Tag Archive | frică

Marea moartă (1/5)

În clipa cînd m-am așezat să scriu aceasta povestire, mi s-a ivit în fața ochilor chipul răposatei mele mătuși, așa cum era, sărmana, pe cînd trăia. Purta o bluză galbenă de calmuc[1], care nu-i venea tocmai bine. Parcă ar fi fost croită pentru altcineva. Avea o fustă scurtă din aceeași țesătură, șorț albastru cu flori galbene; papuci brodați cu galben. Pe cap, purta o basma de un galben închis. Mătușa avea chipul posomorît, palid, brăzdat de crețuri. În ochi i se citea o grijă deznădăjduită, neîntreruptă. Buzele ei subțiri, vineții, erau parcă pregătite mereu pentru plîns, cu toate că n-am văzut-o plîngînd pe răposată. În schimb ofta mereu, se văieta și mormăia. Era urmărită de o presimțire rea, pe care o vedea la orice pas. Era puțin adusă de spate, avea pieptul îngust, slăbuț; ținea totdeauna palmele vîrîte în brîu. Umbla prin casă și prin curte, observind cele mai neînsemnate lucruri. Vedea în orice o primejdie. Chiar și-ntr-o piatră obișnuită din curte, presimțea un dușman.

„Vai!… O să se împiedice copilul, o să cadă cu capul de piatră și-o să-și spargă capul!“ bodogănea ea îngrijorată apoi lua piatra șo o scotea repede din curte.

Cînd ne așezam la masă, îmi spunea:

„Mănîncă încet, să nu-nghiți vreun os ca-ți taie mațele.“

Cînd cineva de-al casei pleca undeva călare, ea, cu palmele în brîu, îl petrecea văicărindu-se:

„Vaai! Bagă de seamă! Să nu sară cumva diavolul ăsta de cal. Să nu te trîntească!“

Dacă plecau cu căruța, ea și atunci prevestea sute de nenorociri, pe care le înșira bodogănind după obiceiul ei:

„Vaaai! o s-o ia calul într-o parte și-o să răstoarne căruța în vreo groapă!… Fii cu luare aminte, că altfel cine știe unde îți rămîn oasele!“ Cînd lua copilul un băț în mină, începea de îndată să mormăie: „O să cadă cu bățul și bățul e ascuțit, o să-și scoată ochii.“ Voia să plece unul de-ai casei la scăldat, mătușa, cu un ceas înainte, începea să șuiere prin unghere: „O fi vreo groapă în fundul rîului. Dacă aluneci? O să fie vai și amar! Da’ nu mai scapi. Aoleu!… Apa e mai primejdioasă ca focul. Te duci la fund și te îneci într-o clipită.“ De multe ori cînd eram copil, îmi amintesc, stăteam cuminte în fața casei. Deodată se ivea mătușa și începea se văicărească : „Vaaai!… Ia te uită la el unde stă! Dacă se desprinde o țiglă și-ți cade drept în cap, pe loc te omoară.“ Mă trimitea cîteodată la băcănia din sat. Prăvălia era chiar în fata casei noastre. Trebuia să cumpăr de cinci bani sare sau piper. Dar mai înainte să plec, îmi dădea în treacăt cîteva sfaturi înțelepte, cum să mă feresc: „Bagă de seamă la treptele alea și cînd mergi nu căsca gura, uită-te pe unde calci. Nu cumva să te împiedici și să cazi mort pe loc!… Bagă de seamă, turcul ăsta (așa i se spunea băcanului, care de altfel era un om foarte de treabă, numai că o dată ne-a prins porcul în curtea lui și l-a bătut cu o bîtă, pentru că îi stricase grădina) să nu cumva să-ți dea ceva să mănînci. Pune otravă și mori ca un pui de curcă.“ Și orice ar fi făcut omul sau chiar dacă nu făcea nimic, în toate, răposata și buna mea mătușă trebuia să vadă o primejdie. Dacă dormeai — vai! de beai apă — vaaai!… De stăteai jos liniștit — vaaai! de mergeai, același cuvînt prevestitor de rele — vaaai!

Într-o duminică, unchiul dădea să plece la biserică.

— Vaaai! făcu mătușa cu mîinile în brîu.

— Ge-i cu tine, femeie? o întrebă unchiul.

— Vaaai! răspunse ea.

— Doar biserica nu-i război, ce mă tot bocești și mă privești de parcă m-ai petrece la spînzurătoare și nu la lăcașul domnului!

Mătușa bombăni ceva după obiceiul ei și, tinînd palmele vîrîte în brîu, se uita la unchi-meu cu o privire plină de prevestiri rele, aproape deznădăjduită șl, în Ioc de răspuns, oftă adînc, cu amărăciune.

— Ce ai, femeie, ai înnebunit?

— Să nu iasă vreun haiduc din pădure și să bage cuțitul în tine! rosti mătușa-mea, adunîndu-și toate puterile să vorbească, dar neizbutind decît să șoptească. Totdeauna vorbea ea așa în bobote. Dumnezeu s-o ierte!

— Ce fel de haiduc ziua-n amiaza mare, cînd prin părțile noastre, de cînd mă știu, nu s-au pomenit haiduci nici noaptea?!

— Nu se întîmplă totdeauna la fel… Te prinde, te tîrăște în pădure și te jupoaie ca pe un țap… Vaaai!

Unchiul, săracul, mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, se închină cu mîna stîngă, apoi ieși supărat. Mătușa băgă mîinile în brîu, privi în urma iui cu groază și șopti după obiceiul ei:

— Or să-l înjunghie ca pe un miel!… Vaaai!

Da, așa era buna și înțeleaptă mea mătușă. Acum cînd scriu toate acestea, parcă o văd și parcă îi aud bodogăneala ei prevestitoare de rele.

Dacă ar trăi și azi, sărmana, ar vedea, cu o deznădejde neprefăcutâ, mii de primejdii în povestirea mea: în fiecare propozițiune, în fiecare cuvînt, în fiecare literă. Parcă o aud prevestindu-mi răul și bombănind încet cu vocea ei bine cunoscută:

„Vaaai!… O să vină jandarmul, să te aresteze îndată!…“

„Vaaai!… te arestează!“ ar fi spus răposata mea mătușă.

E frumos să-ți amintești de oamenii apropiați și dragi, care azi nu mai sînt în viață! Dar la urma urmei, cum mi-a spus cineva, ce legătură e între răposata mea mătușă și această povestire?

Sincer vorbind și eu mă întreb: la naiba, ce legătură poate fi între răposată și toată povestirea asta? Totuși, există una. Așa cum este între Parlament și Senat. Dar, dacă trebuie, hai fie. Cine oare s-ar putea întreba daca faptele au vreo legătură și un sens? Doar la noi, slava domnului, ca nicăieri în altă parte, este un bun obicei de a se face totul anapoda, așa cum nu trebuie, fără sens și logică. Atunci de ce să fiu eu mai cu moț în această țară, unde toate sînt lipsite de sens, și să-mi închipui că, povestirea mea poate avea vreun sens. Cînd avem o soartă așa de minunată, pentru ce să nu spunem : „hai, fie cum o fi, ce mai stai la gînduri, pornește“.

„Vaaai!“ vorba mătușii.

Daca omul s-ar gîndi mai bine (dacă, bine-înțeles, există oameni care se ocupă cu un astfel de sport primejdios), ar trebui s-o considere pe răposata mea mătușă o personalitate.

Vedeți ce trăsnaie mi-a trecut prin cap!

Insă fie ce-o fi, trebuie să mărturisesc ce-mi stă pe suflet că „mult iubita și năpăstuita noastră țară“ seamănă leit cu răposata mea mătușă.

Inainte de a merge la școală, pe cînd eram de-o șchioapă, m-a educat biata mătușă, ca orice femeie înțeleaptă, fără bătaie. Mai tîrziu m-am dus la școală. Incepînd din clasele primare și pînă în cele superioare, exista un program minunat. Și astăzi încă, eu tot cred că mătușă-mea trebuie să fi făcut parte, săraca, din consiliul de conducere al școlii, unde, sînt convins, a avut o mare influență. Căci școala a continuat să mă educe ca și mătușa, însă ceva mai temeinic, folosind și bătaia.

La școală, de ce să nu recunosc, mi-a fost mult mai greu decît lîngă mătușă-mea. Încă de la alfabet, au început să curgă povețele de bună purtare.

„Copilul cuminte pleacă de la școală de-a dreptul acasă. Merge liniștit, se uită bine pe unde calcă și nu privește nici în dreapta, nici în stînga. Cînd intră în casă, sărută mîna celor mari, își orînduiește cărțile și se așază cuminte la locul lui.“

„Cînd pleacă spre școală, copilul cuminte merge liniștit, se uită unde calcă și îndată ce intră în clasă își așază cărțile și stă cuminte la locul său. Mîinile și le pune pe bancă.“

Iată un băiețaș: e cuminte, liniștit, delicat. În mîna dreaptă ține cărțile, stînga e lipită de șold. Are chipul senin, privește înainte cu atenție. Figura lui a căpătat o expresie cam caraghioasă. Calcă cu băgare de seamă, măsurat, mai bine zis face pași exacți, la centimetru, și nu se uită nici în dreapta, nici în stînga, deși pe lingă el troc din toate părțile atîția oameni. Nici un obiect nu-i atrage atenția — și nici n-ar putea s-o facă. Tot așa merg și ceilalți copii; e plină strada de ei, dar ei nu se văd unul pe altul. Intră în școală aproape fără să se audă, se așază fiecare la locul lui, își pun mîinile pe bancă și stau atît de liniștiți și nemișcați de parcă stau în fața fotografului. Sînt foarte atenți la fiecare cuvînt al învățătorului. De la școală pleacă acasă tot așa de disciplinați. Așa am fi arătat noi dacă am fi fost copii foarte cuminți. Mătușii îi plăceau mult aceste reguli de purtare. Noi însă nu izbuteam să ne conducem chiar exact după ele. Fiecare dintre noi greșea — unii mai puțin, alții mai mult, și de aceea învățătorul, om cu socoteală, ne pedepsea — pe unii mai puțin, pe alții mai mult.

— Domnule, vă rog, el a alergat pe drum!

— Să stea în genunchi, hotăra învățătorul.

— Domnule, vă rog, băiatul acesta se uită pe geam!

— Să stea în genunchi!

— Domnule, vă rog, el a vorbit!

Poc o palmă.

— Domnule, vă rog, acesta a sărit prin clasă!

— Să rămînă la arest!

— Domnule, vă rog, acela a cîntat!

O altă palmă.

— Domnule, vă rog, să vedeți, el s-a jucat cu mingea!

— Să stea în picioare!

Bătrînul și bunul nostru învățător era atent și veghea cu ochiul neobosit ca nu cumva să facem ceva neprevăzut în program. Pe lingă palma lui care vorbea răsunător, folosea și lectura scrisă pentru tineret. Aici erau de toate: un fel de Floare culeasă de cutare și cutare, apoi Un buchet de flori, cules de cutare și cutare pentru iubiții copii. Numai titluri frumoase și conținut instructiv, sănătos:

„A fost odată un copil neastîmpărat, care s-a urcat într-un copac. Dar el a alunecat, a căzut din copac și și-a rupt piciorul. Și așa a rămas toată viața șchiop.“

„A fost odată un copil neascultător. El nu urma povețele bune. O dată a alergat pe stradă a transpirat tare, l-a prins un vînt rece, a răcit și a căzut la pat grav bolnav. Sărmana lui mamă a vegheat și a plînș nopți în șir la căpătîiul lui. După o boală îndelungată, copilul neascultător a murit, întristîndu-i asțfel pe bunii lui părinți. Copiii cuminți nu fac astfel de fapte.“

„Un alt copil neastîmpărat hoinărea tot timpul pe stradă. La el s-a repezit un animal sălbatic, fioros și l-a sfîșiat.“

După fiecare istorioară citită, învățătorul explica morala.

— Ce-am citit acum? întreba el.

— Noi am citit cum a fost odată un băiat neascultător, care se plimba tot timpul pe stradă și cum s-a repezit la el un animal sălbatic și l-a sfîșiat.

— Ce ne învață această povestire?

— Această povestire ne învață că nu trebuie să ne plimbăm pe stradă.

— Așa este.

— Dar cum este copilul care s-a plimbat?

— Este un băiat neastîmpărat și rău.

— Dar copiii buni ce fac?

— Copiii buni nu se plimbă, de aceea pe el îi iubesc părinții și învățătorul.

— Foarte bine.

„A mai fost odată un copil care stătea în odaie și privea pe geam. Un alt copil a tras cu prăștia într-un porumbel, dar nu l-a nimerit. Porumbelul a zburat vesel, dar piatra a lovit geamul și l-a spart. Copilul care stătea și privea pe geam a fost lovit în ochi și-a rămas chior pe viață.“

— Cum este copilul care stătea în cameră la geam?

— E un copil neascultător și rău.

— Ce ne învață povestirea?

— Povestirea ne învață că nu trebuie să stăm la geam, pentru că așa fac numai copiii răi și neascultători.

— Dar ce fac copiii buni?

— Copiii buni nu stau în odăi unde sînt ferestre!

Fiecare istorioară era frumos explicată și din ea se desprindea morala folositoare pentru copiii buni și ascultători.

Copiii buni nu merg, nu aleargă, nu vorbesc, se urcă în copaci, nu mănîncă fructe, nu beau apă rece, nu se duc în pădure, nu se scaldă și — cîte și mai cîte. În sfîrșit, eram copleșiți de asemenea morală înțeleaptă și folositoare. Cîteodată ne luam la întrecere, să vedem care va sta mai mult timp nemișcat. Toți eram, mai mult sau mai puțin, copii buni, cuminți și ascultam povețele celor mari.

(pagina următoare)

 

[1] Țesătură de lină, păroasă (n. r.).

Conducătorul (3/3)

(pagina precedentă)

Așa a trecut prima zi, așa au trecut încă vreo cîteva zile. Nimic de seamă, numai piedici mărunte: au mai nimerit într-un șanț, au căzut într-o groapă, au intrat în alți mărăcini, unii s-au mai lovit în vreo rădăcină, alții și-au mai frînt un picior sau o mînă, cîțiva și-sa spart capetele, însă oamenii îndurau toate fără să crîcnească. Unii dintre bătrîni — e adevărat — s-au prăpădit, dar erau prea bătrîni. „Ar fi murit ei chiar dacă stăteau acasă, darmite pe drum“, spunea cîte unul, spre a le da încredere celorlalți. S-au mai prăpădit și cîțiva copii mai mici de doi ani, dar părinții se mîngîiau, spunînd că de, așa a vrut dumnezeu. Durerea părinților n-a fost mare, căci copiii erau nevîrstnici: „Nu-i cine știe ce nenorocire! Să te ferească dumnezeu să-ți moară copiii cînd au ajuns la vîrsta măritișului, sau însurătorii! Dacă stai și judeci nu prea ai de ce plînge!“ căuta să-i liniștească același glas. Mulți șchiopătau, se împleticeau. Unii își înfășuraseră capetele în basmale. Și-au pus oblojeli reci la cucuie. Alții aveau mîinile înfășurate în cîrpe. Toți erau loviți și zgîriați, aveau hainele numai zdrențe. Totuși mergeau înainte plini de speranță. Toate le-ar fi îndurat ușor, dar foamea îi chinuia amarnic. Doar nădejdea îi împingea mereu înainte.

Într-o zi se petrecu ceva neobișnuit.

Conducătorul mergea înainte, în jurul lui cei mai îndrăzneți. (Mai puțin doi. Nu se știa unde erau. Se spunea că au trădat și au fugit. O dată, unul care cuvînta mereu în fața oamenilor a amintit despre trădarea lor rușinoasă. Vreo cîțiva spuneau însă că ei s-au prăpădit pe drum. Dar aceștia tăceau, să nu-i sperie pe ceilalți.). După garda conducătorului se înșira convoiul. Deodată apăru în fața lor o rîpă stîncoasă grozav de adîncă, un abis. Pereții erau atît de abrupți, încît nimeni n-a îndrăznit să facă un pas mai departe. S-au oprit deodată și curajoșii au privit spre conducător. Cu capul plecat, încruntat și îngîndurat, el tăcea și pășea înainte, lovind cu toiagul, ba în dreapta, ba în stînga, după obicei. Nu privea pe nimeni, nu spunea nimic, pe fața tui nici o schimbare, nici o umbră de teamă. Se apropia de prăpastie. Chiar și cei mai curajoși dintre curajoși au pălit, însă nimeni n-a îndrăznit să-i atragă luarea aminte înțeleptului și neînfricatului conducător. Încă doi pași și conducătorul era pe marginea prăpastie!. Cu ochii. holbați, cuprinși de frica morții, toți au înlemnit. Tocmai cînd cei curajoși voiau să-l apuce, să-l tragă din gura prăpastiei, conducătorul mai făcu doi pași iuți și se prăvăli în abis.

S-a iscat o învălmășeală nemaipomenită. Ți-pete, strigăte. Groaza a pus stăpînire pe toți.

— Stați, încotro ați apucat-o, fraților! Oare așa ne ținem cuvîntui dat? Trebuie să mergem înainte după acest om înțelept. El știe ce face. Nu-i nebun să se arunce în prăpastie. Înainte după el! Poate este ultima primejdie din drumul nostru. Cine știe, poate aici sau dincolo de prăpastie e un pămînt minunat, roditor, hărăzit nouă de dumnezeu. Numai să mergem înainte, fără jertfe doar nu se face nimic! Așa glăsui acel om și făcu vreo doi pași și se aruncă înainte, pierind în prăpastie. A fost urmat de cei mai curajoși, iar după ei s-au repezit cu toții în hău.

Din groaznica prăpastie se auzeau gemete, plînsete, suspine. Puteai jura că în hăul acela nu va rămîne nimeni viu, darmite întreg și sănătos. Însă viața omului e tare. Conducătorul a avut noroc. În timpul căderii s-a agățat, nu se știe cum, de o tufă și n-a pățit nimic. S-a cățărat încetul cu încetul și a ajuns pe buza prăpastiei. În timp ce jos se auzeau plînsete, gemete și strigăte jalnice, el stătea nemișcat. Tăcea și gîndea. Cei de jos, loviți și supărați, începură să-l blesteme, să-l suduie, dar el nu-i băga în seamă.

Unii s-au rostogolit agățîndu-se printr-o minune, în cîte-un copac. Au ieșit cu greu din prăpastie. Unul și-a frînt piciorul, altul mîna, v unul și-a spart capul. Erau plini de sînge. Nici unul din oamenii aceia n-a ieșit nevătămat din hău. Conducătorul însă, nld măcar nu se zgîriase! Toți il priveau cu asprime, chioriș, dar el stătea nemișcat, cu capul în jos, încruntat. Tăcea ți gîndea, ca orice înțelept.

A mai trecut un timp. Numărul drumeților în-drăzneți scădea mereu. În fiecare zi pierea unul cîte unul. Cîțiva au pierdut orice nădejde, s-au lăsat păgubași și s-au întors la vatra lor.

Din toți acei țărani care plecaseră să afle un pămînt roditor, mai rămăseseră doar vreo două-zeci. Pe fețele lor trase, palide, se putea citi deznădejdea și nesiguranța. Nimeni nu mai spunea nimic. Tăceau ca și conducătorul. Într-o muțenie grea, mergeau împleticindu-se. Chiar și omul acela cu suflet înflăcărat, care îi încuraja mereu, clătina din cap cu desperare. Amarnic era drumul!

În fiecare zi numărul lor scădea mereu. Erau numai zece călători, fără nădejde, cu chipuri răvășite. Ear, în loc de vorbe scoteau gemete.

Păreau arătări, nu oameni. Mergeau sprijinindu-se in bețe, cu mîinile înfășurate în basmale legate pe după gît, cu capetele oblojite în cîrpe. Erau vlăguiți, fără voință, însîngerați.

Și cei mai îndrăzneți și mai tari dintre ei își pierduseră încrederea. Totuși mergeau înainte, dar se mișcau de parcă dormeau, cu mari sforțări. N-aveau incotro, nu se mai puteau întoarce. Puteau ei oare, după atîtea jertfe să renunțe la visul lor?

Se întunecase. Cum se tîrîiau așa sprijinindu-se în bețe, conducătorul pieri deodată din fața lor. Au mai făcut vreo doi pași și s-au pră-vălit și ei într-o rîpă.

— Aoleo, piciorul… Aoleo, măicuță, mîna mea… Aoleo! Aoleo! Din cînd în cînd însă se auzeau scrîșnete și suduieli. Suduiau pe mîndrul lor conducător.

Cînd se lumină de ziuă, conducătorul stătea tot așa cum îl găsiseră în ziua cînd și-l aleseseră. Pe fața lui nici o schimbare.

Din rîpă ieși vorbitorul acela înflăcărat, iar după el încă doi inși. Schilodiți și însîngerați, priviră în jurul lor. Cîți au mai rămas? Erau numai trei. Atunci fură cuprinși de groază și deznădejde. Erau într-un loc necunoscut. Munți, stînci, prăpăstii. Cale bătătorită nicăieri. Acum două zile mergeau pe drum bun, dar îl părăsiseră… Așa a vrut conducătorul… Cei trei rămași în viață se gîndeau la toți cei care pieriseră în drumul acela groaznic. Sufletele lor erau cuprinse de o nesfîrșită silă. Nu mai simțeau durerea trupurilor lor schilodite. Își vedeau pieirea.

Omul acela atît de înflăcărat înainte se apropie de conducător și îl întrebă cu o voce slabă, tremurîndă, plină de durere:

— Încotro mergem?

Conducătorul tăcea.

— Încotro ne îndrepți și unde ne-ai adus? Ne-am încredințat ție toți, cu familiile noastre, am plecat după tine lăsîndu-ne casele și mormintele părinților și moșilor noștri! Voiam să scăpăm de pieire, și tu ne-ai dus la pieire. Două sute de familii te-au urmat. Acum numără să vezi cîți au mai rămas!

— Cum nu sînteți toți? întrebă conducătorul fără să ridice capul.

— Mai mă întrebi?! Ridică-ți capul, privește și numără cîți dintre noi au mai rămas la capătul ăstui drum nenorocit! Privește-ne cum arătăm noi cîți am mai rămas. Mai bine am fi murit, decît să trăim așa, schilozi.

— Nu pot să privesc!

— De ce?

— Sînt orb!

Cei trei au rămas nemișcați, uluiți.

Unul din ei abia a putut întreba:

— Nu cumva ți-ai pierdut vederea în timpul călătoriei?

— M-am născut orb.

Deznădăjduiți, și-au. lăsat capetele în jos.

Vîntul de toamnă sufla amarnic ducînd cu el în vîrțejuri, frunze îngălbenite. Pe crestele munților se lăsa ceața. În văzduhul rece și umed se auzea în răstimpuri fîlfîitul corbilor și-un croncănit sinistru. Soarele era acoperit de nori vineți; ca niște valuri mînioase, norii se rostogoleau undeva departe.

Cei trei se priviră cu groază.

— Încotro s-o luăm acum, fraților? întrebă unul cu o voce ca din mormînt.

— Nu știm!

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)