fața unei clădiri mari. Fiecare grup purta un steag pe care era scris numele ținutului de unde veneau oamenii aceia, iar dedesubt cuvintele: „Jertfim totul pentru Stradia“ sau „Stradia ne este mai dragă decît porcii“.

Strada avea o înfățișare sărbătorească. Deasupra caselor fuseseră înălțate steaguri albe cu stema țării la mijloc.

Ce se-ntîmplă, am întrebat curios pe un domn.

— Sărbătoare! Cum n-ați știut?

— Nu.

— Păi despre evenimentul acesta scrie în ziare de trei zile. Marele nostru om de stat și diplomat, cu merite deosebite față de patrie, cu o covîrșitoare influență asupra politicii externe și interne a țării noastre, a avut zilele trecute un guturai grozav. A fost însă vindecat prin mila lui dumnezeu și îngrijirile medicului specialist. De aci înainte guturaiul nu va mai împiedica pe strălucitul nostru bărbat de stat să-și consacre inteligența și bunătatea sa pentru binele și fericirea acestei chinuite țări, căreia îi dorește un viitor și mai și.

Lumea adunată în fața casei marelui bărbat de stat era atît de deasă, încît dacă ar fi plouat torențial nici măcar un strop n-ar fi atins pămîntul. Toți oamenii și-au descoperit capetele. Iar din fiecare grup cîte un cetățean scotea din buzunar un discurs patriotic gata scris.

Pe balconul casei a apărut omul de stat încărunțit. Un „Trăiască!“ tunător sparse văzduhul și se împrăștie peste întreg orașul. Toate ferestrele caselor din jur se deschiseră și se iviră o mulțime de capete. Pe garduri, pe acoperișuri, erau ciorchini de oameni. Chiar și la ferestruicile podurilor se zăreau cîte două-trei capete.

Strigătele încetară și se lăsă o liniște adîncă. Atunci din mulțime izbucni un glas pițigăiat, tremurător:

— Înțelepte om de stat!… începu vorbitorul.

— Trăiască! Trăiască! Trăiască! îl întrerupseră aclamații puternice și furtunoase. Cînd marea aceea de oameni se liniști, vorbitorul continuă:

— Oamenii din ținutul meu varsă lacrimi fierbinți de bucurie și îngenunchează, mulțumind prea milostivului creator. Prin mila sa a înlăturat o mare nenorocire ce amenința poporul nostru și ți-a redat sănătatea, ție, marele conducător, ca să ne trăiești ani mulți pentru fericirea poporului și mîndria țării! încheie vorbitorul și mii de gîtlejuri țipară:

— Trăiască!

Înțeleptul om de stat mulțumi vorbitorului pentru felicitările lui sincere și mărturisi că și gîndurile și sentimentele sale vor fi și pe viitor închinate fericirii poporului.

Se înțelege că după aceste profunde cuvinte se repetă de nenumărate ori urarea: „Trăiască!“

Apoi se perindară vreo zece vorbitori din diferite regiuni ale țării. După fiecare discurs, bătrînul om de stat răspundea cu cîte o cuvîntare patriotică, plină de miez. Și din cînd în cînd izbucnea acel: „Trăiască!“

A trecut mult timp pînă ce s-au sfîrșit toate astea. Apoi au început să cînte muzicile pe străzi. Mulțimea forfotea în sus și-n jos, satisfăcută parcă de acea sărbătoare.

Seara a fost retragere cu torțe. Făcliile erau purtate pe uliți de sute de cetățeni ai fericitului oraș. Văzduhul răsuna de cîntecul fanfarelor. În întunericul nopții se desfăcură snopi de rachete ce luminau numele marelui om de stat, scris parcă din steluțe mărunte.

Apoi se lăsă noapte adîncă. Cetățenii patrioți ai minunatei Stradia, obosiți, cu datoria îndeplinită, au căzut într-un somn dulce, visînd despre viitorul fericit și măreț al țării lor dragi.

Frămîntat de impresiile ciudate din ziua aceea n-am închis ochii toată noaptea. Abia în zori mă prinse somnul și adormii așa îmbrăcat, cu capul pe masă. Parca auzeam un glas înfricoșător, demonic. Hohotea cu răutate; „Asta-i patria ta! ha, ha, ha, ha!“… Tremuram de frică! Și rîsul acela hohotea mereu, diabolic — „Ha, ha, ha, ha!“

—

Despre sărbătoarea aceea s-a scris a doua zi în toate ziarele țării. Ziarul guvernului publica telegrame de felicitări din toate regiunile Stradiei. Felicitările purtau o mulțime de semnături. Cei ce semnaseră își exprimau părerea de rău că n-au putut veni personal să-și arate bucuria pentru fericita însănătoșire a marelui om de stat.

Medicul special al demnitarilor a devenit dintr-o dată o personalitate. În toate ziarele au apărut declarații ale cetățenilor din cutare sau cutare ținut. Ei prețuiau meritele medicului Miron (așa-l chema), făgăduiau că-i vor cumpăra cutare ori cutare dar de preț. În unele ziare se putea citi:

„Am aflat că și orașul Kradia[1] luînd pilda de la alte orașe, pregătește pentru doctorul Miron un dar de preț. O mică statuetă de argint a lui Aesculap, care ține în mîini o călimară de argint, în jurul căreia sînt încolăciți doi șerpi auriți. În loc de ochi, șerpii vor avea diamante. Pe pieptul lui Aesculap vor fi săpate în aur următoarele cuvinte: „Cetățenii orașului Kradia, în semn de veșnică recunoștință medicului Miron pentru serviciile aduse patriei“.

Toate ziarele publicau asemenea vești. În întreaga țară se pregăteau daruri de preț pentru medic și numeroase scrisori îi aduceau mulțumiri. Cetățenii unui oraș fură cuprinși de o asemenea însuflețire încît se gîndeau să-I construiască o vilă fără seamăn, pe care intenționau să așeze o placă de marmură enormă. Pe placă voiau să sape, cu cuvinte alese, adînca mulțumire a poporului.

Se înțelege de la sine că a fost multiplicată fără întîrziere o fotografie ce înfățișa pe marele om de stat strîngînd recunoscător mina doctorului. Dedesubt se puteau citi următoarele cuvinte:

„Iți mulțumesc, Miroane, tu m-ai scăpat de boala care mă împiedica să-mi consacru toate forțele patriei mele dragi și fericite.“

„N-am făcut altceva decît să-mi îndeplinesc datoria sfîntă față de patrie!“ răspundea medicul din fotografie.

Deasupra capetelor lor, pe un nor trandafiriu, un porumbel ținea în cioc o panglică. Pe ea scria:

„Milostivul creator îndepărtează de Stradia toate relele. El o iubește.“

Deasupra porumbelului se vedea o inscripție cu litere mari: „In amintirea zilei fericite a însănătoșirii marelui om de stat Simon.“ (Paremi-se, așa-l chema, dacă mai țin bine minte).

Pe toate străzile și în hoteluri întîlneai copil cu aceste fotografii, strigînd cît îi ținea gura:

— Fotografii noi! Omul de stat Simon și medicul Miron!

—

După ce am citit cîteva ziare (aproape în fiecare era publicată biografia amănunțită a renumitului medic și patriot), am hotărît să merg la domnul ministru al Economiei Naționale.

Ministrul, un bătrînel cărunt, un omuleț mărunțel cu ochelari pe nas, mă întîmpină mai binevoitor decît mă puteam aștepta.

Mă pofti să mă așez într-un fotoliu lîngă biroul lui, încărcat cu cărți vechi, roase:

— Am tot dreptul să mă laud, spuse el spre uimirea mea. Nu știți cît de mulțumit sînt! Ce credeți că am descoperit?

— Vreo metodă prin care să puteți desăvîrși economia națională…

— O, nu! Ce economie? Ea merge ca pe roate prin legi perfecte. Nici nu trebuie să te gîndești la asta!

Tăcui, neștiind ce să-i răspund, în timp ce el îmi zise cu un zîmbet larg, blînd, arătîndu-mi o cogeamite carte veche:

— Ce credeți, a cui e opera asta?

Eu mă prefăcui că vreau să-mi aduc aminte, în timp ce el îmi vorbea cu același zîmbet blînd:

— Iliada lui Homer!… E o ediție foarte, foarte rară!… Pronunța tacticos fiecare cuvînt și mă cerceta curios. Voia să mă vadă mirat.

Eram intr-adevăr mirat, însă din altă pricină. M-am prefăcut că m-a uimit raritatea ediției.

— Asta-i grozav! exclamai eu.

— Dar cînd o să vă spun că această ediție nu mai există?!…

— Nemaipomenit! rostii eu cu oarecare însuflețire. Mă apucai să răsfoiesc cartea, prefăcîndu-mă adine mișcat și foarte interesat.

Abia am izbutit, prin diferite întrebări, să-l îndepărtez, de la discuția despre Homer.

— Vă rog, domnule ministru, să-mi îngăduiți a vă întreba ceva în legătură cu legile acelea bune, ale economiei naționale.

— Acestea sînt legi, ca să vorbim exact, clasice. Nici o țară, vă rog să mă credeți, nu cheltuiește pentru ridicarea economiei sale atît cît cheltuiește țara noastră.

— Așa și trebuie — îl aprobai — asta-i temelia oricărei țări.

— Se înțelege, am avut acest lucru în vedere. Am reușit să întocmesc cele mai potrivite legi și să măresc bugetul pentru propășirea agriculturii și industriei din țară.

— Care este bugetul, dacă mi-e îngăduit să întreb, domnule ministru?

— Anul trecut, cînd ministerul acesta avea un alt titular, bugetul era mai mic, însă prin strădaniile mele am izbutit să-l măresc la cinci milioane dinari.

— Asta-i suficient!

— Suficient… Acum să vedeți, în lege este introdus următorul punct: „Cerealele și semănăturile în general, trebuie să rodească bine, să fie cit mai îmbelșugate.“

— E o lege importantă, zisei.

Ministrul zîmbi mulțumit, apoi continuă:

— Mi-am împărțit subalternii din departamentul meu în așa fel, încît fiecare sat are cam cinci funcționari, dintre care cel mai vîrstnic conduce dezvoltarea economiei și agriculturii din sat. În fiecare plasă, există un econom al plășii și un numeros personal funcționăresc, iar peste ei sînt economii ținutului, în total douăzeci.

Fiecare dintre economii ținutului este șeful funcționarilor săi și urmărește dacă slujbașii își fac datoria, dacă lucrează pentru dezvoltarea agriculturii în ținutul respectiv. Prin el, ministerul (care are douăzeci de servicii cu cile un șef și un mare număr de funcționari) ține legătura cu tot ținutul. Fiecare șef de serviciu din minister ține, la rîndul lui, legătura cu cîte un econom al ținutului, iar aceștia raportează ministrului prin secretarii lor personali.

— Nu este o administrație cam mare? îndrăznii eu să observ.

— Foarte mare. Ministerul nostru are cea mai mare arhivă din toate ministerele. Toată ziua funcționarii n-au timp să-și scoată nasul din acte.

După o scurtă tăcere, ministrul continuă:

— Dar eu am mai făcut ceva. În fiecare sat există cîte o bibliotecă. Ea trebuie să aibă cărți despre plugărie, albinârit, despre toate cîte sînt la țară.

— Desigur că plugarii citesc bucuroși!

— Sînt obligați să citească. Cititul este ca și serviciul militar. Două ore înainte de prînz fiecare plugar este obligat să stea, vrea nu vrea, în bibliotecă, să citească (dacă nu știe carte i se citește). Deosebit de asta, plugarii obligatoriu, trebuie să asculte înalte cursuri teoretice despre plugărie, pe care Ie țin funcționarii mei.

— Păi atunci cînd mai lucrează ei cîmpul? întrebai eu foarte mirat.

— Ei, să vedeți cum e. Vi se pare de neînțeles. La prima vedere metoda e oarecum nepotrivită, însă mai tîrziu se va vedea influenta binefăcătoare a acestei reforme radicale. După credința mea nestrămutată, cel mai important lucru este ca în primul rînd să se stud!eze bine teoria. Da, teoria! După asta va fi ușor. Se va vedea că timpul petrecut cu studiul va fi recîștigat. Trebuie, domnul meu, trebuie să ai o bază puternică, o temelie sănătoasă, ca să ridici o clădire! sfîrși ministrul, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.

— Sînt de acord în totul cu concepțiile dumneavoastră geniale despre agricultură, zisei eu plin de însuflețire.

— Astfel, domnul meu, am cheltuit frumușica sumă de cinci milioane de dinari: două milioane pentru funcționari, un milion onorarii pentru cei care au întocmit manualele de agricultură, un milion pentru biblioteci și un milion diurne pentru funcționari. Exact cinci milioane.

— Ați săvîrșit minuni, domnule ministru!… Vă ocupați serios de cultivarea plugarilor.

— Acum am dat o ordonanță care prevede ca plugarii să studieze și manualele de limba greacă și limba latină. După ce termină munca la cîmp, ei pot învăța la perfecție limbile clasice, înnobilîndu-se. În fiecare bibliotecă sînt cărți de Homer, Tacit, Patercul, și o mulțime de alte opere geniale din literatura clasică.

— Minunat! exclamai eu înălțîndu-mi miinile. M-am ridicat, l-am salutat pe domnul ministru și am șters-o. În cap îmi zbîrnîiau reformele lui curioase pe care nu le puteam pricepe.

(pagina următoare)

 

[1] Nume imaginar de la verbul krasti – a fura (în limba sîrbă) (n.r.)