Juht (3/3)
Nii möödus esimene päev ja järgnes veel päevi sama eduga. Midagi väga tähtsat ei juhtunud, ainult tühised juhtumid: nad kukkusid pea ees kraavi, seejärel kaevikusse; läksid hekkide ja muraka põõsaste vastu; astusid okaspõõsaste peale; mitmed käed ja jalad murdusid; mõned said löögi pähe. Kuid kogu see piin elati üle. Mõnigi vanamees jäi surnuna teele lamama. „Nad oleksid surnud isegi siis, kui nad oleksid koju jäänud, rääkimata teekonna läbimisel!“ ütlesid eesrääkijad, julgustades teisi teekonda jätkama. Hukkusid ka mõned väiksemad, ühe kuni kaheaastased lapsed. Lapsevanemad surusid kindlameelselt oma südamevalu maha, sest see oli Jumala tahe. “Ja mida väiksemad lapsed, seda vähem leina. Kui nad on nooremad, on kurbus väiksem. Annaks Jumal, et vanemad ei kaotaks kunagi oma lapsi, kui nad on jõudnud abieluikka. Kui laste elukäik on nii määratud, on parem, kui nad surevad varakult. Siis pole kurbus nii suur!” esindajad lohutasid neid uuesti. Mõni keeras lapi ümber pea ja asetas verevalumitele külma kompressi. Teised kandsid käsi kanderihmades. Kõik olid räsitud ja kriimustatud. Nende riided rippusid räbalatena, kuid siiski järkasid rõõmsalt teekonda. Seda kõike oleks kergem taluda, kui neid poleks nälg pidevalt piinanud. Kuid nad pidid jätkama.
Ühel päeval juhtus midagi silmapaistvat.
Juht kõndis ees, ümberringi rühma vapraimad mehed. (Kaks neist olid kadunud ja keegi ei teadnud, kus nad olid. Üldine arvamus oli, et nad hülgasid oma eesmärgid ja põgenesid. Ühel korral rääkis eesrääkija nende häbiväärsest reeturlikkusest. Vaid vähesed uskusid, et mõlemad olid teekonnal surnud, kuid nad ei avaldanud oma arvamust, et mitte teisi ärgitada.) Ülejäänud grupp oli nende taga järjekorras. Ühtäkki sattusid nad erakordselt suure ja sügava kivise kallaku äärele – tõeline kuristik. Kallak oli nii järsk, et nad ei julgenud sammugi edasi teha.Isegi julgemad peatusid ja vaatasid juhile otsa. Kulmu kortsutades, pea allapoole mõttesse vajunud, astus ta julgelt edasi, oma keppi enda ees koputades, algul paremale, siis vasakule, temale iseäralikul viisil. Paljud ütlesid, et selline teguviis muutis ta veel väärikamaks. Ta ei vaadanud kellelegi otsa ega öelnud midagi. Tema näol ei olnud näha ilme muutust ega hirmu jälgi, kui ta järsakule üha lähenes. Isegi kõige julgemate meeste näod muutusid surmkahvatuks, kuid keegi ei julgenud vaprat ja tarka juhti hoiatada. Veel kaks sammu ja ta oligikuristiku serval. Haiglaslikus hirmus ja suurte silmadega, kõik värisesid. Julgemad mehed olid just liidri tagasihoidmise äärel, isegi kui see tähendas distsipliini rikkumist, kui ta astus üks-kaks sammu ja langes kuristikku. Inimesed olid hämmingus, hakati halisema ja karjuma; hirm võttisvõimust. Mõned hakkasid põgenema.
– Pidage, vennad! Kuhu teil kiiret? Kas niiviisi peame oma sõna? Peame seda tarka meest järgima, sest ta teab, mida teeb. Ta oleks hullumeelne ennast, kui ennast hukkule viiks. Edasi, tema järele! See on suurim ja võib-olla viimane oht, viimane takistus. Kes teab? Võib-olla leiame teiselt poolt kuristikku suurepärase ja viljaka maa, mille Jumal meie jaoks on määranud. Edasi! Ilma ohverdamata ei jõua me kuhugi! – sellised olid eesrääkija nõuanded ja ka tema astus kaks sammu edasi, kadudes kuristikku. Järgnesid julgemad ja siis sukeldusid kõik teisedki.
Selle tohutu kuristiku järsul nõlval kostis hädaldamist, ägamist, vähkerdamist ja oigamist. Igaüks oleks vandunud, et keegi neist ei pääse sealt elusana, veel vähem vigastusteta ja ühes tükis, kuid inimelu on visa. Juhil oli ebatavaliselt vedanud. Ta jäi kukkudes põõsaste külge rippuma, nii et ta viga ei saanud. Tal õnnestus end kokku võtta ja välja ronida. Kui altpoolt kostis hädaldamist, oigamist ja nutmist, istus ta liikumatult, mõtlikult vaikides. Mõned inimesed, kes olid räsitud ja vihased, hakkasid teda needma, kuid ta ei pööranud sellele tähelepanu. Need, kes suutsid kukkudes õnneks põõsast või puust kinni hoida, hakkasid jõuliselt välja ronima. Mõnel olid mõranenud pead nii, et nende nägupidi voolas verd. Ühes tükis ei olnud kedagi peale juhi. Kõik järsku kortsutasid oma kulmu tema peale ja ägisesid piinades, kuid ta ei tõstnud isegi pead. Ta vaikis ja võttis taaskord tõelise targa hoiaku!
Möödus aeg. Reisijate arv jäi järjest väiksemaks. Iga päev võttis oma tasu. Mõned lahkusid rühmast ja pöördusid tagasi.
Teekonda alustatute suurest seltskonnast jäi järele vaid paarkümmend. Nende räpased, kurnatud näod peegeldasid meeleheite, kahtluste, väsimuse ja nälja märke, kuid keegi ei öelnud sõnagi. Nad olid sama vait kui juht ja rassisid edasi. Isegi meeleolukas eesrääkija raputas meeleheitlikult pead. Tee oli tõesti raske.
Nende arv vähenes iga päevaga, kuni neid jäi alles vaid kümme. Vestlemise asemel nad vaid oigasid ja kurtsid meeleheitel nägudega.
Nad nägid rohkem välja nagu sandid kui mehed. Mõni oli karkudega. Mõni hoidis käsi kaela kinnitatud rihmades. Nende kätel oli arvukalt sidemeid ja kompresse. Isegi kui nad oleksid tahtnud uusi ohverdusi läbi elada, ei saanud nad seda teha, sest nende kehal polnud peaaegu üldse vaba ruumi uute haavade jaoks.
Isegi kõige tugevamad ja julgemad olid juba kaotanud usu ja lootuse, kuid nad võitlesid siiski edasi; ehk et nad lõid kuidagi suure vaevaga kaasa, kurtes ja valu käes piineldes. Mida muud said nad teha, kui nad ei saanud tagasi minna? Nii palju ohverdusi ja nüüd rännakpooleli jätta?
Väljas hakkas hämarduma. Karkudel lonkides nägid nad ühtäkki, et juht pole enam nende ees. Veel üks samm ja nad kõik langesid järgmisest järsakust alla.
– Oh, mu jalg! Oh, mu käsi! – kostis hädaldamist ja oigamist. Üks nõrk hääl isegi kirus väärilist juhti, kuid jäi siis vait.
Kui päike tõusis, istus juht samamoodi nagu sellel päeval, kui ta juhiks valiti. Tema välimuses ei olnud toimunud vähimatki muutust.
Eesrääkija ronis kuristikust välja, talle järgnesid veel kaks. Moondunud ja verised pöörasid nad ringi, et näha, kui palju neid alles on, kuid nad olid ainsad. Surmav hirm ja lootusetus täitsid nende südameid. Piirkond oli tundmatu, künklik, kivine – radu polnud kusagil. Kaks päeva tagasi olid nad juhtunud tee peale, kuid jätsid selle maha. Juht juhatas neid nii.
Nad mõtlesid paljudele sõpradele ja sugulastele, kes sel kohutaval reisil surid. Kurbus, mis oli tugevam kui kurnatud jäsemete valu,võttis nende üle võimust. Nad olid oma silmaga oma hävingut pealt näinud.
Eesrääkija läks juhi juurde ja hakkas rääkima väsinud, väriseva häälega, mis oli täis valu, meeleheidet ja kibestumist.
– Kuhu me nüüd läheme?
Juht vaikis.
– Kuhu sa meid viid ja kuhu sa meid toonud oled? Me andsime enda ja oma perede elud teie kätesse ning järgnesime teile, jättes maha oma kodud ja esivanemate hauad, lootuses, et suudame end selle viljatu maa hukatusest päästa. Kuid olete rikkunud meid halvemal viisil. Teie selja taga oli kakssada perekonda ja vaadake nüüd, kui palju neid on!
– Tahad öelda, et kõiki pole siin? – pomises juht pead tõstmata.
– Kuidas sa saad sellist küsimust esitada? Tõsta pea ja vaata! Loe, kui paljud meist on sellele õnnetule teekonnale jäänud! Vaata, millises olukorras me oleme! Parem oleks surra kui niimoodi sandiks jääda.
– Ma ei saa teid vaadata!
– Miks mitte?
– Ma olen pime.
Surmvaikus.
– Kas kaotasite sellel teekonnal oma nägemise?
– Ma sündisin pimedana!
Kolm meest langetasid meeleheitel pead.
Sügistuul puhus kurjakuulutavalt mööda mägede nõlvasid ja tõi kuivanud lehed alla. Mägede kohal hõljus udu ja ronkade tiivad lehvisid läbi külma ja uduse õhu. Kõlas pahaendeline kõmin. Päike oli pilvede taha peitunud, mis vuhasid ja kiirustasid üha kaugemale.
Kolm ellujääjat vaatasid õuduses teineteisele otsa.
– Kuhu me nüüd lähme? – pomises üks tõsiselt.
– Me ei tea!
Belgradis, 1901.
Projekti “Radoje Domanović” jaoks tõlkinud Helena Plans, 2021.
Juht (2/3)
Järgmisel päeval kogunesid kõik, kellel oli julgust pikale teekonnale minna. Kindlaks määratud kohale tuli üle kahesaja pere. Vaid vähesed jäid koju vana kodupaika hooldama.
Tõepoolest oli kurb vaadata seda õnnetute inimeste massi, keda kibe ebaõnn oli sundinud hülgama maa, kus nad sündisid ja kus olid nende esivanemate hauad. Nende näod olid räsitud, väsinud ja päikesest põletatud. Paljude pikkade vaevaliste aastate kannatused avaldasid neile oma mõju ning andsid pildi viletsusest ja kibestunud meeleheitest. Kuid just sel hetkel nähti esimest lootuse kübet–muidugi koosluses koduigatsusega. Pisar voolas mõneeaka mehekortsulist nägu mööda alla, kes ohkasid meeleheitlikult ja raputasid pead kurja aimdusega. Nemad jääksidpigem kodumaale veel mõneks ajaks, et ka nemad parema kodumaa otsimise asemel nende kivide vahele sureksid. Paljud naised kurtsid valjusti ja jätsid hüvasti oma surnud lähedastega, kelle haudadelt nad lahkusid.
Mehed üritasid vaprat nägu teha ja karjusid: – Noh, kas te tahate sellel neetud maal nälgida ja elada nendes kuurides? – Tegelikult oleks neile kõige rohkem meeldinud, kui oleks võimalik kogu see neetud piirkond ja kesisedkuurid endaga kaasa võtta.
Kõlas igale rahvamassile tavapärane müra ja karjumine. Nii mehed kui naised olid rahutud. Lapsed kiljusid emade seljas olevates hällides. Isegi kariloomad olid veidi rahutud. Kariloomi ei olnud väga palju, vasikas siin ja seal, siis kõhn, pulstunud hobune, kel oli suur pea ja paksud jalad, kellele nad laadisid vanu vaipu, pagasit ja isegi kaks kotti üle pakisadula, nii et vaene loom kogu kaalu all kõikus. Ometi suutis ta aeg-ajalt püsti püsida ja hirnuda. Teised laadisid asju eeslitele; lapsed tõmbasid rihma otsas olevaid koeri. Rääkimine, karjumine, vandumine, hädaldamine, nutmine, haukumine, naermine – kõike oli külluses. Isegi eesel kisas paar korda. Kuid juht ei lausunud sõnagi, nagu poleks kogu asi ei puutuks temasse. Tõeline tark mees!
Ta lihtsalt istus mõtlikult ja vaikselt, pea langetatud. Aeg-ajalt sülitas maha; see oli kõik. Kuid tema kummalise käitumise tõttu kasvas tema populaarsus niivõrd palju, et kõik oleks tema jaoks läbinud nii tule kui ka vee, nagu öeldakse. Võis kuulda järgnevaid vestlusi:
– Me peaksime olema õnnelikud, et leidsime sellise mehe. Kui oleksime ilma temata edasi läinud, hoidku jumal! Oleksime hukkunud. Ta on tõeliselt intelligentne, ma ütlen teile! Ta vaikib. Ta pole veel sõnagi öelnud! – ütles üks, vaadates juhti austuse ja uhkusega.
– Mida ta ütlema peaks? See, kes palju räägib, ei mõtle. Tark mees, see on kindel! Ta ainult mõtleb ega ütle midagi, – lisas teine ja ka tema vaatas juhti aukartusega.
– Nii paljusid inimesi ei ole lihtne juhtida! Ta peab oma mõtteid koguma, sest tal on suur töö käsil, – ütles esimene uuesti.
Kätte jõudis aeg teekonda alustada. Nad ootasid siiski veel mõnda aega, et näha, kas keegi muudab meelt ja tuleb nendega kaasa, aga kuna keegi ei tulnud, ei saanud nad enam pikemalt oodata.
– Kas me ei peaks minema hakkama? – küsisid nad juhilt.
Ta tõusis sõnagi lausumata püsti.
Julgemad mehed koondusid kohe tema ümber, et ohu või hädaolukorra korral käepärast olla.
Juht, kulmu kortsutades, pea maha suunatuna, astus paar sammu, enda ees oma keppi väärikalt õõtsutades. Kogunenud rahvas liikus tema selja taha ja hüüdis mitu korda: „Elagu, meie juht! ”Ta astus veel mõned sammud kuni kõndis külamaja ees olevale tarale otsa. Seal ta loomulikult peatus; nii et ka grupp jäi seisma. Seejärel astus juht natuke tagasi ja koputas oma keppi mitu korda aia peale.
– Mida sa soovid, et me teeksime? – küsisid nad.
Ta ei öelnud midagi.
– Mis me tegema peaksime? Aia maha tirima! Seda me peamegi tegema! Kas sa ei näe, et ta on meile oma kepiga näidanud, mida teha? – hüüdsid need, kes liidri ümber seisid.
– Seal on värav! Seal on värav! – karjusid lapsed ja osutasid nende vastas seisvale väravale.
– Vaikige, olge tasa, lapsed!
– Jumal aita meid, mis toimub? – paar naist tegid risti ette.
– Mitte sõnagi! Ta teab, mida teha. Kiskuge aed maha!
Hetkega oli tara maas, nagu poleks seda kunagi seal olnudki.
Nad möödusid aiast.
Vaevalt olid nad sada sammu astunud, kui juht astus suurele okaspõõsale otsa ja peatus. Suure raskusega suutis ta end välja tõmmata ja hakkas seejärel oma keppi igas suunas koputama. Keegi ei liikunud.
– Ja milles nüüd asi on? – hüüdsid tagapool olijad.
– Lõikame okaspõõsa maha! – hüüdsid liidri ümber seisjad.
– Seal on tee, okaspõõsaste taga! Seal see on! – karjusid lapsed ja ka paljud teised inimesed tagant.
– Seal on tee! Seal on tee! – pilkasid liidri ümber olijad vihaselt matkides. – Ja kuidas me pimedad mehed teame, kuhu ta meid juhatab? Kõik ei saa korraldusi anda. Juht teab parimat ja kõige otsemat teed. Lõikame okaspõõsa maha!
Nad tungisid teed puhastama.
– Aii, – hüüdis keegi, kes oli käega okkasse kinni jäänud, ja keegi teine, sai murakaoksaga vastu nägu.
– Vennad, ilma vaevata ei saavuta midagi. Pead ennast natuke pingutama, et õnnestuda, – vastasid rühma julgemad.
Pärast suurt pingutust suutsid nad põõsast läbi murda ja seejärel liiguti edasi.
Pärast veidi kaugemale rändamist sattusid nad vitspunutud aediku peale. Ka see lammutati maha. Nad jätkasid teekonda.
Esimesel päeval läbiti väga väike vahemaad, sest nad pidid ületama mitmeid sarnaseid takistusi. Ja seda kõike vähese toidu peale, sest mõned olid kaasa võtnud vaid kuivatatud leiba ja veidi juustu, samas kui teistel oli nälja kustutamiseks vaid mõni leivakäär. Mõnel polnud üldse midagi. Õnneks oli suvi, nii et nad leidsid siit-sealt mõne viljapuu.
Seega, kuigi esimesel päeval jäi selja taha vähe maad, tundsid nad end väga väsinuna. Suuri ohte ei ilmnenud ja õnnetusi ka polnud. Loomulikult tuleb sellises suures ettevõtmises pisiasjadeks pidada järgmisi sündmusi: ühe naise vasakusse silma torgatud okas, mille ta kattis niiske lapiga; üks laps lõi oma jala puupalgi vastu, mis peale kiljus ning lonkas; üks vanamees komistas muraka põõsa otsa ja väänas pahkluu; pärast jahvatatud sibula pealekandmist talus mees vapralt valu ja kepile toetudes lonkis ta vapralt liidri taga. (Ausalt öeldes ütlesid mitmed inimesed, et vanamees valetas oma pahkluu kohta, et ta ainult teeskles, sest tahtis naaseda koju.) Varsti oli vaid mõni üksik, kellel ei olnud käes okkaid ega kriimustatud nägu. Mehed talusid seda kõike kangelaslikult, samal ajal kui naised sõimasid lahkumisest saadikning lapsed nutsid loomulikult, sest nad ei saanud aru, et kogu see vaev ja valu tasustatakse rikkalikult.
Kõigi õnneks ja rõõmuks ei juhtunud juhil mitte midagi. Ausalt öeldes, kui tõtt öelda, oli ta väga kaitstud, kuid siiski oli mehel palju õnne. Esimese öö laagris palvetasid ja tänasid kõik Jumalat, et päevane teekond õnnestus ja et juhile ei langenud isegi mitte kõige väiksemat ebaõnne. Üks julgemaid mehi hakkas rääkima. Tema nägu oli murakapõõsas kriimustanud, kuid ta lihtsalt ei pööranud sellele tähelepanu.
– Vennad, – alustas ta. – Ühe päeva teekond on tänu Jumalale edukalt seljataga. Tee ei ole lihtne, kuid me peame vastu pidama, sest me kõik teame, et see raske tee viib meid õnneni. Kaitsku kõikvõimas Jumal meie juhti igasuguse kahju eest, et ta jätkaks meie edukat juhtimist.
– Homme kaotan teise silma, kui asjad lähevad nagu täna! – lausus üks naistest vihaselt.
– Aii, mu jalg! – hüüdis vanamees, julgustades naise märkust.
Lapsed muudkui virisesid ja nutsid ning emadel oli keeruline neid vaigistada, et rääkijat kuulda võetaks.
– Jah, te kaotate teise silma, – puhkes mees vihast, – ja kaotage mõlemad! See eii ole suur õnnetus, kui üks naine kaotab oma silmad nii suure eesmärgi nimel. Sa peaksid enda pärast häbi tundma! Kas te ei mõtle kunagi oma laste heaolule? Las hukkugu pooled meist selles ettevõtmises! Mis vahet sellel on? Mis on üks silm? Mis kasu on teie silmadest, kui leidub keegi, kes meid otsib ja õnneni viib? Kas peaksime oma ettevõtmisest loobuma pelgalt teie silma ja vanamehe jala tõttu?
– Ta valetab! Vanamees valetab! Ta ainult teeskleb, et saaks tagasi minna, – kõlasid hääled igalt poolt.
– Vennad, kes iganes ei taha kaugemale minna, ütles rääkija uuesti, – las ta läheb tagasi, selle asemel et kurta ja meid teisi õhutada. Mina jälgin seda tarka juhti seni, kuni minus veel midagi alles on!
– Me kõik järgime! Me kõik järgime teda, kuni elame!
Juht vaikis.
Kõik vaatasid tema poole ja hakkasid sosistama:
– Ta on oma mõtetesse süvenenud!
– Tark mees!
– Vaata tema otsaesist!
– Ja alati kortsutab kulmu!
– Tõsine!
– Ta on julge! Seda on näha kogu tema olekus.
– Võite seda korrata! Tarad, aedikud, okkad – ta läbib selle kõik. Ta vagusalt koputab oma keppi, ei ütle midagi, ja te saate ainult arvata, mis tal mõttes on.
Marea moartă (4/5)
A doua zi prim-pretorul a expediat urgent guvernului o notă cifrată. Era un raport despre adunarea politică din ziua precedentă. Raportul suna astfel:
„În districtul meu am descoperit un puternic curent politic potrivnic guvernului. Din oră în oră mișcarea ia proporții tot mai mari. Mă tem să nu fie pusă în primejdie dinastia. Am luat toate măsurile posibile și am folosit toate mijloacele de care dispun pentru a preîntîmpina această primejdie. Dar, cum această mișcare opoziționistă, de-a dreptul revoluționară, a apărut ca un torent, toate încercările mele au fost zadarnice. Revoluționarii s-au adunat ieri după-amiază în mare număr. Din discursurile lor dușmănoase am constatat că au principii anarhice și că pregătesc în secret o răscoală și o lovitură de stat. După eforturi uriașe, abia am reușit să împrăștii adunarea. Se puteau ivi mari primejdii deoarece unul dintre anarhiști a anunțat că vor doborî monarhia și vor introduce sistemul republican de guvernămînt.
În anexă, trimit cu respect domnului ministru, un tabel ce cuprinde numele indivizilor mai periculoși. (Primul pe listă era trecut acel cetățean original ce bea numai melanj adică „Zucker-wasser“, apoi cei trei adepți ai cafelei). Vâ rog să-mi indicați măsurile pe care să le aplic în aceste împrejurări, atît de cruciale pentru soarta patriei noastre.“
În urma unor atît de uriașe servicii aduse țării și conducerii, prim-pretorul a fost decorat și avansat în grad. Toți opoziționiștii au venit și l-au felicitat și cu asta s-a încheiat toată tărășenia.
Într-o zi l-am întrebat pe un opoziționist:
— La voi nu există oameni care se ocupă de politică?
— Au fost și d-ăștia…
— Și?
— Nimic… Prostii!
— De ce prostii?
— Ia mai lasă-mă-n pace, te rog! Cine să se ocupe cu treburi de astea?! A încercat o dată unul!
— Și ce-a făcut?
— Om prost! Ce putea să facă? Știm cu toții și cine este și de unde e, al cui e și ce mănîncă în casă. Tat’su a fost meseriaș, om de nimic, iar el a plecat în străinătate la studii și a hoinărit pe-acolo. Apoi s-a întors aici și a început să-mi pălăvrăgească: că trebuie așa, că trebuie pe dincolo și cîte și mai cîte. Ba despre regim, ba despre legi, ba despre constituție, ba despre drepturile cetățenești, despre libertatea întrunirilor, despre alegeri… fel de fel de aiureli din astea.
— Și dumneata ce i-ai răspuns?
— Nimic! Ce să-i răspund? Mă uitam la el și rîdeam. ÎI cunoșteam bine. N-avea pur și simplu ce să mănînce și pe lîngă asta îl cunosc și pe tat’su, îi cunosc și familia. Cum adică, unul ca ăsta să-mi spună mie ce-i aia constituție și libertate?!
— Poate știa el ceva?! zisei eu.
— Vezi-ți de treabă, îl cunosc eu bine,
— Și ce-a mai făcut?
— Ce să facă!?… Citește niște cărți, umblă din loc în loc, face agitație, adună vreo cîțiva și ține cu ei niște întruniri. A fost arestat, pedepsit și exilat. I-am spus eu o dată : „Ce te ții, mă, de fleacuri și nu-ți cauți de treabă? Nu vezi că ești prost?!“
— Dar alții ce-i spun?
— Se prăpădesc oamenii de rîs. Să vezi ce rîs a fost cînd a ieșit din închisoare și a trecut pe stradă: „Ai găsit, mă, con¬stituția? l-a întrebat unul și toată strada a început să rîdă. Mamâ-mamă, cîte glume s-au făcut pe socoteala lui, de-au rămas de pomină. Cîteodată îți venea să mori de rîs. Și azi i-a rămas porecla, Toma Constituție! Opoziționistul nu s-a mai putut abține și s-a pornit să rîdă în hohote, cu lacrimi.
— Și ce s-a întîmplat cu el?
— E un prăpădit, săracul… N-are o lăscaie și statul nu-i dă serviciu… Tîmpitul. Ce bine s-au învîrtit colegii lui de școală, și el, vai de viața lui. Și-a făcut-o singur. Altfel prietenii îl laudă c-a fost cel mai pregătit și cel mai inteligent dintre toți. Dar de, cam visător. Nu-i nimic mai rău pe lume decît atunci cînd are omul sticleți la cap. Tocmai el s-a găsit să facă dreptate! Toată lumea-i mulțumită, numai el vrea altceva.
— Ce face acum?
— Acum i-a mai venit mintea la cap. Cam tîrziu! Noi l-am vindecat de sticleți, că autoritățile n-ar fi izbutit să facă nimic din el, așa de încăpățînat era. Am început să ne batem joc de ei și diavolii ăia mici l-au poreclit „Constituție“. Azi așa, mîine așa, oamenii rîdeau de el oriunde îl întîlneau. S-a împotrivit el cît s-a împotrivit dar pînă la urmă n-a avut încotro… Îmi pare rău de el, sărmanul! N-a fost om rău!… Acum e așezat, serios, nu se mai ține de prostii. E retras, închis, rar cînd mai stă de vorbă cu cineva. E sărac lipit pămîntului, dar mulți îl ajută. Ni-e milă de el, ce să-i facem? El singur e vinovat!
— Și astăzi cum se poartă oamenii cu el?
— Frumos!… Nu-l mai ia nimeni în rîs. II stimăm, dar îl și compătimim, sărmanul!
—
Mi-a plăcut țărișoara aceea, așa că am rămas acolo mai multă vreme. Am făcut și multe cunoștințe. Minunați oameni. Pașnici, liniștiți, blînzi ca niște porumbei. Mîncau, beau, dormeau și mai lucrau din cînd în cînd cîte ceva. Fericiți oameni. Nimic nu le tulbura liniștea adîncă, nimic nu le strica armonia, nici o adiere de vînt nu se abatea peste suprafața liniștită, nemișcată, a bălții lor stătute, mucegăite, căci după părerea mea, cu o baltă stătută poate fi asemănată țărișoara despre care e vorba.
Eu le-am adus din Serbia cîteva idei și o brumă din idealurile zdrențuite moștenite de la străbuni; dar era prea puțin și s-au risipit în această țărișoară, iar eu ca hipnotizat, m-am cufundat într-o dulce motăială care îmi tihnea. Atunci mi-am dat seama că șî noi, sîrbii, avem predispoziție de a deveni într-o bună zî un popor tot atît de fericit.
Așa a trecut în țărișoara aceea, pe nesimțite, multă vreme, în liniște. Dar într-o zi, minunata armonie a fost tulburată.
Un tînăr a publicat o culegere de versuri.
Poeziile erau frumoase, străbătute de simțăminte sincere, de gînduri profunde.
Publicul a întîmpinat cartea cu dezaprobare. Nimeni n-a citit-o și nici nu dorea s-o citească; oricui îi cădea în mînă cartea, făcea o mutra acră, o răsfoia, pipăia vreo cîteva fol de parca ar fi vrut să via da calitatea hîrtiei, apoi o arunca cît colo ca pe cel mal respingător lucru din lume. Intorcea capul cu dispreț și spunea:
— Poezii?!… Fleacuri!
— Cine știe?… Poate că-s lucruri frumoase?! a îndrăznit cineva să spună.
Primul s-a închinat așezîndu-se mai bine pe scaun, l-a privit pe celălalt cu compătimire, zicînd:
— Tu ești mai nebun decît ăsta care scrie fleacurile astea! A împins cu vîrful degetelor cartea cît mai departe, strîmbîndu-se de parc-ar fi atins ceva murdar. — Ai citit-o de vorbești așa?! .
— N-am citit-o.
— Atunci?!
— Nu susțin neapărat că-i bună, dar te întreb, poate o fi ceva interesant în ea!… Dar tu ai citit-o?
— Eu? Era supărat și oarecum ofensat de o asemenea întrebare.
— Tu!
— Eu? a întrebat el din nou și mai supărat.
— Tu, se-nțelege, pe tine te întreb.
Primul s-a închinat din nou și a ridicat nedumerit din umeri de parcă ar fi spus: „Doamne ferește! Ce întreabă și ăsta!“ Tăcea și privea mirat la prietenul lui.
— De ce te închini? Te întreb: ai citit această carte de versuri sau nu? Pentru ce te miri?
Primul s-a închinat iarăși și a spus tare:
— Acum te întreb eu: ești sau nu nebun?
— Ce înseamnă asta? Nu te înțeleg…
— Nici eu pe tine.
— Ce-i de neînțeles aici?… Te-am întrebat dacă ai citit cartea.
— Iar eu te întreb: ești întreg la minte? și luă din nou cartea și o trînti furios pe masă strigînd: Cum să citesc prostiile astea? Doar de-aș înnebuni, dar cu mintea limpede n-aș citi-o… Apoi cu voce scăzută a întrebat încet: — ÎI cunoști pe ăsta de a scris poeziile?
— Nu-l cunosc.
— Eh!… D-aia vorbești așa! făcu el strîmbîndu-se.
— Dar tu îl cunoști?
— Da, da, îl cunosc… Răspunsul lui era disprețuitor, parcă voia să spună: „Mai bine să nu fi făcut prostia asta“, deși pînă ieri, pînă la apariția poeziilor de care vorbim, fusese bun prieten cu tînărul scriitor și niciodată nu-I vorbise de rău.
Desigur și alții erau de aceeași părere, dar se-nțelege, fără să fi citit volumul de versuri.
— Ce rușine!… Poezii?… Parcă nu l-aș cu-noaște cîte parale face? zicea unul.
— Cum de nu-i e rușine?! se întreba altul.
— Omului îi ia cîteodată dumnezeu mintea. Măi, ce mai poezii!… Eu mîine aș scrie altele mult mai bune, dar nu vreau să mă compromit, cum fac alții.
Oamenii și-au schimbat pînă și atitudinea față de poet.
Cînd trecea scriitorul pe stradă, mulți își dădeau ghionți.
— Bună ziua! saluta scriitorul.
— Bună ziua, poetule! răspundea unul privindu-l pe sub sprîncene, dușmănos.
— Noroc, noroc! adăuga un altul în zeflemea.
— Salutare! spunea un al treilea făcînd o mutră plictisită, acră.
Din nefericire, însă, lucrurile nu s-au sfîrșit prin simple discuții.
Opinia publică a luat atitudine față de tînărul poet. Chiar și acei care înainte aveau o părere bună despre el începură să-l desconsidere, iar cusururile cele mai mici deveniră în ochii lor, vicii îngrozitoare. Au spus despre poet că este ticălos, bețiv, cartofor, că e lipsit de caracter, că-i spion și, pe deasupra, și cam smintit.
— Nu știam că-i atît de nebun! spuneau unii.
— Eu, îți mărturisesc sincer, am observat încă mai demult că nu-i lucru curat cu el.
— Și eu, dar parcă nu era chiar așa smintit.
— Acum însă e rău de tot.
Și așa au început cu toții să-i facă șicane. Fiecare, oricînd se ivea prilejul, socotea o datorie a lui să-i pună bețe-n roate. Fiecare se revolta cînd îl vedea și fiecare gîndea la fel: „Ce-mi faci aici pe grozavul!… Poezii, ei…? Așteaptă și-ai să vezi, avem noi ac de cojocul tău.“
Dar cea mai mare nenorocire era că dedicase versurile logodnicei sale. Sărmana fată a plîns și a suferit mult. Opinia publică n-a trecut-o nici pe ea cu vederea.
Tatăl fetei își ieșise din minți de amărăciune. Sumele fetei lui amestecat într-o afacere atît de stupidă! De aceea se așeză la masă și-i scrise tînărului poet următoarea scrisoare:
„Domnule,
Aceste fleacuri, porcării și tîmpenii ale dumneavoastră, pe socoteala cărora lumea face haz pe stradă, le puteți dedica tatălui dumneavoastră, căruia i se potriveau bine, deoarece este cunoscut ca om de nimic, așa cum sînteți și dumneavoastră. Să nu amestecați, în tîmpeniile dumneavoastră numele fetei mele. Pînă azi casa mea n-a fost arătată cu degetul și nu vreau ca numele fetei mele să fie vînturat de toate gurile și să fie pomenit în cartea dumneavoastră stupidă. Începînd de azi, să nu îndrăzniți să mai pășiți pragul casei mele. Ați pierdut încrederea mea. În consecință, cer ca în termen de cinci zile să-mi dați satisfacție, în caz contrariu vă voi cotonogi ca pe un cotoi, în stradă sau oriunde vă voi întîlni“.
Din acea dedicație a ieșit un scandal enorm. Cum tînărul poet era funcționar, superiorul lui a scris domnului ministru următorul raport:
(Am uitat numele și prenumele poetului, dar propun să-i zicem N.N.). „N.N. funcționar al acestei instituții, de altfel om de treabă și conștiincios, s-a compromis în ultimul timp atît de mult cu nu știu ce culegere de poezii, încît, pentru prestigiul serviciului, nu mai poate fi menținut în post, în instituția noastră, deoarece se ocupă cu lucruri neserioase, ce nu fac cinste nici măcar unui precupeț, darămite unui funcționar de stat. Rog pe domnul ministru să înlăture din serviciu sau cel puțin din instituția noastră pe acest funcționar compromis, pînă cînd lucrurile se vor limpezi.“
Și ministrul l-a mutat.
Din nefericire însă, țara fiind mică, clevetirile s-au răspîndit repede, așa că acolo unde a fost mutat i-a mers și mai rău. Dar cum se putea proceda altfel cu acest zănatic ce scrisese poezii, decît să fie dat afară din slujbă, lucru pe care ministrul l-a și făcut, în interesul moralei și opiniei publice.
Opinia publică a căpătat astfel satisfacție și de atunci n-a mai apărut nici o poezie a tînărului poet. El a dispărut nu știu unde și nimeni n-a mai aflat nimic despre el.
— Păcat, om tînăr! spuneau unii.
— Și nu era om rău.
— Nu era, dar dacă l-a pus dracul să facă lucruri care nu se fac.
— Îmi pare rău de el, păcătosul!
— Ce poți face? Cine-i de vină?
Și curînd armonia se restabili din nou în mijlocul acelei societăți. Micul talaz ce se ridicase pe suprafața liniștită, nemișcată, a apei stătute, dispăruse și, astfel societatea amintită și-a continuat în tihnă dulcea picoteală.
Marea moartă (3/5)
Eu am călătorit foarte mult prin lume. Unii mă cred, dar mulți nu. Ei susțin că asta-i fantezie. Ciudat! La urma urmei nu mă privește ce spun ei. Susțin că am călătorit foarte mult și asta este principalul.
Călătorind prin lume, omul cunoaște fel și fel de oameni și fapte, adeseori vede niște lucruri pe care nu le-a văzut nici în vis, darămite în viață! Am citit într-o gazetă englezească că presa din Anglia a tăbărit asupra unui sărman englez, care scrisese un jurnal cu impresii dintr-o călătorie făcută prin Serbia. Am citit jurnalul acela. După părerea mea, înfățișează bine realitatea de la noi. Totuși autorul n-a fost crezut de englezi. Ei nu vor să creadă că există o țară care se numește Serbia, nu vor să creadă nimic din cele scrise despre țara noastră. Autorul a fost considerat utopist, ba chiar nebun. Acum criticii își pot da seama că în lume sînt atîtea și-atîtea lucruri, unele de necrezut. Ar fi bine să nu mai strige mereu: „nu-i adevărat, nu corespunde realității, personajele sînt ca picate din lună“ (dar nu văd oare că și pe lîngă ei, și pe lîngă noi, trec zilnic atîția indivizi care-s mai ceva decît picați din lună?)
Așadar, după cum v-am spus, am călătorit mult prin lume. O dată, într-o țărișoară, am avut prilejul să cunosc, într-un tîrgușor sau așa ceva, niște oameni ciudați.
Am picat acolo chiar la o (hai s-o numim pe șleau) adunare politică.
„Frumos zău; cum naiba de-am nimerit aici!“ mi-am zis, căci nu prea-mi venea la îndemînă; în Serbia mă dezobișnuisem de întrunirile politice, nu mai participasem la treburile politice. Toți eram uniți, prietenoși și n-aveam motiv de ceartă.
Societatea în care picasem m-a cam uimit. Întrunirea politică era condusă de către reprezentantul guvernului din regiunea aceea. Poate că îi spuneau conducător de district și după cîte se vedea, chiar el convocase adunarea.
Mulți cetățeni erau adormiți, cu pleoapele umflate de somn. Unii moțăiau în picioare cu gura căscată. Capetele li se bălăbăneau într-o parte și alta și, din cînd în cînd, vedeai cum doi cetățeni se loveau cap în cap. Cei doi politicieni tresăreau, se uitau unul la altul cu priviri tîmpe, apoi, somnoroși, închideau ochii și moțăiau mai departe bălăhănindu-și capetele. Mulți se întinseseră și dormeau de-a binelea. Sforăiau tare, de ți-era mai mare dragul s-asculți. Alții erau treji, dar se frecau la ochi și căscau cu poftă, zgomotos, în armonie cu cei ce sforăiau în cor. În aceste clipe de liniște s-au ivit cîțiva polițiști. Aduceau în spinare niște cetățeni beți turtă. Desigur îi cărau la adunare. Unii din ei erau liniștiți, tăceau și priveau cu nepăsare împrejur, alții adormiseră, iar vreo cîțiva din ei se cam zbateau. Dar cei mai încăpățînați au fost legați și minați din urmă.
— Ce fel de adunare e asta? am întrebat pe unul dintre participanți.
— Nu prea știu! mi-a răspuns el imediat.
— Nu cumva e opoziția?
— Opoziția! afirmă el fără să privească cine-l întreabă.
— Cum, guvernul cheamă la adunare opoziția și-o aduce așa cu forța?
— Guvernul!
— Cum se poate asta, împotriva lui însuși?
— Păi da! mi-a răspuns el plictisit și cu oarecare îndoială.
— Pesemne că adunarea de-aici este împotriva poporului!
— Pesemne! a spus el pe același ton.
— Dar tu ce crezi? l-am întrebat cu voce tare.
El m-a privit fără nici o expresie și a ridicat din umeri, desfăcîndu-și larg brațele, ca și cum ar fi spus: „Ce mă privește pe mine?“
L-am lăsat în plata domnului și am vrut să întreb pe altul, dar și acela m-a privit plictisit, așa că am renunțat.
Deodată auzii o voce supărată:
— Ce-nseamnă asta? Nimeni nu vrea să fie în opoziție! Nu-i cu putință. Toți sîntem partizanii guvernului și-ai puterii, toți sîntem ascultători, cumsecade, și asta se întîmplă în fiecare zi, de i se urăște omului cu atîta supunere.
— Ce popor minunat și civilizat! i-am admirat eu, invidiind țărișoara aceea ideală. Desigur, dacă ar fi aici răposata mea mătușă n-ar mai bombăni și n-ar mai prevesti nici o primejdie. Oameni învățați și ascultători, mult mai cuminți decît ne cerea nouă învățătorul acela bătrîn și bun. Însă purtarea aceasta de oameni cumsecade scotea din sărite chiar și poliția.
— Dacă o să fie tot așa — strigă ascuțit și supărat prim-pretorul — ei, aflați ca o să întoarcem foaia. Guvernul o să numească prin lege pe alții, capabili să fie opoziționiști. Și aflați, dacă n-ați știut-o, că într-o oră facem asta. Există — dacă n-ați știut-o — destui opoziționiști și prin alte părți. Îi numim cît ai clipi din ochi: în calitate de conducător al opoziției extreme și ascuțite împotriva regimului actual, se numește cutare și cutare, cu un salariu anual de Ia cincisprezece mii de dinari. În calitate de membri în comitetul de conducere al partidului de opoziție, sînt numiți cutare și cutare, cutare și cutare. Ca membri în opoziția cutărui și cutărui district se numește cutare și cutare, cutare și cutare. ȘI cu asta basta. Păi nu mai merge așa! Guvernul a găsit sistemul să-și facă o opoziție serioasă. A și început negocieri cu oameni conștienți și de încredere.
Cetățenii aceia, deci opoziția, priveau la primpretor dormitînd și chipurile lor nu spuneau nimic. Nu erau nici mirați, nici revoltați, și nici nu se bucurau. Parcă nici n-ar fi vorbit prim-pretorul.
— Va să zică ne-am înțeles, de azi înainte voi sînteți opoziția! Participanții tăceau și se uitau la el liniștiți și nepăsători.
Prim-pretorul întocmi lista tuturor celor prezenți și începu s-o citească.
— Toți sînt aci! constată el. Apoi se depărtă de masă frecîndu-și mulțumit mîinile.
— Ei biiine! zîmbi el. Acum, în numele domnului, să începem!… Sarcina voastră, ca dușmani ai guvernului, e să criticați cît mai aspru activitatea lui politică internă și externă.
De-abia atunci cei din sală au început să-și vină în fire. Unul se sculă de pe scaun și ceru cuvîntul ridicînd două degete, ca la școală:
— Domnule vă rog, eu știu o poveste despre un opoziționist.
— Ei hai, spune-o.
Cetățeanul și-a dres glasul, a scuturat din umeri și a început să povestească eu o voce cocoșească, așa cum făceam noi în școala primară cînd spuneam, pe de rost istorioare morale.
— Au fost odată doi cetățeni, pe unul îl chema Milan iar pe altul Ilija. Milan era un cetățean bun și supus, iar Ilija era rău și neascultător. Milan asculta de bunul său guvern, iar Ilija nu. El niciodată nu vota pentru candidații guvernului. Atunci bunul guvern i-a chemat la el pe Milan și pe Ilija și le-a spus:
„Foarte bine, Milane, tu ești un cetățean cuminte și supus; ține aici niște bani și să știi că pe lîngă slujba pe care o ai, vei mai avea încă una, cu o leafă mai mare.“ După ce i-a spus acestea, i-a întins lui Milan o pungă plină cu bani. Milan a sărutat mîna bunului guvern și a plecat vesel acasă.
Apoi bunul guvern s-a întors spre Ilija și i-a zis:
„Ilija, tu ești un cetățean neascultător și primejdios. De aceea am să te arestez și, am să te scot din slujbă. Leafa ta o voi da unui cetățean cumsecade și supus.“ Și au venit jandarmii și l-au arestat imediat pe neascultătorul și primejdiosul Ilija. Fapt care a adus multă tristețe în familia lui. Și așa vor păți toți cetățenii care nu vor asculta de guvern.
— Foarte bine! exclamă prim-pretorul.
— Domnule vă rog, eu știu ce ne învață această povestire! declară un alt cetățean.
— Bine! Spune!
— Din această povestire vedem că cetățeanul trebuie să fie credincios și supus față de guvernul său. Numai așa poate să trăiască fericit împreună cu familia lui. Cetățenii buni și ascultători nu procedează ca Ilija, de aceea ei sînt iubiți de toate guvernele! rosti opoziționistul.
— Frumos, dar care este datoria unui cetățean supus?
— Datoria cetățeanului supus și iubitor de neam este să se scoale de dimineață.
— Foarte bine, aceasta e prima lui datorie. Dar mai are vreuna?
— Mai are.
— Care?
— Să se îmbrace, să se spele și să mănînce!
— Și pe urmă?
— Să plece liniștit de-acasă și să se ducă direct la treburile lui. Dacă n-are treburi, merge la cîrciumă unde așteaptă să vină ora mesei. Exact la ora prînzului, se întoarce acasă liniștit și mănîncă. După masă bea o cafea, se spală pe dinți și se culcă frumos. Cînd s-a săturat de somn, cetățeanul se ferchezuiește, iese pe stradă, se plimbă puțin, trece pe la cîrciumă și, cînd vine vremea cinei, pleacă direct acasă, mănîncă și, după aceea, se culcă și doarme liniștit.
Mulți dintre opoziționiști au povestit cîte o astfel de istorioară înțeleaptă și după fiecare explicau și morala. Apoi politicienii au început să discute despre convingerile și principiile lor.
Unul spuse că ar fi timpul să se sfîrșească cu discuțiile și să meargă cu toții la cîrciumă, la un pahar de vin. În privința asta părerile erau împărțite. Au început dezbateri furtunoase. Nimeni mu mai moțăia. Propunerea a fost pusă la vot. După ce se isprăvi numărătoarea voturilor, prim-pretorul declară că propunerea dе a merge toți la cîrciumă a fost acceptată în principiu. Urmează să hotărască ce să bea acolo!
Unii voiau vin cu sifon.
— Nu vrem vin cu sifon — strigau alții — mai bună-i berea!
— Eu nu beau bere din principiu! răspunse unul din față.
— Eu tot din principiu nu pot suferi vinul.
Au ieșit la iveală multe principii și convingeri și-au început discuțiile.
Unii propuneau să se bea cafea. Aceștia însă erau o minoritate infimă, иar unul dintre ei scoase ceasul, îl privi și zise:
— E trei și cifici minute I Nici eu nu mai pot bea acum cafea. Din principiu beau cafea numai pînă la trei. Mai tîrziu nu pot nici în ruptul capului.
După îndelungate discuții care au durat toată după-amiaza, a venit în sfîrșit și timpul să se treacă iar la vot. Prim-pretorul, ca reprezentant de treabă al guvernului, a procedat obiectiv și cinstit. N-a influențat cu nimic votul, dimpotrivă, a îngăduit fiecărui cetățean să-și exprime liber votul, după convingerile lui. La urma urmei, acest drept îi este acordat fiecăruia prin constituție. De ce să i se ia un drept înscris în constituție?!
Votarea s-a făcut în cea mai perfectă ordine.
Prim-pretorul s-a ridicat serios, impozant, așa cum îi stă bine președintelui unei adunări politice. Cu o voce gravă a anunțat rezultatul votării:
— Victoria a fost repurtată, printr-o majoritate covîrșitoare, de grupul celor pentru vin cu sifon. Urmează fracțiunea pentru vin curat, apoi fracțiunea pentru bere. Pentru cafea au votat numai trei — doi pentru cafea dulce și unul pentru amară. A fost un vot și pentru melanj.
Am uitat să vă spun că partizanul melanjului a început să înșire un discurs împotriva guvernului, însă toti cei din sală l-au întrerupt. Ceva mai tîrziu, el a declarat că este împotriva unei astfel de adunări, că adunarea nu este a opoziției ci a autorităților. De data asta el a fost întrerupt prin strigăte vehemente.
S-a făcut liniște și pretorul a spus:
— În ceea ce mă privește, eu voi bea bere, deoarece excelența sa ministrul meu nu bea niciodată vin cu sifon.
Deodată opoziția începu să se frămînte. Toți au declarat că sînt pentru bere. Doar partizanul melanjului a făcut opinie separată.
— Eu nu voi influența libertatea voastră, zise prim-pretorul. Vă cer deci să rămîneți la convingerile voastre.
Ferească dumnezeu! Nimeni nu voia să audă de convingeri. Toți au afirmat că nu-și pot închipui cum de-au votat așa, căci de fapt nu sînt împotriva berei.
Așa s-au încheiat dezbaterile și politicienii istoviți au plecat la cafenea.
S-a băut mult, s-a cîntat, s-au ridicat toasturi pentru guvern și pentru popor și tîrziu, noaptea, s-au dus cu toții pe la casele lor.
Stradia (6/12)
Cînd m-am dus să-l vizitez pe ministrul de Finanțe am fost primit imediat, deși, după cum spunea el, avea multe treburi.
— Bine că ați venit, domnule! Ați sosit la timp; am să mă mai odihnesc puțin. Am lucrat pînă acum, credeți-mă, mă doare capul! rosti ministrul și se uită la mine cu un aer obosit, chinuit.
— Într-adevăr, misiunea dumneavoastră este grea, depuneți o muncă uriașă. Fără îndoială că ati meditat la vreo importantă problemă financiară!
— Ieri și azi, trei ceasuri încheiate am lucrat la rezolvarea acestei probleme. Consider că am dreptul să apăr un lucru just… Uite, am să vă arăt un articol scris de mine pentru presă.
Așteptam cu nerăbdare să ascult faimosul articol. Voiam să aflu miezul problemei în jurul căreia se ducea o luptă desperată între ministrul de Finanțe și ministrul Construcțiilor.
Ministrul luă plin de gravitato manuscrisul, tuși de cîteva ori și citi titlul:
„Încă două-trei cuvinte în legătură cu problema: Pină unde se întindea în timpurile vechi granița sudică a patriei noastre“.
— Păi după cum se pare, este o lucrare istorică?!
— Istorică! răspunse ministrul, mirat de o întrebare atît de neașteptată și-mi aruncă pe deasupra ochelarilor o privire obosită.
— Dumneavoastră, ministru de Finanțe, vă ocupați de istorie?
— Dacă mă ocup de istorie? Se simțea oarecare supărare în glas. Dar asta-i știința de care mă ocup de aproape treizeci de ani și, să nu crezi că mă laud, am repurtat succese. Mă privea mustrător.
— Prețuiesc foarte mult istoria și oamenii care-și consacră viața lor acestei științe superioare, spuse eu cu amabilitate, spre a-mi repara greșeala.
— Nu numai superioară domnul meu, ci cea mai superioara, înțelegeți, da, cea mal superioară! spuse el, privindu-mă cercetător.
— Chiar așa! l-am aprobat repede.
— Uite, de pildă — zise iarăși ministrul — ce pagubă s-ar fi cauzat dacă am fi crezut, în legătură cu granița țării noastre, ceea ce a afimat colegul meu, ministrul Construcțiilor.
— E și el istoric?
— Istoric mincinos! Munca lui în domeniul istoriei aduce numai pagube. Citiți concepțiile lui despre granițele țării noastre și veți vedea totala lui lipsă de cunoștințe, și, dacă vreți, chiar și o lipsă de patriotism.
— Ce demonstrează el, dacă mi-e îngăduit să-ntreb?
— Nu demonstrează nimic, domnul meu. Vai de demonstrația asta. El spune că vechea graniță cu țările sudice trecea pe la nord de orașul Kradia. Afirmația este necinstită! Dușmanii noștri ar putea să pretindă cu conștiința împăcată teritoriul de dincolo de Kradia. Cîte pagube aduce el prin asta sărmanei noastre țări! exclamă ministrul mîniat, cu o voce tremurîndă și îndurerată.
— Pagube enorme! strigai și eu indignat de o asemenea afirmație ce-ar fi putut dăuna grav întregii țări.
— Ca fiu al patriei am o datorie sacră. Nu voi lăsa în picioare teoria lui. Voi ridica adevărul istoric și în fața Parlamentului; să hotărască el cine are dreptate. În caz contrariu eu îmi voi prezenta demisia, deoarece asta este a doua ciocnire a mea cu ministrul Construcțiilor, tot din cauza problemelor superioare de istorie.
— Cum adică, Parlamentul poate decide și în aceste chestiuni?
— De ce nu? Parlamentul are dreptul să emită legi în toate problemele, legi obligatorii pentru oricine. Ieri un cetățean a prezentat Parlamentnlui o petiție prin care cerea ca data nașterii lui să fie socotită cu cinci ani mai înainte de a se fi născut.
— Cum se poate una ca asta? am întrebat eu surprins.
— Se poate, de ce nu?… El, să zicem, s-a născut în anul mă rog …74, iar Parlamentul a hotărît ca data nașterii lui să fie socotită în …69.
— Curios! și de ce-i trebuia asta?
— Hm, vezi că nu știi?! Numai așa are dreptul să candideze ca deputat pentru un loc vacant. Este omul nostru, va ajuta conștiincios politica guvernului.
Am rămas utît de uluit incit n-am mai izbutit să scot o vorbă. Ministrul a observat lucrul acesta și mi-a spus dojenitor:
— Să nu vă mire! Asemenea cazuri nu sînt rare. Parlamentul i-a satisfăcut unei doamne o cerere asemănătoare. Ea a cerut s-o declare cu zece ani mai tînără. Altă doamnă din înalta societate a cerut Parlamentului să dea o hotărîre competentă în care să fie recunoscută mamă a doi copii, desigur, moștenitori legali ai bogatului ei soț. Avînd prieteni înțelegători și cu influență, i s-a satisfăcut această cerere naivă și nobilă și acum este considerată mamă a doi copii.
— Și unde-s copiii?
— Care copii?
— Copiii de care vorbești!
— Aha! Păi n-are oopii. N-ați înțeles? Ea se consideră însă, în urma hotărîrii Parlamentului, mamă a doi copii. Numai așa s-a pus capăt certurilor sîcîitoare dintre ea și soțul ei.
— Asta n-o mai înțeleg! i-am spus-o făra amabilitate.
— Cum nu înțelegeți?… E un lucru elementar! Negustorul acela bogat, soțul doamnei despre care vorbim, n-are copii. Înțelegeți? E simplu.
— Înțeleg.
— Ei bine, fiți atent: cum el e foarte bogat, dorea să aibă copii care să-i moștenească averea colosală. N-avea copii, săracu, și s-au iscat neînțelegeri între el și soția lui. Soția, așa cum vă spuneam, a înaintat o cerere Parlamentului și Parlamentul i-a rezolvat-o întocmai cum a dorit ea.
— Și acum, bogatul negustor e mulțumit?
— Se înțelege că-i mulțumit. Omul s-a liniștit pe deplin. Azi își adoră soția.
Și discuția noastră a decurs liniștită mai departe. Am discutat despre multe lucruri, dar domnul ministru de Finanțe n-a scos nici un cuvințel despre problemele financiare.
În cele din urmă mi-am făcut curaj și l-am întrebat sfios:
— Dar finanțele cum sînt organizate în țara dumneavoastră, domnule ministru?
— Foarte bine, îmi răspunse el cu mîndrie și adăugă: principalul este să alcătuiești un buget perfect. Celelalte merg de la sine, ușor.
— Cîte milioane cuprinde bugetul anual al țării dumneavoastră?
— Mai mult de optzeci de milioane de dinari. Și iată cum este împărțit: pentru foștii miniștri, fie că sînt la pensie sau în cadrul disponibil — treizeci de milioane, pentru procurarea decorațiilor — zece milioane, pentru introducerea spiritului de economie în țară — cinci milioane.
— Scuzați-mă, domnule ministru, că vă întrerup… Nu înțeleg de ce ați alocat cinci milioane pentru introducerea spiritului de economie?
— Ehei, domnul meu, economia este cel mai important lucru cînd e vorba de finanțe. Noutatea asta nu există nicăieri, în întreaga lume. Pe noi nevoia ne-a învățat. Situația financiară fiind extrem de proastă, am hotărît să jertfim această sumă spre a ajuta poporul. Vrem să-l sprijinim cît mai mult. De-acum totul o să meargă mai bine, căci într-un timp scurt s-a plătit autorilor de cărți exact un milion. Chiar eu am început să scriu lucrarea Economia poporului nostru în vremuri străvechi. Fiul meu scrie cartea: Influența economiei asupra progresului cultural al poporului, iar fiica mea a și scris pînă acum două povestiri pentru popor. Ea arată în acele capodopere cum trebuie să faci economii. Acum scrie povestirea Liubița cea risipitoare și Mița cea chibzuită.
— Cred că va fi o povestire frumoasă?!
— Chiar foarte frumoasă. în ea se arată cum s-a prăpădit Liubița din cauza dragostei. Mița însă nu s-a gîndit la dragoste și s-a măritat cu un mare bogătaș. Mița știa să facă economii, punea ban lîngă ban. „Și dumnezeu îl ajută pe cel care economisește“, așa se termină povestirea.
— Va avea mare înrîunre asupra poporutui! recunoscui eu plin de însuflețire.
— Se înțelege — continuă domnul ministru — o influență salvatoare. Să vedeți, de pildă, de cînd a fost introduse spiritul de economie, fiica mea și-a strîns peste o sută de mii de dinari pentru zestea ei.
— Este deci ceî mar important capitol din buget…
— Desigur, însă a test greu să ajungem la o idee atît de fericită. Celelalte capitole din buget existau și înainte de a fi eu ministru. Bună-oară, pentru sărbătorile naționale — cinci milioane, pentru fondurile secrete ale guvernului — zece milioane, pentru poliția secretă — cinci milioane, pentru susținerea șf întărirea poziției guvernului — cinci milioane, pentru cheltuielile de reprezentare ale membrilor guvernului — o jumătate de milion. La acest punct am fost ca peste tot foarte zgîrcit. Apoi sînt toate celelalte capitole din buget mai puțin importante.
— Dar pentru instrucția publică, armată, pentru funcționari?
— Pentru armată și funcționari am rezervat vreo patruzeci de milioane, însă suma asta cade în deficitul anual obișnuit.
— Dar instrucția publică?
— Instrucția publică? Păi, ea se înțelege, intră la cheltuielile neprevăzute.
— Nu pricep cu ce acoperiți un deficit atît de mare?
— Cu nimic! Cu ce se poate acoperi? Un deficit se adaugă la altul. Cînd se adună mai multe deficite, lansăm repede un împrumut și tot așa mergem înainte. Pe de altă parte, ne străduim ca unele capitole ale bugetului să fie excedentare. Eu, cel dintîi, am făcut economii în ministerul meu. Colegii mei mă vor imita. Economia este, ca să zic așa, baza bunăstării oricărei țări. Ieri, în interesul spiritului de economie, am concediat un funcționar. Am făcut o economie de opt sute de dinari anual.
— Bine ați procedat, l-am aprobat eu.
— Trebuie, domnule, trebuie să începem o dată și o dată să ne preocupăm de bunăstarea poporului. Băiatul se roagă să-l primim înapoi. Nu este un funcționar rău, dar ceea ce nu se poate, nu se poate! Așa ne dictează interesele scumpei noastre patrii. „Voi lucra și pentru jumătate de leafă“, mi se milogea funcționarul acela. „Nu se poate! i-am spus. Sînt ministru numai. Nu-s banii mei, ci ai statului, bani cîștigați cu trudă. Eu trebuie să chibzuiesc serios fiecare dinar.“ Spuneți-mi vă rog, domnul meu, pot îndrăzni să arunc în vînt opt sute de dinari ai statului? Ministrul sfîrși fraza deschizînd brațele și așteptînd de la mine un răspuns pozitiv.
— Firește, aveți dreptate!
— Acum cîteva zile s-a dat o sumă de bani unui membru al guvernului să-și îngrijească soția. Dar am scos acești bani din capitolul cheltuieli neprevăzute. Dacă nu ești cu luare aminte de unde dai banii ți se poate cere socoteală!
— Care sînt veniturile țării, domnule ministru? Cred că este cel mai important capitol!
— Nu-i atît de important!… Cum să vă spun? Pur și simplu nu se știe nici pînă azi care sînt veniturile. Am citit ceva în legătură cu asta într-un ziar străin, dar cine poate ști dacă-i exact? În orice caz, sînt multe venituri, multe, fără îndoială, rosti ministrul grav, cu aerul unui specialist.
Din discuția aceea plăcută și interesantă ne-a întrerupt ușierul, care intră în cabinetul ministrului și-i aduse la cunoștință că o delegație de funcționari dorește să-i vorbească.
— Îi voi chema ceva mai tîrziu, să aștepte, îi porunci el ușierului. Apoi mi se adresă foarte amărît:
— Vă rog să mă credeți, de două-trei zile m-au dat gata audiențele. Îmi vîjîie capul. Numai cu dumneavoastră am izbutit să am o discuție cu-adevărat plăcută.
— Vin cu treburi importante?
— Da! Am avut, uitați-vă, chiar aici, la piciorul acesta o bătătură grozav de mare. Am operat-o acum patru zile și slavă domnului operația a reușit. De aceea vin funcționarii la mine împreună cu șeful lor: vor să mă felicite, să-și arate bucuria pentru reușita operației.
L-am rugat pe domnul ministru să mă ierte. II răpisem prea mult de la treburile sale de stat.
L-am salutat cu o deosebită amabilitate și am ieșit repede din cabinetul lui.
Ziarele publicau o mulțime de știri despre bătătura operată a ministrului de Finanțe:
„Funcționarii din cutare departament în frunte cu șeful lor au fost în audiență, la ora patru după-amiază, la domnul ministru de Finanțe, spre a-l felicita și a-și exprima bucuria pentru reușita operației pe care domnia-sa a suferit-o la bătătură. Domnul ministru i-a primit amabil, cu căldură. Domnul șef, în numele tuturor funcționarilor departamentului său, a ținut un impresionant discurs, iar domnul ministru le-a mulțumit tuturor pentru atenția deosebită și sentimentele lor sincere.“
Stradia (4/12)
În ziua următoare l-am vizitat pe ministrul poliției.
În fața ministerului, o mulțime de flăcăi înarmați. Aveau figuri încruntate, erau chiar supărați; de vreo două-trei zile nu mai ciomăgiseră nici un cetățean așa cum era obiceiul, strict constituțional, în țara aceea.
Culoarele și sala de așteptare erau înțesate de oameni care doreau să intre în audiența la ministru.
Vedeai acolo fel de fel de cetățeni! Unii îmbrăcați elegant, cu cilindru pe cap, alții cu haine ponosite și rupte, unii cu uniforme pestrițe, purtînd săbii la șold.
N-am intrat imediat la ministru. Voiam să mai discut puțin cu oamenii aceia feluriți.
Am intrat în vorbă, mai întîi, cu un bărbat distins, tînăr. Mi-a spus că a venit să solicite o slujbă în cadrul poliției.
— Dumneavoastră, se pare, sînteți om cu studii. Veți primi, desigur, fără întîrziere o slujbă la stat?
Tînărul tresări cînd auzi întrebarea mea și privi cu teamă în jur, să se încredințeze dacă ea n-a atras atenția cuiva. Cînd văzu că toți ceilalți sînt preocupați și discută despre ale lor, tînărul răsuflă ușurat. Îmi făcu semn să vorbesc mai încet și, apucîndu-mă de mînă, mă trase într-un colț, mai departe de ceilalți.
— Și dumneavoastră ați venit să cereți un post? mă întrebă el.
— Nu. Eu sînt un călător străin. Vreau să vorbesc cu ministrul.
— De ce ați spus cu voce tare — îmi șopti el — că eu, fiind om cu studii, voi căpăta imediat o slujbă la stat?
— Cum, nu e voie să spui asta?
— Ba da, dar mie mi-ar dăuna.
— Cum ți-ar dăuna, de ce?
— În această funcție, în țara noastră, nu sînt primiți oamenii cu școală. Sînt doctor în drept și nu îndrăznesc să divulg asta nimănui. Dacă ar afla-o ministrul, n-aș mai primi slujbă. Un prieten de-al meu, tot cu studii, a trebuit, spre а căpăta un post, să-prezinte o dovadă cum că n-are studii superioare și nici nu intenționează să învețe; Așa a primit imediat o slujbă bună.
Am mai discutăt acolo cu încă vreo cîțiva. Un funcționar în uniformă mi s-a plîns că n-a fost încă avansat; de vină erau cinci oameni din opoziție, pe care-i acuza de înaltă trădare. L-am consolat pentru marea nedreptate care i s-a făcut.
Apoi, am vorbit cu un negustor bogat. Mi-a povestit multe din trecutul lui. Printre altele spunea că a ținut, cu mai mulți ani în urmă, primul hotel într-un orășel oarecare. Zicea că a suferit din cauza politicii, a pierdut cîteva sute de dinari, dar, la o lună după venirea la putere a prietenilor lui, a primit comenzi bune strîngînd o avere respectabilă.
— Apoi — spuse el — cabinetul a căzut.
— Și iar ați suferit?
— Nu, m-am retras din politică. Desigur, la început am ajutat cu bani ziarul partidului nostru, dar în alegeri nu m-am dus la vot, nu m-am mai amestecat în politică. Pe mine politica m-a obosit. Ce-i trebuie omului să se frămînte toată viața! Acum am venit la domnul ministru să-l rog ca în viitoarele alegeri poporul să mă aleagă deputat.
— Păi, asta n-o, face poporul?
— Ei, cum să vă spun?… E drept, poporul alege, așa-i după constituție, dar de obicei este ales acela pe care-l vrea poliția.
După ce am mai discutat cu cîțiva oameni aflați acolo, m-am apropiat de ușier și i-am spus:
— Vreau sâ intru la domnul ministru.
Ușierul privindu-mă îmbufnat, mîndru, cu oarecare dispreț îmi spuse:
— Așteaptă! Nu vezi cîți oameni așteaptă?!
— Eu sînt călător străin și nu pot să zăbovesc! i-am spus cu amabilitate înclinîndu-mă în fața lui.
Cuvîntul „străin“ a avut o mare înrîurire asupra flăcăului. Ca din pușcă s-a repezit în cabinetul ministrului.
Ministrul m-a primit imediat, cu bunăvoință, și m-a invitat să iau loc, după ce, mai întîi, se înțelege, i-am spus cine stat și cum mă numesc.
Ministrul era un om înalt, uscățiv. Deși avea o figură grosolană, severă și respingătoare, se silea să fie cît mai simpatic.
— Ei, cum vă place aici la nai, domnule? mă întrebă ministrul zîmbind cu răceală.
Mi-am exprimat în cuvinte alese admirația pentru poporul acelei țări și iam adăugat:
— Fericită țară! Are o conducere înțeleaptă. Omul nu știe de ce să se minuneze mai întîi!
— Hei, ar fi putut fi și mai bine. Noi ne străduim pe cît ne e posibil! mi-a răspuns mîndru, mulțumit de laudele mele.
— Nu, nu, vă rog, domnule ministru, fără complimente, vă spun, nici nu-și poate dori ceva mai bun un popor. După cum văd e foarte mulțumit și fericit. În aceste cîteva zile au fost atîtea sărbători și parăzi!
— Da, e-adevăraț, însă în buna dispoziție a poporului am și eu meritele mele. Am reușit să introduc în constituție, alături de toate libertățile care șînt acordate poporului și pe deplin folosite de el, și acest text:
„Fiecare cetățean al țării Stradia trebuie să fie bine dispus, vesel și să felicite guvernul prin numeroase delegații șî telegrame, după fiecare eveniment, după votarea fiecărei legi.“
— Dar cum se poate face asta, domnule ministru? am întrebat nedumerit.
— Foarte ușor! Toți trebuie să se supună legilor țării! răspunse mâriistrul, arborînd o mină plină de demnitate și bărbăție.
— Frumos — observai eu — dar dacă se întîmplă ceva care nu-i pe placul poporului, și nu corespunde intereselor lui și ale tării? Iată, de exemplu, ieri, am aflat că s-a oprit exportul porcilor spre nord. Prin această măsură, după cum bănuiesc, țara va suferi o mare pagubă.
— Așa e și așa trebuie să fie. Dar azimîine, vor sosi numeroase delegații din toate ținuturile Stradiei, spre a-l felicita pe primul-ministru pentru politica sa externă înțeleaptă, spuse ministrul cu însuflețire.
— Asta-i minunat. O conducere politică atît de minunată își poate dori oricine, iar eu, ca străin, îmi îngădui să vă felicit sincer pentru legea aceasta genială elaborată cu menitul dumneavoastră, căci a fericit țara și a înlăturat toate grijile și nevoile.
— În orice caz, dacă poporul și-ar uita îndatorirea eu, prevăzînd și acest eventual caz nefericit, am trimis, cu trei zile înainte, o ordonanță secretă tuturor autorităților polițienești din țară, cerîndu-le, cu strictețe, să aibă grijă ca îndată după acest eveniment să aducă cetățeni cît mai mulți spre a-l felicita pe primul-ministru.
— Și daca într-o zi-două se dă drumul la exportul de porci, ce veți face? l-am întrebat cu amabilitate și curiozitate.
— Nimic mai simplu: trimit o altă ordonanță secretă. Voi ordona poliției să acționeze pentru ca poporul să vină, în număr cît mai mare să se bucure, să felicite. Așa și trebuie să fie. Desigur, la început este mai greu, dar încetul cu încetul poporul se va obișnui și va veni el și singur.
— Așa e, aveți dreptate! spusei eu, uluit de acest răspuns al ministrului.
— Toate se pot face, domnule, numai dacă există voință și unire. Noi, în cabinet, ne ajutăm unul pe altul. Decizia fiecărui membru al guvernului trebuie să fie cît mai precis îndeplinită. Iată, vedeți, astăzi, ministrul Instrucțiunii Publice mi-a trimis decizia lui. Și eu îl ajut. Voi ordona tuturor organelor polițienești să ducă la îndeplinire cu strictețe această dispoziție.
— Este un lucru important, dacă îmi permiteți să întreb?
— Foarte important. Nu suferă amînare. Am făcut toate demersurile. Privește, și-mi întinse un sul de hîrtie.
Curios, am început să citesc:
„Constatîndu-se că pe zi ce trece, graiul poporului nostru se strică tot mai mult și că se merge atît de departe încît — uitîndu-se ordonanța ce glăsuiește: „Nici un cetățean nu are dreptul să stîlcească limba națională și nici să schimbe ordinea cuvintelor în frază sau să folosească forme care încalcă regulile indicate de comisia de gramaticieni“ — unii cetățeni au început să pronunțe pînă și cuvîntul „mînie“ cu obrăznicie și fără nici un pic de rușine.
Pentru ca în viitor să nu se mai întîmple asemenea încălcare, ce poate avea urmări grave pentru scumpa noastră patrie, vă ordon:
Să apărați prin forță, cuvîntul „mînie“ atît de mutilat, și să pedepsiți cu severitate, după lege, pe acela ce va schimba, după bunul plac, vreun cuvînt sau vreo formă gramaticală, neținînd seama de reguli.“
— Cum, și asta se pedepsește? întrebai eu foarte mirat.
— Se înțelege, este un lucru important. Pentru un asemenea caz vinovatul e pedepsit — dacă greșeala lui e dovedită cu martori — de la zece pînă la cincisprezece zile închisoare.
Ministrul tăcu puțin, apoi continuă:
— Gîndește-te bine, domnule! Această lege, prin care avem dreptul să pedepsim pe oricine stîlcește cuvintele și face greșeli gramaticale, are o valoare neprețuită și din punct de vedere financiar și politic. Gîndește-te și vei ajunge pe poziția adevărului în întreaga chestiune!
Am încercat să mă adîncesc în gînduri, dar nici o idee salvatoare nu-mi venea în minte.
Cu cît gîndeam mai mult, cu atît înțelegeam mai puțin spusele ministrului. Cred că nu mai știam ce gîndesc. În timp ce mă chinuiam, fără nădejde, să aprofundez sensul ciudatei legi din țara aceea și mai ciudată, ministrul mă privea cu un zîmbet de mulțumire. Își zicea, poate, di străinii nu sînt nici pe departe atît de înțelepți și inteligenți sa aprecieze meritele guvernului din Stradia. Acesta știe să elaboreze măsuri înțelepte, care pentru altă lume par niște prostii.
— Așadar nu puteți să înțelegeți, spuse el zîmbind, examinîndu-mă pe sub sprîncene.
— Scuzați-mă, dar mi-e ca neputință.
— Ei bine, aflați că aceasta este cea mai nouă lege și de-o mare valoare pentru țară. Întîi și întîi pedeapsa se răscumpără în numerar. Țara are astfel venituri foarte frumoase. Cu ele completăm deficitele ivite în casele de bani ale prietenilor guvernului sau în fondul secret, din care sînt răsplătiți susținătorii politicii noastre; în al doilea rînd, această lege, deși pare naivă, poate ajuta guvernul ca în viitoarele alegeri, să obțină majoritatea în Parlament.
— Păi, dumneavoastră, domnule ministru, spuneați că ați acordat poporului, prin constituție, toate libertățile?
— Așa e. Poporul are toate libertățile, dar nu știe să te folosească… Mai pe scurt, cum să vă spun, știți, avem legi noi, liberale, care ar trebui să fie în vigoare. Insă noi, așa, din obișnuință, spre binele poporului, folosim legile vechi.
— Păi atunci de ce ați mai întocmit legi noi?
— La noi există obiceiul ca legile să se schimbe cît mai des și să fie cît mai multe. Am întrecut toate țările! Numai în ultimii zece ani au fost elaborate cincisprezece constituții și fiecare constituție a fost de trei ori abrogată. Nici noi, nici cetățenii nu ne putem descurca în atîtea legi. Nu mai știm care sînt valabile și care abrogate… Vedeți dar, domnule, în aceasta constă desăvîrșirea și cultura unei țări! adăugă ministrul satisfăcut.
— Aveți dreptate, domnule ministru. Străinii trebuie să vă invidieze pentru politica dumneavoastră înțeleaptă.
Peste puțin timp îl salutai pe domnul ministru și ieșii în stradă.
Stradia (3/12)
Abia apucasem să închid ușa și să-mi scot de pe haine puzderia aceea de decorații. Cînd să mă așez, să-mi trag și eu sufletul, căci eram frînt de oboseală, auzii o bătaie în ușă.
— Intră! spusei eu.
În cameră intră un om bine îmbrăcat, cu ochelari pe nas (și ca să nu mai repet, să țineți minte că în acel oraș, toți oamenii, de la mare la mic, erau încărcați de decorații. Cînd mă îndreptam spre hotel cu polițistul după mine — trebuie să, amintesc și asta — am văzut cum îl duceau la închisoare pe unul care furase niște pantofi dintr-un magazin; avea la gît o decorație. „Ce fel de ordin e ăsta?“ I-am întrebat pe polițist. — „E un ordin pentru merite culturale!“ mi-a răspuns el serios și rece. „Și care sînt aceste merite?“ — „Păi, el, știți, a fost birjar la fostul ministru al Instrucției Publice. Birjar talentat, nu glumă“, mă lămuri polițaiul.)
Așadar, iată că intră omul cu ochelari, se înclină respectuos (se înțelege, m-am înclinat și eu la fel) și mi se recomandă spunîndu-mi că e funcționar superior la Ministerul Afacerilor Străine.
— Îmi pare bine! răspunsei eu, mirat de aceasta vizită neașteptată.
— Ați venit pentru prima oară în țara noastră, domnule? mă întrebă el.
— Pentru prima oară.
— Sînteți străin?
— Străin.
— Ați nimerit la noi cum nu se poate mai bine! exclamă el cu bucurie.
Asta mă tulbură și mai mult.
— Avem un post liber de consul. Veți primi o leafă bună și o diurnă de reprezentare frumușică, sumă pe care dumneavoastră, desigur, o veți cheltui în interes personal. Sînteți o persoană în vîrstă, om cu experiență. Misiunea dumneavoastră este ușoară: propagarea ideilor naționale în regiunile locuite de cetățeni ai țării noastre aflate sub stăpînire străină. Ați venit într-a-devăr la timp; de mai bine de o lună de cînd ne zbatem să găsim o persoană potrivită acestui post atît de important. Pentru alte locuri, avem o mulțime de străini. Avem evrei, greci, aromîni… (De unde or mai fi și ăștia?!) Dar, dumneavoastră, dacă îmi este îngăduit să întreb, ce naționalitate aveți?
— Păi… cum să vă spun, nici eu singur nu știu!… zisei încurcat. Tocmai cînd începui să povestesc trista istorie a familiei mele, el mă întrerupse bătînd din palme cu însuflețire, învîrtindu-se prin cameră de bucurie, ca un titirez:
— Minunat, minunat!… Nimic mai bun!… Dumneavoastră veți putea îndeplini conștiincios această misiune sfîntă! Mă duc imediat la ministru și pește cîteva zile veți pleca în misiune! exclamă funcționarul superior, săltînd de bucurie, și alergă să raporteze ministrului mărea lui descoperire.
Cum plecă, mă așezai obosit pe pat și-mi lăsai capul între mîini. Nu-mi venea să cred că toate acestea le-am văzut și trăit eu, în țara asta. Deodată, cineva ciocăni în ușă.
— Poftim!
In cameră intră un alt domn, îmbrăcat elegant. Se recomandă funcționar superior al nu știu cărui minister. Imi spuse că potrivit dispoziției domnului ministru a venit la mine cu o chestiune esențială. Și de astă dată, îmi exprimai deosebita satisfacție și fericire pentru o asemenea cinste.
— Sînteți străin?
— Străin.
El mă privi cu respect, se înclină adînc și tocmai cînd începu să vorbească, îl întrerupsei, întrebîndu-l:
— Vă rog, domnule, spuneți-mi cum se numește țara dumneavoastră?
— N-ați știut?! exclamă el privindu-mă cu și mai mare slugărnicie.
— Stradia![1] rosti el clar și se trase cu respect doi pași înapoi.
„Ciudată întîmplare! Chiar așa se numea și măreața și viteaza țară a strămoșilor mei!“ gîndii eu, dar nu-i spusei nimic, ci-l întrebai:
— Cu ce vă pot fi de folos, stimate domn?
— A luat ființă un nou post — acela de director al bunurilor statului — și sînt trimis ca, în numele domnului ministru, să vă rog să acceptați această înaltă și patriotică funcție… Dumneavoastră, desigur, ați fost pînă acum de cîteva ori ministru?
— N-am fost niciodată.
— Niciodată!… exclamă el uluit. Atunci poate ați avut o altă funcție superioară, cu un salariu mare?!
— Niciodată.
Înaltul funcționar rămase mut de mirare. Neștiind cum să procedeze într-un asemenea caz, mă rugă să-l iert, spuse că va face cunoscut domnului ministru această discuție și plecă.
—
A doua zi, toate ziarele scriau despre mine. În unele se putea citi următoarea notă:
„Un om ciudat. În orașul nostru a sosit ieri un străin în vîrstă de șaizeci de ani, dar care în întreaga lui viață n-a fost niciodată ministru și nici n-a fost vreodată decorat; n-a avut niciodată vreo slujbă la stat și nici salariu. Este singurul caz din lume. După cum am aflat, acest om ciudat locuiește la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. Cei care l-au vizitat ieri spun că el nu se deosebește prin nimic de ceilalți oameni. Pentru a satisface curiozitatea stimaților noștri cititori, ne vom strădui să aflăm cît mai multe amănunte din viața acestei ființe rare. Dacă va fi posibil, vom publica în ziarul nostru de mîine și fotografia lui.“
Celelalte ziare scriau aproximativ același lucru, adăugînd doar atît:
„…Am mai aflat din surse sigure că acest om ciudat are și o importantă misiune politică.“
Ziarele guvernului dezmințeau însă asemenea știri:
„Zevzecele ziare opoziționiste, în stupiditatea lor, născocesc tot soiul de minciuni și răspîndesc printre oamenii de bună credință știri alarmante, afirmînd că străinul în vîrstă de șaizeci de ani, care a sosit ieri în țara noastră, n-a fost — după cum spun acești neghiobi — niciodată ministru, nici funcționar și n-are nici un fel de decorații. Asemenea știri le pot inventa, cu intenții rele, numai creierii tociți și seci ai colaboratorilor presei opoziționiste; dar ei nu-și vor atinge ținta, pentru că, slavă domnului, iată, a trecut o săptămînă de cînd acest cabinet a venit la putere și situația lui n-a fost zdruncinată, așa cum doresc acești prostănaci din opoziție.“
După apariția cîtorva asemenea articolașe în ziare, în jurul hotelului a început să se adune lume. Stăteau, priveau, căscau gura, unii veneau, alții plecau și așa, mereu, în jurul hotelului era adunată o gloată. Prin această mulțime mișunau vînzători de ziare și de broșuri, care urlau în gura mare:
— Un nou roman senzațional: Omul ciudat, volumul întîi!
— O carte extraordinară: Întîmplările unui bătrîn fără decorații!
Peste tot, în oraș, găseai asemenea broșuri.
Chiar și un cîrciumar și-a pus firma: „La omul ciudat“. Pe tabla firmei era desenat un om fără decorații. Lumea a început să se adune în fața acelei firme, însă poliția, în interesul moralei publice, a interzis o asemenea poză scandaloasă.
A doua zi a trebuit să mă mut la alt hotel. Am ieșit pe stradă înzorzonat, cu cîteva decorații pe piept, ca să nu fiu luat la ochi.
Ca străin, aveam posibilitatea să vizitez persoane de vază, miniștri și să cunosc secretele de stat.
Curînd am avut cinstea de a vizita pe toți miniștrii, în cabinetele lor.
—
Prima dată m-am prezentat la ministrul Afacerilor Străine. Chiar în clipa cînd am intrat în anticameră, unde așteptau o mulțime de oameni, ușierul le aducea ta cunoștință următoarele, strigînd cît îl ținea gura:
— Domnul ministru nu poate primi pe nimeni. S-a culcat pe divan, trebuie să se odihnească un pic!
Publicul se împrăștie, dar eu mă apropiai de ușier spunîndu-i în șoaptă:
— Dacă se poate, comunîcați-i domnului ministru că un străin dorește să intre la domnia sa.
Ușierul, cum auzi cuvîntul „străin“, se înclină cu respect și intră repede în cabinetul ministrului.
Deodată, ușa dublă, capitonată, se deschise și în prag apăru un om grăsuț, mic de statură. Mă salută cu un zîmbet tîmp și mă pofti înăuntru.
Ministrul mă conduse la un fotoliu și mă pofti să iau loc, iar el se așeză lingă mine, puse picior peste picior, se mîngîie mulțumit pe burtă și deschise discuția:
— Chiar mă bucur, domnule, că mă vizitați. Am auzit multe despre dumneavoastră… Eu, știți, voiam să mă culc, ca să mai dorm puțin… Ce să fac altceva?… N-am treabă, așa că nu știu ce să fac cu atîta timp liber!
— În ce relații vă găsiți cu țările vecine, dacă-mi este îngăduit să întreb, domnule ministru?
— Ei, cum să vă spun?… Bine, foarte bine, în toate privințele… Vă mărturisesc sincer, nici n-am avut prilejul să mă gîndesc pînă acum la asta, dar judecînd în general, foarte bine, foarte bine… nu ni s-a întîmplat nimic tău, în afară de faptul că spre nord ni s-a închis exportul porcilor, iar din sud, anuții din țara vecină atacă și jefuiesc satele noastre… Dar asta nu-i nimic… Astea-s fleacuri.
— Păcat numai de exportul de porci! Aud că aveți mulți porci în țară! zisei eu amabil.
— Slavă domnului, stat destui! Se vor consuma aici pe un preț mai mic. Dar, mă rog, ce s-ar fi întîmplat dacă mam fi avut porci?!… Tot trebuia să trăim într-un fel! îmi răspunse el cu indiferență.
Îmi spuse apoi că a studiat silvicultura, iar acum citește cu mult interes articole despre creșterea vitelor, deoarece se gîndește să-și facă rost de niște vaci și să crească viței; asta i-ar putea aduce venituri mari.
— În ce limbă citiți mai mult?
— Păi, ta limba noastră. Nu-mi place riici o limbă și nici n-am vrut să-nvăț alta. De altfel n-am avut nevoie să cunosc vreo limbă străină, în funcția aceasta nici nu-mi trebuie. Dacă va fi vreodată necesar, e așa simplu să aduc un specialist din străinătate.
— Aveți dreptate! aprobai eu spiritualele și originalele lui idei, neștiind ce altceva aș fi putut face.
— Cred că vă plac păstrăvii? mă întrebă el după o oarecare tăcere.
— N-am mîncat niciodată.
— Păcat, e un pește fin, o delicatesă. Am primit ieri cîțiva de la un prieten. Ce bunătăți!
După ce am mai discutat așa o vreme despre lucruri de mare interes, m-am scuzat față de domnul ministru că vizita mea l-a reținut poate de la importante treburi de stat. L-am salutat și am plecat.
El m-a condus curtenitor pînă la ușă.
[1] Numele unei țări imaginare, de la verbul stradati – a suferi (în limba sîrbă) (n.r.)
Stradia (2/12)
Ceva mai departe de mal, în stînga mea, văzui o piramidă mare, de marmură. Pe ea era săpată o inscripție cu litere de aur. Curios, mă apropiai de piramidă, crezînd că voi găsi însemnate numele vitejilor glorioși, despre care îmi povestise tata. Cînd colo, ce-mi fu dat să văd! Pe marmură erau săpate cuvintele:
„De aici se întinde spre nord țara unui popor glorios și fericit, popor căruia bunul dunnezeu i-a dăruit o mare și rar întîlnită fericire: în limba lui, conform celor mai perfecte reguli gramaticale, spre mîndria țării și a poporului litera „c“ așezată înaintea literei „i“ se transformă în „ț“.[1]
Citesc o dată, citesc de două ori și nu contenesc să mă mir. Ce înseamnă oare asta?! Dar ceea ce mă mira din cale afară era că acele cuvinte erau scrise în limba mea.
„Da, da, este graiul vorbit de tatăl meu, de străbunii lui, este graiul meu. Dar nu pot crede că asta este țara mea. Tata mi-a povestit despre o altă țară“. Eram însă uimit, că întîlnisem aceeași limbă. Dar m-am gîndit că s-ar putea să existe două popoare înrudite, care au aceeași limbă, deși nu știu unul de altul. Încetul cu încetul mirarea mi s-a risipit, ba m-am simțit chiar mîndru: limba mea maternă fiind asemănătoare are chiar și acea frumoasă particularitate.
Trecui de zidurile cetății și o apucai pe calea ce ducea spre oraș. După atîta amar de drum, voiam să mă odihnesc undeva, ca lumea, într-un hotel. Mă gîndeam ca apoi, odihnit, să caut ceva de lucru și cu banii ce-oi cîștiga să-mi pot vedea mai departe de drum, să-mi caut țara.
Dar n-am făcut decît vreo cîțiva pași, cînd, deodată, în jurul meu a început să se adune Iume din toate părțile, ca în jurul unei minunății. Bărbați și femei, bătrîni și tineri, se înghesuiau, strigau, își făceau loc cu coatele, se îmbulzeau să mă vadă cît mai bine. Se strînse atîta mulțime, încît strada era ticsita și circulația se opri.
Toți oamenii aceia se zgîiau la mine, iar eu mă holbam la ei și îi pizmuiam. Căci fiecare era împodobit cu diferite decorații și colane. Rar vedeam pe cineva cu numai una sau două decorații. Toți ceilalți erau așa de înzorzonați, încît nici haina nu li se mai vedea de atîtea și atîtea decorații și colane. Unii aveau chiar prea multe. Ăștia trăgeau după ei cîte un cărucior încărcat cu stele, panglici, fel și fel de decorații, pe care nu mai fusese chip să și le agațe pe haine.
Abia puteam să mă strecor prin mulțimea aceea de oameni glorioși care mă înconjurau îmbulzindu-se să ajungă cît mai aproape de mine. Unii începuseră să se certe pentru asta. Se auzeau proteste adresate celor ce stăteau prea mult timp în apropierea mea.
— Hei, v-ați uitat ,deștul, ajunge, mai lăsați-ne și pe noi să privim.
Cum se apropia unul mai mult de mine, intra grăbit în vorbă, de teamă să nu fie dat la o parte, să nu piardă prilejul.
Mă plictiseau cu aceleași și aceleași întrebări, rostite pe un ton de mirare:
— De unde ești?… Cum, n-ai nici o decorație?…
— N-am.
— Cîți ani ai?
— Șaizeci.
— Și n-ai încă nici măcar o medalie?
— Nici una.
Unii strigau în gura mare, zblerînd către mulțime, ca niște d-ăia care prezintă monștrii la bîlci:
— Auziți, oameni buni: are șaizeci de ani și nici o decorație!
Înghesuială, gălăgie, îmbulzeală. De pe toate, străzile venea lumea în goană, se îngrămădea, căuta să-și iacă loc lîngă mine! Pînă la urmă s-a iscat și o bătaie. Atunci interveni poliția să facă ordine.
Abia am apucat și eu, înainte de a începe bătaia, să întreb pe cîte cineva pentru ce fusese decorat.
Unul mi-a spus că l-a decorat ministrul pentru servicii deosebite și jertfe aduse patriei. A mînuit banii statului un an încheiat și, în casă, la control, s-au găsit numai două mii de dinari mai puțin decît trebuiau să fie. Spunea că putea să-i cheltuiască pe toți, însă noblețea și dragostea lui de țară nu l-au lăsat să facă o asemenea faptă.
Altul primise decorația pentru că timp de o lună de zile, cît a fost paznic la niște magazii ale statului, acestea n-au luat foc.
Un altul a observat primul că prețiosul cuvînt „carte“, lucru foarte interesant, se termină cu „e“ și începe cu „c”. Și a fost decorat.
O bucătăreasă fusese decorată pentru că după cinci ani de slujbă într-o casă boiereasca a furat numai cîteva obiecte de argint și de aur.
Unul a săvîrșit o delapidare. Însă nu a avut prostescul obicei să se sinucidă. El a strigat cutezător în fața judecății:
„Am făcut ceea ce am gîndit. Acestea sînt concepțiile mele despre lume. Voi, judecați-mă. Iată-mă!“ (A făcut un pas înainte și s-a lovit cu pumnul în piept). A căpătat, mi se pare, un înalt ordin pentru „curaj cetățenesc“. Și e și drept așa!
Un moșneag a fost decorat pentru că îmbătrînise și nu murise încă.
Altul a fost decorat pentru că s-a îmbogățit în mai puțin de o jumătate de an, vînzînd statului cereale putrezite și alte asemenea mărfuri.
Un moștenitor bogat fusese distins pentru că nu a risipit moștenirea și a avut bunătatea să dăruiască săracilor cinci dinari.
Dar cine le mai ține minte pe toate? Pe fiecare dintre ei, l-am întrebat doar de cîte o decorație. Nu era cu putință să-i întreb de toate.
Așadar, cînd s-a ajuns la bătaie, a intervenit poliția, împrăștiind mulțimea. În același timp un primar — sau ce era el — a ordonat să se aducă o trăsură închisă. Și m-au vîrît în trăsura aceea păzită de polițiști înarmați. Omul se așeză lîngă mine și mă duse nu știu unde. Din toate părțile, după trăsură mulțimea alerga ca nebună.
Trăsura s-a oprit în fața unei clădiri. Era lată, joasă și neîngrijită.
— Unde sîntem acum? l-am întrebat pe primarul care mă vîrîse în trăsură.
— Asta-i poliția noastră.
Cînd cobor din trăsură, ce văd! Doi oameni se băteau chiar în față poliției. Polițiștii stăteau în jurul lor și urmăreau cu înfrigurare bătaia.
Șeful poliției și ceilalți funcționari priveau încîntați.
— De ce se bat? întreb eu.
— Păi, o ordonanță prevede ca toate scandalurile să se facă aici, sub ochii poliției, căci altfel cum ar putea șeful și ceilalți funcționari să umble prin toate ungherele orașului. Aci ne este mult mai ușor să-i supraveghem. Se ceartă doi și dacă vor să se bată, vin aici. Pe cei ce fac scandal într-un loc nepermis, îi pedepsim.
Șeful, un om gras, cu mustăți încărunțite, cu obrazul bărbierit, cu trei cute de grăsime sub bărbia-i rotundă, cînd mă văzu, era gata-gata să leșine de mirare:
— De unde ești, omule, pentru dumnezeu?!… mă întrebă el ridicînd din mîini, după ce-și mai reveni. Și se apucă să mă cerceteze din toate părțile.
Cel care venise cu mine îi spuse ceva în șoaptă; îi raporta desigur, tot ceea ce se întîmplase. Șeful se supără și mă întrebă aspru:
— De unde ești? Hai, vorbește!
M-am apucat să povestesc, pe îndelete, cine sînt, de unde vin și unde merg, dar șeful poliției se enervă și strigă:
— Bine, bine, lasă prostiile astea. Acum să-mi spui mie ceea ce mă interesează: cum ai îndrăznit să umbli pe stradă, ziua, în amiaza mare, în halul ăsta?
Mă privii, mă uitai în jur, mă pipăii, să văd dacă n-am ceva neobișnuit. Nu observai nimic, nimic. Doar am trecut prin atîtea orașe și nimeni nu m-a luat la rost.
— De ce nu latri? se răsti el la mine amabil, așa cum procedează ele obicei poliția, conform ordonanței din țara aceea. Tremura de mînie.
— Am să te bag la închisoare. Ai provocat scandal într-un loc nepermis șl ai tulburat întreg orașul cu prostia ta.
— Nu înțeleg nimic, domnule. Cu ce am greșit? Ce rău am făcut? bîiguii eu îngrozit.
— Ai îmbătrînit, dar nu știi nici ceea ce știu și copii de pe stradă… Te mai întreb încă o dată: cum ai avut îndrăzneala să mergi în halul ăsta pe stradă și să provoci dezordine și încă în locuri interzise?
— Am toate actele în regulă…
— Ești nebun, ramolitule… Ai actele în regulă, dar unde îți sînt decorațiile?
— N-am.
— Minți, gloabă bătrînă!
— N-am, zău că n-am.
— Nici una?
— Nici una.
— Cîți ani ai?
— Șaizeci.
— Și cum, la șaizeci de ani nici o decorație? Păi, unde ai trăit? În lună, sau unde?
— N-am nici una. Zău că n-am! începui eu să mă jur.
Șeful înmărmuri de mirare, căscă gura, holbă ochii la mine și nu mai spuse nici un cuvînt.
După ce-i mai trecu mînia, dădu ordin să i se aducă urgent niște decorații.
Dintr-o cameră a poliției i se aduseră îndată o mulțime de decorații, stele, panglici, ordine și mai multe medalii.
Șeful dădu ordin să mi se pună pe piept două-trei stele, o panglică, îmi agățară de gît vreo trei-patru ordine, îmi prinseră vreo cîteva pe umeri, iar după aceea, îmi mai atîmară pe haine vreo douăzeci de medalii felurite.
— Așa, frate! exclamă șeful mulțumit că a inventat un mijloc pentru prevenirea scandalurilor. Așa, adăugă el fericit. Acum mai semeni și tu a om, că altfel mi-ai fi răscolit tot orașul, așa cum arătai ca o altă aia… Ai știut că astăzi e sărbătoare?
— N-am știut.
— Ciudat! spuse el cam ofensat. După cîteva clipe de tăcere mă informă:
— Acum cinci ani, în această zi, a fost fătat calul meu pe care și astăzi îl călăresc. Înainte de masă, am primit felicitări de la cetățenii de vază, iar spre seară, în jurul orei nouă, calul meu va fi purtat cu torțe prin oraș. După aceea se va da în onoarea lui un bal grandios la cel mai mare hotel, unde sînt invitați cei mai de seamă cetățeni ai orașului.
Era cît p-aci să leșin de uimire, dar m-am stăpînit. M-am apropiat de el spunîndu-i:
— Scuzați-mă că n-am aflat de această sărbătoare a dumneavoastră și-mi pare foarte rău că nu v-am felicitat încă; dar, iată, o fac acum.
Mi-a mulțumit din toată inima pentru sentimentele sincere pe care le nutresc față de calul lui credincios. Apoi dădu ordin să fiu tratat cu ceva.
Mi-au adus vin și prăjituri, apoi mi-am luat rămas bun de la șef și am plecat cu un polițist ca să mă conducă la hotel. Împodobit cu stele și decorații, cum eram, puteam să merg pe stradă, liniștit, fără să mai atrag atenția.
Polițistul m-a condus la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. După ce hotelierul mi-a pus la dispoziție o cameră, m-am dus să mă odihnesc. Abia așteptam să rămîn singur. Voiam să reflectez la întîmplările prin care trecusem din ceasul cînd pusesem piciorul în această țară.
[1] Regulă fonetică, proprie limbii sîrbo-croate (n.r.)
Stradia (1/12)
Într-o carte veche am citit o povestire ciudată. Naiba știe cum de mi-a căzut în mînă cartea aceea din vremuri caraghioase, pe cînd erau o sumedenie de legi liberale, fără să existe însă libertate, și cînd se țineau discursuri și se scriau cărți despre economia agrară, însă nu se semăna nici un petic de pămînt; pe-atunci te loveai la tot pasul de precepte morale, dar morala lipsea, în podurile caselor zăceau grămezi de cărți despre logică, însă judecată nu prea găseai, peste tot se vorbea cu seriozitate despre cumpătare, despre prosperitatea țării, dar în același timp se făcea risipă în dreapta și în stînga, iar cămătarii și tîlharii puteau să-și cumpere pentru cîteva parale titluri de „Mare patriot“.
Nu mă pricep, nu știu cum să numesc acea carte. N-am idee din ce gen literar face parte. (Nu am vrut să-i întreb nici pe specialiști, căci, după un vechi obicei al sîrbilor, acest caz ar fi fost trimis spre rezolvare la Curtea de Casație. Între noi fie vorba, e frumos obiceiul acesta. Oameni numiți în diferite posturi sînt plătiți ca să gîndească. Toți ceilalți sînt eliberați de gîndire și cu asta basta.) Așa după cum am arătat, nu știu din ce categorie face parte cartea aceea ciudată, însă vă pot spune că se numește Elem și autorul ei începe așa:
„Cincizeci de ani din viață i-am petrecut călătorind prin lumea largă. Am văzut multe orașe și sate, am cutreierat prin felurite țări, am cunoscut o mulțime de oameni, însă dintre toate popoarele m-a uimit nespus de mult un neam mic, un popor ce trăia într-un ținut minunat. Despre acel popor fericit vreau să vă povestesc, deși știu bine că oricui îi vor cădea aceste însemnări în mînă nu mă va crede, nici acum, nici după moartea mea…“
Șiret moșneag! Cu un asemenea început m-a momit să citesc totul, pînă la capăt. Acum, după ce le-am citit, am să arăt și altora aceste însemnări. Să nu credeți că vreau să vă conving cu orice chip să le citiți. De la început vă sfătuiesc sincer: nu e bine să le citiți. Moșul, acest scriitor, sau ce o fi el, minte în tot ceea ce povestește. Insă, de necrezut: eu cred în minciuna lui ca în adevărul cel mai luminos.
Dar iată ce spune el mai departe.
—
Sînt o sută de ani de-atunci. Tatăl meu, grav rănit în război, fusese luat în robie și dus departe de patrie. Acolo a cunoscut o fată din țara lui; și ea căzută în robie. S-au căsătorit și din unirea lor am venit pe lume eu. Cînd abia împlinisem nouă ani, tata muri. Insă înainte de a-și da sfîrșitul, tata mi-a povestit ore în șir fapte minunate din țara lui dragă. Mi-a vorbit despre patriotismul înflăcărat al oamenilor de-acolo, despre războaiele crîncene purtate pentru libertate, mi-a vorbit despre virtute și onoare și am înțeles că în țara aceea, totul, chiar și viața, sînt jertfite pe altarul patriei. După ce mi-a povestit trecutul glorios al poporului nostru, tata a rostit grav, ca un testament, aceste cuvinte: „Fiule, nu mi-a fost dat să mor în patria mea iubită, soarta n-a vrut ca oasele mele să se odihnească în pămîntul sfînt, udat cu sîngele meu, pentru a fi liber. Soarta nefericită a vrut să închid ochii și să n-apuc să mă încălzesc Ia razele libertății, în scumpa mea țară. Nu-mi pare rău de sîngele pe care l-am vărsat. Razele libertății te vor lumina pe tine, fiul meu; vă vor lumina pe voi, copiii noștri! Du-te, fiule, și sărută acel pămînt sfînt, iubește-l. Să ții minte că poporului nostru îi sînt hărăzite fapte mărețe; du-te, fiule, și pentru mîndria tatălui tău folosește cum se cuvine libertatea și nu uita că acea țară a fost udată și de sîngele meu, de sîngele tatălui tău, așa cum pămîntul ei a fost udat veacuri de-a rîndul de sîngele nobil al vitejilor și glorioșilor tăi strămoși…“
După aceste cuvinte, tata m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Lacrimile lui fierbinți mi-au picurat pe frunte.
— Du-te, fiule, și dumnezeu…
Au fost ultimele lui cuvinte. Și bunul meu tată și-a dat sufletul.
N-a trecut o lună de ia moartea lui și cu traista pe umăr, cu un băț în mînă, am pornit în lume să-mi caut patria glorioasă.
Cincizeci de ani am călătorit prin străinătate, am cutreierat lumea largă, dar n-am găsit nicăieri pe pămînt ceva asemănător cu țara aceea vitează, despre care tata mi-a povestit de atîtea ori.
Dar tot căutînd meleagurile țării mele, am dat peste o țară cu niște oameni interesanți. Despre această țară vă voi povesti acum.
Era zi de vară. Razele soarelui ardeau amarnic, de-ți pătrundeau parcă pînă-n creier; din pricina arșiței simțeam că amețesc. Urechile îmi vijîiau, setea mă chinuia, ochii mi se împăienjeniseră și abia îi mai puteam ține deschiși. Eram leoarcă de sudoare, hainele îmi erau pline de praf, rupte. Cum mergeam așa amărît, sleit de puteri, iată, zăresc în fața mea, în depărtare, cam la o jumătate de oră de drum, un oraș așezat între două rîuri. Simții că prind puteri noi, citai de oboseală și grăbii pasul. Ajuns aproape ce oraș, privii ^cu nesaț cele două rîuri care curgeau domol, spălînd cu apa lor zidurile cetății.
Mi-am adus atunci aminte că tata îmi povestise ceva despre un oraș minunat, unde ai noștri luptaseră crîncen. Ca prin vis, îmi vorbise de locul unde e așezat și despre două ape ce curg pe lîngă el.
Inima începu să-mi bată cu putere. Eram copleșit de emoție. Mi-am scos șapca. Vîntul îmi răcorea fruntea asudată. Ridicai ochii la cer, căzui în genunchi și exclamai printre lacrimi:
„Dumnezeule mare! Luminează-mă, ascultă ruga sărmanului tău fiu care a rătăcit prin lumea largă, căutîndu-și patria, căutînd locul unde s-a născut tatăl său…“
Vîntul adia dinspre munții albaștri, care se vedeau în depărtare. Cerul parcă tăcea și mă asculta pe mine:
„Spune-mi tu, vîntule drag, ce vii dinspre munții aceia albaștri, spune-mi tu, munții aceia sînt ai patriei mele? Spuneți-mi, rîuri dragi, voi spălați sîngele vărsat de strămoșii mei sub zidurile falnice ale mărețului oraș?“ Era tăcere în jurul meu. Însă o presimțire dulce, un glas tainic, parcă îmi spunea:
„Aceasta este țara pe care o cauți de atîta amar de vreme!“
Deodată aud un zgomot. Lîngă apă, ceva mai departe de mine văd un pescar. Barca lui era pe mal, iar el își cîrpea năvodul. Cuprins de simțăminte atît de duioase, nu-l zărisem pînă atunci. M-am apropiat de el și i-am dat binețe.
El mă privi fără să scoată o vorbă, apoi își văzu mai departe de năvod.
— Ce țară e aceea de peste apă, care se vede acolo? am întrebat tremurînd de nerăbdare să aud răspunsul.
Pescarul dădu din umeri și din mîini, mă privi, apoi spuse printre dinți:
— Păi… este și ea o țară!
— Dar cum șe numește?
— Asta nu știu. Văd că acolo e o țară, dar n-am întrebat pe nimeni cum se numește…
— Dar tu de unde ești? întreb eu.
— Păi, casa mi-e colo, la o jumătate de ceas. Acolo m-am și născut.
„Ciudat! Atunci să știi că nu este țara strămoșilor mei“, gîndii eu, apoi îl întrebai pe pescar:
— Și cum, nu știi nimic despre țara aceea? Nu este ea vestită prin nimic, oare?
Pescarul se gîndi, lăsă năvodul din mînă, apoi, amintindu-și parcă de ceva, spuse:
— Se zice că în țara aia sînt mulți porci.
— Cum, și numai prin porci e cunoscută ea?! mă mirai eu.
— Mai sînt și mulți neghiobi pe-acolo, dar puțin îmi pasă mie de asta, rosti el nepăsător și se apucă din nou să meșterească la năvodul lui.
Răspunsul nu-mi era limpede și-l întrebai din nou:
— Ce fel de neghiobi?
— Fel și fel, răspunse acesta fără să se gîndească și căscă plictisit.
— Va să zică porci și neghiobi?! Despre altceva n-ai mai auzit?…
— În afară de porci, se spune că mai sînt mulți miniștri pe-acolo, care la pensie, care în cadrul disponibil, dar ăia nu sînt vînduți în străinătate, acolo trimit numai porci.
Mă gîndii că pescarul face glume cu mine și mă înfuriai:
— Ce tot pălăvrăgești, ou cumva crezi că-s nebun?!
— Plătește-mi și te-oi trece pe malul celălalt ca să vezi și tu cu ochii tăi ce-i pe-acolo. Eu ți-am spus ce-am auzit de la alții. N-am fost niciodată în țara vecină și nici nu știu dacă toate cîte se spun sînt adevărate.
„Va să zică, nu este țara glorioșilor mei strămoși! Țara mea e vestită prin vitejii ei, prin operele ei mărețe, trecutul său e luminos“, gîndii eu. Însă pescarul, prin răspunsurile lui ciudate, mă făcuse curios și m-am hotărît să cunosc și țara aceea, după ce văzusem și cunoscusem atîtea meleaguri. M-am înțeles cu pescarul și m-am așezat în barcă.
Omul vîsli pînă la malul celălalt, primi banii după învoială și după ce mă lăsă dincolo, se întoarse la țărm.
Cugetările unui bou sîrbesc obișnuit
Multe minuni se întîmpla în lume. Dar țara noastră, după cum se spune, e plină der minuni. La noi însă, cele mai mari minuni nu sînt minuni! La noi găsești oameni ce ocupă posturi înalte, dar nu gîndesc nimic. Din această pricină, și poate și din altele, a început să gîndească un bou de la țară, un bou care nu se deosebește prin nimic de ceilalți boi sîrbești. Dumnezeu știe de ce acest patruped blajin s-a apucat de o îndeletnicire atît de anevoioasă – să gîndească. Știe oricine, în Serbia, că ocupația asta este păgubitoare, te scoate la pepeni. Poate că acel sărman bou, fiind naiv, n-a aflat că nu-i vom considera înclinația ca pe un curaj cetățenesc. Totuși am o nedumerire: cine l-o fi îndemnat pe bou să gîndească? Nu era nici alegător, nici membru în vreun comitet, nici primar nu era, nimeni nu l-a ales deputat într-un parlament al boilor, sau chiar sacă era în vîrstă, nimeni nu l-a uns senator. Poate visa să ajungă vreodată ministru într-o țară a boilor? Atunci trebuia, dimprotivă, să facă exerciții să gîndească puțin, așa cum fac eminenții ministri ai unor țări fericite.
La urma urmei, ce ne pasă nouă că un bou din Serbia s-a apucat de o meserie uitată de oameni. Poate o fi început să gîndească dintr-o pornire firească!
Dar ce fel de bou era el? Un bou obișnuit, care avea așa cum scrie în cărțile de zoologie: cap, trup și membre ca toți ceilalți boi; trăgea la jug, păștea iarbă, lingea sare, rumega, răgea și-l chema Bourean.
–
Și-acum să vedem cînd a început să gîndească. Într-o zi stăpînul l-a înjugat la car, alături de un alt bou, prietenul lui, Plăvan. A încărcat stăpîn’su în car niște pari furați și a mînat la tîrg să-i vîndă cît mai repede. De cum a ajuns în oraș, omul a și vîndut parii, a luat banii, a dejugat boii, i-a priponit cu lanțul de jug și le-a aruncat niște coceni. Apoi a intrat vesel într-o cîrciumioară să se întărească, de, ca omul, cu niște rachiu. Era nu știu ce sărbătoare și din toate părțile treceau prin tîrg bărbați, femei și copii. Plăvan, care de altminteri era socotit prost de către ceilalți boi, se uita la oamenii aceia dar nu vedea nimic deosebit. Așa să el se așternu pe înfulecat coceni cu o poftă grozavă. Mîncă pe săturate, mugi încetișor, satisfăcut, apoi se întinse și începu să picotească, rumegînd. Nici că-i păsa de oamenii ce mișunau pe lîngă el. Moțăia și rumega liniștit (păcat că nu era om, ar fi fost îndemnat să facă o frumoasă carieră). Bourean însă nici că s-a atins de mîncare. Privirea lui visătoare, tristă, era ca a unui gînditor cu suflet nobil și mare. Treceau pe lîngă el tot soiul de oameni, sîrbi mîndri de trecutul lor, de numele și națiunea lor. Mîndria lor se vedea cît de colo din ținuta lor țanțoșă și din felul cum călcau. Bourean i-a privit lung. Sufletul i-a fost cuprins de tristețe, de durere. Nedreptatea era prea mare! N-a mai putut îndura un simtămînț atît de sfîșietor. A scos un răget prelung, dureros. În ochii lui mari s-au ivit lacrimi și Bourean a început să gîndească:
„Cu ce mîndrește stăpînul meu și ceilalți semeni ai lui? De ce umblă ei așa cu capul în sus și privesc neamul meu de cornute cu atîta îngrîmfare și silă? De ce? Se mîndresc cu patria lor, se fălesc că soarta milostivă le-a hărăzit să se nască aici, în Serbia. Păi și me mine mama m-a făcut tot aici în Serbia. Dar Serbia nu este numai patria mea și a tatălui meu. Străbunii mei, ca și ai lor, au venit cu toții împreună în aceste ținuturi. Cu toții au pornit din vechile locuri de baștină ale slavilor. Și nici unul dintre noi, boii, nu ne mîndrim cu asta, ci totdeauna ne-am mîndrit numai cînd izbuteam să urcăm pe vreun deal, un car greu încărcat. Și nici un bou de-al nostru nu i-a spus vreodată unui bou nemțesc: „Ce vrei, mă, eu sînt bou sîrbesc, patria mea este mîndra Serbie, aici au fost fătați toți străbunii mei, aici în acest pămînt sînt și mormintele strămoșilor mei!“ Doamne ferește, niciodată nu ne-am mîndrit cu asta, nici prin cap nu ne-a trecut așa ceva. Pe cînd ei, ia te uită cum se umflă în pene! Ciudați oameni!“
Gîndind astfel, boul a dat din cap cu tristețe. Clopotul atîrnat de gît a sunat spart și jugul a scîrțîit lung.
Plăvan deschise ochii, își privi prietenul și mugi:
– Iar ai început cu aiurelile tale! Mănîncă, prostule, că de gras ce ești ți se văd coastele! Dacă gîndirea ar fi bună la ceva nu ne-ar fi lăsat-o oamenii nouă, boilor. Asemenea fericire n-ar fi dat peste noi!
Bourean își privi prietenul cu milă. Apoi întoarse capul în altă parte și se adînci iarăși în gîndurile lui.
„Se mîndresc cu trecutul lor. Da, au luptat pe cîmpia Cosovo. Glorioasă a fost bătălia de la Cosovo. Minunea minunilor, dar străbunii mei ce-au făcut atunci? Nu cărau ei soldaților hrană și cele trebuincioase pentru război? Dacă n-am fi făcut noi treaba asta ar fi trebuit s-o facă oamenii. Da, s-au răsculat împotriva turcilor! E o pagină măreață! Nobilă! Dar cine s-a răsculat? Oare răscoala au ridicat-o ca un val uriaș acești neghiobi înfumurați, aceste capete seci care umblă pe lîngă mine cu semeție, de parcă al lor ar fi meritul? Iacă, să luăm de pildă pe stăpînul meu. Și el se laudă cu răscoala, dar mai ales se mîndrește cu străbunul lui care a murit ca un erou în războiul de eliberare. Oare ăsta-i meritul lui? Străbunul lui avea dreptul să se mîndrească, dar nu el! Străbunul lui a murit pentru ca stăpînul meu, urmașul lui, să fie liber. Și acum vezi bine, e liber. Dar ce face el cu libertatea? Fură pari, îi încarcă în car, eu trag din greu ducîndu-i, iar el leneșul doarme colo sus! Acum a vîndut parii, bea rachiu, nu face nimic și se mîndrește cu trecutul măreț. Dar dintre străbunii mei cîți au fost înjughiați în timpul răscoalei pentru ca străbunii lor de-atunci să aibă ce mînca! Tot străbunii mei au cărat în acea vreme, tunuri, muniții, hrană, și azi noi nu ne înzorzorăm cu meritele lor, pentru că noi nu ne-am schimbat. Ne facem și astăzi datoria ca și străbunii noștri.
Se mîndresc cu suferințele străbunilor lor. Da, e adevărat, au fost robi cinci sute de ani. Dar neamul meu de cînd e pe lume suferă, robește. Suferim și noi, în fiecare zi robim, dar nu batem toba cu asta. Ei spun că turcii i-au chinuit, i-au măcelărit, i-au tras în țeapă, dar și strămoșii mei au fost înjughiați, fripți, și cîte alte chinuri nu au îndurat. Și de la sîrbi, și de la turci.
Se mîndresc cu religia lor, dar nu cred în nimic. Cu ce sîntem noi vinovați dacă ei nu ne dau voie să fim și noi creștini! Religia îi povățuiește: „Nu fura“, dar uite, stăpînul meu a furat și bea din banii hoției. Religia îi îndeamnă să facă bine aproapelui lor, dar ei își fac numai rău unul altuia. La ei cel mai bun om este care nu face rău. Dar la ei nimeni nu se gîndește să-i ceară creștinului care nu săvîrșește nimic rău, să facă bine. Uite unde au ajuns! Pildele lor de virtute, cu care se laudă atîta, nu sînt mai răsărite decît faptele obișnuite.“
Boul suspină adînc. Răsuflarea lui ridică un nor de praf în fața cîrciumii.
„Oare așacum stau faptele – își urmă Bourean gîndurile lui triste – nu sînt eu și neamul meu mai bun decit ei toți? Eu n-am omorît pe nimeni, n-am vorbit de rău pe nimeni, n-am furat de la nimeni nimic, n-am scos pe nimeni din slujba statului, fie el vinovat sau nevinovat, n-am făcut nici un gol în bugetul statului, n-am dat faliment fradulos, n-am arestat și n-am condamnat niciodată oameni nevinovați, nu mi-am calomniat prietenii, n-am trădat principiile mele bovine, n-am fost niciodată martor mincinos, n-am fost niciodată ministru și n-am făcut rău țării. Nu numai că n-am făcut rău nimănui, dar eu fac bine și acelora care îmi fac mie rău. După ce mama m-a fătat, oamenii, haini, i-au luat și laptele. Cred că dumnezeu a făcut iarba pentru noi, boii, și nu pentru oameni; dar ei ne lasă și fără iarbă. Iar noi, cu toate că primim atîtea lovituri, tragem carele oamenilor și le arăm pămîntul care le dă bucatele. Și totuși nimeni nu ne recunoaște meritele față de patrie…
Religia lor îi îndeamnă să țină toate posturile, dar ei nu țin seamă de asta. Însă eu și întreg neamul meu postim toată viața noastră, de cum ne despărțim de uger.“
Boul lăsă capul în țărînă. Era cuprins de îngrijorare. Ridică apoi capul și suflă pe nas, supărat. Părea că-și adusese aminte de ceva însemnat, care-l chinuia. Deodată mugi bucuros:
„A, da, acum știu! Asta trebuie să fie – cugetă el mai departe – asta e. Ei se mîndresc cu libertatea și drepturile lor cetățenești. La aceasta trebuie să cuget serios.“ Bourea se gîndea adînc, se frămînta, dar nu izbutea să prindă ideea: „Hm! Care este tăria drepturilor lor? Dacă poliția le ordonă să voteze, ei votează. Păi, am putea și noi să mugim: „Pe-e-e-ntru!“ Dacă nu le ordonă însă nimeni, n-au curaj să voteze și nici să se amestece în politică. Sînt ca și noi. Îndură și ei arestul și loviturile, deseori chiar dacă nu-s vinovați. Noi barem mugim și dăm din coadă, dar ei n-au nici curajul ăsta cetățenesc.“
În acea clipă stăpînul ieși din cîrciumă. Beat, clătinîndu-se greu pe picioare, cu ochii tulburi, bîlbîind ceva neînțeles se îndreptă spre car.
„Iată cum folosește acest mîndru urmaș libertatea cucerită prin sînge de strămoșii lui. Fură și se îmbată. Dar alții cum folosesc libertatea? Taie frunze cîinilor, se mîndresc cu trecutul, cu meritele străbunilor lor. Păi la trecutul acela ei n-au adăugat nimic, nici cît negru sub unghie.
Noi, boii, am rămas tot așa de harnici și folositori, cum au fost și strămoșii noștri. Sîntem boi, e adevărat, dar ne mîndrim numai cu munca noastră și cu faptele noastre de azi.“
Boul suspină adînc și-și pregăti gîtul pentru jug.
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
Радоје Домановић 