Tag Archive | Politică

Razoamento dun boi serbio común

Neste mundo acontecen unha gran cantidade de marabillas, e como moitos din, o noso país está tan desbordado delas que xa o deixan de ser en certo punto. Aquí hai xente en postos moi altos que non pensan en absoluto e, como compensación, ou quizais por algunha outra razón, o boi dun campesiño común, sen diferenza con outros bois serbios, comezou a pensar. Deus sabe o que pasou para que este enxeñoso animal se atrevese a emprender un esforzo tan descarado, sobre todo porque se demostrou que en Serbia esta desafortunada ocupación só podería prexudicalo. Digamos entón que este pobre demo, con toda a súa inxenuidade, nin sequera sabía que este esforzo non era rendible na súa terra natal, polo que non lle atribuiremos ningunha particular valentía cívica. Pero aínda segue sendo un misterio por que un boi debería pensar, xa que non é votante, nin concelleiro, nin maxistrado, nin foi elixido deputado en ningunha asemblea bovina, nin sequera (se chegara a certa idade) a senador. E se a pobre alma algunha vez soñara en converterse en ministro de estado en calquera país bovino, debería saber que, pola contra, debería practicar como pensar o menos posible, como os excelentes ministros dalgúns países máis felices, aínda que o noso país tampouco ten tanta sorte neste aspecto. Ao final, por que deberíamos preocuparnos por que un boi en Serbia emprendeu tal esforzo aínda abandonado pola xente? Ademais, puido ocorrer que comezase a pensar só por algún instinto natural seu.

Entón, que clase de boi é? Un boi común que ten, como nos ensina a zooloxía, cabeza, corpo e membros, como todos os demais bois; tira un carro, pasta na herba, lambe sal, rumia e múa. Chámase Cincento.

Así é como comezou a pensar. Un día o seu dono axugounos a el e ao seu amigo, Tizón, para cargar uns postes roubados no carro e levalos á cidade para vendelos. Case inmediatamente ao entrar na cidade, vendeu os paus e logo desaxugou a Cincento e o seu compañeiro, enganchou a cadea que os unía ao xugo, lanzoulles un mando de herba e entrou alegremente nunha pequena taberna para refrescarse cunhas cuantas cuncas. Había unha feira na cidade, polo que homes, mulleres e nenos pasaban por todos os lados. Tizón, coñecido por outros bois como algo parvo, non mirou nada, en vez diso, ficou no xantar con toda seriedade, comeu a fartar, muou un pouco de puro gusto e logo deitouse, durmindo e rumiando docemente. Todas aquelas persoas que pasaban por alí non lle preocupaban. Só durmía e rumiaba tranquilamente (é unha mágoa que non sexa un ser humano, con todas estas predisposicións para unha carreira elevada). Pero Cincento non puido tomar nin un bocado. Os seus ollos soñadores e a triste expresión do seu rostro amosaban a primeira vista que se trataba dun pensador e dunha alma doce e impresionable. A xente, serbios, pasaban ó seu carón, orgullosos do seu glorioso pasado, do seu nome, da súa nación, mostrándose este orgullo no seu serio comportamento e ritmo. Cincento observou todo isto e a súa alma de súpeto foi consumida pola tristeza e a dor debido á tremenda inxustiza, e non puido deixar de sucumbir a unha emoción tan forte, súbita e poderosa; bramou triste, dolorosamente, coas bágoas nos ollos. E coa súa inmensa dor, Cincento comezou a pensar:

– De que están tan orgullosos o meu dono e os seus compatriotas serbios? Por que levan a cabeza tan alta e miran ao meu pobo con soberbio orgullo e desprezo? Están orgullosos da súa patria, orgullosos de que o destino misericordioso lles concedeu nacer aquí en Serbia. Miña nai paríume aquí tamén en Serbia, e Serbia non só é a miña terra natal, senón tamén a do meu pai, e os meus antepasados, como os seus; xuntos, chegaron a estas terras desde a vella patria eslava. E, sen embargo, ningún de nós nos sentimos orgullosos diso, só nos sentimos orgullosos da nosa capacidade para tirar unha carga máis pesada costa arriba; ata o día de hoxe, nunca un boi lle dixo a un boi alemán: “Que queres de min, son un boi serbio, a miña terra é o orgulloso país de Serbia, todos os meus antepasados ​​foron paridos aquí e aquí, nesta terra , están as tumbas dos meus antepasados.” Que Deus nos libre, nunca nos sentimos orgullosos diso, nunca se nos veu á cabeza e incluso están orgullosos de non pensalo. Estraño pobo!

Levado por estes pensamentos, o boi sacudiu tristemente a cabeza, a cinzarra do pescozo soando e o xugo crepitando. Tizón abriu os ollos, mirou ao seu amigo e berrou:

– Aí estás de novo con esa babecada túa! Come, parvo, engorda un pouco, mira como sobresaen as túas costelas; se fose bo pensar, a xente non nolo deixaría aos bois. De ningún xeito houbéramos tido tanta sorte!

Cincento mirou ao seu compañeiro con piedade, apartou a cabeza del e volveu a mergullarse nos seus pensamentos.

– Están orgullosos do seu glorioso pasado. Teñen o seu Campo de Kosovo, da Batalla de Kosovo. Gran cousa; os meus antepasados ​​non tiraban carros con comida e armamento xa daquela? Se non fose por nós, a xente tería que facelo ela mesma. Despois está o levantamento contra os turcos. Un esforzo grande e nobre, pero quen estaba alí nese momento? Foron estes panocos arrogantes, que se erguen orgullosos ante min coma se fose o seu mérito, quenes lograron o levantamento? Veña, tomemos ó meu dono como exemplo. Tamén el está moi orgulloso e presume do levantamento, especialmente co feito de que o seu bisavó morreu na guerra de liberación como un verdadeiro heroe. E é iso mérito do meu dono? O seu bisavó tiña dereito a estar orgulloso, pero el non; o seu bisavó morreu para que o meu dono, o seu descendente, fose libre. Entón, el é libre, e como usa a súa liberdade? Rouba os postes doutras persoas, senta no carro e eu teño que tirar tanto del como dos paus mentres durme cas rendas na man. Agora vendeu os seus madeiros, está bebendo licor, sen facer nada e sentíndose orgulloso do seu glorioso pasado. E cantos dos meus antepasados​ foron sacrificados no levantamento para alimentar aos loitadores? E non tiraron os meus devanceiros daquela época de armamentos, canóns, comida e munición? E, con todo, non nos enorgullecemos dos seus méritos porque non cambiamos; seguimos cumprindo hoxe co noso deber, tal e como fixeron os nosos antepasados, con paciencia e conciencia.

Están orgullosos do sufrimento dos seus antepasados ​​e de cincocentos anos de escravitude. Os meus parentes sufriron ao longo da súa existencia, aínda hoxe sufrimos e somos escravos e, con todo, non berramos por iso. Din que os turcos os torturaban, mataban e empalaban; ben, os meus antepasados ​​foron asasinados tanto por serbios como por turcos, e asados ​​e sometidos a todo tipo de torturas.

Están orgullosos da súa relixión e, sen embargo, non cren en nada. Cal é a miña culpa e a da miña xente de que non podamos ser aceptados entre os cristiáns? A súa relixión dilles que „non roubarás“ e alí está o meu dono, roubando e bebendo co diñeiro que obtivo por roubar. A súa relixión incítaos a amar aos seus veciños e, con todo, só se fan dano os uns aos outros. Para eles, o mellor dos homes, un exemplo de virtude, é o que non fai dano e, por suposto, ninguén considera sequera pedirlle a ninguén que faga algo bo, ademais de non facer dano. Así de baixo caeron que os seus exemplos de virtude non son máis que calquera cousa inútil que non faga dano.

O boi suspirou profundamente e o seu suspiro levantou o po da estrada.

– Entón – continuou o boi cos seus pensamentos tristes – neste caso, non somos eu e os meus parentes mellores en todo iso que ningún deles? Nunca asasinei a ninguén, nunca difamei a ninguén, non roubei nada, non despedín a un home inocente do servizo público, non fixen un déficit no erario do Estado, non declarei unha bancarrota falsa, nunca encadenei nin arrestei a persoas inocentes, nunca calumniei aos meus amigos, nunca fun contra os meus principios de boi, non fixen falsos testemuños, nunca fun ministro de estado e nunca lle fixen mal o país, e non só non fixen ningún dano, ata lles fago ben aos que me fan dano. A miña nai paríume e, de inmediato, os desalmados homes quitáronme incluso o leite da miña nai. Deus polo menos creou herba para nós os bois, e non para os homes, e aínda así nos privan dela. A pesar diso, ademais de toda esa malleira, tiramos dos carros dos homes, aramos os seus campos e alimentámolos con pan. E, con todo, ninguén admite os méritos que nós facemos pola patria…

– Ou tome o xaxún como exemplo; ben, aos homes, a relixión dilles facer xaxún todos os días de festa e, con todo, nin sequera están dispostos a soportar este pequeno esforzo, mentres eu e a miña xente xaxunamos toda a vida, dende que nos destetamos da nai.

O boi baixou a cabeza coma se estivese preocupado, logo levantouna de novo, bufou con rabia e parecía que algo importante volvía a el, atormentándoo; de súpeto, muou alegremente:

– Ah, xa sei, ten que ser iso – e seguiu pensando– : iso é o que é; están orgullosos da súa liberdade e dereitos civís. Necesito pensar niso en serio.

E estaba pensando, pensando, pero non puido deixalo saír.

– Cales son eses dereitos seus? Se a policía lles ordena votar, eles votan e, así, poderiamos muar con tanta facilidade: “Voto pooooor!” E se non se lles ordena, non se atreven a votar nin sequera a dedicarse á política, coma nós. Tamén sofren golpes na prisión, aínda que sexan completamente inocentes. Polo menos nós bruamos e movemos o rabo, e eles nin sequera teñen esa pouca cívica coraxe.

E nese momento, o seu dono saíu da taberna. Borracho, cambaleando, cos ollos borrosos e murmurando algunhas palabras incomprensibles, camiñou serpeante cara ao carro.

– Velaquí, como está a usar este orgulloso descendente a liberdade que se gañou co sangue dos seus antepasados? Certo, o meu dono é un borracho e un ladrón, pero como usan os demais esta liberdade? Só para pasar o ralentí e enorgullecerse do pasado e do mérito dos seus devanceiros, ao que contribuíron tanto coma min. E nós, os bois, seguimos sendo traballadores e funcionais como os nosos antepasados. Somos bois, pero aínda podemos estar orgullosos do noso arduo traballo e méritos na actualidade.

O boi suspirou profundamente e preparou o pescozo para o xugo.

 

En Belgrado, 1902.
Para o proxecto “Radoje Domanović” traducido por Noelia Pedrares, 2020.

Raonament d’un bou serbi ordinari

En aquest món hi ha una gran quantitat de meravelles i, com diuen molts, el nostre país es desborda de meravelles, fins a tal punt que les meravelles ja no són meravelles. Hi ha gent de posicions molt altes que no pensa gens, i com a compensació, o potser per altres raons, van començar a pensar el bou d’un camperol normal, que no es diferencia res dels bous serbis. Déu sap què va passar, que va fer que aquest enginyós animal s’emprengués d’un esforç tan descarat, sobretot perquè s’havia demostrat que a Sèrbia aquesta desgraciada ocupació només podia provocar-vos perjudici. Diguem llavors que aquest pobre diable, en tota la seva ingenuïtat, ni tan sols sabia que aquest esforç no és rendible a la seva terra natal, per la qual cosa no li atribuirem un coratge cívic particular. Però no deixa de ser un misteri per què un bou hauria de pensar, ja que no és votant, ni regidor, ni alcalde, ni ha estat elegit diputat en cap assemblea bovina, o fins i tot (si ha arribat a certa edat) senador. I si la pobra ànima hagués somiat convertit en un ministre d’estat a qualsevol país boví, hauria d’haver sabut que, per contra, hauria de practicar com pensar el mínim possible, com aquells excel·lents ministres d’alguns països més feliços, encara que el nostre tampoc té tanta sort en aquest sentit. Al final, per què hem de preocupar-nos per què un bou de Sèrbia ha intentat esforçar-se, abandonat pel seu poble? També pot haver passat que va començar a pensar només per algun instint natural seu.

Aleshores, quin tipus de bou és? Un bou corrent que, com ens ensenya la zoologia, té un cap, un cos i unes extremitats, com tots els altres bous; tira un carro, pastura l’herba, llepa sal, rumia i brama. El seu nom és Sivonja, el bou gris.

Aquí és com va començar a pensar. Un dia, el seu amo li va col·locar el jou i el seu amic, Galonja, va carregar uns piquets robats al carret i els va portar a la ciutat per vendre’ls. Gairebé immediatament a l’entrada a la ciutat, va vendre els piquets i després va treure el jou a Sivonja i al seu camarada, va enganxar la cadena que els lliga fins al jou, va llançar un manat d’estepicursor davant d‘ells i va entrar alegrement a una petita taverna per refrescar-se amb un poques copes. Al poble hi havia un festival en curs, de manera que hi havia homes, dones i nens que passaven de tots els costats. Galonja, conegut per altres bous per ser una mica mut, no va mirar res, en canvi, es va enganxar al seu dinar amb tota serietat, va menjar fins engrossir-se la panxa, va bramar una mica per pura diversió, i després es va asseure, dolçament mig adormit i rumiant. Totes les persones que hi passaven no es preocupaven per ell. Només està mig adormit i rumiant tranquil·lament (és una llàstima que no sigui un humà, amb totes aquestes predisposicions per una professió elevada). Però Sivonja no va poder prendre una sola mossegada. Els seus ulls de somni i la trista expressió del seu rostre van mostrar a primera vista que es tractava d’un pensador i d’una ànima dolça, impressionable. La gent, els serbis, passa per davant, orgullosos del seus passats gloriosos, del seus noms, de les seves nacions, i aquest orgull demostra els seus comportaments i ritmes. Sivonja ho va observar, i la seva ànima es va consumir de sobte per la pena a causa de la tremenda injustícia, i no va poder, sinó, sucumbir a una emoció tan forta, sobtada i poderosa; va resoldre amb tristesa, adoloradament, i les llàgrimes li van passar pels ulls. I en el seu immens dolor, Sivonja va començar a pensar:

– De què són tan orgullosos el meu amo i els seus compatriotes, els serbis? Per què mantenen el cap tan alt i miren el meu poble amb orgull i menyspreu? Estan orgullosos de la seva pàtria, orgullosos que el destí misericordiós els ha concedit néixer aquí a Sèrbia. La meva mare també em va parir aquí a Sèrbia, i Sèrbia no només és la meva terra natal, sinó també la del meu pare, i els meus avantpassats han vingut a aquestes terres des de l’antiga pàtria eslava. I, tanmateix, ningú de nosaltres no s’ha sentit orgullós d’això, només hem tingut l’orgull de la nostra capacitat de tirar una càrrega més gran costa amunt; fins avui, mai no ha dit un bou a un bou alemany: „Què voleu de mi, sóc un bou serbi, la meva pàtria és l’orgullós país de Sèrbia, tots els meus avantpassats havien estat vedats aquí i aquí, en aquesta terra , són les sepultures dels meus avantpassats. „Déu no ho vulgui, mai ens enorgulleixem d’això, mai no ens ho ha arribat al cap, ni tan sols estan orgullosos d’això. Gent estranya!

Agafat per aquests pensaments, el bouva sacsejar-se el captristament, li va sonar la campaneta del seu coll i va agitar el jou. Galonja va obrir els ulls, va mirar al seu amic i va gemegar:

– Allà tornes a anar amb aquest disbarat! Menja, ximple, engreixa’t, mira les teues costelles tot sortint; si fos bo pensar, la gent no ens ho hauria deixat als bous. De cap manera hauríem estat tan afortunats!

Sivonja va mirar al seu camarada amb llàstima, va apartar el cap i es va submergir en els seus pensaments.

– Tenen orgull del seu passat gloriós. Tenen el seu Camp de Kosovo, la batalla de Kosovo. En gran mesura, els meus avantpassats no han tret carros amb menjar i armaments fins aleshores? Si no fos per nosaltres, les persones haurien de fer-ho elles mateixes. Després hi ha l’alçament contra els turcs. Un gran i noble esforç, però qui hi havia aleshores? Van ser aquests imbècils de nassos alts, jactant-se amb orgull davant meu com si fos el seu mèrit, qui vancomençar l’alçament? Aquí, pren com a exemple el meu mestre. També està tan orgullós i es mostra orgullós de la revolta, sobretot pel fet que el seu besavi va morir en la guerra d’alliberament com un autèntic heroi. I aquest és el mèrit del meu mestre? El seu besavi tenia dret a estar orgullós, però no ell; el seu besavi va morir perquè el meu amo, el seu descendent, pogués quedar lliure. Llavors, és lliure i com fa servir la seva llibertat? Va robar els piquets d’altres persones, s’asseu al carro, i he de tirar d’ell i dels piquets mentre està adormit a les regnes. Ara ha venut els seus piquets, beu licor, no fa res i està orgullós del seu gloriós passat. I, quants dels meus avantpassats havien estat sacrificats a la revolta per alimentar els combatents? I els meus avantpassats no van tirar els armaments, els canons, els aliments, les municions? Però no ens enorgulleix els mèrits perquè no hem canviat; encara avui fem el nostre deure, de la mateixa manera que els nostres avantpassats ho feien, amb paciència i consciència.

Estan orgullosos del patiment dels seus avantpassats i dels cinc-cents anys d’esclavitud. Els meus parents han patit al llarg de la nostra existència, i encara avui patim i estem esclavitzats, però no ho cridemper damunt de les nostres veus. Diuen que els turcs els havien torturat, sacrificat i empalat; bé, els meus avantpassats van ser sacrificats tant per serbis com per turcs, i van ser torrats, i van provocar tota mena de tortures.

Estan orgullosos de la seva religió, però no creuen en res. Quina és la culpa de mi i de la meva gent que no podem ser acceptats entre els cristians? La seva religió els diu que “no robareu” i el meu amo roba i beu pels diners que va obtenir per robar. La seva religió els ordena que estimin els seus veïns i, tanmateix, només fan mal als uns i als altres. Per a ells, el millor dels homes, un exemple de virtut, és el que no fa mal, i, per descomptat, ningú no es planteja demanar a algú que faci alguna cosa bona, a part de no fer mal. És tan baix que han aconseguit que els seus exemples de virtut no són més que qualsevol element inútil que no faci mal.

El bou va sospirar profundament i el seu sospir va alçar la pols de la carretera.

– Aleshores, va continuar el bou amb els seus tristos pensaments: en aquest cas, no sóc jo i els meus parents millor que això? Mai he assassinat a ningú, mai he difamat a ningú, no he robat res, no he acomiadat a un home innocent del servei públic, no he fet un dèficit a la tresoreria de l’Estat ni he declarat una fallida falsa, mai he encadenat ni arrestat persones innocents, mai he calumniat als meus amics, mai no he anat contra els meus principis de bous, no he fet falsos testimonis, mai vaig ser ministre d’estat i mai no vaig fer cap dany al meu país, i no només no vaig fer cap mal, sinó que faig bé als que em fan mal. La meva mare em va donar a llum i, de seguida, els homes malvats van agafar la llet de la meva mare. Com a mínim Déu ha creat herba per als bous, i no per als homes, i no obstant això, ens la priven també. Tot i així, a més de tot això, tirem els carretons dels homes, llaurem els seus camps i els alimentem amb pa. I, tanmateix, ningú admet els nostres mèrits que fem per la pàtria…

– O bé agafem el dejuni com a exemple; bé, per als homes, la religió diu que s’assegueren tots els dies de festa i, tanmateix, ni tan sols estan disposats a suportar aquest petit dejuni, mentre jo i el meu poble fem el dejuni tota la vida, des que hem estat deslligats del pit de la mare.

El bou va baixar el cap com si estigués preocupat, després el va alçar, va bufar enfadat i va semblar que alguna cosa important li tornava a turmentar; de sobte, va gemegar amb alegria:

– Ah, ja ho sé, ha de ser això – i va continuar pensant –, això és; estan orgullosos de la seva llibertat i dels seus drets civils. Necessito posar-me en ment seriosament.

I estava pensant, pensant, però no ho podia fer res.

– Quins són els seus drets? Si la policia els ordenés que votessin, voten, i així, podríem fer-ho tan fàcilment: “A favoo-o-o-or!” I si no s’els ordenen, no s’atrevien a votar, o fins i tot fer incursions en política, com nosaltres. També pateixen cops a la presó, encara que siguin completament innocents. Al menys, bramem y movem les nostres cues, i ells ni tan sols tenen aquest petit coratge cívic.

I en aquell moment, el seu amo va sortir de la taverna. Emborratxat, esglaonat, els ulls desdibuixats, balbejant algunes paraules incomprensibles, es va dirigir amb sinceritat cap al carret.

– Heus aquí, com és aquest orgullós descendent utilitzant la llibertat que es va guanyar amb la sang dels seus avantpassats? Tens raó, el meu amo és un borratxo i un lladre, però, com fan servir els altres aquesta llibertat? Només per deixar-nos enlairats i enorgullir-se del passat i del mèrit dels seus avantpassats, als quals aporten tant com jo. I nosaltres bous, vam quedar com a treballadors i útils igual que els nostres avantpassats. Som bous, però encara podem sentir-nos orgullosos de la nostra feina i ardus mèrits.

El bou va sospirar profundament i va preparar el coll per al jou.

 

A Belgrad, 1902.
Per al projecte “Radoje Domanović” traduït per Alba Campoy Martínez, 2020.

Razonamiento de un ordinario buey serbio

Tantas maravillas ocurren en este mundo y nuestro país está, como dicen muchos, rebosando de maravillas a tal extensión que las maravillas ya no son maravillas. Hay personas aquí en posiciones muy altas que no piensan en lo absoluto y como compensación, o quizás por otras razones, un ordinario buey campesino que no se diferencia ni un poco de otros bueyes serbios, empezó a pensar. Solo Dios sabe que hizo que este ingenioso animal se atreviera a tan atrevido intento, especialmente desde que se probó que en Serbia esta desafortunada labor solamente podía traer perjuicio. Entonces digamos que este pobre diablo, en toda su inocencia, ni siquiera sabía que todo este esfuerzo no era rentable en su patria, así que no le atribuiremos con ningún valor cívico en particular. Pero todavía sigue siendo un misterio porque un buey debería pensar ya que no es un votante, ni un concejero, ni un alcalde, ni ha sido elegido diputado en una asamblea bovina o incluso (si ha alcanzado cierta edad) un senador. Y si la pobre alma hubiera alguna vez soñado en convertirse en ministro del estado en cualquier país bovino, él hubiera sabido que, al contrario, él debería practicar como pensar lo menos posible, como aquellos excelentes ministros en algunos países más felices, aunque nuestro país tampoco es tan afortunado en este aspecto. Al final, ¿por qué nos debería importar por qué un buey serbio ha tomado tal tarea abandonada por las personas? También, quizás sucedió que él empezó a pensar simplemente por un instinto natural suyo.

Entonces, ¿qué tipo de buey es este? Un buey ordinario el cual tiene, como nos enseña la zoología, una cabeza, un cuerpo y extremidades como todos los otros bueyes; el jala una carreta, pasta en el pasto, lame sal, rumia y rebuzna. Su nombre es Sivonja, el buey gris.

He aquí como es qué empezó a pensar. Un día su amo lo enyugó a él y a su amigo, Galonja, cargó unos piquetes robados en la carreta y los llevó al pueblo para venderlos. Casi inmediatamente de haber entrado al pueblo, él vendió los piquetes y luego desenyugó a Sivonja y a su camarada, enganchó las cadenas que los ataban al yugo, tiró un manojo de plantas rodadoras en frente de ellos y entró en una pequeña taberna para refrescarse con unos cuantos tragos. Había un festival en curso en el pueblo, así que había hombres, mujeres y niños pasando por todas partes. Galonja, también conocido por otros bueyes por ser algo tonto, no estaba observando nada en particular; en cambio, se metió en su almuerzo con seriedad, comió hasta estar lleno, rebuznó un poco de puro gozo y luego se acostó, dormitó suavemente y rumiaba. Todas esas personas que pasaban no eran de su incumbencia. Él solo estaba dormitando y rumiando pacíficamente (es una lástima que no es un humano, con todas esas predisposiciones para tener un elevado cargo). Pero Sivonja no podía dar ni un solo mordisco. Sus ojos soñadores y su triste expresión en el rostro mostraban a primera vista que era un pensador y una alma dulce e impresionable. Las personas, serbios, pasan al lado de él, orgullosos de su glorioso pasado, su nombre, su nación y este orgullo se muestra en su severo comportamiento y paso. Sivonja observó todo esto y de repente su alma se consumió de tristeza y dolor debido a la tremenda injusticia y no pudo sino sucumbir a tan grande, repentina y poderosa emoción; él rebuznó triste y dolorosamente con lágrimas saliendo de sus ojos. En su inmenso dolor, Sivonja empezó a pensar:

– ¿De qué están mi amo y sus compatriotas tan orgullosos? ¿Por qué caminan con la cabeza tan en alto y miran a mi gente con un orgullo arrogante y desdén? Están orgullosos de su patria, orgullosos de que el destino misericordioso les concedió nacer aquí en Serbia. Mi madre también me dio a luz aquí en Serbia y Serbia no solo es mi tierra nativa pero también la de mi padre y todos mis ancestros han, justo como los de ellos, venido a estas tierras de la antigua patria eslava. Y aun así ninguno de nosotros los bueyes nos hemos sentido orgullosos de eso, solo sentimos orgullo de nuestra habilidad de jalar cargas pensadas cuesta arriba; hasta este día, nunca un buey le ha dicho a un buey alemán: Qué quieres de mí, soy un buey serbio, mi patria es el orgulloso país de Serbia, todos mis ancestros han sido paridos aquí y aquí, en esta tierra están las tumbas de mis antepasados.” Que dios nos salvé, nunca hemos sentido orgullo por eso, nunca ha pasado por nuestras cabezas y ellos incluso están orgullosos de eso. ¡Gente extraña!

Agobiado por estos pensamientos, el buey sacudió tristemente su cabeza, la campana de su cuello sonaba y su yugo crepitaba. Galonja abrió sus ojos, miró a su amigo y mugió:

– ¡Ahí vas de nuevo con esa payasada tuya! Come, tonto, gana un poco de grasa, mira tus costillas sobresaliendo; si fuera bueno pensar, las personas no nos lo hubieran dejado a nosotros los bueyes. ¡De ninguna manera habríamos sido tan afortunados!

Sivonja miró a su camarada con lástima, volteó su cabeza lejos de él y se volvió a sumergir en sus pensamientos.

– Ellos se enorgullecen de su glorioso pasado. Tienen su terreno de Kosovo, su batalla de Kosovo. Gran cosa, ¿mis ancestros no cargaron carretas con comida y armamentos incluso en aquelmomento? Si no fuera por nosotros, las personas lo habrían tenido que hacer ellos mismos. Luego está el levantamiento contra los turcos. Un gran y noble esfuerzo, pero ¿quién estaba en ese momento? ¿estaban estos zoquetes de nariz respingada luchando orgullosamente antes de que yo existiera como si tuvieran el mérito de ser los que empezaron el levantamiento? Ven, toma a mi dueño de ejemplo. Él es demasiado orgulloso y se jacta del levantamiento, especialmente por el hecho de que su tatarabuelo murió en la guerra de la liberación como un verdadero héroe. ¿Y es el mérito del dueño? Su tatarabuelo tenía el derecho de sentirse orgulloso, pero no él; su tatarabuelo murió para que mi dueño, su descendiente pudiera ser libre. Así que él es libre y ¿cómo usa su libertad? Roba los piquetes de otras personas, se sienta en la carreta y yo tengo que jalarlo tanto a él como a los piquetes mientras él está dormido en las riendas. Ahora que ha vendido sus piquetes, está bebiendo alcohol, sin hacer nada y sintiéndose orgulloso de su glorioso pasado. ¿Y cuántos de mis antepasados fueron masacrados en el levantamiento para alimentar a los guerreros? ¿Y en ese momento mis ancestros no jalaron los armamentos, cañones, comida y municiones? Y aun así nosotros no nos jactamos por sus méritos porque no hemos cambiado; todavía hacemos nuestros deberes, justo como hicieron nuestros ancestros, paciente y constantemente.

– Están orgullosos del sufrimiento de sus ancestros y de quinientos años de esclavitud. Mi clase la ha sufrido desde que existen y hoy en día todavía sufrimos y somos esclavizados y sin embargo no gritamos a más no poder sobre eso. Ellos dijeron que los turcos los torturaron, los masacraron y los empalaron; bueno mis ancestros fueron masacrados tanto por los serbios como por los turcos y asados y puestos bajo todo tipo de torturas.

– Están orgullosos de su religión y aun así no creen en nada. ¿Cuál es mi culpa y la de mi gente que no podemos ser aceptados entre cristianos? Su religión les dice “no robaras” y he ahí mi dueño robando y bebiendo con el dinero que obtuvo por robar. Su religión los instruye a amar a su vecino y aun así lo único que hacen es hacerse daño entre ellos. Para ellos, el mejor hombre, un ejemplo de virtud, es aquel que no causa daño alguno y por supuesto, nadie ni siquiera considera pedirle a alguien que también haga algo bueno, aparte de no causar daño. Así de bajos han llegado sus estándares de virtud que no van más allá que cualquier objeto inútil que no hace daño.

El buey suspiró profundamente y su suspiro elevó el polvo del camino.

– Entonces – el buey continuó con sus tristes pensamientos – en este caso, ¿no somos mi clase y yo mejores en todo eso que ellos? Nunca he matado a nadie, nunca he difamado a nadie, no he robado nada, no he despedido a un hombre inocente de servicio público, no he hecho un déficit en la tesorería del estado, no he fingido una falsa bancarrota, nunca he encadenado ni arrestado a personas inocentes, nunca he calumniado a mis amigos, nunca he ido contra mis principios de buey, no he hecho falsos testimonios, nunca he sido ministro de mi estado y nunca le he hecho ningún daño a mi país, y no solo no le he hecho ningún daño, incluso hago cosas buenas a esos que me hacen daño. Mi madre me dio a luz e inmediatamente, hombres malvados me quitaron la leche de mi madre. Al menos Dios ha creado el pasto para nosotros los bueyes y no para los hombres; aun así, ellos también nos lo quitaron. Todavía, además de todas las golpizas, jalamos las caretillas de los hombres, aramos sus campos y les damos de comer pan. Y aun así nadie admite nuestros méritos que hacemos por la patria…

– O toma el ayuno como un ejemplo; bueno, para los hombres, la religión les dice que hagan ayuno en todos los días festivos y aun así no están dispuestos a soportar este pequeño ayuno, mientras que mi gente y yo estamos haciendo ayuno toda nuestra vida, siempre desde que somos destetados del pecho de nuestra madre.

El buey bajó la cabeza como si estuviera preocupado, luego la levantó de nuevo, resopló enojado y parecía que algo importante volvió a su mente, atormentándolo; de repente, él mugió alegremente:

– Oh, ahora lo sé, tiene que ser eso – y continuó pensando – eso es lo que es; están orgullosos de su libertad y de sus derechos civiles. Tengo que pensar seriamente en eso.

Y él estaba pensando, pensando, pero no podía descifrarlo.

– ¿Cuáles son sus derechos? Si la policía les ordena votar, ellos votan y así podríamos fácilmente mugir: “¡A faa-aa-voo-or!” y si no los ordenan, no se atreven a votar o incluso incursionar en la política, igual que nosotros. Ellos también sufren golpizas en prisión, incluso si son completamente inocentes. Al menos nosotros rebuznamos y movemos nuestras colas y ellos ni siquiera tienen ese pequeño valor cívico.

En ese momento, su dueño salió de la taberna. Borracho, tambaleando, con los ojos borrosos, balbuceando palabras incomprensibles, serpenteando hacia la carretera.

– Solo mira, ¿cómo este es un orgulloso descendiente usando su libertad que ganaron con la sangre de sus ancestros? Cierto, mi amo es un borracho y un ladrón, pero ¿cómo los otros utilizan su libertad? Solo para holgazanear y enorgullecerse del pasado y tomar el mérito de sus ancestros, en la cual han contribuido como yo lo he hecho. Nosotros los bueyes, continuamos trabajando arduamente y siendo obreros útiles justo como nuestros ancestros lo fueron. Somos bueyes, pero todavía podemos estar orgullosos de nuestro arduo trabajo y méritos hoy en día.

El buey suspiró profundamente y preparó su cuello para el yugo.

 

En Belgrado, 1902.
Para el Proyecto “Radoje Domanović” traducido por Fabiola Rangel, 2019.

Raciocínio de um boi sérvio comum

Muitas maravilhas ocorrem neste mundo, e nosso país está, como muitos dizem, transbordando de maravilhas a tal ponto que maravilhas não são mais maravilhas. Há pessoas aqui em posições muito altas que nem pensam, e como compensação, ou talvez por outras razões, o boi de um camponês comum, que não difere nem um pouco dos outros bois sérvios, começou a pensar. Deus sabe o que aconteceu que fez com que esse engenhoso animal se atrevesse a se engajar em um empreendimento tão impetuoso, especialmente porque havia sido provado que na Sérvia essa ocupação infeliz só poderia lhe trazer desserviço. Digamos então que esse pobre diabo, em toda a sua ingenuidade, nem sabia que esse empreendimento não é lucrativo em sua terra natal, por isso não lhe atribuímos nenhuma coragem cívica em particular. Mas ainda permanece um mistério o por quê de um boi pensar, já que não é eleitor, nem vereador, nem vereador da aldeia, nem foi eleito deputado em qualquer assembleia bovina, ou mesmo (se atingiu uma certa idade) um senador. E se a pobre alma já sonhou em se tornar um ministro de estado em qualquer país bovino, ele deveria saber que, pelo contrário, deveria praticar como pensar o mínimo possível, como aqueles excelentes ministros em alguns países mais felizes, embora nosso país também não tenha a mesma sorte. No final, por que deveríamos nos preocupar com o por quê de um boi na Sérvia ter se engajado em um empreendimento abandonado pelo povo? Além disso, pode ter acontecido que ele começou a pensar apenas devido a algum instinto natural dele.

Então, que tipo de boi é esse? Um boi comum que, como a zoologia nos ensina, uma cabeça, corpo e membros, como todos os outros bois; ele puxa um carrinho, pasta na grama, lambe sal, rumina e zurra. O nome dele é Cinzento.

Aqui está quando é que ele começou a pensar. Um dia, seu mestre colocou no carrinho ele e seu amigo, Preto, carregou alguns piquetes roubados no carrinho e os levou à cidade para vender. Quase imediatamente depois de entrar na cidade, ele vendeu os piquetes e depois desamarrou Cinzento e seu camarada, prendeu a corrente que os amarra ao jugo, jogou um maço de feno na frente deles e alegremente entrou numa pequena taberna para se refrescar com um algumas bebidas. Havia um festival em andamento na cidade, e havia homens, mulheres e crianças passando por todos os lados. Preto, também conhecido por outros bois como sendo um tanto idiota, não olhou para nada; em vez disso, comeu o almoço com toda a seriedade, comeu de barriga para baixo, tirou um pouco por puro prazer e depois deitou-se, cochilando docemente e ruminando. Todas aquelas pessoas que passavam não eram da sua conta. Ele estava apenas cochilando e ruminando pacificamente (é uma pena que ele não seja humano, com todas essas predisposições para uma carreira nobre). Mas Cinzento não deu uma única mordida. Seus olhos sonhadores e a expressão triste no seu rosto mostraram à primeira vista que este era um pensador e uma alma doce e impressionável. Os Sérvios passavam por ele, orgulhosas de seu passado glorioso, seu nome, sua nação, e esse orgulho se manifesta em seu comportamento e ritmo severos. Cinzento observou tudo isso, e sua alma foi subitamente consumida por tristeza e dor devido à tremenda injustiça, e ele não pôde deixar de sucumbir a uma emoção tão forte, repentina e poderosa; ele gemeu tristemente, dolorosamente, lágrimas rolando em seus olhos. E em sua imensa dor, Cinzento começou a pensar:

– De que estão tão orgulhosos o meu mestre e seus compatriotas, os Sérvios? Por que eles mantêm a cabeça tão alta e olham para o meu povo com orgulho e desprezo altivos? Eles estão orgulhosos de sua pátria, orgulhosos que o destino misericordioso lhes garantiu que nasceram aqui na Sérvia. Minha mãe também me deu nascimento aqui na Sérvia, e a Sérvia não é apenas minha terra natal, mas também meu pai, e meus ancestrais, assim como os deles, todos juntos, vieram para essas terras da antiga terra eslava. E, no entanto, nenhum de nós, bois, sentimos orgulho disso, apenas nos orgulhamos de nossa capacidade de puxar uma carga mais pesada para cima; até hoje, nunca um boi disse a um boi alemão: “O que você quer de mim, eu sou um boi sérvio, minha terra natal é o orgulhoso país da Sérvia, todos os meus ancestrais foram paridos aqui e aqui nesta terra, estão os túmulos dos meus antepassados.” Deus permita, nunca nos orgulhamos disso, nunca veio à nossa mente, e eles até se orgulham disso. Gente estranha!

Tomado por esses pensamentos, o boi tristemente balançou a cabeça, o sino no pescoço tocando e o jugo estalando. Preto abriu os olhos, olhou para o amigo e lamentou:

– Lá vai você de novo com essa sua bobagem! Coma, tolo, engorde um pouco, olhe todas as costelas para fora; se fosse bom pensar, os homens não teriam deixado para nós bois. De jeito nenhum teríamos sido tão afortunados!

Cinzento olhou com pena para o camarada, desviou a cabeça e mergulhou em seus pensamentos.

– Eles se orgulham de seu passado glorioso. Eles têm sua Batalha do Kosovo. Grande coisa, meus ancestrais não puxaram carroças com comida e armamentos? Se não fosse por nós, as pessoas teriam que fazer isso sozinhas. Depois, há a revolta contra os turcos. Uma jornada tão grandiosa e nobre, mas quem estava lá na época? Foram esses idiotas de nariz alto, se levantando orgulhosamente diante de mim como se fosse o mérito deles, quem levantou a revolta? Aqui, tome meu mestre como um exemplo. Ele também está tão orgulhoso e se vangloria do levante, especialmente com o fato de seu bisavô ter morrido na guerra de libertação como um verdadeiro herói. E esse é o mérito do meu mestre? Seu bisavô tinha o direito de se orgulhar, mas não ele; seu bisavô morreu para que meu mestre, seu descendente, pudesse ficar livre. Então ele é livre, e como ele usa sua liberdade? Ele rouba os piquetes de outras pessoas, senta-se no carrinho, e eu tenho que puxar ele e os piquetes enquanto ele dorme nas rédeas. Agora ele vendeu seus piquetes, ele está bebendo licor, sem fazer nada e se orgulhando de seu passado glorioso. E quantos dos meus antepassados foram massacrados no levante para alimentar os combatentes? E meus ancestrais na época não puxaram armamentos, canhões, comida, munição? E, no entanto, não nos orgulhamos de seus méritos porque não mudamos; ainda cumprimos nosso dever hoje, assim como nossos ancestrais fizeram, pacientemente e conscientemente.

– Eles têm orgulho do sofrimento de seus ancestrais e dos quinhentos anos de escravidão. Meus parentes sofreram ao longo de nossa existência, e hoje ainda sofremos e somos escravizados, e ainda assim não gritamos sobre isso no topo de nossas vozes. Dizem que os turcos os torturaram, massacraram e empalaram; bem, meus ancestrais foram massacrados por sérvios e turcos, assados e submetidos a todos os tipos de tortura.

– Eles têm orgulho de sua religião e, no entanto, não acreditam em nada. Qual é a minha falha e de meu povo que não podemos ser aceitos entre os cristãos? A religião deles diz “não furtarás” e lá está o meu mestre roubando e bebendo pelo dinheiro que recebeu por roubar. A religião deles os instrui a amar os vizinhos e, no entanto, eles apenas prejudicam um ao outro. Para eles, o melhor dos homens, um exemplo de virtude, é aquele que não faz mal e, é claro, ninguém considera pedir a alguém que faça algo de bom também, além de não fazer mal. É o quão baixo eles têm que seus exemplos de virtude não representam mais do que qualquer item inútil que não cause danos.

O boi suspirou tão profundamente que seu suspiro levantou a poeira da estrada.

– Então – o boi continuou com seus pensamentos tristes – nesse caso, eu e minha família não somos melhores nisso do que eles? Nunca matei ninguém, nunca falei mal de ninguém ninguém, não roubei nada, nunca despedi um homem inocente do serviço público, não fiz déficit no tesouro do estado, não declarei falência falsa, nunca acorrentei ou prendi pessoas inocentes, nunca caluniei meus amigos, nunca fui contra os meus princípios de boi, não fiz testemunhos falsos, nunca fui ministro de Estado e nunca fiz mal ao país, e não apenas eu não faça mal a ninguém, até faço bem àqueles que me prejudicam. Minha mãe me deu à luz e, imediatamente, homens maus até tiraram o leite da minha mãe. Deus pelo menos criou grama para nós, bois, e não para os homens, e ainda assim eles nos privam dela. Ainda assim, além de toda essa surra, puxamos as carroças dos homens, lavramos seus campos e alimentamos pão. E ainda assim ninguém admite nossos méritos que fazemos pela pátria…

– Ou tome o jejum como exemplo; bem, para os homens, a religião diz para jejuar em todos os dias de festa, e mesmo assim eles não estão dispostos a suportar esse pequeno jejum, enquanto eu e meu povo jejuamos por toda a vida, desde que somos retirados do seio da mãe.

O boi abaixou a cabeça como se estivesse preocupado, depois a ergueu novamente, bufou com raiva, e parecia que algo importante estava voltando para ele, atormentando-o; de repente, ele gemeu alegremente:

– Oh, eu sei agora, tem que ser isso – e ele continuou pensando – é isso que é; eles se orgulham de sua liberdade e direitos civis. Eu preciso colocar minha mente nisso a sério.

E ele estava pensando, pensando, mas não conseguiu perceber.

– Quais são esses direitos deles? Se a polícia ordena que eles votem, eles votam, e assim, podemos facilmente dizer: “A favoo-o-or!” E, se não receberem ordem, não ousam votar ou até se envolver em política, assim como nós. Eles também sofrem espancamentos na prisão, mesmo que completamente inocentes. Pelo menos zurramos e agitamos nossas caudas, e elas nem têm essa pouca coragem cívica.

E naquele momento, seu mestre saiu da taberna. Bêbado, cambaleante, olhos embaçados, murmurando algumas palavras incompreensíveis, ele caminhou sinuosamente em direção ao carrinho.

– Veja só, como esse descendente orgulhoso está usando a liberdade conquistada com o sangue de seus ancestrais? Certo, meu mestre é um bêbado e um ladrão, mas como os outros usam essa liberdade? Apenas ficam ociosos e se orgulham do passado e do mérito de seus ancestrais, nos quais eles têm tanta contribuição quanto eu. Somos bois, mas ainda podemos nos orgulhar de nosso árduo trabalho e mérito hoje.

O boi suspirou profundamente e preparou o pescoço para o jugo.

 

Em Belgrado, 1902
Para o projeto “Radoje Domanović” traduzido por Thais Coelho, revisado por Jelena Veljković, 2020

Marea moartă (4/5)

(pagina precedentă)

A doua zi prim-pretorul a expediat urgent guvernului o notă cifrată. Era un raport despre adunarea politică din ziua precedentă. Raportul suna astfel:

„În districtul meu am descoperit un puternic curent politic potrivnic guvernului. Din oră în oră mișcarea ia proporții tot mai mari. Mă tem să nu fie pusă în primejdie dinastia. Am luat toate măsurile posibile și am folosit toate mijloacele de care dispun pentru a preîntîmpina această primejdie. Dar, cum această mișcare opoziționistă, de-a dreptul revoluționară, a apărut ca un torent, toate încercările mele au fost zadarnice. Revoluționarii s-au adunat ieri după-amiază în mare număr. Din discursurile lor dușmănoase am constatat că au principii anarhice și că pregătesc în secret o răscoală și o lovitură de stat. După eforturi uriașe, abia am reușit să împrăștii adunarea. Se puteau ivi mari primejdii deoarece unul dintre anarhiști a anunțat că vor doborî monarhia și vor introduce sistemul republican de guvernămînt.

În anexă, trimit cu respect domnului ministru, un tabel ce cuprinde numele indivizilor mai periculoși. (Primul pe listă era trecut acel cetățean original ce bea numai melanj adică „Zucker-wasser“, apoi cei trei adepți ai cafelei). Vâ rog să-mi indicați măsurile pe care să le aplic în aceste împrejurări, atît de cruciale pentru soarta patriei noastre.“

În urma unor atît de uriașe servicii aduse țării și conducerii, prim-pretorul a fost decorat și avansat în grad. Toți opoziționiștii au venit și l-au felicitat și cu asta s-a încheiat toată tărășenia.

Într-o zi l-am întrebat pe un opoziționist:

— La voi nu există oameni care se ocupă de politică?

— Au fost și d-ăștia…

— Și?

— Nimic… Prostii!

— De ce prostii?

— Ia mai lasă-mă-n pace, te rog! Cine să se ocupe cu treburi de astea?! A încercat o dată unul!

— Și ce-a făcut?

— Om prost! Ce putea să facă? Știm cu toții și cine este și de unde e, al cui e și ce mănîncă în casă. Tat’su a fost meseriaș, om de nimic, iar el a plecat în străinătate la studii și a hoinărit pe-acolo. Apoi s-a întors aici și a început să-mi pălăvrăgească: că trebuie așa, că trebuie pe dincolo și cîte și mai cîte. Ba despre regim, ba despre legi, ba despre constituție, ba despre drepturile cetățenești, despre libertatea întrunirilor, despre alegeri… fel de fel de aiureli din astea.

— Și dumneata ce i-ai răspuns?

— Nimic! Ce să-i răspund? Mă uitam la el și rîdeam. ÎI cunoșteam bine. N-avea pur și simplu ce să mănînce și pe lîngă asta îl cunosc și pe tat’su, îi cunosc și familia. Cum adică, unul ca ăsta să-mi spună mie ce-i aia constituție și libertate?!

— Poate știa el ceva?! zisei eu.

— Vezi-ți de treabă, îl cunosc eu bine,

— Și ce-a mai făcut?

— Ce să facă!?… Citește niște cărți, umblă din loc în loc, face agitație, adună vreo cîțiva și ține cu ei niște întruniri. A fost arestat, pedepsit și exilat. I-am spus eu o dată : „Ce te ții, mă, de fleacuri și nu-ți cauți de treabă? Nu vezi că ești prost?!“

— Dar alții ce-i spun?

— Se prăpădesc oamenii de rîs. Să vezi ce rîs a fost cînd a ieșit din închisoare și a trecut pe stradă: „Ai găsit, mă, con¬stituția? l-a întrebat unul și toată strada a început să rîdă. Mamâ-mamă, cîte glume s-au făcut pe socoteala lui, de-au rămas de pomină. Cîteodată îți venea să mori de rîs. Și azi i-a rămas porecla, Toma Constituție! Opoziționistul nu s-a mai putut abține și s-a pornit să rîdă în hohote, cu lacrimi.

— Și ce s-a întîmplat cu el?

— E un prăpădit, săracul… N-are o lăscaie și statul nu-i dă serviciu… Tîmpitul. Ce bine s-au învîrtit colegii lui de școală, și el, vai de viața lui. Și-a făcut-o singur. Altfel prietenii îl laudă c-a fost cel mai pregătit și cel mai inteligent dintre toți. Dar de, cam visător. Nu-i nimic mai rău pe lume decît atunci cînd are omul sticleți la cap. Tocmai el s-a găsit să facă dreptate! Toată lumea-i mulțumită, numai el vrea altceva.

— Ce face acum?

— Acum i-a mai venit mintea la cap. Cam tîrziu! Noi l-am vindecat de sticleți, că autoritățile n-ar fi izbutit să facă nimic din el, așa de încăpățînat era. Am început să ne batem joc de ei și diavolii ăia mici l-au poreclit „Constituție“. Azi așa, mîine așa, oamenii rîdeau de el oriunde îl întîlneau. S-a împotrivit el cît s-a împotrivit dar pînă la urmă n-a avut încotro… Îmi pare rău de el, sărmanul! N-a fost om rău!… Acum e așezat, serios, nu se mai ține de prostii. E retras, închis, rar cînd mai stă de vorbă cu cineva. E sărac lipit pămîntului, dar mulți îl ajută. Ni-e milă de el, ce să-i facem? El singur e vinovat!

— Și astăzi cum se poartă oamenii cu el?

— Frumos!… Nu-l mai ia nimeni în rîs. II stimăm, dar îl și compătimim, sărmanul!

Mi-a plăcut țărișoara aceea, așa că am rămas acolo mai multă vreme. Am făcut și multe cunoștințe. Minunați oameni. Pașnici, liniștiți, blînzi ca niște porumbei. Mîncau, beau, dormeau și mai lucrau din cînd în cînd cîte ceva. Fericiți oameni. Nimic nu le tulbura liniștea adîncă, nimic nu le strica armonia, nici o adiere de vînt nu se abatea peste suprafața liniștită, nemișcată, a bălții lor stătute, mucegăite, căci după părerea mea, cu o baltă stătută poate fi asemănată țărișoara despre care e vorba.

Eu le-am adus din Serbia cîteva idei și o brumă din idealurile zdrențuite moștenite de la străbuni; dar era prea puțin și s-au risipit în această țărișoară, iar eu ca hipnotizat, m-am cufundat într-o dulce motăială care îmi tihnea. Atunci mi-am dat seama că șî noi, sîrbii, avem predispoziție de a deveni într-o bună zî un popor tot atît de fericit.

Așa a trecut în țărișoara aceea, pe nesimțite, multă vreme, în liniște. Dar într-o zi, minunata armonie a fost tulburată.

Un tînăr a publicat o culegere de versuri.

Poeziile erau frumoase, străbătute de simțăminte sincere, de gînduri profunde.

Publicul a întîmpinat cartea cu dezaprobare. Nimeni n-a citit-o și nici nu dorea s-o citească; oricui îi cădea în mînă cartea, făcea o mutra acră, o răsfoia, pipăia vreo cîteva fol de parca ar fi vrut să via da calitatea hîrtiei, apoi o arunca cît colo ca pe cel mal respingător lucru din lume. Intorcea capul cu dispreț și spunea:

— Poezii?!… Fleacuri!

— Cine știe?… Poate că-s lucruri frumoase?! a îndrăznit cineva să spună.

Primul s-a închinat așezîndu-se mai bine pe scaun, l-a privit pe celălalt cu compătimire, zicînd:

— Tu ești mai nebun decît ăsta care scrie fleacurile astea! A împins cu vîrful degetelor cartea cît mai departe, strîmbîndu-se de parc-ar fi atins ceva murdar. — Ai citit-o de vorbești așa?!      .

— N-am citit-o.

— Atunci?!

— Nu susțin neapărat că-i bună, dar te întreb, poate o fi ceva interesant în ea!… Dar tu ai citit-o?

— Eu? Era supărat și oarecum ofensat de o asemenea întrebare.

— Tu!

— Eu? a întrebat el din nou și mai supărat.

— Tu, se-nțelege, pe tine te întreb.

Primul s-a închinat din nou și a ridicat nedumerit din umeri de parcă ar fi spus: „Doamne ferește! Ce întreabă și ăsta!“ Tăcea și privea mirat la prietenul lui.

— De ce te închini? Te întreb: ai citit această carte de versuri sau nu? Pentru ce te miri?

Primul s-a închinat iarăși și a spus tare:

— Acum te întreb eu: ești sau nu nebun?

— Ce înseamnă asta? Nu te înțeleg…

— Nici eu pe tine.

— Ce-i de neînțeles aici?… Te-am întrebat dacă ai citit cartea.

— Iar eu te întreb: ești întreg la minte? și luă din nou cartea și o trînti furios pe masă strigînd: Cum să citesc prostiile astea? Doar de-aș înnebuni, dar cu mintea limpede n-aș citi-o… Apoi cu voce scăzută a întrebat încet: — ÎI cunoști pe ăsta de a scris poeziile?

— Nu-l cunosc.

— Eh!… D-aia vorbești așa! făcu el strîmbîndu-se.

— Dar tu îl cunoști?

— Da, da, îl cunosc… Răspunsul lui era disprețuitor, parcă voia să spună: „Mai bine să nu fi făcut prostia asta“, deși pînă ieri, pînă la apariția poeziilor de care vorbim, fusese bun prieten cu tînărul scriitor și niciodată nu-I vorbise de rău.

Desigur și alții erau de aceeași părere, dar se-nțelege, fără să fi citit volumul de versuri.

— Ce rușine!… Poezii?… Parcă nu l-aș cu-noaște cîte parale face? zicea unul.

— Cum de nu-i e rușine?! se întreba altul.

— Omului îi ia cîteodată dumnezeu mintea. Măi, ce mai poezii!… Eu mîine aș scrie altele mult mai bune, dar nu vreau să mă compromit, cum fac alții.

Oamenii și-au schimbat pînă și atitudinea față de poet.

Cînd trecea scriitorul pe stradă, mulți își dădeau ghionți.

— Bună ziua! saluta scriitorul.

— Bună ziua, poetule! răspundea unul privindu-l pe sub sprîncene, dușmănos.

— Noroc, noroc! adăuga un altul în zeflemea.

— Salutare! spunea un al treilea făcînd o mutră plictisită, acră.

Din nefericire, însă, lucrurile nu s-au sfîrșit prin simple discuții.

Opinia publică a luat atitudine față de tînărul poet. Chiar și acei care înainte aveau o părere bună despre el începură să-l desconsidere, iar cusururile cele mai mici deveniră în ochii lor, vicii îngrozitoare. Au spus despre poet că este ticălos, bețiv, cartofor, că e lipsit de caracter, că-i spion și, pe deasupra, și cam smintit.

— Nu știam că-i atît de nebun! spuneau unii.

— Eu, îți mărturisesc sincer, am observat încă mai demult că nu-i lucru curat cu el.

— Și eu, dar parcă nu era chiar așa smintit.

— Acum însă e rău de tot.

Și așa au început cu toții să-i facă șicane. Fiecare, oricînd se ivea prilejul, socotea o datorie a lui să-i pună bețe-n roate. Fiecare se revolta cînd îl vedea și fiecare gîndea la fel: „Ce-mi faci aici pe grozavul!… Poezii, ei…? Așteaptă și-ai să vezi, avem noi ac de cojocul tău.“

Dar cea mai mare nenorocire era că dedicase versurile logodnicei sale. Sărmana fată a plîns și a suferit mult. Opinia publică n-a trecut-o nici pe ea cu vederea.

Tatăl fetei își ieșise din minți de amărăciune. Sumele fetei lui amestecat într-o afacere atît de stupidă! De aceea se așeză la masă și-i scrise tînărului poet următoarea scrisoare:

„Domnule,

Aceste fleacuri, porcării și tîmpenii ale dumneavoastră, pe socoteala cărora lumea face haz pe stradă, le puteți dedica tatălui dumneavoastră, căruia i se potriveau bine, deoarece este cunoscut ca om de nimic, așa cum sînteți și dumneavoastră. Să nu amestecați, în tîmpeniile dumneavoastră numele fetei mele. Pînă azi casa mea n-a fost arătată cu degetul și nu vreau ca numele fetei mele să fie vînturat de toate gurile și să fie pomenit în cartea dumneavoastră stupidă. Începînd de azi, să nu îndrăzniți să mai pășiți pragul casei mele. Ați pierdut încrederea mea. În consecință, cer ca în termen de cinci zile să-mi dați satisfacție, în caz contrariu vă voi cotonogi ca pe un cotoi, în stradă sau oriunde vă voi întîlni“.

Din acea dedicație a ieșit un scandal enorm. Cum tînărul poet era funcționar, superiorul lui a scris domnului ministru următorul raport:

(Am uitat numele și prenumele poetului, dar propun să-i zicem N.N.). „N.N. funcționar al acestei instituții, de altfel om de treabă și conștiincios, s-a compromis în ultimul timp atît de mult cu nu știu ce culegere de poezii, încît, pentru prestigiul serviciului, nu mai poate fi menținut în post, în instituția noastră, deoarece se ocupă cu lucruri neserioase, ce nu fac cinste nici măcar unui precupeț, darămite unui funcționar de stat. Rog pe domnul ministru să înlăture din serviciu sau cel puțin din instituția noastră pe acest funcționar compromis, pînă cînd lucrurile se vor limpezi.“

Și ministrul l-a mutat.

Din nefericire însă, țara fiind mică, clevetirile s-au răspîndit repede, așa că acolo unde a fost mutat i-a mers și mai rău. Dar cum se putea proceda altfel cu acest zănatic ce scrisese poezii, decît să fie dat afară din slujbă, lucru pe care ministrul l-a și făcut, în interesul moralei și opiniei publice.

Opinia publică a căpătat astfel satisfacție și de atunci n-a mai apărut nici o poezie a tînărului poet. El a dispărut nu știu unde și nimeni n-a mai aflat nimic despre el.

— Păcat, om tînăr! spuneau unii.

— Și nu era om rău.

— Nu era, dar dacă l-a pus dracul să facă lucruri care nu se fac.

— Îmi pare rău de el, păcătosul!

— Ce poți face? Cine-i de vină?

Și curînd armonia se restabili din nou în mijlocul acelei societăți. Micul talaz ce se ridicase pe suprafața liniștită, nemișcată, a apei stătute, dispăruse și, astfel societatea amintită și-a continuat în tihnă dulcea picoteală.

(pagina următoare)

Stradia (5/12)

(pagina precedentă)

Acolo văzui agitîndu-se o masă uriașă de oameni. În grupuri, cetățenii soseau din toate părțile și se adunau în fața unei clădiri mari. Fiecare grup purta un steag pe care era scris numele ținutului de unde veneau oamenii aceia, iar dedesubt cuvintele: „Jertfim totul pentru Stradia“ sau „Stradia ne este mai dragă decît porcii“.

Strada avea o înfățișare sărbătorească. Deasupra caselor fuseseră înălțate steaguri albe cu stema țării la mijloc.

Ce se-ntîmplă, am întrebat curios pe un domn.

— Sărbătoare! Cum n-ați știut?

— Nu.

— Păi despre evenimentul acesta scrie în ziare de trei zile. Marele nostru om de stat și diplomat, cu merite deosebite față de patrie, cu o covîrșitoare influență asupra politicii externe și interne a țării noastre, a avut zilele trecute un guturai grozav. A fost însă vindecat prin mila lui dumnezeu și îngrijirile medicului specialist. De aci înainte guturaiul nu va mai împiedica pe strălucitul nostru bărbat de stat să-și consacre inteligența și bunătatea sa pentru binele și fericirea acestei chinuite țări, căreia îi dorește un viitor și mai și.

Lumea adunată în fața casei marelui bărbat de stat era atît de deasă, încît dacă ar fi plouat torențial nici măcar un strop n-ar fi atins pămîntul. Toți oamenii și-au descoperit capetele. Iar din fiecare grup cîte un cetățean scotea din buzunar un discurs patriotic gata scris.

Pe balconul casei a apărut omul de stat încărunțit. Un „Trăiască!“ tunător sparse văzduhul și se împrăștie peste întreg orașul. Toate ferestrele caselor din jur se deschiseră și se iviră o mulțime de capete. Pe garduri, pe acoperișuri, erau ciorchini de oameni. Chiar și la ferestruicile podurilor se zăreau cîte două-trei capete.

Strigătele încetară și se lăsă o liniște adîncă. Atunci din mulțime izbucni un glas pițigăiat, tremurător:

— Înțelepte om de stat!… începu vorbitorul.

— Trăiască! Trăiască! Trăiască! îl întrerupseră aclamații puternice și furtunoase. Cînd marea aceea de oameni se liniști, vorbitorul continuă:

— Oamenii din ținutul meu varsă lacrimi fierbinți de bucurie și îngenunchează, mulțumind prea milostivului creator. Prin mila sa a înlăturat o mare nenorocire ce amenința poporul nostru și ți-a redat sănătatea, ție, marele conducător, ca să ne trăiești ani mulți pentru fericirea poporului și mîndria țării! încheie vorbitorul și mii de gîtlejuri țipară:

— Trăiască!

Înțeleptul om de stat mulțumi vorbitorului pentru felicitările lui sincere și mărturisi că și gîndurile și sentimentele sale vor fi și pe viitor închinate fericirii poporului.

Se înțelege că după aceste profunde cuvinte se repetă de nenumărate ori urarea: „Trăiască!“

Apoi se perindară vreo zece vorbitori din diferite regiuni ale țării. După fiecare discurs, bătrînul om de stat răspundea cu cîte o cuvîntare patriotică, plină de miez. Și din cînd în cînd izbucnea acel: „Trăiască!“

A trecut mult timp pînă ce s-au sfîrșit toate astea. Apoi au început să cînte muzicile pe străzi. Mulțimea forfotea în sus și-n jos, satisfăcută parcă de acea sărbătoare.

Seara a fost retragere cu torțe. Făcliile erau purtate pe uliți de sute de cetățeni ai fericitului oraș. Văzduhul răsuna de cîntecul fanfarelor. În întunericul nopții se desfăcură snopi de rachete ce luminau numele marelui om de stat, scris parcă din steluțe mărunte.

Apoi se lăsă noapte adîncă. Cetățenii patrioți ai minunatei Stradia, obosiți, cu datoria îndeplinită, au căzut într-un somn dulce, visînd despre viitorul fericit și măreț al țării lor dragi.

Frămîntat de impresiile ciudate din ziua aceea n-am închis ochii toată noaptea. Abia în zori mă prinse somnul și adormii așa îmbrăcat, cu capul pe masă. Parca auzeam un glas înfricoșător, demonic. Hohotea cu răutate; „Asta-i patria ta! ha, ha, ha, ha!“… Tremuram de frică! Și rîsul acela hohotea mereu, diabolic — „Ha, ha, ha, ha!“

Despre sărbătoarea aceea s-a scris a doua zi în toate ziarele țării. Ziarul guvernului publica telegrame de felicitări din toate regiunile Stradiei. Felicitările purtau o mulțime de semnături. Cei ce semnaseră își exprimau părerea de rău că n-au putut veni personal să-și arate bucuria pentru fericita însănătoșire a marelui om de stat.

Medicul special al demnitarilor a devenit dintr-o dată o personalitate. În toate ziarele au apărut declarații ale cetățenilor din cutare sau cutare ținut. Ei prețuiau meritele medicului Miron (așa-l chema), făgăduiau că-i vor cumpăra cutare ori cutare dar de preț. În unele ziare se putea citi:

„Am aflat că și orașul Kradia[1] luînd pilda de la alte orașe, pregătește pentru doctorul Miron un dar de preț. O mică statuetă de argint a lui Aesculap, care ține în mîini o călimară de argint, în jurul căreia sînt încolăciți doi șerpi auriți. În loc de ochi, șerpii vor avea diamante. Pe pieptul lui Aesculap vor fi săpate în aur următoarele cuvinte: „Cetățenii orașului Kradia, în semn de veșnică recunoștință medicului Miron pentru serviciile aduse patriei“.

Toate ziarele publicau asemenea vești. În întreaga țară se pregăteau daruri de preț pentru medic și numeroase scrisori îi aduceau mulțumiri. Cetățenii unui oraș fură cuprinși de o asemenea însuflețire încît se gîndeau să-I construiască o vilă fără seamăn, pe care intenționau să așeze o placă de marmură enormă. Pe placă voiau să sape, cu cuvinte alese, adînca mulțumire a poporului.

Se înțelege de la sine că a fost multiplicată fără întîrziere o fotografie ce înfățișa pe marele om de stat strîngînd recunoscător mina doctorului. Dedesubt se puteau citi următoarele cuvinte:

„Iți mulțumesc, Miroane, tu m-ai scăpat de boala care mă împiedica să-mi consacru toate forțele patriei mele dragi și fericite.“

„N-am făcut altceva decît să-mi îndeplinesc datoria sfîntă față de patrie!“ răspundea medicul din fotografie.

Deasupra capetelor lor, pe un nor trandafiriu, un porumbel ținea în cioc o panglică. Pe ea scria:

„Milostivul creator îndepărtează de Stradia toate relele. El o iubește.“

Deasupra porumbelului se vedea o inscripție cu litere mari: „In amintirea zilei fericite a însănătoșirii marelui om de stat Simon.“ (Paremi-se, așa-l chema, dacă mai țin bine minte).

Pe toate străzile și în hoteluri întîlneai copil cu aceste fotografii, strigînd cît îi ținea gura:

— Fotografii noi! Omul de stat Simon și medicul Miron!

După ce am citit cîteva ziare (aproape în fiecare era publicată biografia amănunțită a renumitului medic și patriot), am hotărît să merg la domnul ministru al Economiei Naționale.

Ministrul, un bătrînel cărunt, un omuleț mărunțel cu ochelari pe nas, mă întîmpină mai binevoitor decît mă puteam aștepta.

Mă pofti să mă așez într-un fotoliu lîngă biroul lui, încărcat cu cărți vechi, roase:

— Am tot dreptul să mă laud, spuse el spre uimirea mea. Nu știți cît de mulțumit sînt! Ce credeți că am descoperit?

— Vreo metodă prin care să puteți desăvîrși economia națională…

— O, nu! Ce economie? Ea merge ca pe roate prin legi perfecte. Nici nu trebuie să te gîndești la asta!

Tăcui, neștiind ce să-i răspund, în timp ce el îmi zise cu un zîmbet larg, blînd, arătîndu-mi o cogeamite carte veche:

— Ce credeți, a cui e opera asta?

Eu mă prefăcui că vreau să-mi aduc aminte, în timp ce el îmi vorbea cu același zîmbet blînd:

Iliada lui Homer!… E o ediție foarte, foarte rară!… Pronunța tacticos fiecare cuvînt și mă cerceta curios. Voia să mă vadă mirat.

Eram intr-adevăr mirat, însă din altă pricină. M-am prefăcut că m-a uimit raritatea ediției.

— Asta-i grozav! exclamai eu.

— Dar cînd o să vă spun că această ediție nu mai există?!…

— Nemaipomenit! rostii eu cu oarecare însuflețire. Mă apucai să răsfoiesc cartea, prefăcîndu-mă adine mișcat și foarte interesat.

Abia am izbutit, prin diferite întrebări, să-l îndepărtez, de la discuția despre Homer.

— Vă rog, domnule ministru, să-mi îngăduiți a vă întreba ceva în legătură cu legile acelea bune, ale economiei naționale.

— Acestea sînt legi, ca să vorbim exact, clasice. Nici o țară, vă rog să mă credeți, nu cheltuiește pentru ridicarea economiei sale atît cît cheltuiește țara noastră.

— Așa și trebuie — îl aprobai — asta-i temelia oricărei țări.

— Se înțelege, am avut acest lucru în vedere. Am reușit să întocmesc cele mai potrivite legi și să măresc bugetul pentru propășirea agriculturii și industriei din țară.

— Care este bugetul, dacă mi-e îngăduit să întreb, domnule ministru?

— Anul trecut, cînd ministerul acesta avea un alt titular, bugetul era mai mic, însă prin strădaniile mele am izbutit să-l măresc la cinci milioane dinari.

— Asta-i suficient!

— Suficient… Acum să vedeți, în lege este introdus următorul punct: „Cerealele și semănăturile în general, trebuie să rodească bine, să fie cit mai îmbelșugate.“

— E o lege importantă, zisei.

Ministrul zîmbi mulțumit, apoi continuă:

— Mi-am împărțit subalternii din departamentul meu în așa fel, încît fiecare sat are cam cinci funcționari, dintre care cel mai vîrstnic conduce dezvoltarea economiei și agriculturii din sat. În fiecare plasă, există un econom al plășii și un numeros personal funcționăresc, iar peste ei sînt economii ținutului, în total douăzeci.

Fiecare dintre economii ținutului este șeful funcționarilor săi și urmărește dacă slujbașii își fac datoria, dacă lucrează pentru dezvoltarea agriculturii în ținutul respectiv. Prin el, ministerul (care are douăzeci de servicii cu cile un șef și un mare număr de funcționari) ține legătura cu tot ținutul. Fiecare șef de serviciu din minister ține, la rîndul lui, legătura cu cîte un econom al ținutului, iar aceștia raportează ministrului prin secretarii lor personali.

— Nu este o administrație cam mare? îndrăznii eu să observ.

— Foarte mare. Ministerul nostru are cea mai mare arhivă din toate ministerele. Toată ziua funcționarii n-au timp să-și scoată nasul din acte.

După o scurtă tăcere, ministrul continuă:

— Dar eu am mai făcut ceva. În fiecare sat există cîte o bibliotecă. Ea trebuie să aibă cărți despre plugărie, albinârit, despre toate cîte sînt la țară.

— Desigur că plugarii citesc bucuroși!

— Sînt obligați să citească. Cititul este ca și serviciul militar. Două ore înainte de prînz fiecare plugar este obligat să stea, vrea nu vrea, în bibliotecă, să citească (dacă nu știe carte i se citește). Deosebit de asta, plugarii obligatoriu, trebuie să asculte înalte cursuri teoretice despre plugărie, pe care Ie țin funcționarii mei.

— Păi atunci cînd mai lucrează ei cîmpul? întrebai eu foarte mirat.

— Ei, să vedeți cum e. Vi se pare de neînțeles. La prima vedere metoda e oarecum nepotrivită, însă mai tîrziu se va vedea influenta binefăcătoare a acestei reforme radicale. După credința mea nestrămutată, cel mai important lucru este ca în primul rînd să se stud!eze bine teoria. Da, teoria! După asta va fi ușor. Se va vedea că timpul petrecut cu studiul va fi recîștigat. Trebuie, domnul meu, trebuie să ai o bază puternică, o temelie sănătoasă, ca să ridici o clădire! sfîrși ministrul, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.

— Sînt de acord în totul cu concepțiile dumneavoastră geniale despre agricultură, zisei eu plin de însuflețire.

— Astfel, domnul meu, am cheltuit frumușica sumă de cinci milioane de dinari: două milioane pentru funcționari, un milion onorarii pentru cei care au întocmit manualele de agricultură, un milion pentru biblioteci și un milion diurne pentru funcționari. Exact cinci milioane.

— Ați săvîrșit minuni, domnule ministru!… Vă ocupați serios de cultivarea plugarilor.

— Acum am dat o ordonanță care prevede ca plugarii să studieze și manualele de limba greacă și limba latină. După ce termină munca la cîmp, ei pot învăța la perfecție limbile clasice, înnobilîndu-se. În fiecare bibliotecă sînt cărți de Homer, Tacit, Patercul, și o mulțime de alte opere geniale din literatura clasică.

— Minunat! exclamai eu înălțîndu-mi miinile. M-am ridicat, l-am salutat pe domnul ministru și am șters-o. În cap îmi zbîrnîiau reformele lui curioase pe care nu le puteam pricepe.

(pagina următoare)

 

[1] Nume imaginar de la verbul krasti – a fura (în limba sîrbă) (n.r.)

Stradia (4/12)

(pagina precedentă)

În ziua următoare l-am vizitat pe ministrul poliției.

În fața ministerului, o mulțime de flăcăi înarmați. Aveau figuri încruntate, erau chiar supărați; de vreo două-trei zile nu mai ciomăgiseră nici un cetățean așa cum era obiceiul, strict constituțional, în țara aceea.

Culoarele și sala de așteptare erau înțesate de oameni care doreau să intre în audiența la ministru.

Vedeai acolo fel de fel de cetățeni! Unii îmbrăcați elegant, cu cilindru pe cap, alții cu haine ponosite și rupte, unii cu uniforme pestrițe, purtînd săbii la șold.

N-am intrat imediat la ministru. Voiam să mai discut puțin cu oamenii aceia feluriți.

Am intrat în vorbă, mai întîi, cu un bărbat distins, tînăr. Mi-a spus că a venit să solicite o slujbă în cadrul poliției.

— Dumneavoastră, se pare, sînteți om cu studii. Veți primi, desigur, fără întîrziere o slujbă la stat?

Tînărul tresări cînd auzi întrebarea mea și privi cu teamă în jur, să se încredințeze dacă ea n-a atras atenția cuiva. Cînd văzu că toți ceilalți sînt preocupați și discută despre ale lor, tînărul răsuflă ușurat. Îmi făcu semn să vorbesc mai încet și, apucîndu-mă de mînă, mă trase într-un colț, mai departe de ceilalți.

— Și dumneavoastră ați venit să cereți un post? mă întrebă el.

— Nu. Eu sînt un călător străin. Vreau să vorbesc cu ministrul.

— De ce ați spus cu voce tare — îmi șopti el — că eu, fiind om cu studii, voi căpăta imediat o slujbă la stat?

— Cum, nu e voie să spui asta?

— Ba da, dar mie mi-ar dăuna.

— Cum ți-ar dăuna, de ce?

— În această funcție, în țara noastră, nu sînt primiți oamenii cu școală. Sînt doctor în drept și nu îndrăznesc să divulg asta nimănui. Dacă ar afla-o ministrul, n-aș mai primi slujbă. Un prieten de-al meu, tot cu studii, a trebuit, spre а căpăta un post, să-prezinte o dovadă cum că n-are studii superioare și nici nu intenționează să învețe; Așa a primit imediat o slujbă bună.

Am mai discutăt acolo cu încă vreo cîțiva. Un funcționar în uniformă mi s-a plîns că n-a fost încă avansat; de vină erau cinci oameni din opoziție, pe care-i acuza de înaltă trădare. L-am consolat pentru marea nedreptate care i s-a făcut.

Apoi, am vorbit cu un negustor bogat. Mi-a povestit multe din trecutul lui. Printre altele spunea că a ținut, cu mai mulți ani în urmă, primul hotel într-un orășel oarecare. Zicea că a suferit din cauza politicii, a pierdut cîteva sute de dinari, dar, la o lună după venirea la putere a prietenilor lui, a primit comenzi bune strîngînd o avere respectabilă.

— Apoi — spuse el — cabinetul a căzut.

— Și iar ați suferit?

— Nu, m-am retras din politică. Desigur, la început am ajutat cu bani ziarul partidului nostru, dar în alegeri nu m-am dus la vot, nu m-am mai amestecat în politică. Pe mine politica m-a obosit. Ce-i trebuie omului să se frămînte toată viața! Acum am venit la domnul ministru să-l rog ca în viitoarele alegeri poporul să mă aleagă deputat.

— Păi, asta n-o, face poporul?

— Ei, cum să vă spun?… E drept, poporul alege, așa-i după constituție, dar de obicei este ales acela pe care-l vrea poliția.

După ce am mai discutat cu cîțiva oameni aflați acolo, m-am apropiat de ușier și i-am spus:

— Vreau sâ intru la domnul ministru.

Ușierul privindu-mă îmbufnat, mîndru, cu oarecare dispreț îmi spuse:

— Așteaptă! Nu vezi cîți oameni așteaptă?!

— Eu sînt călător străin și nu pot să zăbovesc! i-am spus cu amabilitate înclinîndu-mă în fața lui.

Cuvîntul „străin“ a avut o mare înrîurire asupra flăcăului. Ca din pușcă s-a repezit în cabinetul ministrului.

Ministrul m-a primit imediat, cu bunăvoință, și m-a invitat să iau loc, după ce, mai întîi, se înțelege, i-am spus cine stat și cum mă numesc.

Ministrul era un om înalt, uscățiv. Deși avea o figură grosolană, severă și respingătoare, se silea să fie cît mai simpatic.

— Ei, cum vă place aici la nai, domnule? mă întrebă ministrul zîmbind cu răceală.

Mi-am exprimat în cuvinte alese admirația pentru poporul acelei țări și iam adăugat:

— Fericită țară! Are o conducere înțeleaptă. Omul nu știe de ce să se minuneze mai întîi!

— Hei, ar fi putut fi și mai bine. Noi ne străduim pe cît ne e posibil! mi-a răspuns mîndru, mulțumit de laudele mele.

— Nu, nu, vă rog, domnule ministru, fără complimente, vă spun, nici nu-și poate dori ceva mai bun un popor. După cum văd e foarte mulțumit și fericit. În aceste cîteva zile au fost atîtea sărbători și parăzi!

— Da, e-adevăraț, însă în buna dispoziție a poporului am și eu meritele mele. Am reușit să introduc în constituție, alături de toate libertățile care șînt acordate poporului și pe deplin folosite de el, și acest text:

„Fiecare cetățean al țării Stradia trebuie să fie bine dispus, vesel și să felicite guvernul prin numeroase delegații șî telegrame, după fiecare eveniment, după votarea fiecărei legi.“

— Dar cum se poate face asta, domnule ministru? am întrebat nedumerit.

— Foarte ușor! Toți trebuie să se supună legilor țării! răspunse mâriistrul, arborînd o mină plină de demnitate și bărbăție.

— Frumos — observai eu — dar dacă se întîmplă ceva care nu-i pe placul poporului, și nu corespunde intereselor lui și ale tării? Iată, de exemplu, ieri, am aflat că s-a oprit exportul porcilor spre nord. Prin această măsură, după cum bănuiesc, țara va suferi o mare pagubă.

— Așa e și așa trebuie să fie. Dar azimîine, vor sosi numeroase delegații din toate ținuturile Stradiei, spre a-l felicita pe primul-ministru pentru politica sa externă înțeleaptă, spuse ministrul cu însuflețire.

— Asta-i minunat. O conducere politică atît de minunată își poate dori oricine, iar eu, ca străin, îmi îngădui să vă felicit sincer pentru legea aceasta genială elaborată cu menitul dumneavoastră, căci a fericit țara și a înlăturat toate grijile și nevoile.

— În orice caz, dacă poporul și-ar uita îndatorirea eu, prevăzînd și acest eventual caz nefericit, am trimis, cu trei zile înainte, o ordonanță secretă tuturor autorităților polițienești din țară, cerîndu-le, cu strictețe, să aibă grijă ca îndată după acest eveniment să aducă cetățeni cît mai mulți spre a-l felicita pe primul-ministru.

— Și daca într-o zi-două se dă drumul la exportul de porci, ce veți face? l-am întrebat cu amabilitate și curiozitate.

— Nimic mai simplu: trimit o altă ordonanță secretă. Voi ordona poliției să acționeze pentru ca poporul să vină, în număr cît mai mare să se bucure, să felicite. Așa și trebuie să fie. Desigur, la început este mai greu, dar încetul cu încetul poporul se va obișnui și va veni el și singur.

— Așa e, aveți dreptate! spusei eu, uluit de acest răspuns al ministrului.

— Toate se pot face, domnule, numai dacă există voință și unire. Noi, în cabinet, ne ajutăm unul pe altul. Decizia fiecărui membru al guvernului trebuie să fie cît mai precis îndeplinită. Iată, vedeți, astăzi, ministrul Instrucțiunii Publice mi-a trimis decizia lui. Și eu îl ajut. Voi ordona tuturor organelor polițienești să ducă la îndeplinire cu strictețe această dispoziție.

— Este un lucru important, dacă îmi permiteți să întreb?

— Foarte important. Nu suferă amînare. Am făcut toate demersurile. Privește, și-mi întinse un sul de hîrtie.

Curios, am început să citesc:

„Constatîndu-se că pe zi ce trece, graiul poporului nostru se strică tot mai mult și că se merge atît de departe încît — uitîndu-se ordonanța ce glăsuiește: „Nici un cetățean nu are dreptul să stîlcească limba națională și nici să schimbe ordinea cuvintelor în frază sau să folosească forme care încalcă regulile indicate de comisia de gramaticieni“ — unii cetățeni au început să pronunțe pînă și cuvîntul „mînie“ cu obrăznicie și fără nici un pic de rușine.

Pentru ca în viitor să nu se mai întîmple asemenea încălcare, ce poate avea urmări grave pentru scumpa noastră patrie, vă ordon:

Să apărați prin forță, cuvîntul „mînie“ atît de mutilat, și să pedepsiți cu severitate, după lege, pe acela ce va schimba, după bunul plac, vreun cuvînt sau vreo formă gramaticală, neținînd seama de reguli.“

— Cum, și asta se pedepsește? întrebai eu foarte mirat.

— Se înțelege, este un lucru important. Pentru un asemenea caz vinovatul e pedepsit — dacă greșeala lui e dovedită cu martori — de la zece pînă la cincisprezece zile închisoare.

Ministrul tăcu puțin, apoi continuă:

— Gîndește-te bine, domnule! Această lege, prin care avem dreptul să pedepsim pe oricine stîlcește cuvintele și face greșeli gramaticale, are o valoare neprețuită și din punct de vedere financiar și politic. Gîndește-te și vei ajunge pe poziția adevărului în întreaga chestiune!

Am încercat să mă adîncesc în gînduri, dar nici o idee salvatoare nu-mi venea în minte.

Cu cît gîndeam mai mult, cu atît înțelegeam mai puțin spusele ministrului. Cred că nu mai știam ce gîndesc. În timp ce mă chinuiam, fără nădejde, să aprofundez sensul ciudatei legi din țara aceea și mai ciudată, ministrul mă privea cu un zîmbet de mulțumire. Își zicea, poate, di străinii nu sînt nici pe departe atît de înțelepți și inteligenți sa aprecieze meritele guvernului din Stradia. Acesta știe să elaboreze măsuri înțelepte, care pentru altă lume par niște prostii.

— Așadar nu puteți să înțelegeți, spuse el zîmbind, examinîndu-mă pe sub sprîncene.

— Scuzați-mă, dar mi-e ca neputință.

— Ei bine, aflați că aceasta este cea mai nouă lege și de-o mare valoare pentru țară. Întîi și întîi pedeapsa se răscumpără în numerar. Țara are astfel venituri foarte frumoase. Cu ele completăm deficitele ivite în casele de bani ale prietenilor guvernului sau în fondul secret, din care sînt răsplătiți susținătorii politicii noastre; în al doilea rînd, această lege, deși pare naivă, poate ajuta guvernul ca în viitoarele alegeri, să obțină majoritatea în Parlament.

— Păi, dumneavoastră, domnule ministru, spuneați că ați acordat poporului, prin constituție, toate libertățile?

— Așa e. Poporul are toate libertățile, dar nu știe să te folosească… Mai pe scurt, cum să vă spun, știți, avem legi noi, liberale, care ar trebui să fie în vigoare. Insă noi, așa, din obișnuință, spre binele poporului, folosim legile vechi.

— Păi atunci de ce ați mai întocmit legi noi?

— La noi există obiceiul ca legile să se schimbe cît mai des și să fie cît mai multe. Am întrecut toate țările! Numai în ultimii zece ani au fost elaborate cincisprezece constituții și fiecare constituție a fost de trei ori abrogată. Nici noi, nici cetățenii nu ne putem descurca în atîtea legi. Nu mai știm care sînt valabile și care abrogate… Vedeți dar, domnule, în aceasta constă desăvîrșirea și cultura unei țări! adăugă ministrul satisfăcut.

— Aveți dreptate, domnule ministru. Străinii trebuie să vă invidieze pentru politica dumneavoastră înțeleaptă.

Peste puțin timp îl salutai pe domnul ministru și ieșii în stradă.

(pagina următoare)