Ragionamento di un comune bue serbo
Molte cose sorprendenti accadono a questo mondo, e il nostro paese, come molti sanno, eccede di meraviglie al punto che le meraviglie non sono più tali. Ci sono degli individui qui da noi che occupano delle posizioni veramente di alto prestigio che non pensano affatto, ed ecco allora che come una forma di compensazione, o magari per qualche altra ragione, un comune bue di campagna, che non differisce di una virgola dagli altri buoi Serbi, cominciò a pensare. Dio sa cosa accadde per far sì che questo ingegnoso animale osasse imbarcarsi in un’impresa così impudente, specialmente considerando che in Serbia questa infelice occupazione può solo arrecarvi danno. Diciamo allora che questo povero diavolo, nella sua ingenuità, non sapeva che un tale ufficio non rende nella sua patria, così non gli riconosceremo alcun coraggio civico. Pure rimane un mistero il perché un bue debba pensare dal momento che non è un elettore, né un normale consigliere o un sindaco, né è stato eletto deputato in alcuna assemblea bovina, o tanto meno senatore (se questo ha raggiunto una certa età). E casomai l’anima bella avesse sognato di diventare ministro di stato in qualsivoglia paese bovino, essa avrebbe dovuto sapere che all’opposto, sarebbe stato necessario far pratica del come pensare il meno possibile, come quei ministri eccellenti in alcuni paesi più felici, per quanto il nostro paese non sia così fortunato nemmeno da questo punto di vista. In fin dei conti, perché dovremmo preoccuparci del motivo per il quale un bue Serbo ha intrapreso un’attività abbandonata dalla gente? Inoltre, potrebbe darsi che esso abbia iniziato a pensare semplicemente in virtù di un qualche suo istinto naturale.
Quindi, di che genere di bue si tratta? Un comune bue che, come la zoologia ci insegna, ha una testa, un corpo e degli arti, come tutti gli altri buoi; esso tira un carretto, pascola sull’erba, lecca il sale, rumina e muggisce. Il suo nome è Cenerino.
Ecco come iniziò a pensare. Un giorno il suo padrone mise sotto giogo lui e il suo compagno, Nerino, caricò alcuni picchetti rubati sul carretto e li portò in città per venderli. Quasi immediatamente non appena fu entrato in città egli vendette i picchetti e quindi tolse il giogo a Cenerino e al suo compagno, agganciò la catena che li assicurava al giogo, gli gettò davanti un fascio di Rudbeckia, e se ne andò allegro in una piccola taverna per rinfrescarsi con qualche bicchiere. Si svolgeva una fiera in paese, così s’incrociavano uomini, donne e bambini per ogni dove. Nerino, che era noto tra gli altri buoi per essere alquanto tonto, non guardò nulla, ma si dedicò in tutta serietà al suo pranzo, fece una scorpacciata, mugghiò un po’ per il puro piacere di farlo, e quindi si distese, sonnecchiando placidamente e ruminando. Tutte quelle persone che passavano non erano affar suo. Lui semplicemente sonnecchiava e ruminava (è un peccato che non fosse un umano, con simili predisposizioni atte a una nobile carriera). Cenerino invece non poteva prendere un solo boccone. I suoi occhi sognanti e l’espressione triste sul muso mostravano di primo acchito che questi era un pensatore, e una delicata, impressionabile anima. La gente, Serbi, gli passava accanto, fieri del loro glorioso passato, del loro nome, della loro nazione, e questo orgoglio si rivelava nel loro contegno e passo severo. Cenerino osservò tutto questo, e d’un tratto il suo animo fu avvinto dalla pena e dal dolore per la tremenda ingiustizia, ed esso non poté che soccombere a una simile forte, improvvisa e intensa emozione: questi mugghiò tristemente, dolorosamente, le lacrime negli occhi. E nel suo immenso dolore, Cenerino cominciò a pensare:
– Di cosa il mio padrone e i suoi compatrioti, i Serbi, vanno così fieri? Perché tengono le loro teste così alte e guardano alla mia gente con orgoglio altezzoso e disprezzo? Essi sono fieri della loro madrepatria, orgogliosi che un fato benigno gli ha permesso di nascere qui in Serbia. Anche mia madre mi ha dato alla luce qui in Serbia, e la Serbia non è soltanto la mia madrepatria ma anche quella di mio padre, e i miei antenati, proprio come i loro, sono giunti in queste terre dalla vecchia patria Slava. Eppure nessuno di noi buoi si è sentito fiero di questo, siamo solo orgogliosi della nostra capacità di tirare un carico più pesante in salita; fino ad oggi un bue non ha mai detto a un bue Tedesco: “Che volete da me, io sono un bue Serbo, la mia patria è la fiera nazione Serba, tutti i miei avi sono stati generati in questo luogo, e qui, in codesta terra, sono le tombe dei miei antenati”. Dio ce ne scampi, non ci siamo mai inorgogliti di questo, giammai c’è saltato in mente, mentre essi ne vanno persino fieri. Strana gente!
Preso da simili pensieri, il bue scrollò mestamente il capo, la campana sul collo che suonava e il gioco che scricchiolava. Nerino aprì gli occhi, guardò il suo amico e muggì:
– Di nuovo con queste tue buffonate! Mangia, sciocco, ingrassa un po’, guarda le tue costole che sporgono; se pensare fosse stato un bene, la gente non l’avrebbe lasciato a noi buoi. Non saremmo certo stati così fortunati!
Cenerino guardò il suo compagno con pietà, ritrasse la testa da lui, e tornò a immergersi nei suoi pensieri.
– Essi vanno fieri del loro passato glorioso. Essi hanno il loro Campo del Kosovo. Capirete, i miei avi non tiravano carretti con cibo e armamenti già allora? Non fosse stato per noi, la gente avrebbe dovuta farlo da sé. Poi vi fu la sommossa contro i Turchi. Una grande, nobile impresa, ma chi si trovava colà a quel tempo? Sono stati questi altezzosi sempliciotti, impettiti con fierezza davanti a me come se fosse merito loro, a sollevare la rivolta? Prendete il mio padrone come esempio. Anch’egli è così orgoglioso e mena vanto della rivolta, specialmente considerando il fatto che il suo bisnonno perì nella guerra di liberazione come un autentico eroe. Ed è questo merito del mio padrone? Il suo bisnonno ha il diritto di essere fiero, ma non lui; il suo bisnonno è morto affinché il mio padrone, suo discendente, potesse essere libero. Così egli è libero, e come usa la propria libertà? Egli ruba i picchetti degli altri, siede sul carretto e io devo condurre sia lui che i picchetti mentre egli è addormentato alle redini. Ora ha venduto i suoi picchetti, sta bevendo liquore, non fa nulla e s’inorgoglisce del suo glorioso passato. E quanti dei miei antenati sono stati massacrati nella sommossa per nutrire i combattenti? E i miei antenati all’epoca non trascinavano armamenti, cannoni, cibo, munizioni? Eppure noi non ci vantiamo dei loro meriti perché non siamo cambiati; noi compiamo ancora il nostro dovere oggidì, così come i nostri antenati, pazientemente e coscienziosamente.
Essi sono fieri delle sofferenze dei loro antenati e di cinquecento anni di schiavitù. I miei simili hanno sofferto per l’intera loro esistenza, e oggidì ancora soffriamo e siamo ridotti in schiavitù, eppure non lo urliamo a squarciagola. Essi dicono che i Turchi li hanno torturati, assassinati e impalati; be’, i miei antenati venivano assassinati allo stesso modo dai Turchi come dai Serbi, e arrostiti, e sottoposti a ogni genere di torture.
Essi sono fieri della loro religione, eppure non credono in nulla. Che colpa abbiamo io e i miei simili se non possiamo essere accettati tra i Cristiani? La loro religione dice loro di “non rubare” ed ecco che il mio padrone ruba e beve col danaro ottenuto dal rubare. La loro religione li esorta ad amare i loro vicini, eppure essi non si fanno altro che del male l’un l’altro. Per loro, l’uomo migliore, un esempio di virtù, è colui che non fa alcun male, e naturalmente nessuno pensa di chiedere a qualcuno di fare anche qualcosa di buono, a parte il non fare del male. Questo dice quanto siano caduti in basso, che i loro esempi di virtù non sono meglio di qualsiasi oggetto inutile che non sia dannoso.
Il bue sospirò profondamente, e il suo respiro sollevò la polvere dalla strada.
– Così, – il bue proseguì i suoi tristi pensieri – da questo punto di vista, non siamo io e i miei simili migliori in ciò di tutti loro? Io non ho mai assassinato nessuno, non ho mai diffamato alcuno, non ho rubato nulla, non ho licenziato un uomo innocente dal pubblico servizio, non ho causato un ammanco nel tesoro nazionale, non ho dichiarato una bancarotta fraudolenta, non ho mai posto in catene o arrestato delle persone innocenti, non ho mai calunniato i miei amici, non sono mai andato contro i miei principi bovini, non ho reso falsa testimonianza, non sono mai stato un ministro di stato e non ho mai causato alcun male al paese, e non solo non ho mai fatto alcun male, ma faccio anche del bene a coloro che mi fanno del male. Mi madre mi ha dato alla luce, e subito degli uomini malvagi mi hanno sottratto il latte di mia madre. Se non altro Dio ha creato l’erba per noi buoi, e non per gli uomini, eppure essi ci privano anche di questa. Pure, nonostante tutti quei colpi, noi tiriamo i carretti degli uomini, ariamo i loro campi e gli diamo il pane. Malgrado ciò nessuno ammette i meriti di ciò che facciamo per la patria…
– Oppure considerate il digiuno come esempio; be’, agli uomini, la religione dice di digiunare in tutti i giorni festivi, eppure essi non sono disposti a sopportare nemmeno questo piccolo digiuno, mentre io e la mia gente digiuniamo tutta la vita, sin da quando siamo stati svezzati per la prima volta dal seno di nostra madre.
Il bue chinò il capo come se fosse preoccupato, quindi lo risollevò di nuovo, sbuffò con rabbia, e parve che qualcosa di importante gli stesse tornando in mente, tormentandolo; d’un tratto, mugghiò gioiosamente:
– Oh, adesso lo so, deve trattarsi di questo – e seguitò a ragionare, – è questo: essi sono fieri della loro libertà e dei diritti civili. Devo ponderare seriamente la questione.
Ed esso pensava, pensava, ma non riusciva a comprendere.
– Quali sono questi loro diritti? Se la polizia gli ordina di votare, essi votano, e parimenti, noi potremmo altrettanto facilmente mugghiare: “Pee-e-e-er!” E se non gli viene ingiunto, essi non osano votare, o anche solo immischiarsi in politica, proprio come noi. Essi inoltre vengono battuti in prigione, anche se sono del tutto innocenti. Se non altro noi mugghiamo e agitiamo la coda, ed essi non hanno nemmeno questo piccolo coraggio civico.
In quel mentre, il suo padrone uscì dalla taverna. Ubriaco, barcollante, gli occhi annebbiati, mormorando qualche parola incomprensibile, egli si diresse errando verso il carretto.
– Guardate, come sta usando questo fiero discendente la libertà conquistata con il sangue dei suoi antenati? Certo, il mio padrone è un ubriacone e un ladro, ma come usano gli altri questa libertà? Semplicemente per oziare e inorgoglirsi del passato e del merito dei loro antenati al quale hanno contribuito tanto quanto me. E noialtri buoi, noi siamo rimasti lavoratori laboriosi e utili tanto quanto lo furono i nostri antenati. Siamo buoi, ma possiamo ancora essere fieri del nostro duro lavoro e dei nostri meriti oggidì.
Il bue sospirò profondamente e preparò il collo per il giogo.
A Belgrado, 1902
Per il progetto “Radoje Domanovic” tradotto da Walter Taurisano, 2020
Stradija (1/12)
Bral sem v starih bukvah prečudno zgodbo; a vrag vedi, od kod mi je prišla v roke ta knjiga iz nekih smešnih časov, ko je bila na kupe svobodnjaških postav, a niti trohica svobode, ko so govorančili in pisarili knjige o gospodarstvu, a ni živ krst nič sejal, ko je bila dežela natlačena z moralnimi nauki, morale pa ni bilo, v vsaki hiši polno podstrešje logike, pameti pa prav nobene, ko so na vsakem koraku govoričili o varčevanju in blaginji v deželi, a so na vse strani razsipali in si je vsak oderuh in falot za nekaj, grošev lahko kupil naslov »veliki narodni rodoljub«.
Pisec te čudne zgodbe, svojih popotnih zapiskov, ali kaj je že natančno vzeto ta sestavek po svoji slovstveni obliki, niti sam ne vem, izvedencev pa tudi nisem maral spraševati, ker bi ti po naši utrjeni srbski šegi nedvomno napotili ta predmet na presojo splošni seji Kasacijskega sodišča. Mimogrede povedano je to lepa šega. Imenujejo vam ljudi, ki naj po svoji službeni dolžnosti mislijo, pa mir besedi, vsi drugi pa smo prosti… Saj, pisar te čudne zgodbe, oziroma popotnih zapiskov, začenja takole:
»Petdeset let svojega življenja sem prebil s popotovanjem po svetu. Videl sem premnogo mest, premnogo vasi, premnogo dežel, premnogo ljudi in narodov, a nič me ni navdalo s takim začudenjem, kakor neko majhno pleme v nekem prekrasnem, krotkem kotičku. Pripovedoval vam bom o tem srečnem plemenu, čeprav že naprej vem, da mi živ krst ne bo verjel, ne zdaj ne kdaj pozneje, tudi po moji smrti ne, če pride komu to pisanje v roke, da bi ga bral…«
Nekam hudomušen je ta ded, a mene je ravno s tem svojim začetkom prisilil, da sem prebral stvar do kraja; ko pa sem jo že prebral, jo bom še drugim povedal. Da pa ne bi mislili, da vas s tem nagovarjam, da berite, vam že koj v začetku kar najodkritosrčneje povem, da se ne izplača brati, in da ded (ta pisar, ali kaj že je?) laže vse, kar pripoveduje; ampak, čudo prečudno, jaz za svojo osebo verjamem v to njegovo laž kakor v največjo resnico.
Glejte, takole vam pripoveduje.
–
Pred celim stoletjem je bil moj oče v vojni hudo ranjen in ujet, nato pa odpeljan iz svoje domovine na tuje, kjer se je tudi oženil z zasužnjenim dekletom, svojo rojakinjo. V tem zakonu je dobil mene ih ko mi je bilo borih devet let, je umrl. Veliko mi je pravil o svoji domačiji, o junakih in velikih značajih, s katerimi kar kipi naša dežela, o velikem domoljubju in o krvavih vojnah za svobodo, o čednostih in poštenosti, o veliki požrtvovalnosti za rešitev dežele, kjer darujejo državljani vse, tudi svoja življenja, na oltar očetnjave. Povedal mi je slavno in viteško preteklost našega naroda, na smrtni postelji pa mi je zapustil tole oporoko: »Sin moj, meni smrt ne dovoli umreti v moji mili domovini, usoda mi ne dopusti, da bi sprejela moje kosti ona sveta dežela, ki sem jo močil s svojo krvjo, da bi bila lahko svobodna. Moja nesrečna usoda ne dovoli, da bi me, preden zatisnem oči, ogreli žarki svobode v moji mili domačiji. A prosta se mi čuti kri, ker bodo ti žarki svobode obsijali tebe, sinko moj; obsijali bodo vas, naše potomce. Pojdi, sinko, poljubi to sveto zemljo, ko stopiš z nogo nanjo, pojdi in ljubi jo, a vedi, da so namenjena še velika dela tej viteški deželi in našemu narodu; pojdi in na ponos svojega očeta v dobro uporabljaj svobodo in nikar ne pozabi, da je orosila to zemljo tudi moja kri, kri tvojega očeta, kakor, jo je stoletja in stoletja rosila plemenita kri tvojih viteških in slavnih pradedov…«
Ob teh besedah me je oče objel in poljubil in njegove solze so mi kapljale na čelo.
»Pojdi, sinko, naj ti bog…«
S temi nedokončanimi besedami je izdihnil dobri moj oče.
Ni še minilo mesec dni po njegovi smrti in že sem se s torbo na rami in s palico v roki odpravil v beli svet iskat svojo slavno domovino.
Petdeset let sem romal po tujini, po širokem svetu, a nikjer nisem naletel na deželo, ki bi bila količkaj podobna oni viteški zemlji, o kateri mi je moj oče tolikokrat pripovedoval.
Toda iskaje svojo domovino sem naletel na zanimivo deželo in ljudi, o katerih bi vam rad pokramljal.
Poletni dan. Sonce pripeka, da bi možgani zavreli človeku, od strašne sopare se mi kar vrti v glavi; nekaj mi brni po ušesih, žeja me mori, pogled je utrujen, da komaj še gledam. Vsega me obliva znoj in popotni prah je legel na ta znoj; obleka mi je zaprašena in že oguljena. Ves zbit in onemogel koračim, kar zagledam pol ure hoda iznenada pred seboj, kako se je zalesketalo belo mesto, ob katerem pljuska dvoje rek. Kakor bi začutil novo moč v sebi, pozabim na utrujenost in oslabelost, in se podvizam proti temu mestu. Pridem do obrežja. Dvoje velikih rek mirno valovi mimo in umiva s svojo vodo mestne okope.
Spominjam se, kako mi je oče pripovedoval o nekem znamenitem mestu, kjer so prelili naši rojaki morje krvi in kakor skozi sen se domislim, kako mi je govoril, da nekako prav tako stoji, kjer potekata dve reki mimo njega.
Od razburjenosti mi začne srce na vso moč utripati; snel sem pokrivalo ih naravnost od gora te dežele mi je zapihljal veter in mi hladil potno čelo. Dvignil sem k nebu oči, pokleknil in vzkliknil skozi solze:
»Veliki bog! Razsvetli me in poslušaj molitev sirotnega človeka, ki se potika po širokem svetu in išče svojo domovino, išče domovje svojega očeta…« Vetrc je še dalje pihljal z modrih planin, ki so se videle tam v daljavi, nebo pa je molčalo.
»Povej mi ti, mili moj veter, ki pihaš s teh modrih gora, so mar to gore moje domovine? Povejte mi ve, dragi reki, ali izpirata s ponosnih zidin ponositega mesta kri mojih prednikov?« Vse nemo, vse molči, meni pa kakor da pravi neka sladka slutnja, neki skriven glas:
»Prav to je dežela, tki jo tolikanj iščeš!«
Iznenada me predrami neki šum. Kraj brega, malo dalje od sebe, zagledam nekega ribiča. Čoln se mu pozibava ob bregu in on krpa mrežo. Ves prešinjen s sladkim čustvom ga prej niti opazil nisem. Stopim k temu človeku in ga pokličem s pozdravom.
On me molče pogleda, pa takoj spet obrne pogled od mene in nadaljuje svoje opravilo.
»Katera dežela je to tamle onkraj vode, ki se vidi?« vprašam in vse v meni se trese od nestrpnosti, kaj bo odgovoril.
Ta pa skomigne z rameni in razširi roke od začudenja, me pogleda ter izcedi skozi zobe:
»Saj, res je to neka dežela!«
»Kako pa ji je ime?« vprašam.
»Tega ne vem. Vidim, da je tam, neka dežela, a nisem vpraševal, kako se imenuje.«
»Od kod pa si?« vprašam.
»Nu, od kod neki, pol ure od tod stoji moja bajta. Tuj sem bil tudi rojen.«
»Čudno, to potemtakem ni dežela mojih prednikov, moja domovina,« sem pomislil in glasno vprašal: »Pa, kaj res prav nič ne veš o tej deželi? Kaj res ni po prav ničemer znamenita?«
Ribič se zamisli, spusti mrežo iz rok in kakor da bi se nečesa spomnil. Po dolgotrajnem molčanju spregovori:
»Pravijo, da imajo dosti svinj v tej deželi.«
»In samo zaradi svinj da je ta dežela na glasu?« vprašam začudeno.
»Menda jim tudi topoglavcev ne manjka, a to je meni bore malo mar!« reče hladnokrvno in prične spet krpati svojo mrežo.
Ta odgovor mi ni bil jasen, zato sem ga znova vprašal:
»Kakšnih topoglavcev?«
»Vsakovrstnih,« odgovori nekam prsteno in brezbrižno zazdeha.
»Tak svinje in topoglavci?! In o čem drugem nisi slišal?…«
»Razen svinj, pravijo, da imajo na kupe ministrov, nekatere v penziji, nekatere na razpoloženju, a teh ne izvažajo v tuje dežele. Izvažajo samo svinje.«
Pomislil sem, da zbija ribič šale z menoj in sem planil:
»Ti, kaj pa mi pleteničiš in tvezeš vse to, misliš nemara, da sem norec?!«
»Plačaj mi, da te prepeljem na drugi breg, pa pojdi in sam poglej, kaj je tam. Pravim ti samo, kar sem slišal od drugih. Sam nisem bil tam, zato tudi ne vem zanesljivo vsega tega.«
»To že ni dežela mojih slavnih prednikov, ker ta je glasovita po svojih junakih, po svojih velikih delih in bleščeči preteklosti,« sem pomislil, toda ribič mi je vzbudil zanimanje s svojimi čudnimi odgovori na moja vprašanja in odločil sem se, da si ogledam še to deželo, ko sem videl in obšel že toliko drugih. Pogodim se z njim in sedem v čoln.
Ribič je priveslal do obale, sprejel dogovorjeni denar in odveslal nazaj, ko sem stopil na breg.
Odprava strasti
Mi Srbi smo, hvala bogu nebeškemu, popravili vse svoje zadeve, zato pa lahko začnemo lepo v brezdelju po mili volji zdehati, dremati, poležavati, spati in ko se bomo že tudi tega naveličali, se lahko za šalo malo ogledamo okrog sebe, da pogledamo, kaj počno kaj po drugih nesrečnih deželah. Pravijo — bog nas varuj takih nadlog in skušnjav in da bi ostale od nas čim dalje tem bolje — da so neke dežele na svetu, v katerih se ljudje kar koljejo in ravsajo okrog nekakih pravic, okrog nekakšne svobode in osebne varnosti. Človeku se kar koža na životu ježi, ko pomisli na te nesrečnike, ki še niso spravili v red svojih domačih zadev, mi pa smo prišli že tako daleč, da urejamo Kitajsko in Japonsko. Z vsakim dnem gremo dalje in dalje od svoje dežele in če pojde tako dalje, bodo začeli naši časnikarji prinašati dopise z Marsa, Merkurja ali pa v skrajnem primeru vsaj z lune.
—
Tudi jaz sem ud tega srečnega naroda, zato, glejte, bi rad ustregel današnji modi, pa vam kaj povedal o neki daljni, predaljni deželi izven Evrope in pa kaj je bilo v nji v davnih, pradavnih časih.
Ni znano natančno, kje je bila ta dežela, kako se je imenoval narod v nji, vendar pa je po vsej verjetnosti ni v Evropi in narod se je lahko imenoval s kakršnim že bodi imenom, samo ne s srbskim. V tem so si edini vsi starejši zgodovinarji, novi pa bodo nemara trdili tudi kaj nasprotnega. Sicer pa to ni naša reč, zato se ne spuščam vanjo, čeprav bom pri tem grešil zoper našo navado, da je treba govoriti tudi o tistem, česar ne razumemo, in se ukvarjati z delom, za katero nismo.
Zanesljivo je znano samo, da je bil ta narod silno izprijen in malopriden, prepoln pregreh in nizkotnih strasti in s tem bi vas rad v tej povestici malo pozabaval.
Dragi bralci, prvi hip seveda ne morete verjeti, da bi moglo le kdaj živeti toliko pokvarjenih ljudi, toda vedeti morate, da sem spisal vse to po starih zapiskih, katere imam v rokah.
Glejte v dobesednem prevodu nekaj poročil raznim ministrom:
»Kmetovalec N. N. iz Kara je zavil danes po oranju v krčmo in pil tam kavo ter strastno prebiral list, v katerem kar mrgoli napadov na današnje ministre…«
»Učitelj T… iz Borka zbira, ko konča šolski pouk, kmete okrog sebe in jih nagovarja, da bi ustanovili pevsko društvo. Razen tega bije ta učitelj klinec z vajenci, s svojimi učenci pa fuca za gumbe in je na ta način sila škodljiv in nevaren. Nekaterim kmetom je prebiral knjige in jih silil, naj jih kupijo. Tega zla ni mogoče prenašati, ker izpodkopava ves okoliš in podtika mirnim in poštenim državljanom, da zahtevajo svobodo, v bistvu pa sam neprenehoma govori, kako je svoboda najslajša stvar na svetu. Sicer pa je strasten kadilec in pljuje okrog sebe, ko kadi.«
»Duhovnik Đ… iz Sora je odšel po opravljenem cerkvenem opravilu na politični shod v bližnje mesto.«
Vidite torej, da takih sramot še ni bilo na svetu.
Pazite še dalje:
»Sodnik S… se je udeležil danes volitev občinske uprave. Ta brezsramni sodnik je naročnik opozicijskega lista, katerega strastno bere. Na sodišču se je predrznil govoriti, da je brez krivde neki kmet, ki je bil obtožen žalitve in nasprotovanja oblasti, ker je pred pričami dejal, da v trgovini župana Gabrona ne bo ničesar prodajal ne kupoval. Sicer pa hodi ta sodnik zamišljen, kar je jasen dokaz, da nosi v sebi polno hudega in da za trdno kuje kako resno zaroto zoper današnji režim. Obtožiti ga je treba žalitve vladarja, ker tudi sicer ne more biti prijatelj dinastije, ko hodi h kavarnarju Moru na kavo, Morov ded pa je bil dober znanec s pobratimom Leonovim, ki je zasnoval v Jambu oni znani punt zoper knezovega namestnika, deda današnjega vladarja!«
Živeli pa so še hujši ljudje v tej nesrečni deželi. Preberite si samo tole poročilo:
»Advokat iz Tula je zastopal nekega reveža, čigar očeta so lansko leto ubili. Ta advokat sila strastno pije pivo in hodi na lov, kar pa je najhuje, je to, da je ustanovil neko društvo za pomoč revežem v naši okolici. To je prav isti predrzni izrodek, ki govori, da so državni vohuni najslabši ljudje!«
»Profesor T… se je potikal danes z razno potepinsko otročadjo po mestu in kradel hruške pri branjevki, včeraj pa je s fračo streljal na golobe ter ubil pri tem šipo na neki državni zgradbi. To bi se mu moglo še odpustiti, toda mož hodi na politične shode, glasuje pri volitvah, se pogovarja z državljani, bere liste, govori o državnem posojilu in uganja vse mogoče nerodnosti na škodo ugleda šolskega pouka.«
»Kmetje iz Vara so začeli zidati novo šolo in kakor je videti, se bo s tem slabim nagnjenjem okužila vsa okolica. Treba je čim prej onemogočiti to nemarno, za državo škodljivo smer!«
»Obrtniki iz Vara so ustanovili čitalnico in se vsak večer zbirajo v nji. Ta strast je pognala globoke korenine, posebno pri mladini, starejši pa se ukvarjajo zdaj z mislijo, da bi razen bralnice ustanovili še — obrtniški pokojninski sklad. Tega v naših krajih ni mogoče trpeti, ker sluzi v pohujšanje vseh poštenih ljudi, ki ne zasramujejo ministrov!… Neki obrtnik zahteva celo delitev dela!… Grozne strasti!…«
»Kmetje iz Padoja zahtevajo občinsko samoupravo!«
»Meščani v Troji hočejo svobodne volitve!«
»Mnogi tukajšnji uradniki opravljajo vestno svoje delo, eden med njimi pa igra razen tega še flavto in pozna note!«
»Pisar Miron strastno pleše na veselicah ter žveči slano zrnje k pivu. Treba ga je vreči iz službe, da se bo iznebil teh strasti.«
»Učiteljica Hela kupuje vsako jutro cvetje in s tem pohujšuje vso okolico. Tega ji ne moremo dovoliti, ker nam bo pokvarila mladino.«
Kdo bi mogel našteti še vse grde strasti tega nesrečnega naroda? Zadosti je, če povemo, da je bilo samo deset vrlih in častivrednih ljudi v vselj deželi, vse drugo pa, moško in žensko, staro in mlado, je bilo, kakor pravijo, iz temelja sprijeno.
Kaj menite, kako se je mogla počutiti ta desetorica pridnih ljudi v tako pokvarjeni deželi?… Močnó, močnó slabo, najbolj pa zategadelj, ker je morala gledati propad svoje rodne dežele, ki jo je tako goreče ljubila. Ne podnevi ne ponoči niso mogli spati od skrbi: kako bi poboljšali svoje pregrešne sodržavljane, kako bi rešili deželo pogube.
Polni vročega rodoljubja, polni vrlin in plemenitosti, so bili zmožni doprinesti vse žrtve za srečo svoje domovine. In nekega dne so stisnili junaško srce, globoko sklonili glavo pred voljo bridke usode, ki jim je dodelila težko breme, in postali so ministri ter prevzeli plemenito nalogo, da očistijo deželo pregreh in strasti.
Bili so učeni ljudje, pa vendar jim ni bilo lahko izvesti tako težkega dela.
Navsezadnje je nekomu, ki je bil najbolj bedast (kar je pomenilo v tem narodu najduhovitejši), šinila v glavo misel, da je treba sklicati Narodno skupščino, toda do morajo v nji odločati tujci. Vsi so sprejeli to prekrasno idejo in najeli na državne stroške dve sto ljudi, prav toliko pa so nabrali nekih tujcev, ki so se slučajno po kupčiji mudili v tej deželi. Ti so se branili, se na vse kriplje otepali, toda sila ne pozna boga!
Tako se je zbralo štiri sto tujcev, da bodo postali narodni poslanci in reševali razne zadeve v blagor dežele, da bodo izraz ljudskih želja.
Ko so tako končali priprave in našli zadostno število ljudi, ki so jih imenovali za narodne poslance, so takoj nato razpisali tudi volitve narodnih poslancev. Temu se nikar ne čudite, ker je vladala pač taka navada v tisti deželi.
Začelo se je skupščinsko zasedanje. — Reševali so in odločali, govorili, debatirali… Ni lahka stvar opraviti tako važno zadevo. Vse je šlo zlahka in hitro od rok, ko pa so prišli do strasti, so pri priči naleteli na težave. Dokler se ni našel nekdo, ki je predlagal, da se sprejme sklep, s katerim se odpravijo vse strasti v deželi.
»Živel govornik, živel!« je iz vseh grl zaoril v skupščinski dvorani radosten vzklik.
Vsi so z navdušenjem pritrdili temu predlogu in sprejeli odločbo:
»Narodno predstavništvo je, videč, da strasti zavirajo ljudski napredek, sprejelo pobudo in sklenilo, da se v novi zakon vstavi še naslednja točka, ki se glasi:
Od danes dalje prenehajo vse strasti in se kot škodljive za ljudstvo in deželo odpravljajo.«
—
Ni minilo niti pet minut, odkar je bil zakon o odpravi strasti podpisan in so vedeli zanj samo poslanci, a da ste videli, kaj vse se je dogajalo med ljudstvom v vseh krajih brez razločka.
Dovolj je, da vam citiram v prevodu eno samo mesto iz zapisnika nekoga. — Tu, glejte dobesedno ta zapisnik:
»…Bil sem strasten kadilec. Brž ko sem se zbudil, sem že segel po cigareti. Neki dan sem se prebudil in vzel škatlo s tobakom ter — po svoji navadi — zvil cigareto. Nekam neprijetno mi je bilo (prav ta trenutek je tisti poslanec stavil svoj predlog), kar sem nenadoma začutil, kako mi je roka zatrepetala in je padla cigareta iz nje; pogledal sem jo, pljunil z neko odvratnostjo… »Rajši ne bom več kadil,« — sem pomislil in tobak se mi je zazdel tako gnusen, da ga sploh nisem več mogel gledati. Začudil sem se, kaj neki bi to moglo biti tako nenadno in odidem iz hiše na dvorišče. Ko pridem tja, sem imel šele kaj videti! Pred svojimi vrati stoji moj sosed, stari pijandura, ki niti za trenutek ni mogel biti brez vina; zdaj pa je stal tam trezen, gledal predse in se praskal po glavi.
»Nate, prinesel sem vina,« je dejal hlapec in mu ponudil steklenico kakor navadno.
Moj sosed je segel po steklenici in jo je treščil na tla, da se je razletela na sto koščkov.
»Uh, kakšna ostudnost!« je vzkliknil z gnusom, zroč na razlito vino.
Nato je dolgo časa molčal in si dal prinesti slaščic in vode.
Prinesli so mu in on se je poslužil ter odšel na delo.
Njegova žena se je od veselja razjokala, ko je videla, kako se je njen mož na vsem lepem poboljšal.
Neki drugi moj sosed pa, ki je strastno prebiral časnike, je sedel pri odprtem oknu in tudi on je bil nekako spremenjen in čuden na pogled.
»Ste že dobili današnje liste?« sem ga vprašal.
»Rajši jih ne pogledam več, tako nekam zoprni so mi postali! Pravkar premišljujem, da bom začel prebirati arheologijo ali pa grško slovnico…« je odgovoril ta, jaz pa sem šel mimo in krenil na cesto.
Vse mesto je bilo spremenjeno. Neki strasten politik je šel na političen shod. Šel je možak po ulici, pa se je kar na vsem lepem obrnil in stekel nazaj, kakor bi ga kdo gonil.
Začudil sem se, kaj mu je, in sem ga vprašal, zakaj se je nenadoma obrnil.
»Hotel sem na shod, pa mi je zdajci prišlo na misel, da je bolje iti domov, si preskrbeti kako knjigo iz poljedelstva in domače industrije ter brati in se izpopolnjevati v delu. Kaj pa naj bi na shodu?« je dejal in stekel domov študirat poljedelstvo.
Nisem se mogel načuditi, kaj se to iznenada dogaja, zato sem se vrnil domov ter začel brskati po knjigi o psihologiji. Hotel sem si prebrati poglavje o strasteh.
Obrnil sem stran z naslovom »Strasti«. Ostal pa je samo še ta naslov, vse drugo je bilo pobeljeno, kakor da ni bilo nikdar nič natisnjeno na teh straneh…
»Kaj pa je spet to, za božjo voljo?!«
V vsem mestu ni bilo nikjer več najti niti za lek česa slabega in strastnega v čemer si bodi, pa celo živina je postala pametnejša!
Šele naslednji dan sem bral v listih skupščinsko odločbo, da so vse strasti odpravljene.
»Aha, to je torej tisto!« je vzkliknil vsakdo. »Čudili smo se, kaj se godi z nami, zdaj pa vidimo, skupščina je strasti odpravila!«
Ta zapisnik zadošča, da nam razloži, kaj vse se je dogajalo.
Pozneje je postalo to znano vsem in vsakomur in ljudje so se nehali čuditi, učitelji pa so predavali v šolah svojim učencem o strasteh takole:
»Nekoč so živele v človeških dušah tudi razne strasti in to je bilo eno najbolj zapletenih in najtežjih poglavij iz psihologije; s sklepom Narodne skupščine pa so bile strasti odpravljene in zato tega poglavja ni več v psihologiji, kakor tudi v človeški duši ne. Strasti so bile odpravljene dne tega in tega, leta tega in tega.«
»Hvala bogu, da se nam jih ni treba učiti!« so šepetali dijaki, zelo zadovoljni s to skupščinsko odločbo, ker se jim je bilo treba v prihodnje naučiti samo:
»Tega in tega dne, tega in tega leta so bile s skupščinsko odločbo odpravljene vse strasti in zato jih ljudje nimajo več!…«
Kdor je brez napake povedal ta stavek, je dobil odličen red.
Tako hitro je bilo torej to ljudstvo rešeno strasti, se poboljšalo in po nekih vesteh je postal iz tega naroda narod samih angelov…
Vir: Radoje Domanović, Zgodbe in satire, Slovenski knjižni zavod, Ljubljana 1951. (Prev. Fran Albreht)
Strádie (12/12)
Jak vidíte, po chudince nové vládě se hned od začátku chtělo, aby myslela, a v tom řemesle páni strádijští ministři nejsou právě kovaní. Ruku na srdce — pár dní nesli svůj úděl heroický, s hlavou vztyčenou, a dokud se v státní pokladně ještě našla nějaká ta finda, od rána do večera s tváří sršící veselostí a bodrostí přijímali nesčetné deputace obyvatelstva a sypali z rukávu tklivé proslovy o přešťastných zítřcích jejich draze milované Strádie-mučednice; a od večera do rána se neméně chrabře zúčastňovali opulentních banketů, kde se ládovali, pili, pěli a hlaholili vlastenecké zdravice. Leč státní pokladna zakrátko zela prázdnotou. A tak páni ministři museli začít myslet ještě víc — jak se dostat z té prekérní situace? Cožpak úředníci, kvůli nim je hlava bolet nemusí, ti už si zvykli, že velice často nedostanou gáži pár měsíců; a penzisté? Ti jsou staří, stejně už žijou moc dlouho, až to ani hezké není; no a vojáci?, ti přece musí umět něco vydržet a takový malý výcvik v hladovění jim půjde jenom k duhu; liferantům, podnikatelům a ostatním reprezentantům občanské elity je lehké zacpat hubu výmluvou, že úhrada jejich pohledávek se prozatím nedostala do státního rozpočtu. Hlavní malér je s nimi, s ministry; zatraceně potřebují, aby se o nich dobře mluvilo a psalo, a dobrá pověst, holenkové, přijde jednoho na nekřesťanské peníze! A to nebylo všecko — dovedete si vůbec představit, kolik potřeb má takový ministr? Na rozdíl od Strádie; copak ta, té je hej — její starosti na jejich hlavu!
A tak mysleli a mysleli, až si vymysleli, že by nebylo od věci, zatížit stát nějakým vydatnějším dloužkem. To ale obnášelo zase nové výdaje: na zasedání Národního shromáždění, na ministerské cesty do ciziny… A tehdy pány ministry osvítil znamenitý nápad: vyrabují k tomu účelu veškeré vklady soukromníků ve státních peněžních ústavech — aspoň těm šetřílkům poskytnou kýženou příležitost vypomoci chudičké vlasti-mučednici.
Že Národní shromáždění vládě tyhle výtečné nápady přikleplo zvlášť ochotně, o tom jistě nikdo z vás nepochybuje. A páni ministři se jali pendlovat; tu do jedné, tu do druhé země, jednou jel ten, jednou onen, jindy zas dva tři společně — jak ti chudí vandrovníci, co vandrovali ve dne v noci.
To víte, že se kolem toho strhl pěkný rozruch! Některé noviny nadhazovaly možnost vládní krize, jiné zas byly plné kachen, s kým vším si vláda plácla na mimořádně výhodnou půjčku, další zvěstovaly jedno i druhé, zatímco vládní listy si libovaly, jak Strádie v nebývalé míře přetéká mlékem a strdím.
V celé zemi se na nic jiného nemyslelo, o ničem jiném nemluvilo, všichni žili v jakémsi horečnatém napjatém očekávání.
Potkali se třeba dva známí někde na ulici a místo pozdravu se hned jeden druhého začali vyptávat:
„Co je s půjčkou?“
„Nevím!“
„Co myslíš, už něco splašili?“
„Určitě!“
Páni ministři mezitím usilovně kmitali mezi sladkým domovem a cizáckými dálavami.
„Už se vrátil ministr?“ ptali se lidé.
„Prý ano.“
„A co je?“
„Snad to tentokrát vyšlo.“
Až pak — konečně! — jednoho dne oznámily vládní listy (vláda má vždycky několikerý noviny, přesněji řečeno každý ministr má svůj list, občas i dva), že se zmocněným vládním činitelům podařilo vstoupit v kontakt s konsorciem zahraničních bank a že veškerá dosavadní jednání se jeví jako neobyčejně nadějná:
Se vší odpovědností můžeme naší veřejnosti potvrdit, že během několika málo dní lze poěítat s podepsáním smlouvy; hned potě nám bude poukázána příslušná suma…
Sotva se občanstvo stačilo trochu uklidnit, vládní listy přinesly zprávu, že co nevidět zavítá do Strádie zástupce toho konsorcia, pan Hororié, aby podepsal smlouvu.
Pane na nebi, to zas nastalo pozdvižení! Prostě celá Strádie žila od toho okamžiku příjezdem neznámého cizince, jenž jim přinášel záchranu.
Jednoho dne se například rozšířila planá zvěst, že on už přijel a ubytoval se v tom a v tom hotelu. V tu ránu se k tomu hotelu nahrnuly davy — muži, ženy, staří, mladí, tak překotně a splašeně, že přitom hnedle ušlapali pár starců a dětí.
Nebo se na ulici objevil někdo neznámý a lidé okamžitě strkali hlavy dohromady:
„Koukejte, nějaký cizinec!“ a významně na sebe mrkali.
„Je to on nebo ne?“
„Taky mě to trklo!“
Tak dlouho neznámého okukovali a šuškali si o něm, až sami sobě namluvili, že to určitě nemůže být nikdo jiný než on. A natotata roztroubili, kde stihli, že viděli pana Hororié. Zpráva se roznesla jako blesk, a za hodinku za dvě se už všichni obyvatelé města jako jeden muž dušovali, že pan Hororié přijel — vždyť ho plno lidi na vlastni oči vidělo a mluvilo s nim! Policajti div nevylítli z kůže — jak to, že oni ho propásli?, a začali zuřivě pročesávat město. A páni ministři se lekli, až hekli — co jestli se vzácný host urazí, že ho slavnostně nepřivítali?
Ale pan Hororié nikde.
Druhého dne oznámily noviny, že včerejší zpráva o příjezdu pana Hororié se nezakládala na pravdě — šlo o falešný poplach. K jakým koncům to všecko vedlo, uvidíte z následující příhody:
Jednoho dne jsem si vyšel do přístavu. Právě připlula nějaká cizí loď.
Přirazila ke břehu a cestující začali vystupovat. Zapovídal jsem se trochu s jedním známým, a najednou koukám — k lodi se úprkem řítí davy lidí; ještě že jsem uskočil, byli by mě porazili.
„Co se děje?“
„Kdo to přijel?“
„No přece on!“
„Hororié?“
„Ano!“
„Kde je? Ukažte nám ho!“ hučeli lidé a strkali se a mačkali, stoupali si na špičky a natahovali krky, hádali se a hlava nehlava se drali blíž k lodi.
Tam vskutku stál nějaký cizinec; prosil a naříkal, aby ho pustili, že má naspěch. Skoro ho nebylo slyšet — div ho neudusili, jak se kolem něho tlačili.
Policajti si vědí rady v každé tlačenici a poradili si i tentokrát: rychle odkvapili podat raport o příjezdu toužebně očekávaného hosta panu ministerskému předsedovi a ostatním členům vlády, starostovi, patriarchovi a dalším hlavám země.
Zanedlouho se z davu ozvaly hlasy:
„Ministři! Jdou ministři!“
A vskutku — v čele ostatních strádijských hodnostářů přicházeli páni ministři. Všichni v gala, se všemi šerpami a metály (normálně nenosí všechny, jenom pár kousků). Dav udělal špalír, cizinec zůstal sám na jednom konci a z druhého mu spěli v ústrety páni ministři.
Zastavili se v uctivém odstupu, smekli a uklonili se mu až k zemi. Dav následoval jejich příkladu. Cizinec vypadal poněkud vyvedený z míry (nejít o tak vznešenou osobnost, dalo by se říct, že vyvaloval oči jako tele na nová vrata). Předseda vlády postoupil o krůček kupředu a oslovil ho:
„Ctný cizinče! Dnešní den zaznamená historie zlatými písmeny. Váš příjezd do naší země otevírá novou slavnou epochu existence našeho státu, přináší šťastnou budoucnost naší milované Strádii. Jménem celé vlády, jménem celého národa vás vítám jakožto našeho spasitele a provolávám třikrát: Sláva! Sláva! Sláva!“
„Sláva! Sláva! Sláva!“ otřásly vzduchem výkřiky z tisíců hrdel.
Poté patriarcha zanotoval jakýsi chorál a ve všech chrámech strádijské metropole se rozezněly zvony.
Oficiální uvítání pokračovalo tím, že páni ministři, jeden za druhým, s něžným, téměř zamilovaným úsměvem poníženě přistupovali k cizinci a potřásali mu rukou; kdo byl hotov, poodstoupil a s pokorně skloněnou hlavou a s kloboukem v ruce čekal, až se všichni vystřídají. Poté pan předseda vlády uchopil do náruče jeho kufr a ministr financí učinil totéž s jeho holí. Zacházeli s těmi věcmi nábožně jako se svátostmi. Bodejť by ne, zvláště kufr byl přímo svátost nejsvětější — vždyť jistojistě obsahoval tu osudovou smlouvu, přesněji řečeno šťastnou budoucnost celé jedné země. Proto také pan předseda vlády, u vědomí toho, že v jeho náručí spočívá blažený zítřek draze milované vlasti-mučednice, vyhlížel povzneseně jako v posvátném transu. Patriarcha, na němž Stvořitel nešetřil, když rozdával dary ducha, ihned vytušil, jak důležitý je ten kufr, pročež s ostatními vyššími duchovními obstoupili v půlkruhu pana předsedu vlády a spustili další nábožné písně.
Průvod vyrazil k městu. Vpředu šel on s ministrem financí, za ním se nesl kufr v náručí předsedy vlády, obklopený vyšším duchovenstvem, a pak všichni další; průvod uzavíral dav s čepicemi v rukou. Kráčeli pomalu, slavnostně, co noha nohu mine, nábožné melodie zněly vůkol, zvony vyzváněly, střílelo se z moždířů. A stále tak velebně pokračovali po hlavní třídě k domu ministerského předsedy. Domy, kavárny, kostely i kanceláře se vylidnily; komu nohy sloužily, každý spěchal do ulic, aby se zúčastnil toho grandiózního uvítání vznešeného cizince. Ani nemocní si nedali ujít tu slávu a museli je vynést ven z bytů, dokonce i z nemocnic vynesli na nosítkách všecky pacienty; najednou jako by je nic nebolelo — tak se jim ulevilo při pomyšlení na štěstí drahé otčiny; i miminka vynesli ven a ani ta nepláčou a upírají očka na ctihodného cizince, jako by i ona tušila, že to štěstí se připravuje pro ně. Než došli k domu předsedy vlády, padl soumrak, Cizince spíše vnesli než uvedli dovnitř, a za ním vstoupili všichni ministři a ostatní hodnostáři, a dav zůstal venku — na čumendě, abych tak řekl.
Druhého dne se začaly sjíždět vítací deputace; a ještě za svítání dokodrcal k domu předsedy vlády vůz vrchovatě naložený nejrůznějšími vyznamenáními pro vznešeného cizince.
Cizinec byl pochopitelně ihned jmenován čestným předsedou vlády, čestným starostou a čestným předsedou Akademie věd a všech možných dobročinných a jiných spolků a sdružení ve Strádii (a měli jich požehnanou hromadu!, dokonce existoval i spolek pro zakládání spolků). Všechna města mu udělila čestné občanství, všechna živnostenská společenstva ho prohlásila za svého mecenáše a jeden pluk na jeho počest přijal jméno Úderný pluk Hororié.
Všechny noviny ho pozdravily dlouhatánskými úvodníky, některé otiskly i jeho fotografii. Leckteří úředníci získali na počest toho dne povýšení, přečetní policisté rovněž a navíc ještě dostali haldu medailí; byla založena celá řada nových úřadů a do nich najmenováni noví úředníci.
Dva dny trvalo to bouřlivé veselí v celém městě. Zvony zvonily, moždíře bouchaly, muziky vyhrávaly, zpívalo se, tancovalo, víno teklo proudem… Třetího dne se však páni ministři museli zříct zaslouženého odpočinku po tom velkém radování — kocovina, nekocovina, vše pro štěstí vlasti a národa! — a odebrat se komplet na zasedání vlády, aby s panem Hororié ukončili jednání o půjčce a podepsali tu vytouženou, spásnou smlouvu.
Aby nějak začali, zavedli řeč na soukromé pole. (Ještě jsem vám neřekl, že kufr hlídala ozbrojená stráž — jak jsem na to mohl zapomenout? Asi mě ještě nepřešla ta strádijská kocovina!)
„Jak dlouho hodláte u nás pobýt?“ zeptal se cizince předseda vlády.
„Než vyřídím ten svůj kšeft. A to hádám potrvá ještě nějaký den.“
Páni ministři se vyděsili:
„Jakže? Vy se račte domnívat, že to ještě nějaký den potrvá?“
„Každopádně. Práce kvapná málo platná, a o kšeftech to platí tuplem!“
„Nám jsou vaše podmínky známy a vám naše také, čili nevidíme, jaké překážky by se ještě mohly vyskytnout?!“
„Překážky?“ zarazil se cizinec.
„Pokud jde o nás, pevně doufáme, že vše půjde hladce.“
„To já taky.“
„Čili můžeme okamžitě přikročit k podpisu smlouvy — je-li vám libo,“ naléhal předseda vlády.
„Smlouvy?“
„Jistěže.“
„Vždyť je dávno podepsaná! Nejpozději zítra bych měl zapakovat a jet kvůli tomu dál, ale předtím bych vám ještě chtěl moc a moc poděkovat za přijetí; namouduši, do smrti smrťoucí na to nezapomenu. Abych pravdu řek, ještě jsem se nestačil ze všeho vzpamatovat. Kdyby mi někdo povídal, že je na světě země, kde takhle vítají cizí lidi, nevěřil bych mu. Stejně si ještě pořád myslím, že se mi to než zdálo.“
„Vy už jste tedy smlouvu podepsal?“ zajásali páni ministři sborem.
„Klidně vám ji ukážu, když vás to tak zajímá!“ A vytáhl z kapsy kus papíru a začal z něho předčítat ve své mateřštině. Byla to smlouva mezi ním a jedním pěstitelem švestek z nějakého strádijského zapadákova, v níž se ten pěstitel zavazoval, že mu do té a té doby dodá tolik a tolik metráků švestek na povidla… Co jiného si mohli v tak moudré a civilizované zemi počít, než že toho cizince i s jeho pitomou smlouvou vyhnali — samozřejmě v největší tajnosti. A za pár dní otiskly vládní noviny tuto noticku:
Vláda energicky pracuje na uzavření nové půjčky; prozatím vše nasvědčuje, že ještě během tohoto měsíce nám bude poukázána první část příslušné sumy.
Lidé se ještě nějaký čas poptávali po panu Hororié, ale pak přestali a vše se zase rozjelo postaru.
—
Když jsem tak uvažoval o této poslední události, napadlo mě, že vlastně nejvíc ze všeho se mi ve Strádii líbí ta všeobecná harmonie, hlavně ta přímo bratrská spolupráce mezi kormidelníky strádijského státu (však o tom byla mnohokrát řeč, pamatujete?). A netýká se to pouze jejich sympatických a znamenitých ministrů; mé pozornosti (a vaší nepochybně rovněž) neušlo, že i patriarcha je muž na svém místě. Koho jiného by napadlo v pravém, přesněji řečeno v nejosudovějším okamžiku, kdy se rozhodovalo o budoucnosti země, začít zpívat chorály nad kufrem toho povidláře, a tak mocně podpořit snaživou vládu v jejích velkolepých počinech? Inu, kde se ruka k ruce vine, tam se dílo podaří.
Toho moudrého a duchapřítomného otce strádijské církve rozhodné taky musím poznat bliž, řekl jsem si. Ale to zas až příště…
Zdroj: Radoje Domanović, Cejch: výbor satirických povídek, Odeon, Praha 1984. (Sest. Irena Wenigová)
Strádie (1/12)
V jedné staré knize jsem četl prazvláštní příběh; čerti vědí, jak se ke mně dostala ta knížka z jakýchsi divných, tatrmanských časů, kdy bylo plno svobodomyslných zákonů a žádná svoboda, kdy se řečnilo ostošest a vycházely tlustospisy o hospodářství a nikdo nic nesil ani nežal, celá země přímo překypovala mravoučeními, ale morálka neexistovala, každý barák byl až na půdu napěchovaný pojednáními o filozofii, logice a bůhvíčem ještě, ale nikde ani špetka zdravého rozumu, kdekdo měl plnou hubu šetrnosti a hospodárnosti pro štěstí vlasti, a rozhazovalo se, kde se dalo i nedalo, a každý vydřiduch a lump si za pár šestáků mohl koupit titul zasloužilý syn národa.
Ke kterému literárnímu žánru to dílko přesně patřilo, nevím sám, a odborníků jsem se ptát nechtěl, poněvadž ti by bezpochyby podle našeho zaběhaného srbského zvyku postoupili dotyčný problém k expertize rozšířenému zasedání kasačního soudu. Mimochodem řečeno, je to báječný obyčej. Najmenuje se pár lidí, ti mají oficiálně v popisu své funkce povinnost myslet, a hotovo, my ostatní máme po starosti. Ale vraťme se k naší povídce, nebo, chcete-li, cestopisu. Autor začíná takhle:
„Padesát let svého života jsem strávil cestováním po světě. Viděl jsem mnoho měst, mnoho vesnic, mnoho zemí, mnoho lidí a národů, ale nikdy nikde mě nic tak nenadchlo, jako jeden malý národ v jedné nesmírně krásné a utěšené zemi. O tom přešťastném národě vám budu vyprávět, ačkoli předem vím, že dostanou-li se mé řádky někomu do rukou a začte-li se do nich, žádný mi nikdy, ani teď, ani dávno po mé smrti zaručeně neuvěří…“
Měl za ušima, ten strejda — zrovna tímhle úvodem vzbudil mou zvědavost, takže jsem jeho dílko přečetl až do konce, a když už jsem se s tím četl, rozhodl jsem se převyprávět to zas dalším. Nepodezírejte mě, že jsem jako ten strejc a že vás lstivě vábím k četbě, kdepak! Hned na začátku místopřísežně prohlašuji, že to zas tak moc za čtení nestojí a že ten strejc (totiž spisovatel nebo co byl zač) hrozně lže — ale kupodivu, já osobně vám tomu jeho prášení věřím na slovo a do posledního písmene.
A tohle ten strejda píše dál:
Je tomu už přes sto let, co byl můj otec ve válce těžce raněn a zajat. Odvlekli ho z rodné země do ciziny, a tam se po čase oženil s jednou otrokyní, svou krajankou. Z toho manželství jsem se narodil já. Bylo mi sotva devět, když otec zemřel. Stále mi vyprávěl o naší daleké otčině, o její slavné minulosti, o krvavých bojích za svobodu, o hrdinných a ušlechtilých lidech, jichž naše země rodí bezpočet, o jejich mravnosti a poctivosti, o tom, jak ve svém zaníceném vlastenectví neváhají položit na oltář otčiny vše, i svůj život. Na smrtelném loži mě zavázal tímto odkazem: „Synu můj! Smrt mi nedopřála skonat v milované vlasti; osud zabránil, aby mé kosti spočinuly v posvátné prsti, již jsem v bojích za naši svobodu napájel svou krví; neblahý úděl nedovolil, aby mě zahřály paprsky svobody v mé drahé rodné zemi, než zavřu oči… Umírám však smířen, neboť věřím, že ony paprsky svobody ozáří vás, děti naše… I tebe, synu můj! Vydej se na cestu, synku, a poceluj tu svátou půdu, až na ni vkročíš! Jdi a miluj věrně tu zemi reků a pamatuj, že náš národ je předurčen k velkolepým, skvělým činům! Buď důstojným synem svého otce a poctivě a čestně užívej svobody! Nezapomínej, že tu zemi zbrotila krev tvého otce a nesčetněkrát předtím krev tvých čackých a slavných dědů…“
Po těch slovech mě otec objal a zlíbal a jeho slzy zrosily mé čelo.
„Jdi, synáčku, a kéž ti Bůh…“
S tou nedokončenou větou na rtech můj dobrý otec vydechl naposled.
Neuplynul ani měsíc od jeho smrti, a já si svázal raneček a s holí v ruce jsem se vydal do světa hledat svou slavnou otčinu.
Padesát let jsem putoval cizinou, křížem krážem jsem prošel svět, ale nikde jsem nenašel zemi, která by se alespoň trochu podobala naší hrdinské otčině, o níž mi tak často vyprávěl otec.
Při tom marném hledání jsem však narazil na jinou velice pozoruhodnou zemi a o ní a o jejích obyvatelích vám teď budu vypravovat:
Letní den. Slunce žhnulo, div se hlava nerozskočila, vedro na omdlení; hučelo mi v uších, lekal jsem žízní, únavou jsem skoro neviděl. Byl jsem celý zpocený, olepený prachem z cesty; i můj vetchý oděv byl samý prach. Sotva jsem se vlekl, tak jsem byl uondaný a vyčerpaný, a tu najednou spatřím, jak se asi půl hodinku pěšky odtud bělá město na soutoku dvou řek. Jako by mi to vlilo do žil novou sílu; únava a skleslost byly rázem tytam. Pospíšil jsem tím směrem a zanedlouho jsem došel k pobřeží. Dvě mocné řeky velebně plynuly a omývaly svými vlnami městské hradby.
Vzpomněl jsem si, že když mi otec vyprávěl o jednom slavném městě, pro které naši předkové prolili mnoho krve, říkal, pokud si to přesně pamatuji, že leží zrovna takhle nějak — na ostrohu nad soutokem dvou řek.
Srdce se mi rozbušilo vzrušením: smekl jsem a závan větru z hor té země chladivě polaskal mé zpocené čelo. Poklekl jsem, upřel jsem zraky k nebesům a v hlubokém dojetí jsem zvolal:
„Velký Bože! Vyslyš modlitbu sirotka, jenž se plahočí světem a hledá svůj domov, svou otčinu… Dej mi vnuknutí!“ Svěží větřík dál pofukoval z modravých hor, jež se rýsovaly v dáli, a nebe mlčelo. Pověz mi ty, milý větře, jenž vaneš od oněch modravých vrcholků, jsou to hory mé vlasti? Řekněte mi vy, milé řeky, zda z těch hrdě se tyčících hradeb vznešeného města smýváte krev mých předků?“ Všechno němé, všechno mlčí — ale tu se mě zmocnila sladká předtucha; jako by mi jakýsi tajemný hlas zašeptal:
„To je země, kterou tak dlouho hledáš!“
Vyrušil mě nějaký šramot. Opodál na břehu jsem spatřil rybáře. Loďku měl uvázanou u břehu a spravoval sítě. V zajetí slastných pocitů jsem si ho předtím vůbec nevšiml, šel jsem k němu a pozdravil jsem ho.
Mlčky o mne zavadil pohledem, ale hned se zas dál věnoval své práci.
„Co je to za zemi tam za vodou?“ zeptal jsem se ho všecek rozechvělý — co mi odpoví?
Rybář pokrčil rameny, podíval se na mne a procedil mezi zuby:
„Nějaká země, no.“
„Jak se jmenuje?“ naléhal jsem.
„Kdopak ví. Země tam je, to jo, ale jakživ jsem se nikoho neptal, jak se jmenuje.“
„A odkud jsi ty?“
„Tadyocaď. Mám támhle chalupu. Žiju tu odmalička.“
Zvláštní, tak to asi nebude země mých dědů, pomyslel jsem si, ale nevzdával jsem se:
„Doopravdy nic nevíš o té zemi? Ani to, čím slyne?“
Rybář se zamyslel, nechal síť sítí a zdálo se, že úporně pátrá v paměti. Dlouho mlčel, až nakonec povídá:
„Prý tam mají děsných prasat.“
Vyrazilo mi to dech.
„Chceš mi tvrdit, že ničím jiným ta země není známá? Jedině prasaty?“
„Taky prý tam provádějí pěkné pitomosti, ale mně je to putna,“ zabručel neúčastně a chopil se své sítě.
Ta odpověď mi nebyla docela jasná.
„Co tím myslíš?“
„To, co jsem řek,“ odsekl otráveně a lhostejně zívl.
„A nic jiného jsi už neslyšel?“
„Jo, ještě se říká, že kromě prasat tam mají hromadu ministrů, některé na penzi, některé volně k mání, ale ty nevyvážejí do ciziny. Vyvážejí jenom prasata.“
Neutahuje si ze mne ten rybář? napadlo mě; vybuchl jsem:
„Přestaň si ze mě dělat blázny! Myslíš, že jsem padlý na hlavu?“
„Víš co? Zaplať mi, převezu tě na druhou stranu, a běž se tam podívat! Já tam jakživ nebyl, co jsem ti řek, vím z desátých úst.“
To tedy zaručeně nemůže být země mých předků — ta je přece proslulá činy bájných herojů a skvělou minulostí, přemítal jsem. Rybářovy divné narážky však probudily mou zvědavost, a tak jsem se rozhodl navštívit i tuto zemi — vždyť ono mě neubude, když už jsem viděl tolik jiných! Dohodl jsem se s rybářem, za kolik mě převeze, a nasedl jsem do člunu.
Rybář dovesloval k druhému břehu, shrábl peníze, já vystoupil, a on zas odplul zpátky.
Desființarea pasiunilor
Noi sîrbii, slavă milostivului domn, am isprăvit toate treburile noastre și acum putem să stăm, să căscăm după pofta inimii, să ne întindem, să dormim, și cînd ne-om plictisi și de toa te t-astea să aruncăm în treacăt cîte o privire și să vedem ce se mai întîmplă prin alte țări nefericite.
Se spune — doamne scapă-ne de nenorociri și nevoi — că există țări în care oamenii sîngerează și se încaieră pentru nu știu ce drepturi, pentru nu știu ce libertate și independență individuală. Ți se încrețește pielea cînd te gîndești la nefericiții ăștia care încă nu și-au încheiat treburile lor de acasă, în timp ce noi am ajuns să facem ordine în China și chiar în Japonia. Cu fiecare zi ajungem tot mai departe de țara noastră și dacă vom merge tot așa, ziariștii noștri vor începe să transmită știri de pe Marte, Mercur sau, în cel mai rău caz, din Lună.
—
Și eu sînt fiu al acestui fericit popor. De aceea vreau, pentru a fi la modă, să vă vorbesc despre o țară foarte îndepărtată și să vă povestesc ce s-a întîmplat acolo demult, foarte demult.
Nu se știe precis unde era așezată țara aceea, cum se numea poporul care-o locuia, dar după toate probabilitățile nu se afla în Europa, iar poporul de-acolo se putea numi oricum, numai sîrb nu. În această privință sînt de acord toți istoricii vechi, iar cei noi vor susține, pesemne, contrariul.
La urma urmei nici nu-i treaba noastră, de aceea las la o parte aceste amănunte, chiar dacă voi călca bunul nostru obicei de a vorbi și despre lucruri pe care nu le înțelegem și de-a face ceea ce nu sîntem în stare.
Se știe în mod sigur că acel popor era decăzut și rău, plin de vicii și pasiuni josnice.
Desigur, dragi cititori, voi nu puteți crede dintr-un început că ar fi existat vreodată oameni atît de josnici. Însă trebuie să știți că eu scriu povestea asta după niște vechi manuscrise. Sînt în fața mea.
Iată în traducere exactă, cîteva rapoarte adresate diferiților miniștri de-acolo:
„Agricultorul N.N., din Car, s-a întors astăzi de la arat și s-a dus la cîrciumă, unde a băut cafea și a citit cu mare pasiune ziare ce atacau guvernul…“
„Învățătorul T… din Borc, cum iese din școală adună în jurul lui pe țărani și-i sfătuiește să alcătuiască un cor. Învățătorul mai are un obicei urît: joacă țurca cu ucenicii, iar cu elevii sal joacă nasturi. E un om primejdios și dăunător. Unor țărani le-ă citit niște cărți și i-a îndemnat să le cumpere. E o faptă ce nu se mai poate răbda. El ațîță întregul ținut și îi învață pe cetățenii pașnici și de treabă să ceară libertate. Dar săvîrșește ceva și mai grav: vorbește mereu cum că libertatea este mai dulce decît orice. Fumează cu pasiune și scuipă într-una cînd fumează.“
„Preotul H… din Sor, a plecat, după slujba religioasă, la o adunare politică din orașul învecinat.“
Vedeți dar cîte fapte grave, rușinoase!
Fiți atenți mai departe:
„Judecătorul S… a votat azi pentru consiliul comunal. Acest judecător infam primește ziarul opoziției și-l citește cu pasiune. A avut îndrăzneala să spună la un proces cum că un țăran acuzat că a insultat guvernul și s-a ridicat împotriva puterii de stat nu este cu nimic vinovat, și a mai adăugat, de față cu martori, că nu va cumpăra nimic din prăvălia primarului Gabor. În afară de aceasta, judecătorul arată a fi gînditor, și asta-i o dovadă limpede că-i om vicios și se gîndește la un mare complot împotriva actualului guvern. Trebuie să fie acuzat de lez-maiestate. De altfel, nici nu poate fi prietenul dinastiei fiindcă bea cafea la cafeneaua lui Mor, iar bunicul lui Mor a fost bun prieten cu fratele de cruce al lui Leon, care a ridicat în Iamb acea răzvrătire împotriva sfetnicului curții, bunicul actualului nostru domnitor!“
Dar se găseau oameni și mai răi în nefericita tară. Citiți numai aceste rapoarte:
„Avocaiul din Tul a luat sub ocrotire pe un oarecare orfan al cărui tată a fost omorît anul trecut. Acest avocat este un pasionat băutor de bere și merge la vînătoare, dar ceea ce este și mai grav, el a fondat o societate pentru ajutorarea orfanilor din ținutul nostru. Acest impertinent degenerat spune că spionii statului sînt cei mai răi oameni!“
„Profesorul T… a hoinărit astăzi cu diferiți copii vagabonzi prin oraș și a furat pere de la un precupeț, iar ieri a tras cu praștia în porumbei și a spart un geam al unei instituții de stat. Asta i s-ar putea ierta, dar șe duce la întruniri politice, votează la aceste întruniri, discută cu cetățenii, citește ziare, vorbește despre împrumutul de stat și face fel de fel de rele în dauna învățămîntului!“
„Țăranii din Var au început să construiască o școală nouă. Trebuie combătut cît mai curînd posibil acest josnic curent ce dăunează statului!“
„Meșteșugarii din Var au de cîtva timp o bibliotecă a lor și se adună în fiecare seară acolo. Această pasiune a prins rădăcini adînci mai ales la tineri, iar bătrînii au îndrăznit să se gîndească la înființarea unui fond de pensii pentru meșteșugari. Aceasta nu se mai poate răbda, deoarece scandalizează pe toți oamenii de treabă, care nu-i înjură pe miniștri!… Un meșteșugar a cerut stăruitor să li se dea de lucru meseriașilor. Îngrozitoare pasiuni!…“
„Țăranii din Pado cer autoadministrare obștească!“
„Cetățenii din Troia vor alegeri libere.“
„Mulți funcționari de aici își văd conștiincios de treaba lor, dar unul cîntă din flaut și cunoaște notele muzicale.“
„Conțopistul Miron dansează cu pasiune la petreceri și mănîncă semințe sărate cînd bea bere. Trebuie dat afară pentru a se lecui de asemenea pasiuni!“
„Învățătoarea Hela cumpără flori în fiecare dimineață, fapt care a scandalizat tot ținutul. Nu mai poate fi tolerată deoarece ne va strica tineretul.“
Cine-ar mai putea enumera toate pasiunile josnice ale acelui popor nefericit? E de ajuns să spunem că erau numai zece oameni cinstiți și de treabă în întreaga țară, iar toți ceilalți, și bărbați, și femei, și bătrîni, și tineri, erau stricați, cum s-ar zice, din temelie.
Cum credeți că puteau trăi acei zece oameni cumsecade între astfel de cetățeni?
Greu, desigur foarte greu. Erau nevoiți să privească neputincioși cum decădea patria lor iubită. Nu dormeau nici ziua nici noaptea de grijă: se gîndeau cum să-i îndrepte pe concetățenii lor păcătoși și să scape țara de la pieire!
Hărăziți cu virtuți și generozitate, erau în stare să facă orice jertfă pentru fericirea patriei lor. Și într-o zi și-au călcat pe inimă. Au plecat capetele în fața sorții amare, și au devenit miniștri, luînd asupra lor misiunea nobilă de a curăța țara de păcate și pasiuni.
Oameni învățați, și totuși nu era ușor pentru zece oameni să întreprindă o acțiune atît de grea.
În sfîrșit unuia dintre ei — celui mai prost (în limba poporului înseamnă celui mai deștept) — îi trăsni prin cap o idee. S-a gîndit că trebuie să convoace o adunare reprezentativă, în care să hotărască numai străinii. Au fost cu toții de acord cu minunata idee. Pe cheltuiaia statului au fost angajați de peste hotare două sute de străini și au mai prins tot atîția străini aflați în diferite localități în țară, unde făceau comerț. S-au apărat ei, s-au zbătut, dar nu le-a mers.
Astfel au fost adunați patru sute de străini buni pentru deputați. Ei trebuiau să exprime dorințele poporului și sa rezolve diferite probleme, spre fericirea țării.
După ce s-a sfîrșit treaba asta, cei patru sute au fost numiți reprezentanți ai poporului. După aceea s-au anunțat alegerile. Nu vă mirați. Așa era obiceiul în țara aceea. Și iată că au început ședințele Camerei reprezentanților. Au avut loc discuții, dezbateri, s-au elaborat legi. Nu-i ușor să duci la bun sfîrșit o treabă atît de însemnată. Totul a mers ușor și repede. Cînd s-a ajuns însă Ia pasiuni s-au ivit de îndată și greutăți. Dar cineva a propus să se facă o lege pentru desființarea tuturor pasiunilor.
— Trăiască vorbitorul, trăiască! izbucniră în sală strigăte de bucurie.
Toți au primit cu însuflețire propunerea și legea a fost elaborată:
„Reprezentanța Națională, văzînd că pasiunile împiedică progresul națiunii, a găsit necesar să introducă o lege cu următorul articol:
Începînd de astăzi, se desființează pasiunile, ele dăunînd atît poporului cît și țării.“
Nu trecuseră nici cinci minute de cînd legea desființării pasiunilor a fost semnată, și să vedeți ce a pățit poporul. El riu auzise de lege. O cunoșteau numai deputații.
E de ajuns să vă redau în traducere numai un fragment din însemnările unui oarecare ins.
Iată-le cuvînt cu cuvînt:
„…Eram fumător pasionat. Cum mă sculam, aprindeam imediat țigara. Intr-o zi după ce m-am trezit, am luat cutia cu tutun să-mi răsucesc — după obicei — o țigară. Nu mă simțeam prea bine (tocmai atunci deputatul amintit făcea propunerea). Deodată am simțit cum începe să-mi tremure mîna. Scap țigara, mă uit la ea și scuip cu scîrbă… „Nu mai fumez — mi-am zis — tutunul mi se pare dezgustător, să nu-l mai văd în ochi.“ M-am mirat cum de s-a întîmplat așa dintr-o dată. Dau să ies în curte. Dar ce văd?! In fața ușii se găsea vecinul meu, un mare bețiv. Nu putea să trăiască o oră fără vin. Omul era treaz. Se uita înaintea lui și se scărpina în cap.
— Hei, ți-am adus niște vin, îi spuse un flăcău și-i întinse o sticlă plină, că de obicei.
Vecinul meu o înșfăcă și o trînti de pămînt. S-a spart în sute de bucăți.
— Pfui, ce scîrbă mi-e! strigă el privind în silă vinul vărsat.
A tăcut un timp, apoi mi-a cerut dulceață și apă.
I-am adus. S-a servit și a plecat la treaba lui.
Nevastă-sa a plîns de bucurie cînd a văzut că bărbatul ei nu mai bea.
Pe un alt vecin al meu, pasionat cititor de ziare, l-am găsit la el acasă. Privea pe fereastră. Era oarecum schimbat.
— Ți-au venit ziarele? l-am întrebat.
— Să nu le mai văd în ochi, m-am săturat de ele. Chiar acum mă gîndesc să mă apuc de arheologie sau de gramatica greacă… mi-a răspuns el.
Am ieșit în stradă.
Orașul parcă nu mai era același. Un politician pasionat plecase la o întrunire. Cum mergea omul pe stradă, deodată se întoarse și o luă Ia fugă înapoi, de parcă l-ar fi gonit cineva. L-am oprit întrebîndu-l cu mirare pentru ce a luat-o la fugă.
— Plecasem la întrunire, dar m-am gîndit că e mai bine să mă întorc acasă, să iau o carte de agricultură și s-o studiez. Vreau să mai învăț. Ce să fac la întrunire? Nu și-a sfîrșit bine vorba și a și început să gonească. Se ducea acasă să studieze plugăria.
Am rămas cu gura căscată în fața acestor minuni. Ele s-au ivit dintr-o dată. M-am întors și eu acasă și am început să răsfoiesc un tratat de psihologie. Voiam să citesc capitolul despre pasiuni. Găsesc într-adevăr pagina intitulată Pasiuni. Dar rămăsese acolo numai titlul. În locul textului foaia era albă, goală, ca și cum niciodată n-ar fi scris nimic pe ea!…
„Ce-o mai fi și asta, pentru numele lui dumnezeu!“
În tot orașul, nicăieri, nu izbuteam să găsesc un om stăpînit de vreo pasiune. Chiar și animalele erau înțelepte!
Abia a doua zi am citit în ziare legea pentru desființarea pasiunilor.
— Aha, asta era! auzeam peste tot. Ne miram și nu știam ce se întîmplă cu noi și cînd colo, vezi, adunarea reprezentanților a desființat pasiunile!“
Însemnările ne-au arătat exact ce s-a întîmplat în țara aceea la ora cînd adunarea reprezentanților a votat legea pentru desființarea pasiunilor.
După ce a fost votată de toată lumea, nedumeririle au încetat. Profesorii vorbeau astfel elevilor, despre pasiuni:
„Cîndva, în sufletele oamenilor au existat pasiuni. Capitolul Pasiuni era cel mai încurcat și cel mai greu din psihologie, dar prin noua lege pasiunile au fost anulate. Acum nu mai există această problemă nici în psihologie și nici în sufletele oamenilor. Pasiunile au fost desființate la data de cutare în anul cutare.“
„Ura! bine că am scăpat. Nu mai trebuie să le învățăm“, strigau elevii, mulțumiți de legea adunării reprezentanților. Pentru lecția următoare trebuiau să învețe doar atît:
„La data de cutare în anul cutare, printr-o lege specială, au fost desființate toate pasiunile. Astăzi ele nu mai există la oameni!…“
Cine știa lecția asta fără greșeală căpăta nota foarte bine.
Iată cum a scăpat poporul de pasiuni. Se spune că oamenii aceia ar fi devenit îngeri.
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
Stradia (12/12)
Noul guvern — sărmanul de el — a fost nevoit, imediat, să înceapă să gîndească. Însă noii miniștri din Stradia nu erau obișnuiți cu asemenea preocupări. Sincer vorbind, cîteva zile au ținut piept vitejește, pînă la ultimul dinar al statului. Ei au primit cu chipuri vesele și senine mari grupuri de cetățeni, au ținut discursuri strașnice despre viitorul strălucit al scumpei și chinuitei lor Stradia. Cînd se lăsa noaptea, se puneau iarăși la cale banchete costisitoare. Acolo se bea vîrtos, se cînta frumos și se țineau toasturi patriotice. Cînd prin casa de bani a statului a început să sufle vintul, domnii miniștri au început să se gîndească serios cum să iasă din această situație desperată. Pentru funcționari era ușor. Doar erau obișnuiți să nu primească salariu cîteva luni. Pensionarii, deh! oameni bătrîni, au trăit destul, le-ajunge, iar soldații, se înțelege de la sine, e mai sănătos pentru ei să se obișnuiască cu greutățile. Un ostaș călit trebuie să lupte vitejește și împotriva foamei. Pentru afaceriști și antreprenori, pentru oricare asemenea cetățean al fericitei Stradii, e floare la ureche să-și spună că plata socotelilor lor nu intră în bugetul statului din anul respectiv. Dar greu este pentru miniștri! Ei sînt nevoiți să plătească fiecare cuvînt de laudă scris despre ei. Și cîte alte lucruri nu sînt mai urgente decît problemele Stradiei!
S-au gîndit cît s-au gîndit și au ajuns la concluzia că este bine să asaneze economia națională. Au hotărît să îndatoreze țara cu un împrumut ceva mai mărișor. Cum însă pentru încheierea acestui împrumut trebuia să se cheltuiască destui bani pentru sesiunea parlamentară și pentru călătoria ministrului de Finanțe într-o țară străină, guvernul s-a gîndit să strîngă suma asta din economiile depuse de cetățeni la Banca Națională. Numai așa putea fi salvată patria care gemea de lipsuri.
În toată țara se stîrnise confuzie; unele ziare scriau despre o criză ministerială, altele afirmau că guvernul a și încheiat în mod avantajos tratativele pentru perfectarea împrumutului. Ziarele guvernamentale scriau cum că niciodată țara nu a fost într-o situație mai înfloritoare.
A început apoi să se vorbească din ce în ce mai mult despre acel împrumut salvator. Ziarele au umplut coloane întregi cu dezbaterile acestei probleme. S-a trezit peste tot un interes atît de puternic pentru împrumut, încît nu mai lipsea mult și era gata-gata să se oprească orice activitate. Și negustorii, și afaceriștii, și funcționarii, și pensionarii, și preoții — cu toții trăiau într-o așteptare febrilă, încordată. Împrumutul! Oriunde te duceai auzeai vorbindu-se numai despre împrumut, se puneau întrebări, se făceau propuneri în legătură cu împrumutul.
Miniștrii au alergat, de colo pînă colo, cînd într-o țară străină, cînd în alta. Ba pleca un ministru, ba altul, ba cîte doi; ba trei împreună. Parlamentul a fost convocat și s-a hotărît, în sfîrșit, să se facă cu orice preț împrumutul. Fiecare a plecat apoi la casa lui. Dar curiozitatea opiniei publice creștea nestăvilită.
Prietenii se întîlneau pe stradă și, în loc de salut, începeau să discute:
— Ce se mai aude cu împrumutul?
— Nu știu!
— Duc tratative?
— Sigur!
Miniștrii se duceau în diferite țări străine tot mai des și după un timp se întorceau plini de gravitate.
— A venit ministrul?
— Așa am auzit.
— S-o fi făcut ceva?
— Probabil, poate ceva favorabil!
Pînă cînd deodată ziarele guvernamentale au relatat (guvernul are întotdeauna cîteva ziare, iar fiecare ministru, unul sau două) că guvernul a dus la bun sfîrșit tratativele cu un grup străin și rezultatele sînt foarte îmbucurătoare.
„Putem afirma în mod neîndoielnic: peste o zi convenția de împrumut va fi semnată și banii vor fi aduși în țară.“
Opinia publică s-a liniștit puțin, însă ziarele guvernamentale au anunțat că peste două-trei zile va sosi în Stradia împuternicitul grupului bancar, domnul Horie, care va semna convenția.
Abia atunci tensiunea a crescut.
Întrebări, așteptare, curiozitate, nervozitate. Toate speranțele se îndreptau spre acest împuternicit. El era salvatorul. Toți vorbeau și gîndeau despre Horie. S-a răspîndit zvonul că a venit și că s-a instalat la cutare sau cutare hotel. Mulțimea era curioasă. Bărbați, femei, tineri, bătrîni, au dat năvală spre hotel. Alergau atît de grăbiți și așa se năpusteau, încît pe cei mai bătrîni și mai slabi îi călcau în picioare.
Se ivește în stradă un călător străin. Doi cetățeni l-au și văzut:
— Uite, un străin! spune unul privind cu subînțeles, de parcă ar întreba : „N-o fi ăsta Horie?!“
— Poate el o fi! își dădu celălalt cu părerea.
— Și eu tot așa cred!
După ce l-au măsurat pe străin din toate părțile și s-au convins că el trebuie să fie, au răspîndit în tot orașul vestea că l-au văzut pe Horie. Știrea asta a pătruns ca fulgerul în toate casele. Peste o oră-două, orașul vuia, orașul știa că împuternicitul a sosit, că oamenii l-au văzut personal și au discutat cu el.
Politia cotrobăia peste tot, miniștrii erau ne-liniștiți, alergau de colo pînă colo; să-l întîl- neaseă, să-i prezinte respectele lor.
Dar nu era el.
Abia a doua zi ziarele au anunțat că vestea despre sosirea lui Horie nu-i adevărată. Intr-ade-văr nu era el.
Pînă unde au ajuns lucrurile, se va vedea din cele ce urmează.
Într-o zi am ieșit în port și am văzut un vas fluvial străin. Vasul ancorase și călătorii debarcau. Discutam nu știu ce cu un cunoscut cînd deodată o mulțime de oameni s-a repezit spre vas. Unul care alerga de parcă scăpase din balamuc mă lovi și era gata să mă doboare.
— Ce-i asta?
— Cine e? au început oamenii să se întrebe unul pe altul.
— El! răspundeau unii.
— Horie?
— Da, a venit!
— Unde e? murmura mulțimea. Înghesuială, îmbulzeală! Unii se cățărau pe vas, alții se agățau, se certau și fiecare voia să fie mai aproape de el, de Horie.
Într-adevăr, s-a descoperit un străin, care se ruga și striga să fie lăsat în pace, că are treburi urgente. Omul gemea, abia vorbea, era înghesuit, turtit de lumea aceea curioasă!
Polițiștii și-au înțeles imediat misiunea: au alergat într-un suflet să-l anunțe pe șeful guvernului, pe membrii guvernului, pe primar, pe șeful bisericii și pe ceilalți demnitari ai țării, că el, însfîrșit, el a sosit!
Peste puțin timp se auziră voci în mulțime:
— Miniștrii, vin miniștrii!
Și într-adevăr miniștrii cu toți înalții demnitari ai Stradiei se grăbeau spre chei. Toți în haine de sărbătoare, cu panglici și cu medalii multe (și nu le purtau pe toate cu orice prilej, ci numai cîteva).
Pădurea de oameni s-a desfăcut în două, și străinul a rămas astfel singur, la mijloc. Miniștrii, cu tot alaiul, i-au ieșit în întîmpinare. S-au oprit fa depărtarea cuvenită, și-au descoperit capetele, s-au înclinat pînă la pămînt. Mulțimea a făcut la fel. Străinul privea zăpăcit, înfricoșat, dar oarecum mirat. Nu s-a mișcat din loc, a stat neclintit ca o statuie. Șeful guvernului făcu încă un pas înainte și grăi solemn:
— Stimate oaspete, istoria va însemna cu litere de aur prezența domniei-voastre în țara noastră. Vizita excelenței voastre deschide o nouă epocă în viața noastră de stat, vestește dragii noastre Stradii un viitor de aur. În numele guvernului, în numele scumpului popor, vă salut ca pe salvatorul nostru și strig: Să trăiți!
— Trăiască! Trăiască! răsună văzduhul de un strigăt uriaș scos din mii de gîtlejuri.
Apoi căpetenia bisericii începu să îngîne cîntece bisericești. Iar clopotele sunau prelung.
Cînd prima parte a primirii oficiale luă sfîrșit, miniștrii, cu zîmbete binevoitoare, se apropiară cu umilință de străin. Îi întinseră sfioși mîna, iar ceilalți făcură un pas înapoi, rămînînd descoperiți, cu capetele plecate. Cu venerație, șeful guvernului luă valiza străinului în brațe, în timp ce ministrul de Finanțe ducea bastonul marelui om. Aceste obiecte erau purtate ca niște odoare scumpe și sfinte. Valiza era într-adevăr prețioasă. În ea se afla documentul salvator. În acea valiză rară se găsea, nici mai mult, nici mai puțin, decît viitorul, viitorul fericit al unei țări întregi.
Deci, șeful guvernului, știind ce poartă în mîinile sale, avea un aer demn, mîndru. În mîinile lui era soarta Stradiei.
Capul bisericii, om înzestrat de dumnezeu cu suflet mare și minte isteață, a înțeles de îndată cît de însemnată este valiza. El și celelalte fețe bisericești au înconjurat pe șeful guvernului și au început a cînta ca în biserică.
Alaiul se urni. Străinul și ministrul de Finanțe înainte. Șeful guvernului cu valiza în brațe era înconjurat de înaltele fețe bisericești. Mulțimea cu capetele descoperite, după ei.
Pășeau solemn, cu pași măsurați. Șe cînta cu smerenie, clopotele răsunau și tunurile bubuiau ca la marile sărbatori. Și așa încet, alaiul înainta pe strada principală, către locuința primului-ministru.
Casele și cafenelele, bisericile, cancelariile, i erau pustii. Toate vietățile din oraș luau parte la primirea epocală a marelui străin. Nici bolnavii nu lipseau. Și ei ieșiseră să vadă această rară solemnitate; chiar și cei grav bolnavi fuseseră scoși în stradă pe tărgi. Nu mai simțeau durere cînd se gîndeau la fericirea scumpei lor patrii. Și sugacii fuseseră aduși. Nu mai plîngeau. Cu ochișorii lor larg deschiși priveau înmărmuriți la marele oaspete. Parcă simțeau și ei că li se pregătește o mare fericire.
Pînă să ajungă la casa primului-ministru se înseră. Străinul a fost condus în casă mai mult pe sus decît de braț. Au intrat în casă toți demnitarii. Unii cetățeni curioși priveau pe la ferestre, alții însă stăteau în fața casei, ca vițelul la poarta nouă.
A doua zi începură să sosească din ținuturi delegații, să-l salute pe marele străin. Încă din zori, în fața casei primului-ministru scîrțîi greu o căruță încărcată cu decorații destinate prea stimatului străin.
Străinul, se înțelege, a fost îndată ales președinte de onoare al Băncii Naționale, președinte de onoare al consiliului municipal, membru de onoare al Academiei de Științe și președinte de onoare al tuturor societăților și asociațiilor umaniste existente în Stradia. (Și dintre acestea sînt o sumedenie, ba există și o societate pentru înființarea de noi societăți.) Toate orașele l-au ales pe marele străin cetățean de onoare, toate corporațiile l-au recunoscut ca pe un binefăcător, iar un regiment, în cinstea lui, a primit numele de „Marele regiment Horie“.
Ziarele l-au salutat cu articole lungi, multe i-au publicat și fotografia.
În onoarea acestei zile numeroși funcționari au fost avansați, mulți polițiști decorați și înaintați în post, s-au deschis noi instituții și au fost angajați noi funcționari.
Două zile a durat, în tot orașul, furtunoasa veselie. A cîntat muzica, s-au tras clopotele, tunurile au bubuit, cîntecele au răsunat și vinul a curs gîrlă.
A treia zi, miniștrii, deși erau amețiți (de veselie), și-au jertfit odihna pentru fericirea țârii și a poporului și s-au adunat în ședință solemnă, să pecetluiască tratativele cu Horie și să iscălească epocalul act.
Mai întîi, ca pentru început, s-a înfiripat o discuție particulară. (Fiind prins în vîrtejul veseliei am uitat să vă spun că prețioasa valiză era păzită cu strășnicie.)
— Vreți să rămîneți mult timp la noi, stimate domn? îl întrebă primul-ministru.
— Da, pînă cînd îmi termin treburile. Cred că am să rămîn mai mult timp.
Pe miniștri îi mișcară aceste cuvinte „mai mult“.
— Cît credeți că vor dura?
— Nu știu precis cît. Așa-s afacerile…
— Nouă ne sînt cunoscute condițiile dumneavoastră, și dumneavoastră le cunoașteți pe ale noastre. Vă pot asigura că nu se vor ivi nici un fel de încurcături îl asigură ministrul de Finanțe.
— Încurcături? întrebă străinul înspăimîntat.
— Da, credem că nu vor fi!
— Și eu sper!
— Atunci putem semna imediat actul! îndrăzni șeful guvernului.
— Actul?
— Da!
— Actul e semnat iar eu voi pleca chiar mîine la drum. Dar înainte de toate țin să vă declar că toată viața vă voi fi recunoscător pentru asemenea primire. Sincer vă spun, sînt surprins, uluit! Încă nu-mi dau bine seama de ceea ce s-a întîmplat cu mine. Ce e drept, mă găsesc pentru prima oară în țara dumneavoastră, însă nici n-am visat ca eu, un necunoscut, să fiu primit într-o țară cu astfel de onoruri! Am mereu impresia că visez!
— Ați semnat convenția? întrebară toți în cor.
— Iată actul, spuse străinul și scoase din buzunar un sul de hîrtie pe care începu să-l citească în limba Iui.
Actul însă glăsuia altceva. Era un simplu act încheiat între străin și un negustor de prune din Stradia. Negustorul se obliga să-i livreze străinului, pînă la data de cutare, o cantitate de prune pentru marmeladă…
După o asemenea comedie ce credeți că s-a întîmplat într-o țară civilizată cum e Stradia, țară condusă de înțelepți? Ce să se întîmple?! Vinovatul, străinul, a fost după trei zile expulzat, în cea mai mare taină. Și după asta iarăși a apărut o știre în ziare: „Guvernul acționează energic pentru realizarea noului împrumut. Există speranțe întemeiate ca pînă la sfîrșitul acestei luni să primim o parte din bani.“
Lumea s-a mai interesat un timp de Horie, apoi a fost dat uitării. Și în Stradia faptele și-au urmat fără abatere vechiul lor curs.
—
Cînd mă gîndesc la ultima întîmplare, admir armonia ce domnește în Stradia. Nu numai că miniștrii sînt oameni simpatici și de treabă, ci însuși capul bisericii e un om inteligent și spiritual. Cine a avut ideea, la momentul potrivit, ba chiar în cel mai hotărîtor moment, cînd era în joc soarta țării, să însoțească așa cum se cuvine, cu cîntece bisericești, valiza unui fabricant de marmeladă? Desigur harnicul guvern trebuia aiutat în acele clipe grele! Și cînd munca se găsește îri impas, este bine să se creeze o atmosferă evlavioasă, de smerenie.
M-am hotărît. La primul prilej voi face o vizită prea înțeleptului părinte. Doresc să cunosc mai de aproape pe acest mare patriot al Stradiei.
(sfîrșitul)
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
Stradia (1/12)
Într-o carte veche am citit o povestire ciudată. Naiba știe cum de mi-a căzut în mînă cartea aceea din vremuri caraghioase, pe cînd erau o sumedenie de legi liberale, fără să existe însă libertate, și cînd se țineau discursuri și se scriau cărți despre economia agrară, însă nu se semăna nici un petic de pămînt; pe-atunci te loveai la tot pasul de precepte morale, dar morala lipsea, în podurile caselor zăceau grămezi de cărți despre logică, însă judecată nu prea găseai, peste tot se vorbea cu seriozitate despre cumpătare, despre prosperitatea țării, dar în același timp se făcea risipă în dreapta și în stînga, iar cămătarii și tîlharii puteau să-și cumpere pentru cîteva parale titluri de „Mare patriot“.
Nu mă pricep, nu știu cum să numesc acea carte. N-am idee din ce gen literar face parte. (Nu am vrut să-i întreb nici pe specialiști, căci, după un vechi obicei al sîrbilor, acest caz ar fi fost trimis spre rezolvare la Curtea de Casație. Între noi fie vorba, e frumos obiceiul acesta. Oameni numiți în diferite posturi sînt plătiți ca să gîndească. Toți ceilalți sînt eliberați de gîndire și cu asta basta.) Așa după cum am arătat, nu știu din ce categorie face parte cartea aceea ciudată, însă vă pot spune că se numește Elem și autorul ei începe așa:
„Cincizeci de ani din viață i-am petrecut călătorind prin lumea largă. Am văzut multe orașe și sate, am cutreierat prin felurite țări, am cunoscut o mulțime de oameni, însă dintre toate popoarele m-a uimit nespus de mult un neam mic, un popor ce trăia într-un ținut minunat. Despre acel popor fericit vreau să vă povestesc, deși știu bine că oricui îi vor cădea aceste însemnări în mînă nu mă va crede, nici acum, nici după moartea mea…“
Șiret moșneag! Cu un asemenea început m-a momit să citesc totul, pînă la capăt. Acum, după ce le-am citit, am să arăt și altora aceste însemnări. Să nu credeți că vreau să vă conving cu orice chip să le citiți. De la început vă sfătuiesc sincer: nu e bine să le citiți. Moșul, acest scriitor, sau ce o fi el, minte în tot ceea ce povestește. Insă, de necrezut: eu cred în minciuna lui ca în adevărul cel mai luminos.
Dar iată ce spune el mai departe.
—
Sînt o sută de ani de-atunci. Tatăl meu, grav rănit în război, fusese luat în robie și dus departe de patrie. Acolo a cunoscut o fată din țara lui; și ea căzută în robie. S-au căsătorit și din unirea lor am venit pe lume eu. Cînd abia împlinisem nouă ani, tata muri. Insă înainte de a-și da sfîrșitul, tata mi-a povestit ore în șir fapte minunate din țara lui dragă. Mi-a vorbit despre patriotismul înflăcărat al oamenilor de-acolo, despre războaiele crîncene purtate pentru libertate, mi-a vorbit despre virtute și onoare și am înțeles că în țara aceea, totul, chiar și viața, sînt jertfite pe altarul patriei. După ce mi-a povestit trecutul glorios al poporului nostru, tata a rostit grav, ca un testament, aceste cuvinte: „Fiule, nu mi-a fost dat să mor în patria mea iubită, soarta n-a vrut ca oasele mele să se odihnească în pămîntul sfînt, udat cu sîngele meu, pentru a fi liber. Soarta nefericită a vrut să închid ochii și să n-apuc să mă încălzesc Ia razele libertății, în scumpa mea țară. Nu-mi pare rău de sîngele pe care l-am vărsat. Razele libertății te vor lumina pe tine, fiul meu; vă vor lumina pe voi, copiii noștri! Du-te, fiule, și sărută acel pămînt sfînt, iubește-l. Să ții minte că poporului nostru îi sînt hărăzite fapte mărețe; du-te, fiule, și pentru mîndria tatălui tău folosește cum se cuvine libertatea și nu uita că acea țară a fost udată și de sîngele meu, de sîngele tatălui tău, așa cum pămîntul ei a fost udat veacuri de-a rîndul de sîngele nobil al vitejilor și glorioșilor tăi strămoși…“
După aceste cuvinte, tata m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Lacrimile lui fierbinți mi-au picurat pe frunte.
— Du-te, fiule, și dumnezeu…
Au fost ultimele lui cuvinte. Și bunul meu tată și-a dat sufletul.
N-a trecut o lună de ia moartea lui și cu traista pe umăr, cu un băț în mînă, am pornit în lume să-mi caut patria glorioasă.
Cincizeci de ani am călătorit prin străinătate, am cutreierat lumea largă, dar n-am găsit nicăieri pe pămînt ceva asemănător cu țara aceea vitează, despre care tata mi-a povestit de atîtea ori.
Dar tot căutînd meleagurile țării mele, am dat peste o țară cu niște oameni interesanți. Despre această țară vă voi povesti acum.
Era zi de vară. Razele soarelui ardeau amarnic, de-ți pătrundeau parcă pînă-n creier; din pricina arșiței simțeam că amețesc. Urechile îmi vijîiau, setea mă chinuia, ochii mi se împăienjeniseră și abia îi mai puteam ține deschiși. Eram leoarcă de sudoare, hainele îmi erau pline de praf, rupte. Cum mergeam așa amărît, sleit de puteri, iată, zăresc în fața mea, în depărtare, cam la o jumătate de oră de drum, un oraș așezat între două rîuri. Simții că prind puteri noi, citai de oboseală și grăbii pasul. Ajuns aproape ce oraș, privii ^cu nesaț cele două rîuri care curgeau domol, spălînd cu apa lor zidurile cetății.
Mi-am adus atunci aminte că tata îmi povestise ceva despre un oraș minunat, unde ai noștri luptaseră crîncen. Ca prin vis, îmi vorbise de locul unde e așezat și despre două ape ce curg pe lîngă el.
Inima începu să-mi bată cu putere. Eram copleșit de emoție. Mi-am scos șapca. Vîntul îmi răcorea fruntea asudată. Ridicai ochii la cer, căzui în genunchi și exclamai printre lacrimi:
„Dumnezeule mare! Luminează-mă, ascultă ruga sărmanului tău fiu care a rătăcit prin lumea largă, căutîndu-și patria, căutînd locul unde s-a născut tatăl său…“
Vîntul adia dinspre munții albaștri, care se vedeau în depărtare. Cerul parcă tăcea și mă asculta pe mine:
„Spune-mi tu, vîntule drag, ce vii dinspre munții aceia albaștri, spune-mi tu, munții aceia sînt ai patriei mele? Spuneți-mi, rîuri dragi, voi spălați sîngele vărsat de strămoșii mei sub zidurile falnice ale mărețului oraș?“ Era tăcere în jurul meu. Însă o presimțire dulce, un glas tainic, parcă îmi spunea:
„Aceasta este țara pe care o cauți de atîta amar de vreme!“
Deodată aud un zgomot. Lîngă apă, ceva mai departe de mine văd un pescar. Barca lui era pe mal, iar el își cîrpea năvodul. Cuprins de simțăminte atît de duioase, nu-l zărisem pînă atunci. M-am apropiat de el și i-am dat binețe.
El mă privi fără să scoată o vorbă, apoi își văzu mai departe de năvod.
— Ce țară e aceea de peste apă, care se vede acolo? am întrebat tremurînd de nerăbdare să aud răspunsul.
Pescarul dădu din umeri și din mîini, mă privi, apoi spuse printre dinți:
— Păi… este și ea o țară!
— Dar cum șe numește?
— Asta nu știu. Văd că acolo e o țară, dar n-am întrebat pe nimeni cum se numește…
— Dar tu de unde ești? întreb eu.
— Păi, casa mi-e colo, la o jumătate de ceas. Acolo m-am și născut.
„Ciudat! Atunci să știi că nu este țara strămoșilor mei“, gîndii eu, apoi îl întrebai pe pescar:
— Și cum, nu știi nimic despre țara aceea? Nu este ea vestită prin nimic, oare?
Pescarul se gîndi, lăsă năvodul din mînă, apoi, amintindu-și parcă de ceva, spuse:
— Se zice că în țara aia sînt mulți porci.
— Cum, și numai prin porci e cunoscută ea?! mă mirai eu.
— Mai sînt și mulți neghiobi pe-acolo, dar puțin îmi pasă mie de asta, rosti el nepăsător și se apucă din nou să meșterească la năvodul lui.
Răspunsul nu-mi era limpede și-l întrebai din nou:
— Ce fel de neghiobi?
— Fel și fel, răspunse acesta fără să se gîndească și căscă plictisit.
— Va să zică porci și neghiobi?! Despre altceva n-ai mai auzit?…
— În afară de porci, se spune că mai sînt mulți miniștri pe-acolo, care la pensie, care în cadrul disponibil, dar ăia nu sînt vînduți în străinătate, acolo trimit numai porci.
Mă gîndii că pescarul face glume cu mine și mă înfuriai:
— Ce tot pălăvrăgești, ou cumva crezi că-s nebun?!
— Plătește-mi și te-oi trece pe malul celălalt ca să vezi și tu cu ochii tăi ce-i pe-acolo. Eu ți-am spus ce-am auzit de la alții. N-am fost niciodată în țara vecină și nici nu știu dacă toate cîte se spun sînt adevărate.
„Va să zică, nu este țara glorioșilor mei strămoși! Țara mea e vestită prin vitejii ei, prin operele ei mărețe, trecutul său e luminos“, gîndii eu. Însă pescarul, prin răspunsurile lui ciudate, mă făcuse curios și m-am hotărît să cunosc și țara aceea, după ce văzusem și cunoscusem atîtea meleaguri. M-am înțeles cu pescarul și m-am așezat în barcă.
Omul vîsli pînă la malul celălalt, primi banii după învoială și după ce mă lăsă dincolo, se întoarse la țărm.
Stradija (12/12)
Qeveris së re të ngratë iu desht patjetër me mendue menjiherë, mirëpo, ministrat në Stradi nuk janë fë regjun n’at zanat. Të flasim sinqerisht, disa dit qëndruen trimnisht e ballënaltë; derisa nuk u sosën edhe paret e fundit n’arkën shtetnore, ata me fytyrë të gëzueshme dhe të kthjelltë pranojshin ditën plot deputacione të popullit dhe mbajshin fjalime prekse për ardhmenin e lumtun të Stradis së tyne të dashtun dhe të vuejtun; kur vinte nata atëherë shtroheshin bankete të shkëlqyeshme e të kushtueshme ku pijshin këndojshin dhe çojshin dollina patriotike. Por kur arka shtetnore u shpraz plotsisht, zotni ministrat filluen me mendue seriozisht dhe me bisedue ndër vedi çka me ndërmarrë në kët gjendje kaq të dëshprueme. Tashma për nëpunsi ishte lehtë: ata ishin dhe zakonisht të mësuem që mos t’i marrin rrogat nga disa muej; pensionerët janë njerëz pleq, mjaft dhe kanë jetue; kurse ushtarët, merret vesh vetvetiu, duhet të mësohen në vuejtje e skamje. Nuk asht kijamet dhe ujën me e durue; furnizuesve, sipërmarrsve, dhe çdo qytetari tjetër të mirë të Stradis së lumtun, asht lehtë me u thanë se pagimi i llogarive të tyne nuk ka hy në buxhetin e këtij vjeti. Por nuk asht lehtë për ministrat, sepse ata, kuptohet, duhet të paguejnë që të flitet dhe të shkruhet mirë për ta. Nuk asht lehtë edhe për plot gjana tjera të ngutshme, sepse gjinden mjaftë gjana që janë ma të ngutshme se Stradija.
Filloi me i kapë dhe erdhën n’ide se duhet me e fuqizue ekonomin; për kët arsye vendosën ta shtijnë borxh vedin me nji hua bukur të madhe, por mbasi për konkludimin e kësaj huaje duhej shpenzue medoemos mjaft të holla për mbledhjet e parlamentit, për udhtimet e ministrave në vendet të hueja, ministrat vendosën të mbledhin për at qëllim të gjitha depozitat prej arkave të shtetit, ku i kishin deponue paret privatët, që n’at mënyrë t’i ndihmojnë atdheut që rrënkonte në mjerim.
Në tanë vendin u ba pshtjellim: në disa fletore flitej për krizën ministrore, ndër disa se si qeverija i kreu volitshëm bashkëfjalimet në lidhje me huan, ndër disa për njanën e për tjetrën, kurse fletoret qeveritare shkruejshin se si vendi nuk ka qenë kurr në nji mirëqenje ma të mirë.
Gjithnji ma tepër e ma tepër filluen me folë për at hua shpëtimtare, fletoret gjithnji ma tepër e ma tepër i mbushën shtyllat e tyne me diskutim për ket çashtje. Nga të gjitha anët lindë interesim i madh dhe për pak nuk shkoi deri aty sa me ndalue gati të gjitha punët. Edhe tregtarët edhe furnizuesit edhe nëpunsit edhe penzionerët edhe të gjithë presin me padurim e tue u dridhë si n’ethe. Ndër të gjitha anët, vetëm për ate flasin, pyesin dhe bajnë parashiqime.
Ministrat ngasin tash në këte tash n’at vend të huej, herë njani, herë tjetri, herë nga dy-tre sëbashku. Parlamenti asht i mbledhun edhe atje bahet debatë, vendoset dhe në fimd aprovohet me konkludue huan pa çare. Mandej secili shkoi në shtëpin e vet, kurse kureshtja e pamasë bahet gjithnji ma e madhe n’opinionin publik.
Ndeshen dy vetë në rrugë dhe në vend të përshëndëtjes, menjiherë:
— Çka u ba me huan?
— Nuk e dij!
— Athue i kanë fillue negociatat?
— Sigurisht!
Ministrat gjithnji ma fort e ma shpesh vizitojshin vendet e hueja dhe ktheheshin mbrapa.
— Ka ardhë ministri? — pyet njani.
— Edhe unë po ndiej.
— Çka asht ba?
— Ndoshta në mënyrë të volitshme!
Kështu vazhdon puna derisa fletoret e qeveris mezi lajmruen, qeverija ka gjithmonë nga disa fletore, në të vërtetë secili ministër fletoren e vet — nji ose dy se qeverija i përfundoi negociatat me nji grup të jashtëm dhe se rezultatet janë shum të volitshme.
„Mundemi me pohue me siguri se për disa dit huaja ka me u nënshkrue dhe parija me u importue në vend”.
Njerzit u qetsuen pak por fletoret qeveritare lajmruen se për dy-tri dit do të vijë në Stradi ndihmsi i atij grupit bankar zotni Horije dhe do ta nënshkruejë kontratën aty.
Tash teksa zu dhe rragatija me gojë e me shkrim. Pyetjet pritjet, kureshtja e tepërt e nervoze dhe të shpresuemit pa mase në nji të huej, që pritshin ta shpëtojë vendin, kishin mbërri kulmin.
Për kurrgja tjetër dhe nuk flasin e nuk mendojnë veçse për at Horijen. Hapet fjala se ka mbërri dhe ka ra në kët e n’at hotel dhe turma e kënaqun e popullit, mashkuj e femna, pleq e të rij, ngasin kah hoteli — ngasin me aq gjakim e marrzisht sa pleqt edhe ma të dobtit i shkelin dhe i shtyjnë me brryla.
Posa duket në rrugë ndonji i huej, udhtar, menjiherë njani i thot tjetrit:
— Hej bre, nji i huej! — dhe e shiqon shoqin në mënyrë sinjifikative, me fytyrë e shiqim si ta pyeste: „A mos asht ai Horije?”
— A mos asht ai? — thot ai tjetri.
— Edhe mue diçka po ma han mendja!
Nga të gjitha anët e kundrojnë të huejin dhe përfundojnë se bash ai do të jetë. Mandej e përhapin lajmin nepër qytet se e kanë pa Horen dhe ky lajm përhapet dhe qarkullon aq shpejt nepër të gjitha shtresat e shoqnis sa bile mbas nji ose dy orëve tanë qyteti pohon me siguri se ai gjindet këtu, se njerzit e kanë pa personalisht dhe kanë folë me te.
Policija hallakatet, ministrat shqetsohen dhe ngarendin në të gjitha anët që të takohen me te e t’i bajnë nderime.
Nuk e gjejnë.
Të nesërmen fletoret lajmrojnë se lajmi i djeshëm për ardhjen e Horijes nuk asht i vërtetë.
Deri ku mbërrini kjo punë ka me u pa prej kësaj ngjarjeje.
Nji ditë dola në stacion ku ndalohet nji barkë e huej.
Barka mbëirmi dhe ushtarët zunë me dalë. Unë bisedojsha diçka më nji mik, kur qe menjiherë turma e njerëzve u mblodh te barka aq me vrull sa për pak nuk më rrëxoi njani që vraponte.
— Çka asht kjo?
— Kush asht? — filluen me e pyetë shum vetë njani tjetrin.
— Ai! — përgjigjen.
— Horije, a?
— Po, erdhi!
— Ku asht, ku gjindet? — ushton turma dhe gjindja zunë me u shty, me u shtypë, me u çue maje gishtash, me vëzhgue: secili don me iu avitë ma tepër.
Me të vërtetë vuna re nji të huej që lutej dhe kërkonte ndihmë që ta lëshojnë, sepse kishte punë të ngushtme. Njeriu mezi flet, në të vërtetë, rënkon, i shtypun dhe i pizatun nga gjindja kureshtare.
Policët menjiherë kuptuen detyrën e tyne të vërtetë dhe ngarendën ta vejnë në dije për ardhjen e tij kryetarin e qeveris e ministrat tjerë; kryetarin e komunes, kryetarët e kishës dhe parsin e vendit.
Mbas pak në turmë u ndëgjuen zanet:
— Ministrat, ministrat!
Dhe ministrat me të vërtetë u dukën me tanë parsin e vendit të Stradis. Të gjithë me petka kremteje, me tanë shiritat dhe dekoratat e shumta (të gjitha nuk i bajnë ndër rrethana të rendomta, por vetëm nga disa). Turma u hap në dy anët e rrugës dhe kështu i hueji mbeti vetëm në midis, nga njana anë, kurse nga ana tjetr u dukën ministrat, tue shkue me i dalë përpara.
Ministrat u ndaluen në nji largsi të përshtatshme, hoqën kapelat dhe u përkulën deri në tokë. Po kështu bani edhe turma. Ai dukej diçka i hutuem, i friguem tepër dhe njikohsisht i çuditum fort, por nuk lëvizte nga vendi, rrinte i palëvizshëm, si statujë. Kryetari i qeveris bani nji hap ma përpara dhe filloi:
— O i huej, shum i çmueshëm, ardhjen tande në vendin tonë historija ka me e shënue me shkroja t’arta, sepse kjo ardhje sinjifikative çel nji epokë të re në jetën tonë shtetnore; ardhja jote ja sjell ardhmenin e lumtun Stradis sonë të dashtun. N’emën të krejt qeveris, n’emën të krejt popullit, të përshëndes si shpëtimtarin tonë dhe brohoris: rrnofsh!
— Rrnoftë! Rrnoftë! — gjimon ajri nga brohoritja prej mija gërmazash.
Mandej kryetari i kishës filloi me këndue kangë të devotshme dhe kumbonat kumbuen nëpër tempuj të kryeqytetit të vendit të Stradis.
Kur u krye edhe kjo pjesë e pritjes zyrtare, atëherë ministrat me buzëqeshje t’ambël në fytyrë, me përultni, iu afruen të huejit, ia shtërnguen dorën me rend, mandej tjerët u larguen dhe qëndruen kryeshtrue, me krena të përuluna, kurse kryetari i qeveris muer valixhen e tij para duerve me njifarë respekti të thellë, e ministri i financave, shkopin e njeriut të famshëm. I muerrën me vedi këto sende si ndonji gja të shejtë. Valixheja, merret vesh, ishte gja e shejtë, sepse në te gjindej sigurisht kontrata fatale; me të vërtetë n’at valixhe gjindej as ma pak as ma shum, por ardhmenija, ardhmenija e lumtun e tanë nji vendi. Për kët shkak, pra, kryetari i qeveris, tue dijtë çka ban në duert e veta, dukej solemn, i ndërruem në fytyrë, krenar, sepse në duert e veta mbante ardhmenin e vendit, të Stradis, kryetari i kishës, si njeri i pajuem prej Zotit me shpirt të madh dhe mendje, pënjiherë edhe vetë e parandsin e asaj valixhje, prandej me fetarët tjerë të mëdhej e rrethuen kryetarin e qeveris dhe kënduen kangë të devotshme.
Kortezhi shkon përpara. Ai dhe ministri i financave përpara, kurse valixhja para duerve të kryetarit të qeveris, rrethue prej fetarësh të mëdhej dhe popullit kryeshtrue mbrapa tyne.
Shkojnë ngadalë, solemnisht, kambë-kambë, këndojnë kangë të devotshmë, kurse kumbonat kumbojnë dhe kërsasin gopedrat. Dhe kështu ngadalë nëpër rrugën kryesore, tue shkue në shtëpin e kryetarit të qeveris. Dhe shtëpijt, dhe kafehanet, dhe faltoret dhe zyret — të gjitha u shprazën, s’mbet njeri i gjallë pa dalë me marrë pjesë në pritjen e të huejit të madh, e cila shënonte nji faqe të re historike. Madje as të smuetit nuk munguen, edhe ata i nxuerrën pjre shtëpijave që të shofin kët festë të rrallë, bile gjithë të smutit i nxuerën prej spitaleve ndër vigje, ata i therrte vërtetë dhimbja, por e ndijshin vedin ma mirë kur mendojshin lumnin e atdheut të tyne të dashtun; edhe fëmijt në gji i nxuerrën; ata nuk qajshin, por i ngulshin syt e vet të vegjël në të huejin e madh, si ta ndijshin që kjo lumtuni përgatitej për ta.
Derisa mbërrinë te shtëpija e kryetarit të qeveris, tashma ra dhe mbramja. Të huejin e shtinë në shtëpi ma tepër ndër duer se kambë; hynë të gjithë ministrat dhe parsija, kurse turma mbeti ose të shiqojë me kureshtje në dritare ose thjesht të kundrojë shtëpin gojëhapun.
Të nesërmen filluen me ardhë deputacione nga populli që ta përshëndesin të huejin e madh dhe teksa agoi, para shtëpis së kryetarit të qeveris, kërklloi qerri ngarkue me dekorata të ndryshme për të huejin shum të çmueshëm.
I hueji, merret vesh, u zgjodh menjiherë kryeministër nderi, kryetar nderi i komunes, i Akademis së shkencave dhe i të gjitha shoqatave e shoqnive të mundshme humanitare në Stradi. Të këtilla ka sijaset, bile dhe shoqni për themelimin e shoqnive. Të gjitha qytetet e zgjodhën antar të vet nderi. Gjithë esnafet e njoftën për mirëbas, kurse nji regjiment i ushtris për nderin e tij u quejt „Regjimenti i fuqishëm i Horijes”.
Të gjitha fletoret e përshëndetën me artikuj të gjatë, shum prej tyne e qitën dhe fotografin e tij. Shum nëpunësi u graduen për nderë t’asaj dite, shum policë u graduen dhe u dekoruen, shum ente të reja u hapën dhe u emnuen nëpunës të rij.
Tash dy dit vazhdon dëfrim i bujshëm në tanë qytetin. Bie muzika, kumbojnë kumbonat, kërcasin gopedrat, jehojnë kangët, pihet pa kursim.
Ministrat, ditën e tretë, edhepse mahmurë nga dëfrimi, qenë të detyruem me flijue patjetër edhe pushimin e trupit të vet për lumnin e vendit dhe të popullit dhe u mblodhën të gjithë që me Horijen të kryejnë negociatat për huan dhe ta nënshkruejnë kontratën që shënon nji epokë të re.
Ma parë e ma dalë sa me çelë kuvendin, filluen bisedat private (harrova me thanë se gjatë dëfrimit valixhen e ruente nji roje e fortë).
— A doni me qenëdrue shum kohë këtu? — e pyet kryeministri.
— Derisa të mos kryej punë dhe kjo do të zgjasi shum kohë.
Fjala shum kohë i hutoi ministrat.
— Mendoni, do të zgjasi shum kohë?
— Patjetër. Puna asht e atillë.
— Na i dijmë kushtet tueja dhe ju tonat dhe ma han mendja se nuk do të ketë kurrfarë pengesash — tha ministri i financave.
— Pengesa? — tha i hueji frigueshëm.
— Po ma han mendja se s’ka me pasë sosh.
— Edhe unë shpresoj.
— Atëherë mundemi me e nënshkrue kontratën e huas — tha ministri i financave.
— Kontratën?
— Po!
— Kontrata asht nënshkrue, e unë qysh nesër do të nisem për rrugë; para së gjithash unë tash, e gjithmonë e jetë do të ju jam mirënjohtës për nji pritje të këtillë. Me ju thanë sinqerisht jam hutue, nuk jam ende mjaft i vetëdijshëm çka po mbarohet me mue. Vërte, në kët vend gjindem tash për herën e parë, por nuk kam mujtë as me andrrue se, si njeri i panjoftun, kam me qenë kështu i pritun gjithkund. Më bahet se jam ende tue andrrue.
— E keni nënshkrue, pra, kontratën? — bërtitën të gjithë nji zani me entuziazëm.
— Që ku e kam! — tha i hueji dhe nxuer nga xhepi nji tabak letër, në të cilën gjindej kontrata dhe muer me e lexue në gjuhën e vet. Kontrata ishte midis atij dhe nji tregtari kumbullash nga thellsija e Stradis, në të cilën ai detyrohej me i furnizue kaq e aq sasi kumbulla për me ba pekmez deri në kët e kët ditë…
Çka mimd të bajshin tjetër gja në nji vend të civilizuem dhe të mençëm, mbasi nji kontrate të këfillë të marrë veçse me e përzanë tinzisht të huejin prej Stradis dhe mbas tri ditësh fletoret qeveritare me dhanë këto shënime:
„Qeverija punon energjikisht për realizimin e nji huaje të re dhe të gjitha dukjet janë se bile, deri në fund të muejit kemi me marrë nji pjesë të pareve.”
Gjindja u informue pak për Horijen, dhe heshti, mandej çdo gja vazhdoi prap si përpara.
—
Kur mora me mendue në lidhje me ngjarjen e fundit, më pëlqeu jashtëzakonisht harmonija e përgjithshme në Stradi. Jo vetëm se ministrat janë simpatikë e të vyeshëm, por venarova se edhe kryetari i kishës asht njeri i mençëm. Kush do të mundte në çastin e bukur, në të vërtetë, në çastin ma vendimtar, kur vendosej për fatin e vendit, me u kujtue që të këndojnë kangë të devotshme mbi valixhen e atij pekmezaxhiut dhe ashtu me ia ngjitë krahun qeveris së zellshme për veprën e naltë? Në nji punë kështu të koklavitun duhet me pasë fat.
Vendosa menjiherë të shkoj te ai at mentar, te kryetari i kishës dhe ta njoh për s’afërmi at burr të madh të Stradis.
(Fundi)
Burim: Radoje Domanoviq, Satirat, Rilindja, Prishtinë 1960. (Përkth. Mehmet Hoxha)
Stradija (10/12)
Mbasi u bana vizitë gjithë ministrave, vendosa me vizitue edhe Parlamentin e popullit. Quhet i popullit simbas nji zakoni të mbrapambetun, kurse në të vërtetë deputetët i emnon ministri i punëve të mbrendshme. Teksa ndërrohet qeverija, menjiherë shpallen zgjedhjet e reja dhe kjo don me thanë barem nji herë në muej. Fjala „zgjedhjet” në kët rast ka kuptimin: emnimi i deputetëve dhe e ka rrajën e vet në shoqnin e fiseve kur populli kishte me të vërtetë, përpos halleve tjera, ende kët detyrë të mërzitshme të mendojë dhe të bajë kasavet kend ka me zgjedhë për përfaqsues të vedin. Dikur kështu në mënyrë primitive baheshin zgjedhjet, por në stradin moderne të civilizueme, kjo procedurë e vjetër e marrë dhe ditë-tretun, u thjeshtue. Ministri i punëve të mbrendshme muer mbi vedi gjithë kasavetin e popullit dhe ai emnon, zgjedh në vend të popullit dhe populli nuk humb kohë, nuk brengoset dhe nuk mendon. Mbas gjithë kësaj pune asht e natyrshme që zgjedhjet të quhen të lira.
Kështu përfaqsuesit e zgjedhun të popullit mblidhen në kryeqytetin e Stradis të vendosin dhe të kuvendojnë në lidhje me çashtje të ndryshme të vendit. Qeverija, — kuptohet, çdo qeveri patriotike — edhe këtu kujdesohet që zgjidhja e çashtjeve të bahet me mend, në mënyrë moderne. Edhe këtu qeverija merr përsipër krejt detyrën. Kur mblidhen deputetët, para se të fillojë puna, duhet të kalojnë patjetër disa dit në shkollën përgatitore, e cila quhet klub. Këtu deputetet përgatiten dhe stërviten se qysh me e luejtë secili, sa ma mirë, rolin e vet.
E tanë kjo duket si përgatitje për çfaqje teatrale.
Qeverija vetë e shkruen veprën, të cilën deputetët do ta luejnë në Parlamentin populluer, Kryetari i klubit, si ndonji dramaturg, e ka për detyrë që, kët vepër, ta studjojë dhe për çdo mbledhje t’ua caktojë rolin deputetëve, merret vesh, mbas aftsive të tyne. Disave u jepen fjalime ma të gjata, disave ma të shkurta, fillestarëve edhe ma të shkurta, disave u caktohet që të flasin vetëm nga nji fjalë „për” ose „kundër”. Kjo e dyta ndodh shum rrallë, atëherë kur imitohet pamvarsija e këtij institucioni, don me thanë mbas kryemjes së votimit thuese numrohen votat që të shifet cila parti ka fitue; në të vërtetë kjo asht caktue shum ma parë se sa me u mbledhë Parlamenti. Disave që nuk mund të përdoren as për kët punë, u caktohen role memece, kur votohet, me u çue në kambë ose me ndejtë në vend. Mbasi kështu t’u ndahen bukur rolet, atëherë deputetët shkojnë në shtëpi dhe përgatiten për mbledhje. Jam çuditë në mënyrë të jashtëzakonshme kur kam pa për herën e parë se si deputetët mësojnë rolin e tyne.
U çova heret në mëngjes dhe shkova me shetitë në parkun e qytetit. Atje plot nxanës, fëmij të shkollave ma t’ulta dhe djelmosha të shkollave ma të nalta. Disa shetisin andej këndej dhe lexojnë me za secili landën e vet: dikush historin, dikush kimin, dikush mësimin e fes dhe tjera. Disa, dy nga dy, njani flet tjetri ndëgjon mësimin që kanë mësue. Kur përnjiherë pashë midis fëmijve disa pleq që shetisin gjithashtu ose rrijnë, mësojnë diçka prej disa letrave. I avitem ma afër njij plaku në petka kombtare, e ndëgjoj dhe ai përsërit, tue lexue po të njajtën fjali:
— Zotni deputet, me rastin e shqyrtimit të këtij projektligji të randsishëm jam i shtymë dhe unë që, mbas fjalimit të bukur të shokut të ndershëm T… M…, në të cilin paraqiti tanë randsin dhe anët e mira të njij ligji të këtillë, t’i flasë disa fjalë, në të vërtetë deri diku ta plotsojë mendimin e parafolsit.
Plaku e lexoi kët fjali ma tepër se dhetë herë dhe manddej e la letrën me nji anë, ngriti kryet, filloi me i kapsitë pak syt dhe zu përmendsh:
— Zotni deputet, mbas shokut të ndershëm në të cilin kanë… Këtu ndalet, mrrolet, hesht gjatë, kujtohet dhe përsëri e merr at letër, edhe prap lexon me za të njajtën fjali. Mandej prap orvatet me e thanë përmendsh, por pa sukses: gabon. Kjo procedurë përsëritet disa herë dhe suksesi gjithnji ma i keq. Plaku i dëshpruem fshani, e shtyni letrën me zemrim dhe kryet iu varr në krahnuer.
Kundruell tij, në ndejsen tjetër rrin nji nxanës. Në dorë e mban librin e mbyllun, dhe e thot përmendsh mësimin e botanikës.
— Kjo bimëz e dobishme rritet nëpër terene me lagshtinë. Rraja e saj përdoret në popull edhe si ilaç…
Plaku ngriti kryet. Kur fëmija e tha krejt mësimin, e pyeti:
— A e ke mësue tandin?
— E kam mësue.
— Rrnofsh e qofsh, biro! Mëso tash — sa të jesh i ri e mundesh me mbajtë në mend se kur të vijsh në moshën time nuk të ngulet ma në mend!
Nuk mujsha kurrsesi me interpretue qysh gjinden këta burra pleq midis fëmijve e çka dreqin mësojnë me flokë të thimë. A thue çfarë shkolle qenka kjo prap në Stradi?
Kureshtja ime u ba aq e fortë, sa ma në fund, tue mos mujtë me e spjegue at çudi vetëm m’u desht me iu afrue atij plaku dhe mbas bisedës me të, mora vesh se asht deputet i popullit dhe se i asht caktue në klub që ta mësojë fjalimin, prej të cilit pak përpara përsëritte fjalin e parë…
Mbas nxanjes së mësimit, vjen përsëritja dhe mandej bahen prova.
Deputetët vijnë në klub dhe këtu secili rrin në vendin e vet. Kryetari i klubit rrin në nji tavolinë të posaçme, për krah tij dy nënkryetarë. Pranë tavolinës së tij gjindet tavolina për antarët e qeveris dhe pak ma tej tavolina për sekretarët e klubit. Maparë e madalë nji sekretar i thrret me emën të gjithë me radhë, mandej fillon puna serioze.
— Të çohen në kambë të gjithë ata që kanë me e luejtë rolin e opozicionarëve! — urdhnon kryetari.
U çuen disa prej tyne.
Sekretari numron shtatë.
— Ku asht i teti? — pyet kryetari.
Kurrkush nuk paraqitet.
Deputetët filluen me kqyrë rreth vedit sikur secili prej tyne të donte me thanë: „Unë nuk jam, nuk e dij kush asht ai i teti!”
Sillen edhe ata të shtatët dhe kërkojnë me sy at shoqin e tetë, derisa mezi u kujtue njani dhe vikati:
— Qe bre ky këtu e ka marrë rolin e opozicionarit.
— Unë nuk jam, çka po më…!? — thot ai zemrueshëm tue shique për toke.
— Paj kush asht? — pyet kryetari.
— Nuk e dij.
— A gjinden te gjithe ketu?
— Të gjithë.
— Ta marrë dreqi, paj duhet me qenë dikush medoemos.
Kurrkush nuk paraqitet. Prap secili fillon me kqyrë rreth vedit, madje edhe ai për të cilin treguen se asht opozicionar.
— Le të paraqitet, cili asht!
Kurrkush nuk paraqitet.
— Ti je, pse nuk çohesh? — i tha kryetari atij të dyshimtit.
— Ai asht, ai asht! — bërtitën tjerët dhe u çliruen si njeriu që heq nga shpina nji ngarkesë të madhe.
— Unë nuk mundem me e luejtë rolin e opozicionarit — vikat ai krahthati dëshprueshëm.
— Si nuk mundesh? — pyeti kryetari.
— Le të bëhet nji tjetër opozicionar.
— Njisoj asht kushdo që të jetë.
— Unë dëshiroj të jem me qeverin.
— Ama, në të vërtetë ti je me qeverin, por vetëm sa për formë, duhet dikush patjetër me e përfaqsue opozitën.
— Unë nuk due me e përfaqsue opozitën. Unë jam me qeverin.
Kryetari zu me spjegue gjanë e gjatë dhe mezi e bindi, mbasi njani prej ministrave i premtoi nji kontratë të majme, ku njeriu mundet me fitue shum.
— O, shyqyr zotit! — bërtiti kryetari krejt i djersitun, i lodhun, tash i kemi tetë vetë.
Ndërsa kryetari e qeverija spjegoheshin me opozicionarin e tetë, të cilin mezi e bindën, ata të shtatët rrijshin.
— E, çohuni tanë opozicionarët! — tha kryetari me kënaqsi dhe e shkundi djersën prej ballit.
Rrin në kambë vetëm nji, ai.
— Po çka don me thanë kjo, ku janë tash tjerët — bërtiti kryetari, — si mos me qenë në vedi prej zemrimit.
— Na jemi me qeverin — murmurojnë ata shtatë vetët.
— E, bash e ka rrokë skamja kët opozitën — vikati dëshprueshëm ministri i mbrendshëm.
Mbretnoi heshtja, nji heshtje e merzitshme, e mundimshme.
— Jeni me qeverin, — filloi zemrueshëm ministri i mbrendshëm… — Paj sikur të mos ishit me qeverin, as nuk do të ju kisha zgjedhë. Doni ndoshta tash që na ministrat ta luejmë rolin e opozitëve? Në zgjedhjet e ardhshme nuk keni me m’ardhë. Për ato tetë vende kam me e lejue popullin të zgjedhi vetë dhe do të kemi barem opozicionarë të vërtetë!
Tekembramja mbas nji spjegimi të gjatë dhe si i premtuen secilit diçka, pranuen dhe ata shtatë vetët që të marrin përsipër këto role të mundimshme. Dikujt i premtuen pozitë, dikujt fitim të madh, kur të kqyrish secili u shpërblye për shërbimet e mëdha që i banë qeveris, së cilës i binte për shtat që parlamenti, pak ose shum, të dukej i vërtetë.
Mbasi kjo punë u krye me faqe të bardhë dhe u shkapërcye pengesa ma e vështirë, zunë me i provue opozicionarët:
— Cili asht roli yt? — pyet të parin.
— Roli im asht që ta interpeloj qeverin pse shpenzohen pa bisht pa krye paret shtetnore.
— Çka ka me u përgjegjë qeverija?
— Qeverija ka me u përgjegjë se kjo bihet për shkak të mungesës së të hollave.
— Çka ke me thanë ti për këte?
— Unë kam me thanë për këte se jam plotsisht i kënaqun me përgjigjen e qeveris dhe u lutem dhetë deputetëve që të ma mbajnë krahun.
— Ulu! — tha kryetari i kënaqun.
— Cili asht roli yt? — e pyeti të dytin.
— Unë kam për detyrë ta interpeloj qeverin pse disa nëpunës kanë marrë pozita të mëdha pa rend dhe kanë nga disa rroga të mëdha dhe shum shtesa, kurse nëpunsit tjerë, ma t’aftë e ma të zotët gjinden në pozitë t’ulët dhe nuk gradohen tash sa vjet?
— Çka ka me u përgjegj qeverija?
— Ministrat për këte do të përgjigjen se kanë gradue pa rend vetëm ilakat e vet ma t’aferm dhe njerzit për të cilët janë interesue miqt e tyne të ngushtë dhe kurrkend tjetër.
— Çka ke me thanë ti për këte?
— Për këte kam me thanë se jam plotsisht i kënaqun me përgjigjen e qeveris.
Kryetari pyet të tretin se cili asht roli i tij.
— Unë kam për dëtyrë me sulmue qeverin në mënyrën ma të rreptë pse merr hua me kushte të pavolitshme, kur rrethanat financiare në vend janë edhe kështu të randa.
— Çka ka me përgjegjë qeverija?
— Qeverija ka me përgjegjë se ka nevojë për të holla.
— Çka ke me thanë ti për këte?
— Unë kam me thanë se jam plotsisht i bindun n’arsyena aq të forta dhe se jam i kënaqun prej përgjigjes.
— Çka ke ti — pyet të katërtin.
— Ta interpeloj ministrin e mbrojtjes pse rrin unshëm ushtrija.
— Çka ka me thane ai?
— Nuk ka çka me hangër.
— E ti?
— Jam plotsisht i kënaqun.
— Ulu!
Kështu i ndëgjoi edhe opozicionarët tjerë e mandej kaloi në shumicën e parlamentit.
Kush e ka mësue rolin e vet do të falënderohet, kurse ata që nuk e kanë mësue rolin, nuk guxojnë me ardhë në mbledhjen e parlamentit.
Për shkak të rrethanave jo të volitshme në vend, Përfaqsija popullore u detyrue që të marri në dorë zgjidhjen e çashtjeve ma të ngutshme. Qeverija gjithashtu e kuptoi drejt detyrën e vet dhe që të mos e humbi kohën me çashtje t’imta, e paraqiti menjiherë për vendim ligjin në lidhje me organizimin e flotës detare.
Kur ndjeva për këtë, e pyeta nji deputet:
— Ju keni shum anije detare, luftarake?
— Nuk kemi.
— Sa keni sosh gjithsejt?
— Tash për tash nuk kemi asnji.
— Unë u shastrisa prej çudis. Ai e venoroi këte e, edhe atij ajo gja iu duk e çuditshme.
— Pse po çuditeni për këte? — më pyeti.
— Po ndiej se keni pru ligjë per…
— Po — ma preu fjalën ai — e kemi pru ligjën në lidhje me organizimin e flotës; këjo gja ka me qenë e nevojshme, sepse deri sot nuk e kemi pasë at ligjë.
— A shtrihet Stradija deri në det?
— Tash për tash jo.
— Atëherë si ka me u zbatue ajo ligjë?
— Deputeti u qesh dhe shtoi:
— Vendi ynë, zotni, kufizohej dikur me dy detna dhe idealet e popuUit tonë janë që Stradija të jetë ajo që ka qenë. Na, siç shifni, punojmë për at punë.
— E, kjo asht diçka tjetër, — thashë si tue kërkue ndjesë. — tash po e kuptoj dhe mundem me thanë lirisht se Stradija me të vërtetë do të bahet e madhe dhe e fuqishme, derisa për te kujdeseni kaq sinqerisht dhe si duhet edhe derisa të ketë nji qeverim të mençëm dhe patriotik si tash.
Радоје Домановић 