Tag Archive | poliție

Redenering van een gewone Servische os

Er gebeuren vele wonderen in deze wereld, en ons land is, zoals velen zeggen, zo vol van wonderen dat wonderen niet langer wonderen zijn. Er zijn mensen hier die hoge posities bekleden die totaal niet nadenken, en als compensatie, of misschien voor andere redenen, begon een gewone os van een boer, die totaal niet verschilt van andere Servische ossen, na te denken. God weet wat er was gebeurd dat dit ingenieuze dier zo een onbezonnen inspanning durfde aan te gaan, vooral omdat het is bewezen dat deze onfortuinlijke gewoonte je in Servië enkel een slechte dienst bewijst. Laat ons zeggen dandat deze arme duivel, in al zijn naïviteit, niet eens wist dat zo’n onderneming je niets oplevert in zijn thuisland, dus we zullen hem geen soort burgerlijke moed toeschrijven. Maar het blijft een mysterie waarom een os zou denken aangezien hij geen kiezer is, geen raadgever, geen magistraat, hij is niet verkozen als plaatsvervanger bij een bijeenkomst van runderen, of zelfs (als hij een bepaalde leeftijd heeft gehaald) geen senator. En had de arme ziel ooit gedroomd van een staatsminister te worden in een runderland, dan zou hij moeten weten dat, in tegendeel, hij zou moeten oefenen hoe je zo weinig mogelijk moet denken, zoals die geweldige ministers in sommige, meer gelukkige landen, hoewel ons land ook niet zoveel geluk heeft op dat vlak. Uiteindelijk, wat kan het ons schelen da teen os in Servië een inspanning heeft ondernomen die de mensen hebben opgegeven? Het kan ook dat hij begon met denken simpelweg door een soort natuurlijk instinct dat hij had.

Dus, wat voor soort os is het? Een gewone os die, zoals zoölogie ons vertelt, een hoofd, lichaam, en ledematen heeft, net als al de andere ossen; hij trekt een kar, graast op gras, likt zout, herkauwt en loeit. Zijn naam is Grijsje.

Hier is hoe hij begon te denken. Op een dag bracht zijn meester hem en zijn maatje, Zwartje, onder het juk, laadde gestolen piketten op de kar en nam ze mee naar het dorp om te verkopen. Hij verkocht de piketten bijna meteen nadat hij aankwam in het dorp en dan haalde hij het juk van  Grijsje en zijn kameraad er af, haakte hen vast met een ketting, gooide een bundel hooi voor hen, en ging vrolijk naar een kleine taverne om zich te verfrissen met een paar drankjes. Er was een festival aan de gang in het dorp, dus er passeerden mannen, vrouwen en kinderen aan alle kanten. Zwartje, gekend door andere ossen als dom, keek naar niets, maar richtte zich met een serieuze blik op zijn lunch, at zijn buik vol, balkte een beetje omdat hij aan het genieten was, en lag dan neer, zachtjes aan het inslapen en herkauwen. Al die mensen die passeerden waren zijn zaken niet. Hij was gewoon aan het inslapen en herkauwen in vrede (het is jammer dat hij geen mens is, met deze aanleg voor een hoogstaande carrière). Maar Grijsje kon geen enkele hap nemen. Zijn dromerige ogen en de Trieste uitdrukking op zijn gezicht toonde in een oogopslag dat hij een denker was, en een lieve, beïnvloedbare ziel. Mensen, Serviërs, passeerden hem, trots op hun glorieuze verleden, hun naam, hun natie, en deze trots toont zich in hun strenge houding en tempo. Grijsje zag dit allemaal, en zijn ziel was plots overladen met triestheid en pijn door de ongelofelijke onrechtvaardigheid, en hij kon het niet helpen dat hij zwichtte voor zo’n sterke, plotse en krachtige emotie; hij balkte triestig, met pijn en tranen in zijn ogen. En in zijn immense pijn begon Grijsje te denken:

– Waar zijn mijn meester en zijn landgenoten, de Serviërs, zo trots op? Waarom houden ze hun hoofden zo hoog en kijken ze naar mijn mensen met hooghartige trots en minachting? Ze zijn trots op hun moederland, trots dat het genadige lot hen hier in Servië heeft laten geboren worden. Mijn moeder is ook van mij bevallen hier in Servië, en Servië is niet alleen mijn thuisland maar ook dat van mij vader, en mijn voorvaderen zijn, net als die van hen, allen tesamen naar dit land gekomen van het oude, Slavische thuisland. En toch zijn geen van ons ossen er trots op, we zijn enkel trots op het feit dat we een zwaardere lading op een heuvel kunnen trekken; tot op vandaag heeft er nog nooit een Servische os tegen een Duitse os gezegd: “Wat wil je van mij, ik ben een Servische os, mijn thuisland is het trots land Servië, al mijn voorvaderen zijn hier geboren, en hier, in dit land, zijn de graven van mijn voorouders.” God verhoede dat we hier ooit trots op zijn, dit is nog nooit in onze gedachten ontstaan en zij zijn er trots op. Vreemd volk!

Ingenomen door deze gedachten schudde de os triest zijn hoofd, met de bel rond zijn nek rinkelend en het juk krakend. Grijsje opende zijn ogen, keek naar zijn vriend, en loeide:

– Daar ga je weer met die nonsens van jou! Eat, dwaas, groei wat vet, kijk naar al je ribben die uitsteken; als het goed zou zijn om te denken, zouden mensen het niet hebben overgelaten aan ons ossen. Geen kans dat we zoveel geluk zouden hebben gehad!

Grijsje keek naar zijn kameraad met medelijden, keerde zijn hoofd van hem weg en dompelde zich weer onder in zijn gedachten.

– Ze zijn trots op hun glorieuze verleden. Ze hebben hun Vlakte van Kosovo, Slag van Kosovo. Nou nou, hebben mijn voorvaderen niet toen al hun karren getrokken met eten en bewapening? Als wij er  niet waren geweest, hadden mensen het zelf moeten doen. Dan is er de opstand tegen de Turken. Een grote, nobele onderneming, maar wie was er toen? Was het deze domkoppen die hun neus voor ons optrekken, trots pronkend hier voor mij alsof het hun verdienste was, die de opstand droegen? Hier, neem mijn meester als voorbeeld. Ook hij is trots en pocht over de opstand, vooral met het feit dat zij overgrootvader gestorven is in de vrijheidsoorlog als een echte held. En dit is de verdienste van mijn meester? Zijn overgrootvader had het recht om trots te zijn, maar niet hij; zijn overgrootvader stierf zodat mijn meester, zijn nakomeling, vrij kon zijn. Dus hij is vrij, en hoe gebruikt hij zijn vrijheid? Hij steelt andere mensen hun piketten, zit op de kar, en ik moet zowel hem als zijn piketten trekken terwijl hij slaapt met de teugels in hand. Nu heeft hij zijn piketten verkocht, hij drinkt likeur, doet niks en is trots op zijn glorieuze verleden. En hoeveel van mijn voorvaderen zijn er geslacht in de opstand om de krijgers te voeden? En hebben mijn voorvaderen destijds niet de bewapening, kanonnen, voeding en ammunitie getrokken? En toch zijn wij niet trots op hun verdiensten want wij zijn niet veranderd; wij doen onze plicht, net als onze voorvaderen dat deden, geduldig en gewetensvol.

Ze zijn trots op het lijden van hun voorvaderen en op vijfhonderd jaar slavernij. Mijn verwanten hebben geleden doorheen hun bestaan, en vandaag lijden we nog en zijn we slaven, en toch schreeuwen we dat niet uit volle borst. Ze zeggen dat de Turken hen hebben gemarteld, geslacht en gespietst; wel, mijn voorouders zijn geslacht door zowel Serviërs als Turken, en geroosterd en op allerhande manieren gemarteld.

Ze zijn trots op hun religie, en toch geloven ze in niets. Wat hebben ik en mijn soort foutgedaan dat we niet geaccepteerd kunnen worden door christenen? Hun religie vertelt hen “U zult niet stelen” en hier is mijn meester die steelt en drinkt met het geld dat hij kreeg van te stelen. Hun geloof zegt hen dat ze hun naasten moeten liefhebben, en toch doen ze elkander enkel pijn. Voor hen, de beste van de mannen, een voorbeeld van deugd, is degene die geen schade doet, maar natuurlijk denkt niemand er over na om te vragen of hij ook nog iets goeds doet, naast geen schade. Dat is hoe laag ze gezonken zijn dat hun voorbeelden van deugd niet meer zijn dan al wie geen schade veroorzaakt.

De os zuchtte diep, en zijn zucht deed het stof opwaaien van de weg.

– Dus – de os ging verder met zijn trieste gedachten – in dit geval, zijn ik en mijn verwanten niet beter dan hen allemaal? Ik heb nog nooit iemand vermoord, ik heb nog nooit iemand belasterd, niets gestolen, geen onschuldige man ontslagen van een publieke dienst, geen tekort veroorzaakt in de staatskas, geen vals faillissement aangekondigd, ik heb nog nooit onschuldige mensen gearresteerd of in kettingen gedaan, ik heb nooit kwaadgesproken over mijn vrienden, ik ben nooit tegen mijn osseprincipes ingegaan, ik heb nooit valse getuigenissen gegeven, ik was nooit minister van de staat en heb het land nooit kwaad gedaan, en niet alleen heb ik niemand kwaad gedaan, ik doe goede dingen voor de mensen die mijn kwaad doen. Mijn moeder is bevallen van mij en meteen namen kwade mannen mijn moeder’s melk van me af. God heeft gelukkig gras gemaakt voor ons ossen, en niet voor mensen, en toch beroven ze ons van dat ook. Toch, ondanks al die afstraffingen, trekken we hun karren, ploegen we hun velden en voeden we hen brood. En toch erkent er niemand de verdiensten die wij doen voor het moederland…

–  Of neem vasten als voorbeeld; wel, voor mensen, zegt religie te vasten op alle feestdagen, en toch zijn ze niet bereid dit kleine vasten te ondergaan, terwijl ik en mijn volk heel ons leven moeten vasten, vanaf dat we gespeend worden van moeder’s borst.

De os liet zijn hoofd zakken alsof hij zich zorgen maakte, richtte zich dan weer omhoog, snoof boos en het leek alsof er iets belangrijk hem terug te binnen schoot, dat het hem kwelde; plots loeide hij blij:

– Oh, ik weet het, dat moet het zijn – en hij ging verder met denken, – dat is wat het is; ze zijn trots op hun vrijheid en burgerlijke rechten. Ik moet er serieus over nadenken.

En hij was aan het nadenken, nadenken, maar kon er niet op komen.

Wat zijn deze rechten van hem? Als de politie hen bevelen te stemmen, dan stemmen ze, en net als dat kunnen wij makkelijke loeien: “Akkoo-o-o-ord” En als ze niet bevolen worden, durven ze niet te stemmen of zelf maar bezig te zijn met politiek, net als wij. Ze worden ook geslagen in gevangenissen, zelfs als ze volledig onschuldig zijn. Wij balken tenminste en zwaaien met onze staarten, maar zelfs dat durven ze niet.

En op dat moment kwam zijn meester uit de taverne naar buiten. Dronken, zwalpend, met wazige ogen en onduidelijke woorden aan het mompelen, liep hij meanderend naar de kar.

Kijk nu, hoe gebruikt deze trotse nakomeling de vrijheid die is gewonnen met het bloed van zijn voorvaderen? Juist, mijn meester is een dronkeling en een dief, maar hoe gebruiken de anderen hun vrijheid? Gewoon met nietsdoen en trots zijn op het verleden en de verdiensten van hun voorouders, waaraan ze evenveel hebben bijgedragen als ik. En wij ossen, wij blijven harde en nuttige werkers net zoals onze voorouders dat waren. Wij zijn ossen, maar we kunnen trots zijn op ons zware werk en verdiensten vandaag de dag.

De os zuchtte diep en hield zijn nek klaar voor het juk.

 

Voor het “Radoje Domanović” Project vertaald door Ella van Diessen.

Stradia (4/12)

(pagina precedentă)

În ziua următoare l-am vizitat pe ministrul poliției.

În fața ministerului, o mulțime de flăcăi înarmați. Aveau figuri încruntate, erau chiar supărați; de vreo două-trei zile nu mai ciomăgiseră nici un cetățean așa cum era obiceiul, strict constituțional, în țara aceea.

Culoarele și sala de așteptare erau înțesate de oameni care doreau să intre în audiența la ministru.

Vedeai acolo fel de fel de cetățeni! Unii îmbrăcați elegant, cu cilindru pe cap, alții cu haine ponosite și rupte, unii cu uniforme pestrițe, purtînd săbii la șold.

N-am intrat imediat la ministru. Voiam să mai discut puțin cu oamenii aceia feluriți.

Am intrat în vorbă, mai întîi, cu un bărbat distins, tînăr. Mi-a spus că a venit să solicite o slujbă în cadrul poliției.

— Dumneavoastră, se pare, sînteți om cu studii. Veți primi, desigur, fără întîrziere o slujbă la stat?

Tînărul tresări cînd auzi întrebarea mea și privi cu teamă în jur, să se încredințeze dacă ea n-a atras atenția cuiva. Cînd văzu că toți ceilalți sînt preocupați și discută despre ale lor, tînărul răsuflă ușurat. Îmi făcu semn să vorbesc mai încet și, apucîndu-mă de mînă, mă trase într-un colț, mai departe de ceilalți.

— Și dumneavoastră ați venit să cereți un post? mă întrebă el.

— Nu. Eu sînt un călător străin. Vreau să vorbesc cu ministrul.

— De ce ați spus cu voce tare — îmi șopti el — că eu, fiind om cu studii, voi căpăta imediat o slujbă la stat?

— Cum, nu e voie să spui asta?

— Ba da, dar mie mi-ar dăuna.

— Cum ți-ar dăuna, de ce?

— În această funcție, în țara noastră, nu sînt primiți oamenii cu școală. Sînt doctor în drept și nu îndrăznesc să divulg asta nimănui. Dacă ar afla-o ministrul, n-aș mai primi slujbă. Un prieten de-al meu, tot cu studii, a trebuit, spre а căpăta un post, să-prezinte o dovadă cum că n-are studii superioare și nici nu intenționează să învețe; Așa a primit imediat o slujbă bună.

Am mai discutăt acolo cu încă vreo cîțiva. Un funcționar în uniformă mi s-a plîns că n-a fost încă avansat; de vină erau cinci oameni din opoziție, pe care-i acuza de înaltă trădare. L-am consolat pentru marea nedreptate care i s-a făcut.

Apoi, am vorbit cu un negustor bogat. Mi-a povestit multe din trecutul lui. Printre altele spunea că a ținut, cu mai mulți ani în urmă, primul hotel într-un orășel oarecare. Zicea că a suferit din cauza politicii, a pierdut cîteva sute de dinari, dar, la o lună după venirea la putere a prietenilor lui, a primit comenzi bune strîngînd o avere respectabilă.

— Apoi — spuse el — cabinetul a căzut.

— Și iar ați suferit?

— Nu, m-am retras din politică. Desigur, la început am ajutat cu bani ziarul partidului nostru, dar în alegeri nu m-am dus la vot, nu m-am mai amestecat în politică. Pe mine politica m-a obosit. Ce-i trebuie omului să se frămînte toată viața! Acum am venit la domnul ministru să-l rog ca în viitoarele alegeri poporul să mă aleagă deputat.

— Păi, asta n-o, face poporul?

— Ei, cum să vă spun?… E drept, poporul alege, așa-i după constituție, dar de obicei este ales acela pe care-l vrea poliția.

După ce am mai discutat cu cîțiva oameni aflați acolo, m-am apropiat de ușier și i-am spus:

— Vreau sâ intru la domnul ministru.

Ușierul privindu-mă îmbufnat, mîndru, cu oarecare dispreț îmi spuse:

— Așteaptă! Nu vezi cîți oameni așteaptă?!

— Eu sînt călător străin și nu pot să zăbovesc! i-am spus cu amabilitate înclinîndu-mă în fața lui.

Cuvîntul „străin“ a avut o mare înrîurire asupra flăcăului. Ca din pușcă s-a repezit în cabinetul ministrului.

Ministrul m-a primit imediat, cu bunăvoință, și m-a invitat să iau loc, după ce, mai întîi, se înțelege, i-am spus cine stat și cum mă numesc.

Ministrul era un om înalt, uscățiv. Deși avea o figură grosolană, severă și respingătoare, se silea să fie cît mai simpatic.

— Ei, cum vă place aici la nai, domnule? mă întrebă ministrul zîmbind cu răceală.

Mi-am exprimat în cuvinte alese admirația pentru poporul acelei țări și iam adăugat:

— Fericită țară! Are o conducere înțeleaptă. Omul nu știe de ce să se minuneze mai întîi!

— Hei, ar fi putut fi și mai bine. Noi ne străduim pe cît ne e posibil! mi-a răspuns mîndru, mulțumit de laudele mele.

— Nu, nu, vă rog, domnule ministru, fără complimente, vă spun, nici nu-și poate dori ceva mai bun un popor. După cum văd e foarte mulțumit și fericit. În aceste cîteva zile au fost atîtea sărbători și parăzi!

— Da, e-adevăraț, însă în buna dispoziție a poporului am și eu meritele mele. Am reușit să introduc în constituție, alături de toate libertățile care șînt acordate poporului și pe deplin folosite de el, și acest text:

„Fiecare cetățean al țării Stradia trebuie să fie bine dispus, vesel și să felicite guvernul prin numeroase delegații șî telegrame, după fiecare eveniment, după votarea fiecărei legi.“

— Dar cum se poate face asta, domnule ministru? am întrebat nedumerit.

— Foarte ușor! Toți trebuie să se supună legilor țării! răspunse mâriistrul, arborînd o mină plină de demnitate și bărbăție.

— Frumos — observai eu — dar dacă se întîmplă ceva care nu-i pe placul poporului, și nu corespunde intereselor lui și ale tării? Iată, de exemplu, ieri, am aflat că s-a oprit exportul porcilor spre nord. Prin această măsură, după cum bănuiesc, țara va suferi o mare pagubă.

— Așa e și așa trebuie să fie. Dar azimîine, vor sosi numeroase delegații din toate ținuturile Stradiei, spre a-l felicita pe primul-ministru pentru politica sa externă înțeleaptă, spuse ministrul cu însuflețire.

— Asta-i minunat. O conducere politică atît de minunată își poate dori oricine, iar eu, ca străin, îmi îngădui să vă felicit sincer pentru legea aceasta genială elaborată cu menitul dumneavoastră, căci a fericit țara și a înlăturat toate grijile și nevoile.

— În orice caz, dacă poporul și-ar uita îndatorirea eu, prevăzînd și acest eventual caz nefericit, am trimis, cu trei zile înainte, o ordonanță secretă tuturor autorităților polițienești din țară, cerîndu-le, cu strictețe, să aibă grijă ca îndată după acest eveniment să aducă cetățeni cît mai mulți spre a-l felicita pe primul-ministru.

— Și daca într-o zi-două se dă drumul la exportul de porci, ce veți face? l-am întrebat cu amabilitate și curiozitate.

— Nimic mai simplu: trimit o altă ordonanță secretă. Voi ordona poliției să acționeze pentru ca poporul să vină, în număr cît mai mare să se bucure, să felicite. Așa și trebuie să fie. Desigur, la început este mai greu, dar încetul cu încetul poporul se va obișnui și va veni el și singur.

— Așa e, aveți dreptate! spusei eu, uluit de acest răspuns al ministrului.

— Toate se pot face, domnule, numai dacă există voință și unire. Noi, în cabinet, ne ajutăm unul pe altul. Decizia fiecărui membru al guvernului trebuie să fie cît mai precis îndeplinită. Iată, vedeți, astăzi, ministrul Instrucțiunii Publice mi-a trimis decizia lui. Și eu îl ajut. Voi ordona tuturor organelor polițienești să ducă la îndeplinire cu strictețe această dispoziție.

— Este un lucru important, dacă îmi permiteți să întreb?

— Foarte important. Nu suferă amînare. Am făcut toate demersurile. Privește, și-mi întinse un sul de hîrtie.

Curios, am început să citesc:

„Constatîndu-se că pe zi ce trece, graiul poporului nostru se strică tot mai mult și că se merge atît de departe încît — uitîndu-se ordonanța ce glăsuiește: „Nici un cetățean nu are dreptul să stîlcească limba națională și nici să schimbe ordinea cuvintelor în frază sau să folosească forme care încalcă regulile indicate de comisia de gramaticieni“ — unii cetățeni au început să pronunțe pînă și cuvîntul „mînie“ cu obrăznicie și fără nici un pic de rușine.

Pentru ca în viitor să nu se mai întîmple asemenea încălcare, ce poate avea urmări grave pentru scumpa noastră patrie, vă ordon:

Să apărați prin forță, cuvîntul „mînie“ atît de mutilat, și să pedepsiți cu severitate, după lege, pe acela ce va schimba, după bunul plac, vreun cuvînt sau vreo formă gramaticală, neținînd seama de reguli.“

— Cum, și asta se pedepsește? întrebai eu foarte mirat.

— Se înțelege, este un lucru important. Pentru un asemenea caz vinovatul e pedepsit — dacă greșeala lui e dovedită cu martori — de la zece pînă la cincisprezece zile închisoare.

Ministrul tăcu puțin, apoi continuă:

— Gîndește-te bine, domnule! Această lege, prin care avem dreptul să pedepsim pe oricine stîlcește cuvintele și face greșeli gramaticale, are o valoare neprețuită și din punct de vedere financiar și politic. Gîndește-te și vei ajunge pe poziția adevărului în întreaga chestiune!

Am încercat să mă adîncesc în gînduri, dar nici o idee salvatoare nu-mi venea în minte.

Cu cît gîndeam mai mult, cu atît înțelegeam mai puțin spusele ministrului. Cred că nu mai știam ce gîndesc. În timp ce mă chinuiam, fără nădejde, să aprofundez sensul ciudatei legi din țara aceea și mai ciudată, ministrul mă privea cu un zîmbet de mulțumire. Își zicea, poate, di străinii nu sînt nici pe departe atît de înțelepți și inteligenți sa aprecieze meritele guvernului din Stradia. Acesta știe să elaboreze măsuri înțelepte, care pentru altă lume par niște prostii.

— Așadar nu puteți să înțelegeți, spuse el zîmbind, examinîndu-mă pe sub sprîncene.

— Scuzați-mă, dar mi-e ca neputință.

— Ei bine, aflați că aceasta este cea mai nouă lege și de-o mare valoare pentru țară. Întîi și întîi pedeapsa se răscumpără în numerar. Țara are astfel venituri foarte frumoase. Cu ele completăm deficitele ivite în casele de bani ale prietenilor guvernului sau în fondul secret, din care sînt răsplătiți susținătorii politicii noastre; în al doilea rînd, această lege, deși pare naivă, poate ajuta guvernul ca în viitoarele alegeri, să obțină majoritatea în Parlament.

— Păi, dumneavoastră, domnule ministru, spuneați că ați acordat poporului, prin constituție, toate libertățile?

— Așa e. Poporul are toate libertățile, dar nu știe să te folosească… Mai pe scurt, cum să vă spun, știți, avem legi noi, liberale, care ar trebui să fie în vigoare. Insă noi, așa, din obișnuință, spre binele poporului, folosim legile vechi.

— Păi atunci de ce ați mai întocmit legi noi?

— La noi există obiceiul ca legile să se schimbe cît mai des și să fie cît mai multe. Am întrecut toate țările! Numai în ultimii zece ani au fost elaborate cincisprezece constituții și fiecare constituție a fost de trei ori abrogată. Nici noi, nici cetățenii nu ne putem descurca în atîtea legi. Nu mai știm care sînt valabile și care abrogate… Vedeți dar, domnule, în aceasta constă desăvîrșirea și cultura unei țări! adăugă ministrul satisfăcut.

— Aveți dreptate, domnule ministru. Străinii trebuie să vă invidieze pentru politica dumneavoastră înțeleaptă.

Peste puțin timp îl salutai pe domnul ministru și ieșii în stradă.

(pagina următoare)

Stradia (3/12)

(pagina precedentă)

Abia apucasem să închid ușa și să-mi scot de pe haine puzderia aceea de decorații. Cînd să mă așez, să-mi trag și eu sufletul, căci eram frînt de oboseală, auzii o bătaie în ușă.

— Intră! spusei eu.

În cameră intră un om bine îmbrăcat, cu ochelari pe nas (și ca să nu mai repet, să țineți minte că în acel oraș, toți oamenii, de la mare la mic, erau încărcați de decorații. Cînd mă îndreptam spre hotel cu polițistul după mine — trebuie să, amintesc și asta — am văzut cum îl duceau la închisoare pe unul care furase niște pantofi dintr-un magazin; avea la gît o decorație. „Ce fel de ordin e ăsta?“ I-am întrebat pe polițist. — „E un ordin pentru merite culturale!“ mi-a răspuns el serios și rece. „Și care sînt aceste merite?“ — „Păi, el, știți, a fost birjar la fostul ministru al Instrucției Publice. Birjar talentat, nu glumă“, mă lămuri polițaiul.)

Așadar, iată că intră omul cu ochelari, se înclină respectuos (se înțelege, m-am înclinat și eu la fel) și mi se recomandă spunîndu-mi că e funcționar superior la Ministerul Afacerilor Străine.

— Îmi pare bine! răspunsei eu, mirat de aceasta vizită neașteptată.

— Ați venit pentru prima oară în țara noastră, domnule? mă întrebă el.

— Pentru prima oară.

— Sînteți străin?

— Străin.

— Ați nimerit la noi cum nu se poate mai bine! exclamă el cu bucurie.

Asta mă tulbură și mai mult.

— Avem un post liber de consul. Veți primi o leafă bună și o diurnă de reprezentare frumușică, sumă pe care dumneavoastră, desigur, o veți cheltui în interes personal. Sînteți o persoană în vîrstă, om cu experiență. Misiunea dumneavoastră este ușoară: propagarea ideilor naționale în regiunile locuite de cetățeni ai țării noastre aflate sub stăpînire străină. Ați venit într-a-devăr la timp; de mai bine de o lună de cînd ne zbatem să găsim o persoană potrivită acestui post atît de important. Pentru alte locuri, avem o mulțime de străini. Avem evrei, greci, aromîni… (De unde or mai fi și ăștia?!) Dar, dumneavoastră, dacă îmi este îngăduit să întreb, ce naționalitate aveți?

— Păi… cum să vă spun, nici eu singur nu știu!… zisei încurcat. Tocmai cînd începui să povestesc trista istorie a familiei mele, el mă întrerupse bătînd din palme cu însuflețire, învîrtindu-se prin cameră de bucurie, ca un titirez:

— Minunat, minunat!… Nimic mai bun!… Dumneavoastră veți putea îndeplini conștiincios această misiune sfîntă! Mă duc imediat la ministru și pește cîteva zile veți pleca în misiune! exclamă funcționarul superior, săltînd de bucurie, și alergă să raporteze ministrului mărea lui descoperire.

Cum plecă, mă așezai obosit pe pat și-mi lăsai capul între mîini. Nu-mi venea să cred că toate acestea le-am văzut și trăit eu, în țara asta. Deodată, cineva ciocăni în ușă.

— Poftim!

In cameră intră un alt domn, îmbrăcat elegant. Se recomandă funcționar superior al nu știu cărui minister. Imi spuse că potrivit dispoziției domnului ministru a venit la mine cu o chestiune esențială. Și de astă dată, îmi exprimai deosebita satisfacție și fericire pentru o asemenea cinste.

— Sînteți străin?

— Străin.

El mă privi cu respect, se înclină adînc și tocmai cînd începu să vorbească, îl întrerupsei, întrebîndu-l:

— Vă rog, domnule, spuneți-mi cum se numește țara dumneavoastră?

— N-ați știut?! exclamă el privindu-mă cu și mai mare slugărnicie.

— Stradia![1] rosti el clar și se trase cu respect doi pași înapoi.

„Ciudată întîmplare! Chiar așa se numea și măreața și viteaza țară a strămoșilor mei!“ gîndii eu, dar nu-i spusei nimic, ci-l întrebai:

— Cu ce vă pot fi de folos, stimate domn?

— A luat ființă un nou post — acela de director al bunurilor statului — și sînt trimis ca, în numele domnului ministru, să vă rog să acceptați această înaltă și patriotică funcție… Dumneavoastră, desigur, ați fost pînă acum de cîteva ori ministru?

— N-am fost niciodată.

— Niciodată!… exclamă el uluit. Atunci poate ați avut o altă funcție superioară, cu un salariu mare?!

— Niciodată.

Înaltul funcționar rămase mut de mirare. Neștiind cum să procedeze într-un asemenea caz, mă rugă să-l iert, spuse că va face cunoscut domnului ministru această discuție și plecă.

A doua zi, toate ziarele scriau despre mine. În unele se putea citi următoarea notă:

„Un om ciudat. În orașul nostru a sosit ieri un străin în vîrstă de șaizeci de ani, dar care în întreaga lui viață n-a fost niciodată ministru și nici n-a fost vreodată decorat; n-a avut niciodată vreo slujbă la stat și nici salariu. Este singurul caz din lume. După cum am aflat, acest om ciudat locuiește la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. Cei care l-au vizitat ieri spun că el nu se deosebește prin nimic de ceilalți oameni. Pentru a satisface curiozitatea stimaților noștri cititori, ne vom strădui să aflăm cît mai multe amănunte din viața acestei ființe rare. Dacă va fi posibil, vom publica în ziarul nostru de mîine și fotografia lui.“

Celelalte ziare scriau aproximativ același lucru, adăugînd doar atît:

„…Am mai aflat din surse sigure că acest om ciudat are și o importantă misiune politică.“

Ziarele guvernului dezmințeau însă asemenea știri:

„Zevzecele ziare opoziționiste, în stupiditatea lor, născocesc tot soiul de minciuni și răspîndesc printre oamenii de bună credință știri alarmante, afirmînd că străinul în vîrstă de șaizeci de ani, care a sosit ieri în țara noastră, n-a fost — după cum spun acești neghiobi — niciodată ministru, nici funcționar și n-are nici un fel de decorații. Asemenea știri le pot inventa, cu intenții rele, numai creierii tociți și seci ai colaboratorilor presei opoziționiste; dar ei nu-și vor atinge ținta, pentru că, slavă domnului, iată, a trecut o săptămînă de cînd acest cabinet a venit la putere și situația lui n-a fost zdruncinată, așa cum doresc acești prostănaci din opoziție.“

După apariția cîtorva asemenea articolașe în ziare, în jurul hotelului a început să se adune lume. Stăteau, priveau, căscau gura, unii veneau, alții plecau și așa, mereu, în jurul hotelului era adunată o gloată. Prin această mulțime mișunau vînzători de ziare și de broșuri, care urlau în gura mare:

— Un nou roman senzațional: Omul ciudat, volumul întîi!

— O carte extraordinară: Întîmplările unui bătrîn fără decorații!

Peste tot, în oraș, găseai asemenea broșuri.

Chiar și un cîrciumar și-a pus firma: „La omul ciudat“. Pe tabla firmei era desenat un om fără decorații. Lumea a început să se adune în fața acelei firme, însă poliția, în interesul moralei publice, a interzis o asemenea poză scandaloasă.

A doua zi a trebuit să mă mut la alt hotel. Am ieșit pe stradă înzorzonat, cu cîteva decorații pe piept, ca să nu fiu luat la ochi.

Ca străin, aveam posibilitatea să vizitez persoane de vază, miniștri și să cunosc secretele de stat.

Curînd am avut cinstea de a vizita pe toți miniștrii, în cabinetele lor.

Prima dată m-am prezentat la ministrul Afacerilor Străine. Chiar în clipa cînd am intrat în anticameră, unde așteptau o mulțime de oameni, ușierul le aducea ta cunoștință următoarele, strigînd cît îl ținea gura:

— Domnul ministru nu poate primi pe nimeni. S-a culcat pe divan, trebuie să se odihnească un pic!

Publicul se împrăștie, dar eu mă apropiai de ușier spunîndu-i în șoaptă:

— Dacă se poate, comunîcați-i domnului ministru că un străin dorește să intre la domnia sa.

Ușierul, cum auzi cuvîntul „străin“, se înclină cu respect și intră repede în cabinetul ministrului.

Deodată, ușa dublă, capitonată, se deschise și în prag apăru un om grăsuț, mic de statură. Mă salută cu un zîmbet tîmp și mă pofti înăuntru.

Ministrul mă conduse la un fotoliu și mă pofti să iau loc, iar el se așeză lingă mine, puse picior peste picior, se mîngîie mulțumit pe burtă și deschise discuția:

— Chiar mă bucur, domnule, că mă vizitați. Am auzit multe despre dumneavoastră… Eu, știți, voiam să mă culc, ca să mai dorm puțin… Ce să fac altceva?… N-am treabă, așa că nu știu ce să fac cu atîta timp liber!

— În ce relații vă găsiți cu țările vecine, dacă-mi este îngăduit să întreb, domnule ministru?

— Ei, cum să vă spun?… Bine, foarte bine, în toate privințele… Vă mărturisesc sincer, nici n-am avut prilejul să mă gîndesc pînă acum la asta, dar judecînd în general, foarte bine, foarte bine… nu ni s-a întîmplat nimic tău, în afară de faptul că spre nord ni s-a închis exportul porcilor, iar din sud, anuții din țara vecină atacă și jefuiesc satele noastre… Dar asta nu-i nimic… Astea-s fleacuri.

— Păcat numai de exportul de porci! Aud că aveți mulți porci în țară! zisei eu amabil.

— Slavă domnului, stat destui! Se vor consuma aici pe un preț mai mic. Dar, mă rog, ce s-ar fi întîmplat dacă mam fi avut porci?!… Tot trebuia să trăim într-un fel! îmi răspunse el cu indiferență.

Îmi spuse apoi că a studiat silvicultura, iar acum citește cu mult interes articole despre creșterea vitelor, deoarece se gîndește să-și facă rost de niște vaci și să crească viței; asta i-ar putea aduce venituri mari.

— În ce limbă citiți mai mult?

— Păi, ta limba noastră. Nu-mi place riici o limbă și nici n-am vrut să-nvăț alta. De altfel n-am avut nevoie să cunosc vreo limbă străină, în funcția aceasta nici nu-mi trebuie. Dacă va fi vreodată necesar, e așa simplu să aduc un specialist din străinătate.

— Aveți dreptate! aprobai eu spiritualele și originalele lui idei, neștiind ce altceva aș fi putut face.

— Cred că vă plac păstrăvii? mă întrebă el după o oarecare tăcere.

— N-am mîncat niciodată.

— Păcat, e un pește fin, o delicatesă. Am primit ieri cîțiva de la un prieten. Ce bunătăți!

După ce am mai discutat așa o vreme despre lucruri de mare interes, m-am scuzat față de domnul ministru că vizita mea l-a reținut poate de la importante treburi de stat. L-am salutat și am plecat.

El m-a condus curtenitor pînă la ușă.

(pagina următoare)

 

[1] Numele unei țări imaginare, de la verbul stradati – a suferi (în limba sîrbă) (n.r.)

Stradia (2/12)

(pagina precedentă)

Ceva mai departe de mal, în stînga mea, văzui o piramidă mare, de marmură. Pe ea era săpată o inscripție cu litere de aur. Curios, mă apropiai de piramidă, crezînd că voi găsi însemnate numele vitejilor glorioși, despre care îmi povestise tata. Cînd colo, ce-mi fu dat să văd! Pe marmură erau săpate cuvintele:

„De aici se întinde spre nord țara unui popor glorios și fericit, popor căruia bunul dunnezeu i-a dăruit o mare și rar întîlnită fericire: în limba lui, conform celor mai perfecte reguli gramaticale, spre mîndria țării și a poporului litera „c“ așezată înaintea literei „i“ se transformă în „ț“.[1]

Citesc o dată, citesc de două ori și nu contenesc să mă mir. Ce înseamnă oare asta?! Dar ceea ce mă mira din cale afară era că acele cuvinte erau scrise în limba mea.

„Da, da, este graiul vorbit de tatăl meu, de străbunii lui, este graiul meu. Dar nu pot crede că asta este țara mea. Tata mi-a povestit despre o altă țară“. Eram însă uimit, că întîlnisem aceeași limbă. Dar m-am gîndit că s-ar putea să existe două popoare înrudite, care au aceeași limbă, deși nu știu unul de altul. Încetul cu încetul mirarea mi s-a risipit, ba m-am simțit chiar mîndru: limba mea maternă fiind asemănătoare are chiar și acea frumoasă particularitate.

Trecui de zidurile cetății și o apucai pe calea ce ducea spre oraș. După atîta amar de drum, voiam să mă odihnesc undeva, ca lumea, într-un hotel. Mă gîndeam ca apoi, odihnit, să caut ceva de lucru și cu banii ce-oi cîștiga să-mi pot vedea mai departe de drum, să-mi caut țara.

Dar n-am făcut decît vreo cîțiva pași, cînd, deodată, în jurul meu a început să se adune Iume din toate părțile, ca în jurul unei minunății. Bărbați și femei, bătrîni și tineri, se înghesuiau, strigau, își făceau loc cu coatele, se îmbulzeau să mă vadă cît mai bine. Se strînse atîta mulțime, încît strada era ticsita și circulația se opri.

Toți oamenii aceia se zgîiau la mine, iar eu mă holbam la ei și îi pizmuiam. Căci fiecare era împodobit cu diferite decorații și colane. Rar vedeam pe cineva cu numai una sau două decorații. Toți ceilalți erau așa de înzorzonați, încît nici haina nu li se mai vedea de atîtea și atîtea decorații și colane. Unii aveau chiar prea multe. Ăștia trăgeau după ei cîte un cărucior încărcat cu stele, panglici, fel și fel de decorații, pe care nu mai fusese chip să și le agațe pe haine.

Abia puteam să mă strecor prin mulțimea aceea de oameni glorioși care mă înconjurau îmbulzindu-se să ajungă cît mai aproape de mine. Unii începuseră să se certe pentru asta. Se auzeau proteste adresate celor ce stăteau prea mult timp în apropierea mea.

— Hei, v-ați uitat ,deștul, ajunge, mai lăsați-ne și pe noi să privim.

Cum se apropia unul mai mult de mine, intra grăbit în vorbă, de teamă să nu fie dat la o parte, să nu piardă prilejul.

Mă plictiseau cu aceleași și aceleași întrebări, rostite pe un ton de mirare:

— De unde ești?… Cum, n-ai nici o decorație?…

— N-am.

— Cîți ani ai?

— Șaizeci.

— Și n-ai încă nici măcar o medalie?

— Nici una.

Unii strigau în gura mare, zblerînd către mulțime, ca niște d-ăia care prezintă monștrii la bîlci:

— Auziți, oameni buni: are șaizeci de ani și nici o decorație!

Înghesuială, gălăgie, îmbulzeală. De pe toate, străzile venea lumea în goană, se îngrămădea, căuta să-și iacă loc lîngă mine! Pînă la urmă s-a iscat și o bătaie. Atunci interveni poliția să facă ordine.

Abia am apucat și eu, înainte de a începe bătaia, să întreb pe cîte cineva pentru ce fusese decorat.

Unul mi-a spus că l-a decorat ministrul pentru servicii deosebite și jertfe aduse patriei. A mînuit banii statului un an încheiat și, în casă, la control, s-au găsit numai două mii de dinari mai puțin decît trebuiau să fie. Spunea că putea să-i cheltuiască pe toți, însă noblețea și dragostea lui de țară nu l-au lăsat să facă o asemenea faptă.

Altul primise decorația pentru că timp de o lună de zile, cît a fost paznic la niște magazii ale statului, acestea n-au luat foc.

Un altul a observat primul că prețiosul cuvînt „carte“, lucru foarte interesant, se termină cu „e“ și începe cu „c”. Și a fost decorat.

O bucătăreasă fusese decorată pentru că după cinci ani de slujbă într-o casă boiereasca a furat numai cîteva obiecte de argint și de aur.

Unul a săvîrșit o delapidare. Însă nu a avut prostescul obicei să se sinucidă. El a strigat cutezător în fața judecății:

„Am făcut ceea ce am gîndit. Acestea sînt concepțiile mele despre lume. Voi, judecați-mă. Iată-mă!“ (A făcut un pas înainte și s-a lovit cu pumnul în piept). A căpătat, mi se pare, un înalt ordin pentru „curaj cetățenesc“. Și e și drept așa!

Un moșneag a fost decorat pentru că îmbătrînise și nu murise încă.

Altul a fost decorat pentru că s-a îmbogățit în mai puțin de o jumătate de an, vînzînd statului cereale putrezite și alte asemenea mărfuri.

Un moștenitor bogat fusese distins pentru că nu a risipit moștenirea și a avut bunătatea să dăruiască săracilor cinci dinari.

Dar cine le mai ține minte pe toate? Pe fiecare dintre ei, l-am întrebat doar de cîte o decorație. Nu era cu putință să-i întreb de toate.

Așadar, cînd s-a ajuns la bătaie, a intervenit poliția, împrăștiind mulțimea. În același timp un primar — sau ce era el — a ordonat să se aducă o trăsură închisă. Și m-au vîrît în trăsura aceea păzită de polițiști înarmați. Omul se așeză lîngă mine și mă duse nu știu unde. Din toate părțile, după trăsură mulțimea alerga ca nebună.

Trăsura s-a oprit în fața unei clădiri. Era lată, joasă și neîngrijită.

— Unde sîntem acum? l-am întrebat pe primarul care mă vîrîse în trăsură.

— Asta-i poliția noastră.

Cînd cobor din trăsură, ce văd! Doi oameni se băteau chiar în față poliției. Polițiștii stăteau în jurul lor și urmăreau cu înfrigurare bătaia.

Șeful poliției și ceilalți funcționari priveau încîntați.

— De ce se bat? întreb eu.

— Păi, o ordonanță prevede ca toate scandalurile să se facă aici, sub ochii poliției, căci altfel cum ar putea șeful și ceilalți funcționari să umble prin toate ungherele orașului. Aci ne este mult mai ușor să-i supraveghem. Se ceartă doi și dacă vor să se bată, vin aici. Pe cei ce fac scandal într-un loc nepermis, îi pedepsim.

Șeful, un om gras, cu mustăți încărunțite, cu obrazul bărbierit, cu trei cute de grăsime sub bărbia-i rotundă, cînd mă văzu, era gata-gata să leșine de mirare:

— De unde ești, omule, pentru dumnezeu?!… mă întrebă el ridicînd din mîini, după ce-și mai reveni. Și se apucă să mă cerceteze din toate părțile.

Cel care venise cu mine îi spuse ceva în șoaptă; îi raporta desigur, tot ceea ce se întîmplase. Șeful se supără și mă întrebă aspru:

— De unde ești? Hai, vorbește!

M-am apucat să povestesc, pe îndelete, cine sînt, de unde vin și unde merg, dar șeful poliției se enervă și strigă:

— Bine, bine, lasă prostiile astea. Acum să-mi spui mie ceea ce mă interesează: cum ai îndrăznit să umbli pe stradă, ziua, în amiaza mare, în halul ăsta?

Mă privii, mă uitai în jur, mă pipăii, să văd dacă n-am ceva neobișnuit. Nu observai nimic, nimic. Doar am trecut prin atîtea orașe și nimeni nu m-a luat la rost.

— De ce nu latri? se răsti el la mine amabil, așa cum procedează ele obicei poliția, conform ordonanței din țara aceea. Tremura de mînie.

— Am să te bag la închisoare. Ai provocat scandal într-un loc nepermis șl ai tulburat întreg orașul cu prostia ta.

— Nu înțeleg nimic, domnule. Cu ce am greșit? Ce rău am făcut? bîiguii eu îngrozit.

— Ai îmbătrînit, dar nu știi nici ceea ce știu și copii de pe stradă… Te mai întreb încă o dată: cum ai avut îndrăzneala să mergi în halul ăsta pe stradă și să provoci dezordine și încă în locuri interzise?

— Am toate actele în regulă…

— Ești nebun, ramolitule… Ai actele în regulă, dar unde îți sînt decorațiile?

— N-am.

— Minți, gloabă bătrînă!

— N-am, zău că n-am.

— Nici una?

— Nici una.

— Cîți ani ai?

— Șaizeci.

— Și cum, la șaizeci de ani nici o decorație? Păi, unde ai trăit? În lună, sau unde?

— N-am nici una. Zău că n-am! începui eu să mă jur.

Șeful înmărmuri de mirare, căscă gura, holbă ochii la mine și nu mai spuse nici un cuvînt.

După ce-i mai trecu mînia, dădu ordin să i se aducă urgent niște decorații.

Dintr-o cameră a poliției i se aduseră îndată o mulțime de decorații, stele, panglici, ordine și mai multe medalii.

Șeful dădu ordin să mi se pună pe piept două-trei stele, o panglică, îmi agățară de gît vreo trei-patru ordine, îmi prinseră vreo cîteva pe umeri, iar după aceea, îmi mai atîmară pe haine vreo douăzeci de medalii felurite.

— Așa, frate! exclamă șeful mulțumit că a inventat un mijloc pentru prevenirea scandalurilor. Așa, adăugă el fericit. Acum mai semeni și tu a om, că altfel mi-ai fi răscolit tot orașul, așa cum arătai ca o altă aia… Ai știut că astăzi e sărbătoare?

— N-am știut.

— Ciudat! spuse el cam ofensat. După cîteva clipe de tăcere mă informă:

— Acum cinci ani, în această zi, a fost fătat calul meu pe care și astăzi îl călăresc. Înainte de masă, am primit felicitări de la cetățenii de vază, iar spre seară, în jurul orei nouă, calul meu va fi purtat cu torțe prin oraș. După aceea se va da în onoarea lui un bal grandios la cel mai mare hotel, unde sînt invitați cei mai de seamă cetățeni ai orașului.

Era cît p-aci să leșin de uimire, dar m-am stăpînit. M-am apropiat de el spunîndu-i:

— Scuzați-mă că n-am aflat de această sărbătoare a dumneavoastră și-mi pare foarte rău că nu v-am felicitat încă; dar, iată, o fac acum.

Mi-a mulțumit din toată inima pentru sentimentele sincere pe care le nutresc față de calul lui credincios. Apoi dădu ordin să fiu tratat cu ceva.

Mi-au adus vin și prăjituri, apoi mi-am luat rămas bun de la șef și am plecat cu un polițist ca să mă conducă la hotel. Împodobit cu stele și decorații, cum eram, puteam să merg pe stradă, liniștit, fără să mai atrag atenția.

Polițistul m-a condus la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. După ce hotelierul mi-a pus la dispoziție o cameră, m-am dus să mă odihnesc. Abia așteptam să rămîn singur. Voiam să reflectez la întîmplările prin care trecusem din ceasul cînd pusesem piciorul în această țară.

(pagina următoare)

 

[1] Regulă fonetică, proprie limbii sîrbo-croate (n.r.)