Marea moartă (5/5)
Dar mica neplăcere pe care a suferit-o acea societate de treabă n-a fost ultima. După ura timp a apărut un tînăr care și-a publicat lucrările științifice.
— Ia te uită altă carte: știință! Fleacuri!
Și, bineînțeles, nimeni n-a citit lucrările tinărului om de știință, dar fiecare demonstra cu convingere că Bekici (așa se numea savantul tradus în sîrbește) nu știe nimic.
— Bekici și știința! Era de ajuns să spui atît, pentru ca întreaga societate să izbucnească în rîs.
— N-are ce căuta așa ceva la noi! Ce știință mai e și asta dacă o scrie Bekici, spuneau oamenii, fiind toți de părere că știința, ca și multe altele, nu se poate găsi decît în alte țări.
Și tînărul savant, nu numai că nu a uvut succes, dar toți îl întîmpinau, instinctiv, cu nemulțumire.
Întreaga societate vedea, parcă, în știință o boală molipsitoare. Și toți s-au revoltat și au început să lupte cu desperare împotriva acestei primejdii.
L-am întrebat pe un cetățean dacă a avut de suferit vreun rău din partea acestui tînăr savant.
— Nimic, mi-a răspuns el.
— Atunci de ce ai tăbărît pe el?
— Așa, nu pot suferi să văd cum orice prostănac face pe grozavul.
— Dar omul se ocupă de știință și nu face nimănui nici un rău.
— Nu știu, nu mă interesează. Mă rog, ce e aia știință? Așa ceva nu poate exista la noi!
— De ce?
— Așa. Știu cîte parale face fiecare dintre noi.
— L-ai citit?
— Doamne păzește; doar nu sînt nebun! Știința și Bekici! spuse el ironic, și se porni pe rîs. Rîdea și-și făcea cruce. Apoi dădu din umeri și gesticulă larg de parc-ar fi spus: „Ferească dumnezeu de asemenea rușine!“
— Atîția oameni, mai deștepți ca el, n-au ajuns savanți și s-a găsit el, mai procopsit!
S-au repetat aceleași întîmplări ca și cu poetul.
Despre tînărul om de știință se spunea că a furat, pentru niște experiențe științifice, pere de la un precupeț. Cu asemenea clevetiri, societatea s-a distrat cîteva zile rîzînd cu poftă. Apoi au răsărit alte vorbe:
— Știi o noutate?
— Da! Avem un savant!
— Hei, asta s-a învechit. Savantul și-a găsit însă și un critic!
— Na-ți-o bună! Cine mai e și tîmpitul ăsta?!
— Zău că-i deștept criticul, potrivit cu știința lui Bekici!
— Cine este?
— Bekicika.
— Nevastă-sa?
— Se înțelege. L-a criticat minunat. Acum omul umblă cu capul bandajat. Doar i-or veni mințile la cap. Mai bună critică nici că-i trebuia.
— Și cum a fost?
— Cum să fie?! I-a spart în cap niște tuburi ale lui Toricelli.
Și se înțelege că au rîs, apoi prietenii s-au despărțit degrabă, pentru a răspîndi noutatea.
Acest subiect devenise hrana sufletească a societății.
— Am auzit că te-ai apucat de știință!
— Nu se poate! răspundea soția celui întrebat. Dacă e adevărat, atunci să-l ferească sfîntu! Mă apuc și eu de critică!
Și iarăși rîs.
Adeseori cetățenii se distrau seri întregi povestind întîmplări caraghioase despre savant.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tînărului savant i se pricinuiau încurcături oriunde se ducea. Fiecare socotea ca o datorie să se poarte cu el mai aspru decît înainte. De ce? Pentru că se apucase să facă ceva ce nu făcuse nici unul dintre ei pînâ atunci. „Oamenii deștepți nu fac tîmpenii“, spuneau ei. Indiferent de ce s-ar fi apucat omul, dacă era ceva nou îl respingeau:
— Lasă, rogu-te, așa ceva n-are ce căuta la noi…
Savantul s-a zbătut, a luptat, dar n-a putut rezista. Societatea l-a biruit și pe el, l-a doborît ca să nu fie tulburată din picoteală. Savantul a dispărut pe undeva. Nimeni n-a mai auzit despre soarta lui.
— Ne pare rău de el, păcătosul! îl deplîngeau ei. N-a fost chiar atît de rău…
— De, cine-i de vină!
—
După un timp apăru un tînăr pictor. Expuse niște tablouri și așteptă critica opiniei publice. Tablourile lui nu erau proaste. Eu, ca străin, jam fost singurul care le-am văzut. Nici unul dintre cetățenii de-acolo n-a vrut să le vadă. S-a repetat întîmplarea cu poetul și savantul:
— Pictor! prostii! Lasă-te de fleacuri!… Așa ceva nu poate exista la noi!
Opinia publică tăbărî asupra pictorului. Cu toții, uniți ca într-un front, luptară împotriva noii primejdii. Fierberea se potoli abia după ce pictorul dispăru. Societatea, obosită după atîta luptă, își continuă picoteala.
—
Dar tocmai cînd societatea aceea cumsecade era cuprinsă de somnul cel mai dulce, fu trezită de acordurile unui compozitor. Un tînăr și talentat compozitor crease cîteva partituri îndrăznețe.
— Ei, dar asta-i chiar neobrăzare! sări în sus somnoroasa societate, frecîndu-se la ochi.
— De unde a mai venit și năpasta asta?
Dar se sfîrși repede și cu compozitorul. Poliția (și ea se culcase să tragă un pui de somn) fu de părere că acele compoziții îndeamnă poporul la răscoală și, se înțelege, tînărul compozitor fu considerat revoluționar și întemnițat.
— Așa-i trebuie, ce tot zdrăngănea ca un zevzec! hotărî cu mulțumire opinia publică; a căscat apoi cu poftă, s-a întors pe partea cealaltă și s-a cufundat într-un somn adînc.
Deștepți oameni! ce le trebuie lor muzică! „Hodorogeală! Așa ceva nu poate să existe la noi!“
S-au mai petrecut pe-acolo vreo două-trei întîmplări asemănătoare și asta a fost totul.
—
Așa pățea în această societate, oricine se apuca de vreun lucru nou. Și politicianul, și economistul, și industriașul, fiecare trebuia să se lase păgubaș.
Mi-aduc aminte de o cunoștință, un sîrb. Om destul de bogat, trăiește din afaceri. Mănîncă bine, bea vîrtos, e mulțumit și nu-i poate suferi pe cei ce muncesc. Nici el nu muncește. Rotofei, cu un mers greoi, umblă pe strada cu o mutră acră. Se supără cînd vede pe cineva muncind. Dacă trece prin fața unei băcănii, se oprește, face un gest de dispreț și spune:
„Băcan!… Apă de ploaie! Ăsta-i băcan? Parcă nu l-aș cunoaște! A înșirat și ei trei-patru farfurioare și s-a făcut negustor! Păi să nu ti fie necaz?!“
Cînd trece, sâ zicem, pe lingă o fierărie se oprește iar. Privește cu același dispreț și spune cu răutate:
„Și ăsta se crede negustor! A agățat trei-patru lanțuri pe zid și s-a făcut negustor… Nimicuri. Păi să nu-ți fie necaz?!“
Așa umblă peste tot. Cum întîînește pe cineva care se ocupă de ceva nou se oprește și mormăie supărat:
„Ia te uită și ăsta face nu știu ce. Parcă nu l-aș cunoaște?!…“
Vorbiți-i despre oricine și spuneți-i că s-a apucat de ceva. Numaidecît îl ia în rîs.
— ÎI cunoști pe Mica!
— îl cunosc! îți răspunde plictisit și acru.
— Construiește o fabrică!
— Prostul! El și fabrică!… Îmi închipui ce fabrică o să iasă! Fleacuri!
— Marco scoate un ziar.
— Marco scoate un ziar!? Auzi! Prostul. Parcă nu l-aș cunoaște!… Prostii, Marco și ziar! Ah, cît mă enervează zevzecii ăștia!
În fața lui nimeni nu face nici două parale. Cînd cineva se gîndește să se apuce de un lucru nou, el, gata, îl consideră prost.
Păcat, avem prea puțini din ăștia. Însă încetul cu încetul vom avea mai mulți, vom progresa. Nu va trece mult timp și, fără îndoială, vom semăna cu societatea din țărișoara aceea ideală unde am petrecut cităva vreme.
—
Pe suprafața liniștită a apei s-a prins o pojghiță verde. Dar iată. tacul tremură, apar cîteva unde și din ele se ridică valuri mici. Se zbat, vor sa se înalțe, însă pojghița verde și grea le acoperă, le risipește, le înghite. Și iarăși suprafața lacului e liniștită, nemișcată. Nici o undă nu mai tremură.
Uf, dar se simte un miros greu de apă stătută! Uf! Mirosul te înăbușă. Să bată vîntul puternic să risipească miasmele astea grele.
Dar nici o adiere nu se simte…
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
Marea moartă (3/5)
Eu am călătorit foarte mult prin lume. Unii mă cred, dar mulți nu. Ei susțin că asta-i fantezie. Ciudat! La urma urmei nu mă privește ce spun ei. Susțin că am călătorit foarte mult și asta este principalul.
Călătorind prin lume, omul cunoaște fel și fel de oameni și fapte, adeseori vede niște lucruri pe care nu le-a văzut nici în vis, darămite în viață! Am citit într-o gazetă englezească că presa din Anglia a tăbărit asupra unui sărman englez, care scrisese un jurnal cu impresii dintr-o călătorie făcută prin Serbia. Am citit jurnalul acela. După părerea mea, înfățișează bine realitatea de la noi. Totuși autorul n-a fost crezut de englezi. Ei nu vor să creadă că există o țară care se numește Serbia, nu vor să creadă nimic din cele scrise despre țara noastră. Autorul a fost considerat utopist, ba chiar nebun. Acum criticii își pot da seama că în lume sînt atîtea și-atîtea lucruri, unele de necrezut. Ar fi bine să nu mai strige mereu: „nu-i adevărat, nu corespunde realității, personajele sînt ca picate din lună“ (dar nu văd oare că și pe lîngă ei, și pe lîngă noi, trec zilnic atîția indivizi care-s mai ceva decît picați din lună?)
Așadar, după cum v-am spus, am călătorit mult prin lume. O dată, într-o țărișoară, am avut prilejul să cunosc, într-un tîrgușor sau așa ceva, niște oameni ciudați.
Am picat acolo chiar la o (hai s-o numim pe șleau) adunare politică.
„Frumos zău; cum naiba de-am nimerit aici!“ mi-am zis, căci nu prea-mi venea la îndemînă; în Serbia mă dezobișnuisem de întrunirile politice, nu mai participasem la treburile politice. Toți eram uniți, prietenoși și n-aveam motiv de ceartă.
Societatea în care picasem m-a cam uimit. Întrunirea politică era condusă de către reprezentantul guvernului din regiunea aceea. Poate că îi spuneau conducător de district și după cîte se vedea, chiar el convocase adunarea.
Mulți cetățeni erau adormiți, cu pleoapele umflate de somn. Unii moțăiau în picioare cu gura căscată. Capetele li se bălăbăneau într-o parte și alta și, din cînd în cînd, vedeai cum doi cetățeni se loveau cap în cap. Cei doi politicieni tresăreau, se uitau unul la altul cu priviri tîmpe, apoi, somnoroși, închideau ochii și moțăiau mai departe bălăhănindu-și capetele. Mulți se întinseseră și dormeau de-a binelea. Sforăiau tare, de ți-era mai mare dragul s-asculți. Alții erau treji, dar se frecau la ochi și căscau cu poftă, zgomotos, în armonie cu cei ce sforăiau în cor. În aceste clipe de liniște s-au ivit cîțiva polițiști. Aduceau în spinare niște cetățeni beți turtă. Desigur îi cărau la adunare. Unii din ei erau liniștiți, tăceau și priveau cu nepăsare împrejur, alții adormiseră, iar vreo cîțiva din ei se cam zbateau. Dar cei mai încăpățînați au fost legați și minați din urmă.
— Ce fel de adunare e asta? am întrebat pe unul dintre participanți.
— Nu prea știu! mi-a răspuns el imediat.
— Nu cumva e opoziția?
— Opoziția! afirmă el fără să privească cine-l întreabă.
— Cum, guvernul cheamă la adunare opoziția și-o aduce așa cu forța?
— Guvernul!
— Cum se poate asta, împotriva lui însuși?
— Păi da! mi-a răspuns el plictisit și cu oarecare îndoială.
— Pesemne că adunarea de-aici este împotriva poporului!
— Pesemne! a spus el pe același ton.
— Dar tu ce crezi? l-am întrebat cu voce tare.
El m-a privit fără nici o expresie și a ridicat din umeri, desfăcîndu-și larg brațele, ca și cum ar fi spus: „Ce mă privește pe mine?“
L-am lăsat în plata domnului și am vrut să întreb pe altul, dar și acela m-a privit plictisit, așa că am renunțat.
Deodată auzii o voce supărată:
— Ce-nseamnă asta? Nimeni nu vrea să fie în opoziție! Nu-i cu putință. Toți sîntem partizanii guvernului și-ai puterii, toți sîntem ascultători, cumsecade, și asta se întîmplă în fiecare zi, de i se urăște omului cu atîta supunere.
— Ce popor minunat și civilizat! i-am admirat eu, invidiind țărișoara aceea ideală. Desigur, dacă ar fi aici răposata mea mătușă n-ar mai bombăni și n-ar mai prevesti nici o primejdie. Oameni învățați și ascultători, mult mai cuminți decît ne cerea nouă învățătorul acela bătrîn și bun. Însă purtarea aceasta de oameni cumsecade scotea din sărite chiar și poliția.
— Dacă o să fie tot așa — strigă ascuțit și supărat prim-pretorul — ei, aflați ca o să întoarcem foaia. Guvernul o să numească prin lege pe alții, capabili să fie opoziționiști. Și aflați, dacă n-ați știut-o, că într-o oră facem asta. Există — dacă n-ați știut-o — destui opoziționiști și prin alte părți. Îi numim cît ai clipi din ochi: în calitate de conducător al opoziției extreme și ascuțite împotriva regimului actual, se numește cutare și cutare, cu un salariu anual de Ia cincisprezece mii de dinari. În calitate de membri în comitetul de conducere al partidului de opoziție, sînt numiți cutare și cutare, cutare și cutare. Ca membri în opoziția cutărui și cutărui district se numește cutare și cutare, cutare și cutare. ȘI cu asta basta. Păi nu mai merge așa! Guvernul a găsit sistemul să-și facă o opoziție serioasă. A și început negocieri cu oameni conștienți și de încredere.
Cetățenii aceia, deci opoziția, priveau la primpretor dormitînd și chipurile lor nu spuneau nimic. Nu erau nici mirați, nici revoltați, și nici nu se bucurau. Parcă nici n-ar fi vorbit prim-pretorul.
— Va să zică ne-am înțeles, de azi înainte voi sînteți opoziția! Participanții tăceau și se uitau la el liniștiți și nepăsători.
Prim-pretorul întocmi lista tuturor celor prezenți și începu s-o citească.
— Toți sînt aci! constată el. Apoi se depărtă de masă frecîndu-și mulțumit mîinile.
— Ei biiine! zîmbi el. Acum, în numele domnului, să începem!… Sarcina voastră, ca dușmani ai guvernului, e să criticați cît mai aspru activitatea lui politică internă și externă.
De-abia atunci cei din sală au început să-și vină în fire. Unul se sculă de pe scaun și ceru cuvîntul ridicînd două degete, ca la școală:
— Domnule vă rog, eu știu o poveste despre un opoziționist.
— Ei hai, spune-o.
Cetățeanul și-a dres glasul, a scuturat din umeri și a început să povestească eu o voce cocoșească, așa cum făceam noi în școala primară cînd spuneam, pe de rost istorioare morale.
— Au fost odată doi cetățeni, pe unul îl chema Milan iar pe altul Ilija. Milan era un cetățean bun și supus, iar Ilija era rău și neascultător. Milan asculta de bunul său guvern, iar Ilija nu. El niciodată nu vota pentru candidații guvernului. Atunci bunul guvern i-a chemat la el pe Milan și pe Ilija și le-a spus:
„Foarte bine, Milane, tu ești un cetățean cuminte și supus; ține aici niște bani și să știi că pe lîngă slujba pe care o ai, vei mai avea încă una, cu o leafă mai mare.“ După ce i-a spus acestea, i-a întins lui Milan o pungă plină cu bani. Milan a sărutat mîna bunului guvern și a plecat vesel acasă.
Apoi bunul guvern s-a întors spre Ilija și i-a zis:
„Ilija, tu ești un cetățean neascultător și primejdios. De aceea am să te arestez și, am să te scot din slujbă. Leafa ta o voi da unui cetățean cumsecade și supus.“ Și au venit jandarmii și l-au arestat imediat pe neascultătorul și primejdiosul Ilija. Fapt care a adus multă tristețe în familia lui. Și așa vor păți toți cetățenii care nu vor asculta de guvern.
— Foarte bine! exclamă prim-pretorul.
— Domnule vă rog, eu știu ce ne învață această povestire! declară un alt cetățean.
— Bine! Spune!
— Din această povestire vedem că cetățeanul trebuie să fie credincios și supus față de guvernul său. Numai așa poate să trăiască fericit împreună cu familia lui. Cetățenii buni și ascultători nu procedează ca Ilija, de aceea ei sînt iubiți de toate guvernele! rosti opoziționistul.
— Frumos, dar care este datoria unui cetățean supus?
— Datoria cetățeanului supus și iubitor de neam este să se scoale de dimineață.
— Foarte bine, aceasta e prima lui datorie. Dar mai are vreuna?
— Mai are.
— Care?
— Să se îmbrace, să se spele și să mănînce!
— Și pe urmă?
— Să plece liniștit de-acasă și să se ducă direct la treburile lui. Dacă n-are treburi, merge la cîrciumă unde așteaptă să vină ora mesei. Exact la ora prînzului, se întoarce acasă liniștit și mănîncă. După masă bea o cafea, se spală pe dinți și se culcă frumos. Cînd s-a săturat de somn, cetățeanul se ferchezuiește, iese pe stradă, se plimbă puțin, trece pe la cîrciumă și, cînd vine vremea cinei, pleacă direct acasă, mănîncă și, după aceea, se culcă și doarme liniștit.
Mulți dintre opoziționiști au povestit cîte o astfel de istorioară înțeleaptă și după fiecare explicau și morala. Apoi politicienii au început să discute despre convingerile și principiile lor.
Unul spuse că ar fi timpul să se sfîrșească cu discuțiile și să meargă cu toții la cîrciumă, la un pahar de vin. În privința asta părerile erau împărțite. Au început dezbateri furtunoase. Nimeni mu mai moțăia. Propunerea a fost pusă la vot. După ce se isprăvi numărătoarea voturilor, prim-pretorul declară că propunerea dе a merge toți la cîrciumă a fost acceptată în principiu. Urmează să hotărască ce să bea acolo!
Unii voiau vin cu sifon.
— Nu vrem vin cu sifon — strigau alții — mai bună-i berea!
— Eu nu beau bere din principiu! răspunse unul din față.
— Eu tot din principiu nu pot suferi vinul.
Au ieșit la iveală multe principii și convingeri și-au început discuțiile.
Unii propuneau să se bea cafea. Aceștia însă erau o minoritate infimă, иar unul dintre ei scoase ceasul, îl privi și zise:
— E trei și cifici minute I Nici eu nu mai pot bea acum cafea. Din principiu beau cafea numai pînă la trei. Mai tîrziu nu pot nici în ruptul capului.
După îndelungate discuții care au durat toată după-amiaza, a venit în sfîrșit și timpul să se treacă iar la vot. Prim-pretorul, ca reprezentant de treabă al guvernului, a procedat obiectiv și cinstit. N-a influențat cu nimic votul, dimpotrivă, a îngăduit fiecărui cetățean să-și exprime liber votul, după convingerile lui. La urma urmei, acest drept îi este acordat fiecăruia prin constituție. De ce să i se ia un drept înscris în constituție?!
Votarea s-a făcut în cea mai perfectă ordine.
Prim-pretorul s-a ridicat serios, impozant, așa cum îi stă bine președintelui unei adunări politice. Cu o voce gravă a anunțat rezultatul votării:
— Victoria a fost repurtată, printr-o majoritate covîrșitoare, de grupul celor pentru vin cu sifon. Urmează fracțiunea pentru vin curat, apoi fracțiunea pentru bere. Pentru cafea au votat numai trei — doi pentru cafea dulce și unul pentru amară. A fost un vot și pentru melanj.
Am uitat să vă spun că partizanul melanjului a început să înșire un discurs împotriva guvernului, însă toti cei din sală l-au întrerupt. Ceva mai tîrziu, el a declarat că este împotriva unei astfel de adunări, că adunarea nu este a opoziției ci a autorităților. De data asta el a fost întrerupt prin strigăte vehemente.
S-a făcut liniște și pretorul a spus:
— În ceea ce mă privește, eu voi bea bere, deoarece excelența sa ministrul meu nu bea niciodată vin cu sifon.
Deodată opoziția începu să se frămînte. Toți au declarat că sînt pentru bere. Doar partizanul melanjului a făcut opinie separată.
— Eu nu voi influența libertatea voastră, zise prim-pretorul. Vă cer deci să rămîneți la convingerile voastre.
Ferească dumnezeu! Nimeni nu voia să audă de convingeri. Toți au afirmat că nu-și pot închipui cum de-au votat așa, căci de fapt nu sînt împotriva berei.
Așa s-au încheiat dezbaterile și politicienii istoviți au plecat la cafenea.
S-a băut mult, s-a cîntat, s-au ridicat toasturi pentru guvern și pentru popor și tîrziu, noaptea, s-au dus cu toții pe la casele lor.
Marea moartă (1/5)
În clipa cînd m-am așezat să scriu aceasta povestire, mi s-a ivit în fața ochilor chipul răposatei mele mătuși, așa cum era, sărmana, pe cînd trăia. Purta o bluză galbenă de calmuc[1], care nu-i venea tocmai bine. Parcă ar fi fost croită pentru altcineva. Avea o fustă scurtă din aceeași țesătură, șorț albastru cu flori galbene; papuci brodați cu galben. Pe cap, purta o basma de un galben închis. Mătușa avea chipul posomorît, palid, brăzdat de crețuri. În ochi i se citea o grijă deznădăjduită, neîntreruptă. Buzele ei subțiri, vineții, erau parcă pregătite mereu pentru plîns, cu toate că n-am văzut-o plîngînd pe răposată. În schimb ofta mereu, se văieta și mormăia. Era urmărită de o presimțire rea, pe care o vedea la orice pas. Era puțin adusă de spate, avea pieptul îngust, slăbuț; ținea totdeauna palmele vîrîte în brîu. Umbla prin casă și prin curte, observind cele mai neînsemnate lucruri. Vedea în orice o primejdie. Chiar și-ntr-o piatră obișnuită din curte, presimțea un dușman.
„Vai!… O să se împiedice copilul, o să cadă cu capul de piatră și-o să-și spargă capul!“ bodogănea ea îngrijorată apoi lua piatra șo o scotea repede din curte.
Cînd ne așezam la masă, îmi spunea:
„Mănîncă încet, să nu-nghiți vreun os ca-ți taie mațele.“
Cînd cineva de-al casei pleca undeva călare, ea, cu palmele în brîu, îl petrecea văicărindu-se:
„Vaai! Bagă de seamă! Să nu sară cumva diavolul ăsta de cal. Să nu te trîntească!“
Dacă plecau cu căruța, ea și atunci prevestea sute de nenorociri, pe care le înșira bodogănind după obiceiul ei:
„Vaaai! o s-o ia calul într-o parte și-o să răstoarne căruța în vreo groapă!… Fii cu luare aminte, că altfel cine știe unde îți rămîn oasele!“ Cînd lua copilul un băț în mină, începea de îndată să mormăie: „O să cadă cu bățul și bățul e ascuțit, o să-și scoată ochii.“ Voia să plece unul de-ai casei la scăldat, mătușa, cu un ceas înainte, începea să șuiere prin unghere: „O fi vreo groapă în fundul rîului. Dacă aluneci? O să fie vai și amar! Da’ nu mai scapi. Aoleu!… Apa e mai primejdioasă ca focul. Te duci la fund și te îneci într-o clipită.“ De multe ori cînd eram copil, îmi amintesc, stăteam cuminte în fața casei. Deodată se ivea mătușa și începea se văicărească : „Vaaai!… Ia te uită la el unde stă! Dacă se desprinde o țiglă și-ți cade drept în cap, pe loc te omoară.“ Mă trimitea cîteodată la băcănia din sat. Prăvălia era chiar în fata casei noastre. Trebuia să cumpăr de cinci bani sare sau piper. Dar mai înainte să plec, îmi dădea în treacăt cîteva sfaturi înțelepte, cum să mă feresc: „Bagă de seamă la treptele alea și cînd mergi nu căsca gura, uită-te pe unde calci. Nu cumva să te împiedici și să cazi mort pe loc!… Bagă de seamă, turcul ăsta (așa i se spunea băcanului, care de altfel era un om foarte de treabă, numai că o dată ne-a prins porcul în curtea lui și l-a bătut cu o bîtă, pentru că îi stricase grădina) să nu cumva să-ți dea ceva să mănînci. Pune otravă și mori ca un pui de curcă.“ Și orice ar fi făcut omul sau chiar dacă nu făcea nimic, în toate, răposata și buna mea mătușă trebuia să vadă o primejdie. Dacă dormeai — vai! de beai apă — vaaai!… De stăteai jos liniștit — vaaai! de mergeai, același cuvînt prevestitor de rele — vaaai!
Într-o duminică, unchiul dădea să plece la biserică.
— Vaaai! făcu mătușa cu mîinile în brîu.
— Ge-i cu tine, femeie? o întrebă unchiul.
— Vaaai! răspunse ea.
— Doar biserica nu-i război, ce mă tot bocești și mă privești de parcă m-ai petrece la spînzurătoare și nu la lăcașul domnului!
Mătușa bombăni ceva după obiceiul ei și, tinînd palmele vîrîte în brîu, se uita la unchi-meu cu o privire plină de prevestiri rele, aproape deznădăjduită șl, în Ioc de răspuns, oftă adînc, cu amărăciune.
— Ce ai, femeie, ai înnebunit?
— Să nu iasă vreun haiduc din pădure și să bage cuțitul în tine! rosti mătușa-mea, adunîndu-și toate puterile să vorbească, dar neizbutind decît să șoptească. Totdeauna vorbea ea așa în bobote. Dumnezeu s-o ierte!
— Ce fel de haiduc ziua-n amiaza mare, cînd prin părțile noastre, de cînd mă știu, nu s-au pomenit haiduci nici noaptea?!
— Nu se întîmplă totdeauna la fel… Te prinde, te tîrăște în pădure și te jupoaie ca pe un țap… Vaaai!
Unchiul, săracul, mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, se închină cu mîna stîngă, apoi ieși supărat. Mătușa băgă mîinile în brîu, privi în urma iui cu groază și șopti după obiceiul ei:
— Or să-l înjunghie ca pe un miel!… Vaaai!
Da, așa era buna și înțeleaptă mea mătușă. Acum cînd scriu toate acestea, parcă o văd și parcă îi aud bodogăneala ei prevestitoare de rele.
Dacă ar trăi și azi, sărmana, ar vedea, cu o deznădejde neprefăcutâ, mii de primejdii în povestirea mea: în fiecare propozițiune, în fiecare cuvînt, în fiecare literă. Parcă o aud prevestindu-mi răul și bombănind încet cu vocea ei bine cunoscută:
„Vaaai!… O să vină jandarmul, să te aresteze îndată!…“
„Vaaai!… te arestează!“ ar fi spus răposata mea mătușă.
E frumos să-ți amintești de oamenii apropiați și dragi, care azi nu mai sînt în viață! Dar la urma urmei, cum mi-a spus cineva, ce legătură e între răposata mea mătușă și această povestire?
Sincer vorbind și eu mă întreb: la naiba, ce legătură poate fi între răposată și toată povestirea asta? Totuși, există una. Așa cum este între Parlament și Senat. Dar, dacă trebuie, hai fie. Cine oare s-ar putea întreba daca faptele au vreo legătură și un sens? Doar la noi, slava domnului, ca nicăieri în altă parte, este un bun obicei de a se face totul anapoda, așa cum nu trebuie, fără sens și logică. Atunci de ce să fiu eu mai cu moț în această țară, unde toate sînt lipsite de sens, și să-mi închipui că, povestirea mea poate avea vreun sens. Cînd avem o soartă așa de minunată, pentru ce să nu spunem : „hai, fie cum o fi, ce mai stai la gînduri, pornește“.
„Vaaai!“ vorba mătușii.
—
Daca omul s-ar gîndi mai bine (dacă, bine-înțeles, există oameni care se ocupă cu un astfel de sport primejdios), ar trebui s-o considere pe răposata mea mătușă o personalitate.
Vedeți ce trăsnaie mi-a trecut prin cap!
Insă fie ce-o fi, trebuie să mărturisesc ce-mi stă pe suflet că „mult iubita și năpăstuita noastră țară“ seamănă leit cu răposata mea mătușă.
Inainte de a merge la școală, pe cînd eram de-o șchioapă, m-a educat biata mătușă, ca orice femeie înțeleaptă, fără bătaie. Mai tîrziu m-am dus la școală. Incepînd din clasele primare și pînă în cele superioare, exista un program minunat. Și astăzi încă, eu tot cred că mătușă-mea trebuie să fi făcut parte, săraca, din consiliul de conducere al școlii, unde, sînt convins, a avut o mare influență. Căci școala a continuat să mă educe ca și mătușa, însă ceva mai temeinic, folosind și bătaia.
La școală, de ce să nu recunosc, mi-a fost mult mai greu decît lîngă mătușă-mea. Încă de la alfabet, au început să curgă povețele de bună purtare.
„Copilul cuminte pleacă de la școală de-a dreptul acasă. Merge liniștit, se uită bine pe unde calcă și nu privește nici în dreapta, nici în stînga. Cînd intră în casă, sărută mîna celor mari, își orînduiește cărțile și se așază cuminte la locul lui.“
„Cînd pleacă spre școală, copilul cuminte merge liniștit, se uită unde calcă și îndată ce intră în clasă își așază cărțile și stă cuminte la locul său. Mîinile și le pune pe bancă.“
Iată un băiețaș: e cuminte, liniștit, delicat. În mîna dreaptă ține cărțile, stînga e lipită de șold. Are chipul senin, privește înainte cu atenție. Figura lui a căpătat o expresie cam caraghioasă. Calcă cu băgare de seamă, măsurat, mai bine zis face pași exacți, la centimetru, și nu se uită nici în dreapta, nici în stînga, deși pe lingă el troc din toate părțile atîția oameni. Nici un obiect nu-i atrage atenția — și nici n-ar putea s-o facă. Tot așa merg și ceilalți copii; e plină strada de ei, dar ei nu se văd unul pe altul. Intră în școală aproape fără să se audă, se așază fiecare la locul lui, își pun mîinile pe bancă și stau atît de liniștiți și nemișcați de parcă stau în fața fotografului. Sînt foarte atenți la fiecare cuvînt al învățătorului. De la școală pleacă acasă tot așa de disciplinați. Așa am fi arătat noi dacă am fi fost copii foarte cuminți. Mătușii îi plăceau mult aceste reguli de purtare. Noi însă nu izbuteam să ne conducem chiar exact după ele. Fiecare dintre noi greșea — unii mai puțin, alții mai mult, și de aceea învățătorul, om cu socoteală, ne pedepsea — pe unii mai puțin, pe alții mai mult.
— Domnule, vă rog, el a alergat pe drum!
— Să stea în genunchi, hotăra învățătorul.
— Domnule, vă rog, băiatul acesta se uită pe geam!
— Să stea în genunchi!
— Domnule, vă rog, el a vorbit!
Poc o palmă.
— Domnule, vă rog, acesta a sărit prin clasă!
— Să rămînă la arest!
— Domnule, vă rog, acela a cîntat!
O altă palmă.
— Domnule, vă rog, să vedeți, el s-a jucat cu mingea!
— Să stea în picioare!
Bătrînul și bunul nostru învățător era atent și veghea cu ochiul neobosit ca nu cumva să facem ceva neprevăzut în program. Pe lingă palma lui care vorbea răsunător, folosea și lectura scrisă pentru tineret. Aici erau de toate: un fel de Floare culeasă de cutare și cutare, apoi Un buchet de flori, cules de cutare și cutare pentru iubiții copii. Numai titluri frumoase și conținut instructiv, sănătos:
„A fost odată un copil neastîmpărat, care s-a urcat într-un copac. Dar el a alunecat, a căzut din copac și și-a rupt piciorul. Și așa a rămas toată viața șchiop.“
„A fost odată un copil neascultător. El nu urma povețele bune. O dată a alergat pe stradă a transpirat tare, l-a prins un vînt rece, a răcit și a căzut la pat grav bolnav. Sărmana lui mamă a vegheat și a plînș nopți în șir la căpătîiul lui. După o boală îndelungată, copilul neascultător a murit, întristîndu-i asțfel pe bunii lui părinți. Copiii cuminți nu fac astfel de fapte.“
„Un alt copil neastîmpărat hoinărea tot timpul pe stradă. La el s-a repezit un animal sălbatic, fioros și l-a sfîșiat.“
După fiecare istorioară citită, învățătorul explica morala.
— Ce-am citit acum? întreba el.
— Noi am citit cum a fost odată un băiat neascultător, care se plimba tot timpul pe stradă și cum s-a repezit la el un animal sălbatic și l-a sfîșiat.
— Ce ne învață această povestire?
— Această povestire ne învață că nu trebuie să ne plimbăm pe stradă.
— Așa este.
— Dar cum este copilul care s-a plimbat?
— Este un băiat neastîmpărat și rău.
— Dar copiii buni ce fac?
— Copiii buni nu se plimbă, de aceea pe el îi iubesc părinții și învățătorul.
— Foarte bine.
„A mai fost odată un copil care stătea în odaie și privea pe geam. Un alt copil a tras cu prăștia într-un porumbel, dar nu l-a nimerit. Porumbelul a zburat vesel, dar piatra a lovit geamul și l-a spart. Copilul care stătea și privea pe geam a fost lovit în ochi și-a rămas chior pe viață.“
— Cum este copilul care stătea în cameră la geam?
— E un copil neascultător și rău.
— Ce ne învață povestirea?
— Povestirea ne învață că nu trebuie să stăm la geam, pentru că așa fac numai copiii răi și neascultători.
— Dar ce fac copiii buni?
— Copiii buni nu stau în odăi unde sînt ferestre!
Fiecare istorioară era frumos explicată și din ea se desprindea morala folositoare pentru copiii buni și ascultători.
Copiii buni nu merg, nu aleargă, nu vorbesc, se urcă în copaci, nu mănîncă fructe, nu beau apă rece, nu se duc în pădure, nu se scaldă și — cîte și mai cîte. În sfîrșit, eram copleșiți de asemenea morală înțeleaptă și folositoare. Cîteodată ne luam la întrecere, să vedem care va sta mai mult timp nemișcat. Toți eram, mai mult sau mai puțin, copii buni, cuminți și ascultam povețele celor mari.
[1] Țesătură de lină, păroasă (n. r.).
Conducătorul (3/3)
Așa a trecut prima zi, așa au trecut încă vreo cîteva zile. Nimic de seamă, numai piedici mărunte: au mai nimerit într-un șanț, au căzut într-o groapă, au intrat în alți mărăcini, unii s-au mai lovit în vreo rădăcină, alții și-au mai frînt un picior sau o mînă, cîțiva și-sa spart capetele, însă oamenii îndurau toate fără să crîcnească. Unii dintre bătrîni — e adevărat — s-au prăpădit, dar erau prea bătrîni. „Ar fi murit ei chiar dacă stăteau acasă, darmite pe drum“, spunea cîte unul, spre a le da încredere celorlalți. S-au mai prăpădit și cîțiva copii mai mici de doi ani, dar părinții se mîngîiau, spunînd că de, așa a vrut dumnezeu. Durerea părinților n-a fost mare, căci copiii erau nevîrstnici: „Nu-i cine știe ce nenorocire! Să te ferească dumnezeu să-ți moară copiii cînd au ajuns la vîrsta măritișului, sau însurătorii! Dacă stai și judeci nu prea ai de ce plînge!“ căuta să-i liniștească același glas. Mulți șchiopătau, se împleticeau. Unii își înfășuraseră capetele în basmale. Și-au pus oblojeli reci la cucuie. Alții aveau mîinile înfășurate în cîrpe. Toți erau loviți și zgîriați, aveau hainele numai zdrențe. Totuși mergeau înainte plini de speranță. Toate le-ar fi îndurat ușor, dar foamea îi chinuia amarnic. Doar nădejdea îi împingea mereu înainte.
Într-o zi se petrecu ceva neobișnuit.
Conducătorul mergea înainte, în jurul lui cei mai îndrăzneți. (Mai puțin doi. Nu se știa unde erau. Se spunea că au trădat și au fugit. O dată, unul care cuvînta mereu în fața oamenilor a amintit despre trădarea lor rușinoasă. Vreo cîțiva spuneau însă că ei s-au prăpădit pe drum. Dar aceștia tăceau, să nu-i sperie pe ceilalți.). După garda conducătorului se înșira convoiul. Deodată apăru în fața lor o rîpă stîncoasă grozav de adîncă, un abis. Pereții erau atît de abrupți, încît nimeni n-a îndrăznit să facă un pas mai departe. S-au oprit deodată și curajoșii au privit spre conducător. Cu capul plecat, încruntat și îngîndurat, el tăcea și pășea înainte, lovind cu toiagul, ba în dreapta, ba în stînga, după obicei. Nu privea pe nimeni, nu spunea nimic, pe fața tui nici o schimbare, nici o umbră de teamă. Se apropia de prăpastie. Chiar și cei mai curajoși dintre curajoși au pălit, însă nimeni n-a îndrăznit să-i atragă luarea aminte înțeleptului și neînfricatului conducător. Încă doi pași și conducătorul era pe marginea prăpastie!. Cu ochii. holbați, cuprinși de frica morții, toți au înlemnit. Tocmai cînd cei curajoși voiau să-l apuce, să-l tragă din gura prăpastiei, conducătorul mai făcu doi pași iuți și se prăvăli în abis.
S-a iscat o învălmășeală nemaipomenită. Ți-pete, strigăte. Groaza a pus stăpînire pe toți.
— Stați, încotro ați apucat-o, fraților! Oare așa ne ținem cuvîntui dat? Trebuie să mergem înainte după acest om înțelept. El știe ce face. Nu-i nebun să se arunce în prăpastie. Înainte după el! Poate este ultima primejdie din drumul nostru. Cine știe, poate aici sau dincolo de prăpastie e un pămînt minunat, roditor, hărăzit nouă de dumnezeu. Numai să mergem înainte, fără jertfe doar nu se face nimic! Așa glăsui acel om și făcu vreo doi pași și se aruncă înainte, pierind în prăpastie. A fost urmat de cei mai curajoși, iar după ei s-au repezit cu toții în hău.
Din groaznica prăpastie se auzeau gemete, plînsete, suspine. Puteai jura că în hăul acela nu va rămîne nimeni viu, darmite întreg și sănătos. Însă viața omului e tare. Conducătorul a avut noroc. În timpul căderii s-a agățat, nu se știe cum, de o tufă și n-a pățit nimic. S-a cățărat încetul cu încetul și a ajuns pe buza prăpastiei. În timp ce jos se auzeau plînsete, gemete și strigăte jalnice, el stătea nemișcat. Tăcea și gîndea. Cei de jos, loviți și supărați, începură să-l blesteme, să-l suduie, dar el nu-i băga în seamă.
Unii s-au rostogolit agățîndu-se printr-o minune, în cîte-un copac. Au ieșit cu greu din prăpastie. Unul și-a frînt piciorul, altul mîna, v unul și-a spart capul. Erau plini de sînge. Nici unul din oamenii aceia n-a ieșit nevătămat din hău. Conducătorul însă, nld măcar nu se zgîriase! Toți il priveau cu asprime, chioriș, dar el stătea nemișcat, cu capul în jos, încruntat. Tăcea ți gîndea, ca orice înțelept.
—
A mai trecut un timp. Numărul drumeților în-drăzneți scădea mereu. În fiecare zi pierea unul cîte unul. Cîțiva au pierdut orice nădejde, s-au lăsat păgubași și s-au întors la vatra lor.
Din toți acei țărani care plecaseră să afle un pămînt roditor, mai rămăseseră doar vreo două-zeci. Pe fețele lor trase, palide, se putea citi deznădejdea și nesiguranța. Nimeni nu mai spunea nimic. Tăceau ca și conducătorul. Într-o muțenie grea, mergeau împleticindu-se. Chiar și omul acela cu suflet înflăcărat, care îi încuraja mereu, clătina din cap cu desperare. Amarnic era drumul!
În fiecare zi numărul lor scădea mereu. Erau numai zece călători, fără nădejde, cu chipuri răvășite. Ear, în loc de vorbe scoteau gemete.
Păreau arătări, nu oameni. Mergeau sprijinindu-se in bețe, cu mîinile înfășurate în basmale legate pe după gît, cu capetele oblojite în cîrpe. Erau vlăguiți, fără voință, însîngerați.
Și cei mai îndrăzneți și mai tari dintre ei își pierduseră încrederea. Totuși mergeau înainte, dar se mișcau de parcă dormeau, cu mari sforțări. N-aveau incotro, nu se mai puteau întoarce. Puteau ei oare, după atîtea jertfe să renunțe la visul lor?
—
Se întunecase. Cum se tîrîiau așa sprijinindu-se în bețe, conducătorul pieri deodată din fața lor. Au mai făcut vreo doi pași și s-au pră-vălit și ei într-o rîpă.
— Aoleo, piciorul… Aoleo, măicuță, mîna mea… Aoleo! Aoleo! Din cînd în cînd însă se auzeau scrîșnete și suduieli. Suduiau pe mîndrul lor conducător.
Cînd se lumină de ziuă, conducătorul stătea tot așa cum îl găsiseră în ziua cînd și-l aleseseră. Pe fața lui nici o schimbare.
Din rîpă ieși vorbitorul acela înflăcărat, iar după el încă doi inși. Schilodiți și însîngerați, priviră în jurul lor. Cîți au mai rămas? Erau numai trei. Atunci fură cuprinși de groază și deznădejde. Erau într-un loc necunoscut. Munți, stînci, prăpăstii. Cale bătătorită nicăieri. Acum două zile mergeau pe drum bun, dar îl părăsiseră… Așa a vrut conducătorul… Cei trei rămași în viață se gîndeau la toți cei care pieriseră în drumul acela groaznic. Sufletele lor erau cuprinse de o nesfîrșită silă. Nu mai simțeau durerea trupurilor lor schilodite. Își vedeau pieirea.
Omul acela atît de înflăcărat înainte se apropie de conducător și îl întrebă cu o voce slabă, tremurîndă, plină de durere:
— Încotro mergem?
Conducătorul tăcea.
— Încotro ne îndrepți și unde ne-ai adus? Ne-am încredințat ție toți, cu familiile noastre, am plecat după tine lăsîndu-ne casele și mormintele părinților și moșilor noștri! Voiam să scăpăm de pieire, și tu ne-ai dus la pieire. Două sute de familii te-au urmat. Acum numără să vezi cîți au mai rămas!
— Cum nu sînteți toți? întrebă conducătorul fără să ridice capul.
— Mai mă întrebi?! Ridică-ți capul, privește și numără cîți dintre noi au mai rămas la capătul ăstui drum nenorocit! Privește-ne cum arătăm noi cîți am mai rămas. Mai bine am fi murit, decît să trăim așa, schilozi.
— Nu pot să privesc!
— De ce?
— Sînt orb!
Cei trei au rămas nemișcați, uluiți.
Unul din ei abia a putut întreba:
— Nu cumva ți-ai pierdut vederea în timpul călătoriei?
— M-am născut orb.
Deznădăjduiți, și-au. lăsat capetele în jos.
Vîntul de toamnă sufla amarnic ducînd cu el în vîrțejuri, frunze îngălbenite. Pe crestele munților se lăsa ceața. În văzduhul rece și umed se auzea în răstimpuri fîlfîitul corbilor și-un croncănit sinistru. Soarele era acoperit de nori vineți; ca niște valuri mînioase, norii se rostogoleau undeva departe.
Cei trei se priviră cu groază.
— Încotro s-o luăm acum, fraților? întrebă unul cu o voce ca din mormînt.
— Nu știm!
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
Stradia (8/12)
Mă gîndeam să mă duc la ministrul Instrucțiuni Publice, însă pînă la urmă am hotărit să-l vizitez pe ministrul de Război. Voiam să știu cum vede el ultimele evenimente. L-am vizitat în aceeași zi.
Ministrul de Război era un omuleț mărunt, cu pieptul scobit, cu mîini subțiri. Înainte de a mă primi își sfîrși rugăciunea.
În biroul lui se simțea, ca într-o biserică, miros de smirnă și tămîie, iar pe birou erau o mulțime de cărți bisericești vechi, scorojite.
La început, am crezut că am greșit și am intrat în altă clădire, însă uniforma de ofițer superior ce o purta domnul ministru m-a liniștit.
— Nu vă supărați, domnule — îmi spuse el blînd, cu o voce firavă — dar chiar acum mi-am terminat rugăciunea zilnică. O fac totdeauna înainte de a mă așeza la lucru. Mai ales acum, după evenimentele nefericite din sudul țării, rugăciunea este și mai binevenită.
— Dacă ei își vor continua atacurile, s-ar putea ajunge la război? l-am întrebat curios.
— A, nu! Nu-i nici un pericol.
— Dar eu, domnule ministru, consider că-i un pericol. Anuții omoară oameni și cotropesc zilnic cîte o altă regiune a tării dumneavoastră!
— Omoară, asta-i adevărat; dar noi nu puiem fi atît de lipsiți de cultură, atît de sălbatici ca… E frig — se strîmbă el — părcă-i curent. Le spun nenorociților ăștia de ușieri că temperatura din camera mea trebuie să fie totdeauna de șaisprezece grade și jumătate, și ei nimic… Așa devie domnul ministru de la discuția începută și sună să vină ușierul.
Ușierul intră și se închină, zornăindu-și medaliile de pe piept.
— Da’ nu v-am spus, pentru numele lui dumnezeu, că în cabinetul meu temperatura să fie constantă, de șaisprezece grade jumătate? Acum iar e frig, e curent, pur și simplu îngheață omul aici!
— Excelență, dar termometrul e la plus optsprezece grade! arătă ușierul respectuos și se înclină.
— Atunci e bine, zise ministrul mulțumit de răspuns. Poți pleca.
Ușierul se înclină iarăși adine și părăsi încăperea.
— Totdeauna primăvara temperatura asta îmi dă multă bătaie de cap. Temperatura, pentru armată, e un lucru important. Dacă temperatura nu-i așa cum trebuie, armata nu valorează nimic! Azi dimineață am lucrat neîntrerupt la un ordin către toate comandamentele. Ascultați-l și dumneavoastră:
„Deoarece în ultimul timp atacurile anuților în regiunile sudice ale țării noastre sînt tot mai dese, ordon ca ostășii să se roage împreună, sub comandă, bunului dumnezeu pentru salvarea dragii și iubitei noastre patrii, udată de sîngele vitejilor noștri înaintași. Rugăciunea va fi condusă de preotul militar. La sfîrșitul rugăciunii se va adăuga: „Fie ca pe bunii, pașnicii și drepții cetățeni, care au căzut jertfă atacului sălbatic al anuților, dumnezeu milostivul să-i așeze în rai! Dumnezeu să le ierte sufletele lor drepte și patriotice, ușoară să le, fie țărîna Stradiei pe care au iubit-o sincer și cu căldură! Slavă lor!“ Aceste cuvinte trebuie să le rostească toți soldații și gradații în cor; dar să le rostească cu o voce evlavioasă, smerită, apoi toți să ia poziția de drepți, să ridice capetele cu mîndrie, așa cum le stă bine curajoșilor fii ai țării noastre și, în sunetul trîmbițelor și în bătaia tobelor, să strige tare de trei ori: „Trăiască Stradia, jos cu anuții!“ Totul trebuie să se desfășoare cu grijă și frumos, deoarece de aceasta depinde binele patriei noastre. După ce toate acestea se vor efectua în liniște, cîteva companii cu drapele vor defila victorioase pe străzi, în sunetele marșurilor războinice. Ostașii trebuie să calce tare pe caldarîm, viguros; la fiecare pas să li se zdruncine creierii în cap. Datorită urgenței, ordinele acestea trebuiesc executate imediat. Despre executare se va raporta amănunțit. Totodată ordon cu cea mai mare severitate, să se dea o atenție deosebită temperaturii din cazărmi, condiție esențială pentru dezvoltarea armatei.“
— În orice caz — am îndrăznit eu să spun — ordinul va avea efect dacă va ajunge la timp!
— Trebuia să mă grăbesc și slavă domnului, ordinul a fost bătut la telegraf cu o oră înainte de sosirea dumneavoastră. Dacă n-aș fi dat zor să-l trimit la timp, s-ar fi putut petrece o mulțime de fapte rele, neplăcute.
— Aveți dreptate, aprobai eu așa, ca să spun ceva, cu toate că habar n-aveam ce fel de fapte rele s-ar ii putut întîmpla.
— Dacă eu, ca ministru de Război, n-aș fi procedat așa, s-ar fi putut întîmpla ca vreunul dintre comandanții din sudul țării să folosească armata, să vină în ajutorul cetățenilor noștri și să verse sînge anuț. Toți ofițerii noștri cred că asta ar fi metoda cea mai bună, dar ei nu vor să mediteze mai adînc asupra problemei. Mai întîi și întîi, noi, guvernul actual, dorim o politică externă evlavioasă. Noi nu vrem să fim neoameni față de dușmani. Dar pentru că ei au o atitudine atît de sălbatică față de noi, astu le-o va plăti dumnezeu prin chinuri veșnice, in focul iadului. Le vor scrîșni măselele de durere! Și-acuma a doua chestiune, tot atît de importantă, dragul meu domn: actualul guvern nu este sprijinit de popor. Așa că armata ne este necesară, mai ales pentru treburile politicii interne. De pildă, dacă vreo comună oarecare se găsește în mîinile opoziționiștilor, atunci folosim forța armată și pedepsim pe trădătorii acestei chinuite țări. În felul acesta dăm puterea legală unui om de-al nostru.
Cum pe domnul ministru îl apucă tușea îi luai vorba din gură.
— Toate sînt bune, dar dacă cetele anuților își vor intensifica acțiunile?
— Ei, atunci vom lua și noi măsuri mai serioase.
— Domnule ministru, dacă îmi dați voie să întreb, ce s-ar face în acest caz?
— S-ar lua cele mai serioase măsuri, dar cu tact, înțelepte, bine gîndite. În primul rînd am da ordin ca în țară cetățenii să protesteze energic. Dacă nici asta nu ar ajuta, atunci, se înțelege că imediat, fără să pierdem nici o clipă, am înființa un mare ziar cu tendință exclusiv patriotică. Într-un asemenea ziar am publica o serie de articole vehemente și chiar înțepătoare împotriva anuților. Dar să ne ferească domnul de așa nenorocire.
Apoi ministrul de Război lăsă capul în jos cu smerenie și începu să se închine, murmurînd cu buzele lui palide, supte, rugăciuni fierbinți.
În clipa aceea m-a cuprins și pe mine un simțămînt de evlavie. Ca și domnul ministru, am început să mă închin. Însă în timp ce făceam crucile acelea mari mă frămîntau niște gînduri:
„Ciudată țară!… Acolo mor oameni și ministrul de Război face rugăciuni și se gîndește la înființarea unui ziar patriotic! Armata lor este și disciplinată, și curajoasă. S-a dovedit în atîtea războaie. De ce oare nu trimite o unitate la graniță să înlăture primejdia pricinuită de cetele anuților?“
— Probabil că pe dumneavoastră vă miră acest plan al meu, domnule? îmi întrerupse mi¬nistrul gîndurile.
— Într-adevăr mă miră! am mărturisit fără să vreau, deși de îndată am regretat această replică nesăbuită.
— Dumneavoastră, dragul meu domn, nu înțelegeți destul de bine problema. Aici principalul nu este să salvezi țara, ci să salvezi cît mai mult timp cabinetul. Cabinetul precedent a stat la putere o lună de zile, iar noi după două-trei săptămîni să cădem atît de rușinos?! Sîntem într-o primejdie neîncetată și noi, se înțelege, trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne menține cît mai mult.
— Și ce faceți?
— Facem ceea ce s-a făcut și pînă acum! Am trîntit cîte ceva cu totul neașteptat, am hotărît în fiecare zi o sărbătoare, iar acum, cînd lucrurile stau prost, trebuie să organizăm neapărat un complot. E un lucru ușor în țara noastră. Și, ceea ce este mai important, lumea s-a deprins cu sistemul ăsta. Cu toate că este dusă de nas orbește, ea se întreabă cu mirare: „Cum? Nici un complot încă?“ Liniștea asta aparentă se menține numai cîteva zile, mai mult ca un mijloc de combatere a opoziției. Armata este deci necesară pentru surprize, pentru sărbători, comploturi. Sînt atîtea treburi interne. Dacă acolo mor oameni, asta este o chestiune secundară, domnul meu! Pentru mine e important să rezolv mai întîi problemele folositoare țării și nu să mă ocup de o tîmpenie, să mă bat cu anuții. Părerea dumneavoastră în această chestiune, după cum se pare, nu este nouă. Tot așa, din păcate, gîndesc și ofițerii din armata noastră. Dar noi, membrii actualului cabinet, privim lucrurile mult mai în adîncime, mai lucid!
— Dar cum oare, armata este ea mai necesară aici decît la hotare, să apere țara, să apere familiile acelea din sud care sîngerează din cauza actelor de violență ale străinilor? Doar oamenii din ținutul acela, domnule ministru, își trimit la oaste fiii lor, îi trimit cu bucurie, căci văd în armată pavăza lor. Am rostit aceste cuvinte pe un ton supărat și mi-a părut rău, dar de, îi vine omului cîteodată să zică una, de parcă l-ar împinge diavolul.
— Credeți, domnule, că armata n-are îndatoriri mai importante? îmi răspunse ministrul cu o voce abia auzită, clătinînd din cap cu tristețe. Apoi mă măsură din cap pînă-n picioare disprețuitor.
— Credeți oare? repetă el cu un oftat plin de durere.
— Dar, vă rog… bîiguii eu, încercînd să mă scuz. Nu știu de fapt, ce voiam să spun… Atunci ministrul m-a întrerupt. Cu vocea puternică, demn, m-a întrebat:
— Dar parăzile?
— Ce fel de parăzi?
— Cum, ce întrebare-i asta? Parăzile! E un lucru de o deosebită însemnătate pentru țară! se supără puțin, smeritul și evlaviosul domn ministru.
— Scuzați-mă, asta n-am știut-o.
— N-ați știut-o?!… Dar nu v-am spus adineauri că datorită diferitelor surprize, în țară trebuie să fie sărbători și parăzi? Cum s-ar putea face toate astea fără armată? Pentru armată, obiectivele principale sînt sărbătorile și parăzile. Ne pot ataca cetele dușmanului, atacurile lor sînt fleacuri. Principalul e ca noi să mărșăluim pe stradă în sunete de trîmbițe. Dacă pericolul ce amenință țara s-ar agrava prin alte atacuri dinafară, atunci, desigur, că și stimatul meu coleg, ministrul Afacerilor Străine va începe să se ocupe de anuți, bineînțeles dacă nu va fi ocupat cu treburi familiale. El, săracul, are o mulțime de copii, însă statul se îngrijește de cetățenii săi merituoși. Băieții lui, știți, învață foarte prost și ce se putea face altceva decît ca statul să le poarte de griji? Așa-i drept! Și de fetele lui se îngrijește statul; li se pregătește zestrea pe cheltuiala statului. Un tînăr din orașul nostru se va căsători cu una din fiicele ministrului. Tînărul va avea o slujbă bună, pe care altfel, se înțelege, n-ar putea-o căpăta niciodată.
— E frumos cînd sînt apreciate meritele cetățenilor! zisei eu.
— La noi așa se întîmplă pretutindeni! N-avem egal în lume! Oricare-ar fi ministrul, fie el bun ori rău, totdeauna statul mărinimos se îngrijește de familia lui. Eu n-am copii, dar statul o va trimite pe cumnata mea să învețe pictura.
— Are talent cumnata dumneavoastră?
— Pînă acum ea n-a pictat nimic… Dar cine știe, poate că va avea succes. Cu ea va merge și cumnatul meu. Și lui îi poartă statul de grijă. E un om foarte serios șt destoinic. Ne punem mari speranțe în el.
— E o pereche tînără?
— Tineri încă! Cumnatul meu are șaizeci, iar cumnata numai vreo cincizeci și patru de ani.
— În orice caz, cumnatul dumneavoastră se ocupă de știință….
— Eh, asta se-nțelege! De altfel el e precupeț, dar în orele libere citește cui plăcere romane. Ziarele, cum se spune, le mănîncă! Urmărește toate ziarele noastre și pînă acum a citit diferite foiletoane, vreo douăzeci de romane și cîte altele. Pe el l-am trimis să studieze geologia.
Domnul miniștru tăcu și începu să se gîndească la ceva. Număra mătăniile care-i atîrnau de sabie.
— Ați pomenit de surprize, domnule ministru, îi amintii de discuția începută, pentru că nu prea mă interesau cumnatul și cumnata lui.
— Da, da, aveți dreptate, am deviat puțin de la discuție. Aha! Am organizat o surpriză de-o nemaipomenită însemnătate politică.
— Va fi desigur o surpriză pregătită… în secret? Despre ea nu va ști nimeni înainte de a se produce?
— De ce nu, mă rog? Este cunoscută de popor. Oamenii se pregătesc de sărbătoare și așteaptă cu nerăbdare evenimentul.
— Va fi o mare bucurie pentru țara dumneavoastră?
— Rară bucurie! Poporul nu mai poate de bucurie și felicită de pe acum guvernul pentru politica lui înțeleaptă, patriotică. Nu se mai vorbește și nu se mai scrie nimic în țara noastră, decît despre mult așteptatul eveniment.
— Dar dumneavoastră, ați pregătit bineînțeles totul ca un astfel de eveniment fericit să se producă inevitabil?
— La asta încă nu ne-am gîndit serios, dar nu este imposibil. Dumneavoastră, desigur, cunoașteți acea povestire străveche, care spune că într-o țară stăpînirea a adus la cunoștința poporului nemulțumit că va veni marele Geniu, un adevărat Mesia în carne și oase. Se spunea că el va scăpa țara de datorii, de cîrmuirea rea și de toate relele și nenorocirile, și va călăuzi poporul spre o fericire nemaipomenită. Poporul, nemulțumit de cîrmuitorii țării și de stapînire, se liniști la aflarea acestei vești și așa se porni veselia în țară. N-ați auzit niciodată de povestea asta veche?
— Nu! Dar este foarte interesantă! Spuneți-mi vă rog ce-a fost mai departe?
— A urmat după cum vă povesteam bucurie, veselie în toată țara. S-a hotărît chiar, să se strîngă daruri și din ele să se ridice izbăvitorului palate neasemuite pe care să stea scris: „Marelui Geniu și izbăvitor din partea poporului“. Toate au fost pregătite într-un timp scurt. Se aștepta numai să vină Mesia. Poporul alesese și numele izbăvitorului său.
Domnul ministru se opri, luă din nou mătăniile și începu să le numere tacticos una cîte una.
— Și Mesia a apărut?
— Nu.
— De fel?
— Chiar de fel, răspunse nepăsător ministrul. Părea că spune povestea fără nici un chef.
— De ce?
— Cine știe!
— Și nici nu s-a întîmplat ceva deosebit?
— Nimic.
— Interesant!
— În loc să vină Mesia, în anul ăla a căzut o grindină grozavă și a prăpădit recolta țării! spuse ministrul uitîndu-se smerit la mătăniile lui de chihlimbar.
— Dar poporul ce-a făcut? am întrebat curios.
— Care popor?
— Poporul din țara despre care vorbește acea minunată poveste?
— Nimic!
— Chiar nimic?
— Ce putea să facă?… Poporul tot popor rămîne!
— Asta-i nemaipomenit! m-am mirat eu.
— Eh! Dacă vreți să vă spun pe șleau, poporul era totuși nespus de fericit.
— Nespus de fericit?
— Se înțelege!
— Nu pricep! –
— Simplu… Poporul a trăit doar cîteva luni de bucurie și fericire. Nu?!
— Da, așa e! l-am aprobat. Eram rușinat pentru că n-am izbutit să înțeleg de la începul un lucru atît de simplu.
Apoi am mai discutat diferite chestiuni. Printre altele domnul ministru mi-a spus că în ziua cînd se va produce fericitei eveniment, în Stradia vor fi numiți alți optzeci de generali.
— Dar cîți aveți acum? am întrebat curios.
— Sînt destui, slavă domnului, pentru prestigiul țării. Închipuiți-vă însă cum va suna atunci: optzeci de generali într-o singură zi!
— E impunător!
— Se înțelege. Cel mm important lucru este să organizăm cît mai multe parăzi, să facem impresie.
Радоје Домановић 