Desființarea pasiunilor
Noi sîrbii, slavă milostivului domn, am isprăvit toate treburile noastre și acum putem să stăm, să căscăm după pofta inimii, să ne întindem, să dormim, și cînd ne-om plictisi și de toa te t-astea să aruncăm în treacăt cîte o privire și să vedem ce se mai întîmplă prin alte țări nefericite.
Se spune — doamne scapă-ne de nenorociri și nevoi — că există țări în care oamenii sîngerează și se încaieră pentru nu știu ce drepturi, pentru nu știu ce libertate și independență individuală. Ți se încrețește pielea cînd te gîndești la nefericiții ăștia care încă nu și-au încheiat treburile lor de acasă, în timp ce noi am ajuns să facem ordine în China și chiar în Japonia. Cu fiecare zi ajungem tot mai departe de țara noastră și dacă vom merge tot așa, ziariștii noștri vor începe să transmită știri de pe Marte, Mercur sau, în cel mai rău caz, din Lună.
—
Și eu sînt fiu al acestui fericit popor. De aceea vreau, pentru a fi la modă, să vă vorbesc despre o țară foarte îndepărtată și să vă povestesc ce s-a întîmplat acolo demult, foarte demult.
Nu se știe precis unde era așezată țara aceea, cum se numea poporul care-o locuia, dar după toate probabilitățile nu se afla în Europa, iar poporul de-acolo se putea numi oricum, numai sîrb nu. În această privință sînt de acord toți istoricii vechi, iar cei noi vor susține, pesemne, contrariul.
La urma urmei nici nu-i treaba noastră, de aceea las la o parte aceste amănunte, chiar dacă voi călca bunul nostru obicei de a vorbi și despre lucruri pe care nu le înțelegem și de-a face ceea ce nu sîntem în stare.
Se știe în mod sigur că acel popor era decăzut și rău, plin de vicii și pasiuni josnice.
Desigur, dragi cititori, voi nu puteți crede dintr-un început că ar fi existat vreodată oameni atît de josnici. Însă trebuie să știți că eu scriu povestea asta după niște vechi manuscrise. Sînt în fața mea.
Iată în traducere exactă, cîteva rapoarte adresate diferiților miniștri de-acolo:
„Agricultorul N.N., din Car, s-a întors astăzi de la arat și s-a dus la cîrciumă, unde a băut cafea și a citit cu mare pasiune ziare ce atacau guvernul…“
„Învățătorul T… din Borc, cum iese din școală adună în jurul lui pe țărani și-i sfătuiește să alcătuiască un cor. Învățătorul mai are un obicei urît: joacă țurca cu ucenicii, iar cu elevii sal joacă nasturi. E un om primejdios și dăunător. Unor țărani le-ă citit niște cărți și i-a îndemnat să le cumpere. E o faptă ce nu se mai poate răbda. El ațîță întregul ținut și îi învață pe cetățenii pașnici și de treabă să ceară libertate. Dar săvîrșește ceva și mai grav: vorbește mereu cum că libertatea este mai dulce decît orice. Fumează cu pasiune și scuipă într-una cînd fumează.“
„Preotul H… din Sor, a plecat, după slujba religioasă, la o adunare politică din orașul învecinat.“
Vedeți dar cîte fapte grave, rușinoase!
Fiți atenți mai departe:
„Judecătorul S… a votat azi pentru consiliul comunal. Acest judecător infam primește ziarul opoziției și-l citește cu pasiune. A avut îndrăzneala să spună la un proces cum că un țăran acuzat că a insultat guvernul și s-a ridicat împotriva puterii de stat nu este cu nimic vinovat, și a mai adăugat, de față cu martori, că nu va cumpăra nimic din prăvălia primarului Gabor. În afară de aceasta, judecătorul arată a fi gînditor, și asta-i o dovadă limpede că-i om vicios și se gîndește la un mare complot împotriva actualului guvern. Trebuie să fie acuzat de lez-maiestate. De altfel, nici nu poate fi prietenul dinastiei fiindcă bea cafea la cafeneaua lui Mor, iar bunicul lui Mor a fost bun prieten cu fratele de cruce al lui Leon, care a ridicat în Iamb acea răzvrătire împotriva sfetnicului curții, bunicul actualului nostru domnitor!“
Dar se găseau oameni și mai răi în nefericita tară. Citiți numai aceste rapoarte:
„Avocaiul din Tul a luat sub ocrotire pe un oarecare orfan al cărui tată a fost omorît anul trecut. Acest avocat este un pasionat băutor de bere și merge la vînătoare, dar ceea ce este și mai grav, el a fondat o societate pentru ajutorarea orfanilor din ținutul nostru. Acest impertinent degenerat spune că spionii statului sînt cei mai răi oameni!“
„Profesorul T… a hoinărit astăzi cu diferiți copii vagabonzi prin oraș și a furat pere de la un precupeț, iar ieri a tras cu praștia în porumbei și a spart un geam al unei instituții de stat. Asta i s-ar putea ierta, dar șe duce la întruniri politice, votează la aceste întruniri, discută cu cetățenii, citește ziare, vorbește despre împrumutul de stat și face fel de fel de rele în dauna învățămîntului!“
„Țăranii din Var au început să construiască o școală nouă. Trebuie combătut cît mai curînd posibil acest josnic curent ce dăunează statului!“
„Meșteșugarii din Var au de cîtva timp o bibliotecă a lor și se adună în fiecare seară acolo. Această pasiune a prins rădăcini adînci mai ales la tineri, iar bătrînii au îndrăznit să se gîndească la înființarea unui fond de pensii pentru meșteșugari. Aceasta nu se mai poate răbda, deoarece scandalizează pe toți oamenii de treabă, care nu-i înjură pe miniștri!… Un meșteșugar a cerut stăruitor să li se dea de lucru meseriașilor. Îngrozitoare pasiuni!…“
„Țăranii din Pado cer autoadministrare obștească!“
„Cetățenii din Troia vor alegeri libere.“
„Mulți funcționari de aici își văd conștiincios de treaba lor, dar unul cîntă din flaut și cunoaște notele muzicale.“
„Conțopistul Miron dansează cu pasiune la petreceri și mănîncă semințe sărate cînd bea bere. Trebuie dat afară pentru a se lecui de asemenea pasiuni!“
„Învățătoarea Hela cumpără flori în fiecare dimineață, fapt care a scandalizat tot ținutul. Nu mai poate fi tolerată deoarece ne va strica tineretul.“
Cine-ar mai putea enumera toate pasiunile josnice ale acelui popor nefericit? E de ajuns să spunem că erau numai zece oameni cinstiți și de treabă în întreaga țară, iar toți ceilalți, și bărbați, și femei, și bătrîni, și tineri, erau stricați, cum s-ar zice, din temelie.
Cum credeți că puteau trăi acei zece oameni cumsecade între astfel de cetățeni?
Greu, desigur foarte greu. Erau nevoiți să privească neputincioși cum decădea patria lor iubită. Nu dormeau nici ziua nici noaptea de grijă: se gîndeau cum să-i îndrepte pe concetățenii lor păcătoși și să scape țara de la pieire!
Hărăziți cu virtuți și generozitate, erau în stare să facă orice jertfă pentru fericirea patriei lor. Și într-o zi și-au călcat pe inimă. Au plecat capetele în fața sorții amare, și au devenit miniștri, luînd asupra lor misiunea nobilă de a curăța țara de păcate și pasiuni.
Oameni învățați, și totuși nu era ușor pentru zece oameni să întreprindă o acțiune atît de grea.
În sfîrșit unuia dintre ei — celui mai prost (în limba poporului înseamnă celui mai deștept) — îi trăsni prin cap o idee. S-a gîndit că trebuie să convoace o adunare reprezentativă, în care să hotărască numai străinii. Au fost cu toții de acord cu minunata idee. Pe cheltuiaia statului au fost angajați de peste hotare două sute de străini și au mai prins tot atîția străini aflați în diferite localități în țară, unde făceau comerț. S-au apărat ei, s-au zbătut, dar nu le-a mers.
Astfel au fost adunați patru sute de străini buni pentru deputați. Ei trebuiau să exprime dorințele poporului și sa rezolve diferite probleme, spre fericirea țării.
După ce s-a sfîrșit treaba asta, cei patru sute au fost numiți reprezentanți ai poporului. După aceea s-au anunțat alegerile. Nu vă mirați. Așa era obiceiul în țara aceea. Și iată că au început ședințele Camerei reprezentanților. Au avut loc discuții, dezbateri, s-au elaborat legi. Nu-i ușor să duci la bun sfîrșit o treabă atît de însemnată. Totul a mers ușor și repede. Cînd s-a ajuns însă Ia pasiuni s-au ivit de îndată și greutăți. Dar cineva a propus să se facă o lege pentru desființarea tuturor pasiunilor.
— Trăiască vorbitorul, trăiască! izbucniră în sală strigăte de bucurie.
Toți au primit cu însuflețire propunerea și legea a fost elaborată:
„Reprezentanța Națională, văzînd că pasiunile împiedică progresul națiunii, a găsit necesar să introducă o lege cu următorul articol:
Începînd de astăzi, se desființează pasiunile, ele dăunînd atît poporului cît și țării.“
Nu trecuseră nici cinci minute de cînd legea desființării pasiunilor a fost semnată, și să vedeți ce a pățit poporul. El riu auzise de lege. O cunoșteau numai deputații.
E de ajuns să vă redau în traducere numai un fragment din însemnările unui oarecare ins.
Iată-le cuvînt cu cuvînt:
„…Eram fumător pasionat. Cum mă sculam, aprindeam imediat țigara. Intr-o zi după ce m-am trezit, am luat cutia cu tutun să-mi răsucesc — după obicei — o țigară. Nu mă simțeam prea bine (tocmai atunci deputatul amintit făcea propunerea). Deodată am simțit cum începe să-mi tremure mîna. Scap țigara, mă uit la ea și scuip cu scîrbă… „Nu mai fumez — mi-am zis — tutunul mi se pare dezgustător, să nu-l mai văd în ochi.“ M-am mirat cum de s-a întîmplat așa dintr-o dată. Dau să ies în curte. Dar ce văd?! In fața ușii se găsea vecinul meu, un mare bețiv. Nu putea să trăiască o oră fără vin. Omul era treaz. Se uita înaintea lui și se scărpina în cap.
— Hei, ți-am adus niște vin, îi spuse un flăcău și-i întinse o sticlă plină, că de obicei.
Vecinul meu o înșfăcă și o trînti de pămînt. S-a spart în sute de bucăți.
— Pfui, ce scîrbă mi-e! strigă el privind în silă vinul vărsat.
A tăcut un timp, apoi mi-a cerut dulceață și apă.
I-am adus. S-a servit și a plecat la treaba lui.
Nevastă-sa a plîns de bucurie cînd a văzut că bărbatul ei nu mai bea.
Pe un alt vecin al meu, pasionat cititor de ziare, l-am găsit la el acasă. Privea pe fereastră. Era oarecum schimbat.
— Ți-au venit ziarele? l-am întrebat.
— Să nu le mai văd în ochi, m-am săturat de ele. Chiar acum mă gîndesc să mă apuc de arheologie sau de gramatica greacă… mi-a răspuns el.
Am ieșit în stradă.
Orașul parcă nu mai era același. Un politician pasionat plecase la o întrunire. Cum mergea omul pe stradă, deodată se întoarse și o luă Ia fugă înapoi, de parcă l-ar fi gonit cineva. L-am oprit întrebîndu-l cu mirare pentru ce a luat-o la fugă.
— Plecasem la întrunire, dar m-am gîndit că e mai bine să mă întorc acasă, să iau o carte de agricultură și s-o studiez. Vreau să mai învăț. Ce să fac la întrunire? Nu și-a sfîrșit bine vorba și a și început să gonească. Se ducea acasă să studieze plugăria.
Am rămas cu gura căscată în fața acestor minuni. Ele s-au ivit dintr-o dată. M-am întors și eu acasă și am început să răsfoiesc un tratat de psihologie. Voiam să citesc capitolul despre pasiuni. Găsesc într-adevăr pagina intitulată Pasiuni. Dar rămăsese acolo numai titlul. În locul textului foaia era albă, goală, ca și cum niciodată n-ar fi scris nimic pe ea!…
„Ce-o mai fi și asta, pentru numele lui dumnezeu!“
În tot orașul, nicăieri, nu izbuteam să găsesc un om stăpînit de vreo pasiune. Chiar și animalele erau înțelepte!
Abia a doua zi am citit în ziare legea pentru desființarea pasiunilor.
— Aha, asta era! auzeam peste tot. Ne miram și nu știam ce se întîmplă cu noi și cînd colo, vezi, adunarea reprezentanților a desființat pasiunile!“
Însemnările ne-au arătat exact ce s-a întîmplat în țara aceea la ora cînd adunarea reprezentanților a votat legea pentru desființarea pasiunilor.
După ce a fost votată de toată lumea, nedumeririle au încetat. Profesorii vorbeau astfel elevilor, despre pasiuni:
„Cîndva, în sufletele oamenilor au existat pasiuni. Capitolul Pasiuni era cel mai încurcat și cel mai greu din psihologie, dar prin noua lege pasiunile au fost anulate. Acum nu mai există această problemă nici în psihologie și nici în sufletele oamenilor. Pasiunile au fost desființate la data de cutare în anul cutare.“
„Ura! bine că am scăpat. Nu mai trebuie să le învățăm“, strigau elevii, mulțumiți de legea adunării reprezentanților. Pentru lecția următoare trebuiau să învețe doar atît:
„La data de cutare în anul cutare, printr-o lege specială, au fost desființate toate pasiunile. Astăzi ele nu mai există la oameni!…“
Cine știa lecția asta fără greșeală căpăta nota foarte bine.
Iată cum a scăpat poporul de pasiuni. Se spune că oamenii aceia ar fi devenit îngeri.
Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)
Marea moartă (3/5)
Eu am călătorit foarte mult prin lume. Unii mă cred, dar mulți nu. Ei susțin că asta-i fantezie. Ciudat! La urma urmei nu mă privește ce spun ei. Susțin că am călătorit foarte mult și asta este principalul.
Călătorind prin lume, omul cunoaște fel și fel de oameni și fapte, adeseori vede niște lucruri pe care nu le-a văzut nici în vis, darămite în viață! Am citit într-o gazetă englezească că presa din Anglia a tăbărit asupra unui sărman englez, care scrisese un jurnal cu impresii dintr-o călătorie făcută prin Serbia. Am citit jurnalul acela. După părerea mea, înfățișează bine realitatea de la noi. Totuși autorul n-a fost crezut de englezi. Ei nu vor să creadă că există o țară care se numește Serbia, nu vor să creadă nimic din cele scrise despre țara noastră. Autorul a fost considerat utopist, ba chiar nebun. Acum criticii își pot da seama că în lume sînt atîtea și-atîtea lucruri, unele de necrezut. Ar fi bine să nu mai strige mereu: „nu-i adevărat, nu corespunde realității, personajele sînt ca picate din lună“ (dar nu văd oare că și pe lîngă ei, și pe lîngă noi, trec zilnic atîția indivizi care-s mai ceva decît picați din lună?)
Așadar, după cum v-am spus, am călătorit mult prin lume. O dată, într-o țărișoară, am avut prilejul să cunosc, într-un tîrgușor sau așa ceva, niște oameni ciudați.
Am picat acolo chiar la o (hai s-o numim pe șleau) adunare politică.
„Frumos zău; cum naiba de-am nimerit aici!“ mi-am zis, căci nu prea-mi venea la îndemînă; în Serbia mă dezobișnuisem de întrunirile politice, nu mai participasem la treburile politice. Toți eram uniți, prietenoși și n-aveam motiv de ceartă.
Societatea în care picasem m-a cam uimit. Întrunirea politică era condusă de către reprezentantul guvernului din regiunea aceea. Poate că îi spuneau conducător de district și după cîte se vedea, chiar el convocase adunarea.
Mulți cetățeni erau adormiți, cu pleoapele umflate de somn. Unii moțăiau în picioare cu gura căscată. Capetele li se bălăbăneau într-o parte și alta și, din cînd în cînd, vedeai cum doi cetățeni se loveau cap în cap. Cei doi politicieni tresăreau, se uitau unul la altul cu priviri tîmpe, apoi, somnoroși, închideau ochii și moțăiau mai departe bălăhănindu-și capetele. Mulți se întinseseră și dormeau de-a binelea. Sforăiau tare, de ți-era mai mare dragul s-asculți. Alții erau treji, dar se frecau la ochi și căscau cu poftă, zgomotos, în armonie cu cei ce sforăiau în cor. În aceste clipe de liniște s-au ivit cîțiva polițiști. Aduceau în spinare niște cetățeni beți turtă. Desigur îi cărau la adunare. Unii din ei erau liniștiți, tăceau și priveau cu nepăsare împrejur, alții adormiseră, iar vreo cîțiva din ei se cam zbateau. Dar cei mai încăpățînați au fost legați și minați din urmă.
— Ce fel de adunare e asta? am întrebat pe unul dintre participanți.
— Nu prea știu! mi-a răspuns el imediat.
— Nu cumva e opoziția?
— Opoziția! afirmă el fără să privească cine-l întreabă.
— Cum, guvernul cheamă la adunare opoziția și-o aduce așa cu forța?
— Guvernul!
— Cum se poate asta, împotriva lui însuși?
— Păi da! mi-a răspuns el plictisit și cu oarecare îndoială.
— Pesemne că adunarea de-aici este împotriva poporului!
— Pesemne! a spus el pe același ton.
— Dar tu ce crezi? l-am întrebat cu voce tare.
El m-a privit fără nici o expresie și a ridicat din umeri, desfăcîndu-și larg brațele, ca și cum ar fi spus: „Ce mă privește pe mine?“
L-am lăsat în plata domnului și am vrut să întreb pe altul, dar și acela m-a privit plictisit, așa că am renunțat.
Deodată auzii o voce supărată:
— Ce-nseamnă asta? Nimeni nu vrea să fie în opoziție! Nu-i cu putință. Toți sîntem partizanii guvernului și-ai puterii, toți sîntem ascultători, cumsecade, și asta se întîmplă în fiecare zi, de i se urăște omului cu atîta supunere.
— Ce popor minunat și civilizat! i-am admirat eu, invidiind țărișoara aceea ideală. Desigur, dacă ar fi aici răposata mea mătușă n-ar mai bombăni și n-ar mai prevesti nici o primejdie. Oameni învățați și ascultători, mult mai cuminți decît ne cerea nouă învățătorul acela bătrîn și bun. Însă purtarea aceasta de oameni cumsecade scotea din sărite chiar și poliția.
— Dacă o să fie tot așa — strigă ascuțit și supărat prim-pretorul — ei, aflați ca o să întoarcem foaia. Guvernul o să numească prin lege pe alții, capabili să fie opoziționiști. Și aflați, dacă n-ați știut-o, că într-o oră facem asta. Există — dacă n-ați știut-o — destui opoziționiști și prin alte părți. Îi numim cît ai clipi din ochi: în calitate de conducător al opoziției extreme și ascuțite împotriva regimului actual, se numește cutare și cutare, cu un salariu anual de Ia cincisprezece mii de dinari. În calitate de membri în comitetul de conducere al partidului de opoziție, sînt numiți cutare și cutare, cutare și cutare. Ca membri în opoziția cutărui și cutărui district se numește cutare și cutare, cutare și cutare. ȘI cu asta basta. Păi nu mai merge așa! Guvernul a găsit sistemul să-și facă o opoziție serioasă. A și început negocieri cu oameni conștienți și de încredere.
Cetățenii aceia, deci opoziția, priveau la primpretor dormitînd și chipurile lor nu spuneau nimic. Nu erau nici mirați, nici revoltați, și nici nu se bucurau. Parcă nici n-ar fi vorbit prim-pretorul.
— Va să zică ne-am înțeles, de azi înainte voi sînteți opoziția! Participanții tăceau și se uitau la el liniștiți și nepăsători.
Prim-pretorul întocmi lista tuturor celor prezenți și începu s-o citească.
— Toți sînt aci! constată el. Apoi se depărtă de masă frecîndu-și mulțumit mîinile.
— Ei biiine! zîmbi el. Acum, în numele domnului, să începem!… Sarcina voastră, ca dușmani ai guvernului, e să criticați cît mai aspru activitatea lui politică internă și externă.
De-abia atunci cei din sală au început să-și vină în fire. Unul se sculă de pe scaun și ceru cuvîntul ridicînd două degete, ca la școală:
— Domnule vă rog, eu știu o poveste despre un opoziționist.
— Ei hai, spune-o.
Cetățeanul și-a dres glasul, a scuturat din umeri și a început să povestească eu o voce cocoșească, așa cum făceam noi în școala primară cînd spuneam, pe de rost istorioare morale.
— Au fost odată doi cetățeni, pe unul îl chema Milan iar pe altul Ilija. Milan era un cetățean bun și supus, iar Ilija era rău și neascultător. Milan asculta de bunul său guvern, iar Ilija nu. El niciodată nu vota pentru candidații guvernului. Atunci bunul guvern i-a chemat la el pe Milan și pe Ilija și le-a spus:
„Foarte bine, Milane, tu ești un cetățean cuminte și supus; ține aici niște bani și să știi că pe lîngă slujba pe care o ai, vei mai avea încă una, cu o leafă mai mare.“ După ce i-a spus acestea, i-a întins lui Milan o pungă plină cu bani. Milan a sărutat mîna bunului guvern și a plecat vesel acasă.
Apoi bunul guvern s-a întors spre Ilija și i-a zis:
„Ilija, tu ești un cetățean neascultător și primejdios. De aceea am să te arestez și, am să te scot din slujbă. Leafa ta o voi da unui cetățean cumsecade și supus.“ Și au venit jandarmii și l-au arestat imediat pe neascultătorul și primejdiosul Ilija. Fapt care a adus multă tristețe în familia lui. Și așa vor păți toți cetățenii care nu vor asculta de guvern.
— Foarte bine! exclamă prim-pretorul.
— Domnule vă rog, eu știu ce ne învață această povestire! declară un alt cetățean.
— Bine! Spune!
— Din această povestire vedem că cetățeanul trebuie să fie credincios și supus față de guvernul său. Numai așa poate să trăiască fericit împreună cu familia lui. Cetățenii buni și ascultători nu procedează ca Ilija, de aceea ei sînt iubiți de toate guvernele! rosti opoziționistul.
— Frumos, dar care este datoria unui cetățean supus?
— Datoria cetățeanului supus și iubitor de neam este să se scoale de dimineață.
— Foarte bine, aceasta e prima lui datorie. Dar mai are vreuna?
— Mai are.
— Care?
— Să se îmbrace, să se spele și să mănînce!
— Și pe urmă?
— Să plece liniștit de-acasă și să se ducă direct la treburile lui. Dacă n-are treburi, merge la cîrciumă unde așteaptă să vină ora mesei. Exact la ora prînzului, se întoarce acasă liniștit și mănîncă. După masă bea o cafea, se spală pe dinți și se culcă frumos. Cînd s-a săturat de somn, cetățeanul se ferchezuiește, iese pe stradă, se plimbă puțin, trece pe la cîrciumă și, cînd vine vremea cinei, pleacă direct acasă, mănîncă și, după aceea, se culcă și doarme liniștit.
Mulți dintre opoziționiști au povestit cîte o astfel de istorioară înțeleaptă și după fiecare explicau și morala. Apoi politicienii au început să discute despre convingerile și principiile lor.
Unul spuse că ar fi timpul să se sfîrșească cu discuțiile și să meargă cu toții la cîrciumă, la un pahar de vin. În privința asta părerile erau împărțite. Au început dezbateri furtunoase. Nimeni mu mai moțăia. Propunerea a fost pusă la vot. După ce se isprăvi numărătoarea voturilor, prim-pretorul declară că propunerea dе a merge toți la cîrciumă a fost acceptată în principiu. Urmează să hotărască ce să bea acolo!
Unii voiau vin cu sifon.
— Nu vrem vin cu sifon — strigau alții — mai bună-i berea!
— Eu nu beau bere din principiu! răspunse unul din față.
— Eu tot din principiu nu pot suferi vinul.
Au ieșit la iveală multe principii și convingeri și-au început discuțiile.
Unii propuneau să se bea cafea. Aceștia însă erau o minoritate infimă, иar unul dintre ei scoase ceasul, îl privi și zise:
— E trei și cifici minute I Nici eu nu mai pot bea acum cafea. Din principiu beau cafea numai pînă la trei. Mai tîrziu nu pot nici în ruptul capului.
După îndelungate discuții care au durat toată după-amiaza, a venit în sfîrșit și timpul să se treacă iar la vot. Prim-pretorul, ca reprezentant de treabă al guvernului, a procedat obiectiv și cinstit. N-a influențat cu nimic votul, dimpotrivă, a îngăduit fiecărui cetățean să-și exprime liber votul, după convingerile lui. La urma urmei, acest drept îi este acordat fiecăruia prin constituție. De ce să i se ia un drept înscris în constituție?!
Votarea s-a făcut în cea mai perfectă ordine.
Prim-pretorul s-a ridicat serios, impozant, așa cum îi stă bine președintelui unei adunări politice. Cu o voce gravă a anunțat rezultatul votării:
— Victoria a fost repurtată, printr-o majoritate covîrșitoare, de grupul celor pentru vin cu sifon. Urmează fracțiunea pentru vin curat, apoi fracțiunea pentru bere. Pentru cafea au votat numai trei — doi pentru cafea dulce și unul pentru amară. A fost un vot și pentru melanj.
Am uitat să vă spun că partizanul melanjului a început să înșire un discurs împotriva guvernului, însă toti cei din sală l-au întrerupt. Ceva mai tîrziu, el a declarat că este împotriva unei astfel de adunări, că adunarea nu este a opoziției ci a autorităților. De data asta el a fost întrerupt prin strigăte vehemente.
S-a făcut liniște și pretorul a spus:
— În ceea ce mă privește, eu voi bea bere, deoarece excelența sa ministrul meu nu bea niciodată vin cu sifon.
Deodată opoziția începu să se frămînte. Toți au declarat că sînt pentru bere. Doar partizanul melanjului a făcut opinie separată.
— Eu nu voi influența libertatea voastră, zise prim-pretorul. Vă cer deci să rămîneți la convingerile voastre.
Ferească dumnezeu! Nimeni nu voia să audă de convingeri. Toți au afirmat că nu-și pot închipui cum de-au votat așa, căci de fapt nu sînt împotriva berei.
Așa s-au încheiat dezbaterile și politicienii istoviți au plecat la cafenea.
S-a băut mult, s-a cîntat, s-au ridicat toasturi pentru guvern și pentru popor și tîrziu, noaptea, s-au dus cu toții pe la casele lor.
Marea moartă (2/5)
Toate acestea erau pentru noi un fel de embrion al binelui. Eram copii buni și ascultători și ce-i drept, în fiecare an, fiecare promoție făgăduia solemn că va fi o generație de cetățeni buni și ascultători. Cine știe, poate va veni ziua binecuvîntată cînd făgăduielile noastre, mai precis ideile răposatei mele mătuși se vor înfăptui pe deplin în această chinuită maică Serbie, pe care o iubim atît de fierbinte și de sincer.
Cine știe, poate va veni vreodată vremea cînd se vor înfăptui și dorințele noastre. Atunci se va aplica și acest ideal program politic :
Art. 1.
Nimeni nu face nimic.
Art. 2.
Fiecare sîrb, cînd a împlinit vîrsta majoratului, primește, pentru început, o leafă de cinci mii de dinari.
Art. 3.
După cinci ani, fiecare sîrb are dreptul la pensia întreagă. (În casele unde nu există nici un sîrb, va fi luată în considerație sîrboaica.)
Art. 4.
Pensia se va majora în fiecare an, cu o mie de dinari.
Art. 5.
Se va da țării o lege (în această problemă, Senatul, din motive patriotice, va fi de acord, măcar o dată, în mod excepțional, cu Camera Deputaților) în care se vor prevedea următoarele: fructele, plantele, cerealele și toate celelalte culturi trebuie să dea recolte extraordinare și să rodească de două ori pe an, iar cînd bugetul statului va fi în deficit, și de trei ori. Dacă e necesar, vor trebui să se culeagă mai multe recolte pe an, aceasta în conformitate cu avizul comisiei financiare.
Art. 6.
Animalele de tot felul, fără deosebire de sex și vîrstă, trebuie să se dezvolte foarte bine și să se înmulțească foarte repede, conform dispozițiilor legale, adică potrivit dispoziției Camerei și Senatului.
Art. 7.
Animalele nu pot fi salarizate din bugetul statului. Se face excepție numai atunci cînd statul are cerințe mari.
Art. 8.
E aspru pedepsit orice cetățean care face politică.
Art. 9.
Este interzis a gîndi, fără aprobarea specială a poliției, deoarece a gîndi e dăunător fericirii.
Art. 10.
Poliția, în mod special, n-are dreptul să gîndească absolut de loc.
Art. 11.
Cine vrea să facă comerț în glumă trebuie să cîștige foarte mult: o mie la un dinar.
Art. 12.
Îmbrăcămintea de damă, gulerele, jupoanele ca și alte lucruri asemănătoare se vor cultiva și recolta repede, în orice climă și teren, în fiecare lună, în diferite culori și după ultima modă franțuzească. Pălăriile, mănușile și alte lucruri mărunte se pot cultiva cu succes și în ghivece (bineînțeles toate se cultivă numai potrivit dispozițiunilor legale).
Art. 13.
Este interzis a se naște copii. Dacă totuși ei vor exista proveniți de undeva din necunoscut, vor fi crescuți și educați de către mașini speciale. Dacă patria are nevoie de cît mai mulți cetățeni, se va construi o fabrică de copii.
Art. 14.
Nimeni nu plătește impozite.
Art. 15.
Plata impozitelor se pedepsește cu asprime. Pedeapsa se aplică tuturor, în afară de cazul cînd se va dovedi că această încălcare a fost săvîrșită de un alienat mintal.
Art. 16.
Se desființează toate lucrurile nefoloсitoare cum sînt: soacrele,; controlul principal și secundar, datoriile față de stat și particulari, sfecla roșie, fasolea, limba latină și limba greacă, castraveții stricați, toate cazurile cu și fără prepoziție, jandarmii, problema porcilor, gîndirea, logica.
Art. 17.
Acela care-i va uni pe sîrbi, să fie imediat arestat, ca semn de recunoștință și dragoste din partea poporului.
Minunat program! Trebuia s-o recunoască și opoziția, dacă ar exista în general cineva care să se opună unui asemenea program. Dar desigur, aspirațiile neamului nostru nu se pot înfăptui niciodată!
Însă ceea ce n-am realizat rioi cu toate strădaniile depuse, au făcut-o alții mâi fericiți decît noi.
Stradia (11/12)
A doua zi guvernul a căzut. Pe străzi, în cafenele, în toate casele, răsunau cîntece vesele. Din toate părțile Stradiei au și început să sosească grupuri de cetățeni. Ei salutau în numele poporului, noul guvern. Ziarele publicară o mulțime de adrese de felicitare. Toate însă, semănau leit. Singura deosebire: numele și iscălitura. Iată două:
„Președintelui Consiliului de Miniștri, domnului…
Domnule președinte,
Patriotismul dumneavoastră, strălucita dumneavoastră capacitate depusă pe altarul patriei noastre dragi, sînt cunoscute întregii Stradii. Populația ținutului nostru clocotește de bucurie de cînd a auzit că ați venit la conducerea țării. Fiecare e ferm convins că dumneavoastră cu colegii ce cu onoare vă secondează, sînteți, singurii, capabili să scoateți țara noastră din aceste împrejurări teribile și grele, din această mizerie, în care au aruncat-o, printr-o activitate dăunătoare și nepatriotică, predecesorii dumneavoastră.
Printre lacrimi de bucurie strigăm: Trăiască!
În numele a cinci sute de cetățeni
(Iscălitura unui negustor)
Sau următoarea declarație:
„Pînă astăzi am fost partizanul fostului cabinet, însă astăzi, o dată cu venirea noului guvern, m-am încredințat că fostul guvern a lucrat în dauna țării iar cabinetul de astăzi e unicul în stare să ducă țara noastră pe drumul cel mai bun, fiind întruchiparea marilor idealuri naționale. Declar că de astăzi voi da sprijinul meu dezinteresat actualului guvern și că, orîcînd și în tot locul voi condamna vechiul guvern de tristă memorie de care sîntem scîrbiți toți oamenii cinstiți din țară.“
Semnătura
Cu o zi înainte citisem în numeroase ziare articole elogioase la adresa fastului guvern. Acum citeam articole incriminatorii. Fostul guvern era aspru criticat. Noului cabinet i se aduceau osanale pe pagini întregi.
Răsfoind colecțiile acestor ziare de la începutul anului, am observat însă ceva interesant: la venirea fiecărui guvern se repetau aceleași și aceleași articole. Fiecare guvern nou era salutat cu entuziasm și numit „salvator“, iar guvernul căzut era hulit, acuzat și calificat în fel și chip: trădător, dezgustător, vătămător, negru, odios. Declarațiile de supunere și felicitările erau aceleași, trimise de aceiași oameni pentru fiecare nou guvern.
Funcționarii, mai ales, se grăbeau, săracii, cu declarațiile de supunere. Rar cîte unul care nu se înclina; acesta era considerat adversar. Indrăznețul își primejduia slujba. Astfel de funcționari se găseau puțini și despre ei opinia publică avea o părere foarte proastă; ei călcau în picioare un vechi obicei al Stradiei.
Am discutat eu un funcționar despre un coleg al lui care s-a încăpățînat și n-a felicitat noul guvern. A fost imediat dat afară din slujbă.
— Părea om deștept? am întrebat eu.
— De loc! Era un neghiob! mi s-a răspuns cu răceală.
— N-ași crede!
— Vă rog să mă credeți. Era chiar fanatic. Îi făcea plăcere să flămînzească cu toată familia, în loc să-și vadă de treabă, ca toți ceilalți oameni cu cap.
Pe oricine am întrebăt, avea aceeași părere despre astfel de oameni, unii îi priveau însă cu compătimire, dar și cu dispreț.
—
Noul guvern n-a anulat mandatele vechilor deputați. Deputații din fosta legislatură rămăseseră pe locurile lor. Erau hotărîți să declare că au deplină încredere în noul guvern și să tune și să fulgere împotriva cabinetului căzut de la putere.
M-a mirat foarte mult acest sistem. Curios, am intrat în vorbă cu un deputat:
— Sînt convins, cabinetul va cădea imediat! Nu este oare același Parlament?
— Nu va cădea, mi-a răspuns deputatul.
— Diar cum va putea avea noul guvern încredere în deputații opoziționiști?
— Vom vota!
— Asta ar însemna să condamnați tot ce-a făcut vechiul guvern, deci să vă trageți singuri palme, să vă condamnați activitatea parlamentară.
— Care activitate?
— Colaborarea sinceră cu vechiul guvern!
— Vom condamna numai fostul guvern, stimatul meu domn.
— Dar cum vor face asta aceiași deputați care pînă ieri au stat alături de vechiul cabinet?
— Nimic nu se schimbă.
— Nu înțeleg!
— Foarte simplu. E limpede! rosti deputatul indiferent.
— Ciudat!
— Nu-i nimic ciudat. Cineva tot va trebui să facă asta, fie că sîntem noi sau alții. Guvernul are nevoie de astfel de declarații, numai de formă. Totul este pus la cale, cred după modelul țărilor străine, însă cu deosebire că la noi deputații fac numai ceea ce dorește guvernul.
— Atunci de ce mai e nevoie de un parlament?
— Păi, cum să vă spun, numai de formă. Tre¬buie să avem și noi un parlament, un guvern parlamentar, înțelegi…
— Ei, acum chiar înțeleg! i-am răspuns uluit și încurcat.
—
Într-adevăr, deputații au dovedit că înțeleg să-și prețuiască patria. Pentru ea și-au jertfit, fără să crîcnească, mîndria și obrazul.
În Parlament lucrurile au mers repede:
— Strămoșii noștri au luptat eroic pentru țară, iar noi mai stăm să ne gîndim dacă e bine sau nu să ne sacrificăm cinstea? a strigat un deputat.
— Așa este! au răsunat aprobări din toate părțile.
Întîi s-a dat vot de încredere noului guvern și vot de blam pentru activitatea celui vechi. După asta guvernul a propus niște schimbări la cîteva legi. Propunerea a fost primită în unanimitate. Așa cum erau înainte, legile acelea împiedicau cîteva rude și cîțiva prieteni ai noilor miniștri să ocupe funcții mai mari la stat.
În sfîrșit, după ce au fost aprobate, peste prevederile bugetare, toate viitoarele cheltuieli ale noului guvern, ședința s-a ridicat și deputații, obosiți de atîtea probleme de stat, au plecat pe la casele lor să se mai odihnească puțin. Membrii cabinetului, trecînd cu succes peste aceste obstacole, mulțumiți de încrederea poporului, au organizat seara o agapă minunată. Să se veselească și ei la un pahar de vin, că prea multe griji ale patriei apăsau pe umerii lor.
Stradia (8/12)
Mă gîndeam să mă duc la ministrul Instrucțiuni Publice, însă pînă la urmă am hotărit să-l vizitez pe ministrul de Război. Voiam să știu cum vede el ultimele evenimente. L-am vizitat în aceeași zi.
Ministrul de Război era un omuleț mărunt, cu pieptul scobit, cu mîini subțiri. Înainte de a mă primi își sfîrși rugăciunea.
În biroul lui se simțea, ca într-o biserică, miros de smirnă și tămîie, iar pe birou erau o mulțime de cărți bisericești vechi, scorojite.
La început, am crezut că am greșit și am intrat în altă clădire, însă uniforma de ofițer superior ce o purta domnul ministru m-a liniștit.
— Nu vă supărați, domnule — îmi spuse el blînd, cu o voce firavă — dar chiar acum mi-am terminat rugăciunea zilnică. O fac totdeauna înainte de a mă așeza la lucru. Mai ales acum, după evenimentele nefericite din sudul țării, rugăciunea este și mai binevenită.
— Dacă ei își vor continua atacurile, s-ar putea ajunge la război? l-am întrebat curios.
— A, nu! Nu-i nici un pericol.
— Dar eu, domnule ministru, consider că-i un pericol. Anuții omoară oameni și cotropesc zilnic cîte o altă regiune a tării dumneavoastră!
— Omoară, asta-i adevărat; dar noi nu puiem fi atît de lipsiți de cultură, atît de sălbatici ca… E frig — se strîmbă el — părcă-i curent. Le spun nenorociților ăștia de ușieri că temperatura din camera mea trebuie să fie totdeauna de șaisprezece grade și jumătate, și ei nimic… Așa devie domnul ministru de la discuția începută și sună să vină ușierul.
Ușierul intră și se închină, zornăindu-și medaliile de pe piept.
— Da’ nu v-am spus, pentru numele lui dumnezeu, că în cabinetul meu temperatura să fie constantă, de șaisprezece grade jumătate? Acum iar e frig, e curent, pur și simplu îngheață omul aici!
— Excelență, dar termometrul e la plus optsprezece grade! arătă ușierul respectuos și se înclină.
— Atunci e bine, zise ministrul mulțumit de răspuns. Poți pleca.
Ușierul se înclină iarăși adine și părăsi încăperea.
— Totdeauna primăvara temperatura asta îmi dă multă bătaie de cap. Temperatura, pentru armată, e un lucru important. Dacă temperatura nu-i așa cum trebuie, armata nu valorează nimic! Azi dimineață am lucrat neîntrerupt la un ordin către toate comandamentele. Ascultați-l și dumneavoastră:
„Deoarece în ultimul timp atacurile anuților în regiunile sudice ale țării noastre sînt tot mai dese, ordon ca ostășii să se roage împreună, sub comandă, bunului dumnezeu pentru salvarea dragii și iubitei noastre patrii, udată de sîngele vitejilor noștri înaintași. Rugăciunea va fi condusă de preotul militar. La sfîrșitul rugăciunii se va adăuga: „Fie ca pe bunii, pașnicii și drepții cetățeni, care au căzut jertfă atacului sălbatic al anuților, dumnezeu milostivul să-i așeze în rai! Dumnezeu să le ierte sufletele lor drepte și patriotice, ușoară să le, fie țărîna Stradiei pe care au iubit-o sincer și cu căldură! Slavă lor!“ Aceste cuvinte trebuie să le rostească toți soldații și gradații în cor; dar să le rostească cu o voce evlavioasă, smerită, apoi toți să ia poziția de drepți, să ridice capetele cu mîndrie, așa cum le stă bine curajoșilor fii ai țării noastre și, în sunetul trîmbițelor și în bătaia tobelor, să strige tare de trei ori: „Trăiască Stradia, jos cu anuții!“ Totul trebuie să se desfășoare cu grijă și frumos, deoarece de aceasta depinde binele patriei noastre. După ce toate acestea se vor efectua în liniște, cîteva companii cu drapele vor defila victorioase pe străzi, în sunetele marșurilor războinice. Ostașii trebuie să calce tare pe caldarîm, viguros; la fiecare pas să li se zdruncine creierii în cap. Datorită urgenței, ordinele acestea trebuiesc executate imediat. Despre executare se va raporta amănunțit. Totodată ordon cu cea mai mare severitate, să se dea o atenție deosebită temperaturii din cazărmi, condiție esențială pentru dezvoltarea armatei.“
— În orice caz — am îndrăznit eu să spun — ordinul va avea efect dacă va ajunge la timp!
— Trebuia să mă grăbesc și slavă domnului, ordinul a fost bătut la telegraf cu o oră înainte de sosirea dumneavoastră. Dacă n-aș fi dat zor să-l trimit la timp, s-ar fi putut petrece o mulțime de fapte rele, neplăcute.
— Aveți dreptate, aprobai eu așa, ca să spun ceva, cu toate că habar n-aveam ce fel de fapte rele s-ar ii putut întîmpla.
— Dacă eu, ca ministru de Război, n-aș fi procedat așa, s-ar fi putut întîmpla ca vreunul dintre comandanții din sudul țării să folosească armata, să vină în ajutorul cetățenilor noștri și să verse sînge anuț. Toți ofițerii noștri cred că asta ar fi metoda cea mai bună, dar ei nu vor să mediteze mai adînc asupra problemei. Mai întîi și întîi, noi, guvernul actual, dorim o politică externă evlavioasă. Noi nu vrem să fim neoameni față de dușmani. Dar pentru că ei au o atitudine atît de sălbatică față de noi, astu le-o va plăti dumnezeu prin chinuri veșnice, in focul iadului. Le vor scrîșni măselele de durere! Și-acuma a doua chestiune, tot atît de importantă, dragul meu domn: actualul guvern nu este sprijinit de popor. Așa că armata ne este necesară, mai ales pentru treburile politicii interne. De pildă, dacă vreo comună oarecare se găsește în mîinile opoziționiștilor, atunci folosim forța armată și pedepsim pe trădătorii acestei chinuite țări. În felul acesta dăm puterea legală unui om de-al nostru.
Cum pe domnul ministru îl apucă tușea îi luai vorba din gură.
— Toate sînt bune, dar dacă cetele anuților își vor intensifica acțiunile?
— Ei, atunci vom lua și noi măsuri mai serioase.
— Domnule ministru, dacă îmi dați voie să întreb, ce s-ar face în acest caz?
— S-ar lua cele mai serioase măsuri, dar cu tact, înțelepte, bine gîndite. În primul rînd am da ordin ca în țară cetățenii să protesteze energic. Dacă nici asta nu ar ajuta, atunci, se înțelege că imediat, fără să pierdem nici o clipă, am înființa un mare ziar cu tendință exclusiv patriotică. Într-un asemenea ziar am publica o serie de articole vehemente și chiar înțepătoare împotriva anuților. Dar să ne ferească domnul de așa nenorocire.
Apoi ministrul de Război lăsă capul în jos cu smerenie și începu să se închine, murmurînd cu buzele lui palide, supte, rugăciuni fierbinți.
În clipa aceea m-a cuprins și pe mine un simțămînt de evlavie. Ca și domnul ministru, am început să mă închin. Însă în timp ce făceam crucile acelea mari mă frămîntau niște gînduri:
„Ciudată țară!… Acolo mor oameni și ministrul de Război face rugăciuni și se gîndește la înființarea unui ziar patriotic! Armata lor este și disciplinată, și curajoasă. S-a dovedit în atîtea războaie. De ce oare nu trimite o unitate la graniță să înlăture primejdia pricinuită de cetele anuților?“
— Probabil că pe dumneavoastră vă miră acest plan al meu, domnule? îmi întrerupse mi¬nistrul gîndurile.
— Într-adevăr mă miră! am mărturisit fără să vreau, deși de îndată am regretat această replică nesăbuită.
— Dumneavoastră, dragul meu domn, nu înțelegeți destul de bine problema. Aici principalul nu este să salvezi țara, ci să salvezi cît mai mult timp cabinetul. Cabinetul precedent a stat la putere o lună de zile, iar noi după două-trei săptămîni să cădem atît de rușinos?! Sîntem într-o primejdie neîncetată și noi, se înțelege, trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne menține cît mai mult.
— Și ce faceți?
— Facem ceea ce s-a făcut și pînă acum! Am trîntit cîte ceva cu totul neașteptat, am hotărît în fiecare zi o sărbătoare, iar acum, cînd lucrurile stau prost, trebuie să organizăm neapărat un complot. E un lucru ușor în țara noastră. Și, ceea ce este mai important, lumea s-a deprins cu sistemul ăsta. Cu toate că este dusă de nas orbește, ea se întreabă cu mirare: „Cum? Nici un complot încă?“ Liniștea asta aparentă se menține numai cîteva zile, mai mult ca un mijloc de combatere a opoziției. Armata este deci necesară pentru surprize, pentru sărbători, comploturi. Sînt atîtea treburi interne. Dacă acolo mor oameni, asta este o chestiune secundară, domnul meu! Pentru mine e important să rezolv mai întîi problemele folositoare țării și nu să mă ocup de o tîmpenie, să mă bat cu anuții. Părerea dumneavoastră în această chestiune, după cum se pare, nu este nouă. Tot așa, din păcate, gîndesc și ofițerii din armata noastră. Dar noi, membrii actualului cabinet, privim lucrurile mult mai în adîncime, mai lucid!
— Dar cum oare, armata este ea mai necesară aici decît la hotare, să apere țara, să apere familiile acelea din sud care sîngerează din cauza actelor de violență ale străinilor? Doar oamenii din ținutul acela, domnule ministru, își trimit la oaste fiii lor, îi trimit cu bucurie, căci văd în armată pavăza lor. Am rostit aceste cuvinte pe un ton supărat și mi-a părut rău, dar de, îi vine omului cîteodată să zică una, de parcă l-ar împinge diavolul.
— Credeți, domnule, că armata n-are îndatoriri mai importante? îmi răspunse ministrul cu o voce abia auzită, clătinînd din cap cu tristețe. Apoi mă măsură din cap pînă-n picioare disprețuitor.
— Credeți oare? repetă el cu un oftat plin de durere.
— Dar, vă rog… bîiguii eu, încercînd să mă scuz. Nu știu de fapt, ce voiam să spun… Atunci ministrul m-a întrerupt. Cu vocea puternică, demn, m-a întrebat:
— Dar parăzile?
— Ce fel de parăzi?
— Cum, ce întrebare-i asta? Parăzile! E un lucru de o deosebită însemnătate pentru țară! se supără puțin, smeritul și evlaviosul domn ministru.
— Scuzați-mă, asta n-am știut-o.
— N-ați știut-o?!… Dar nu v-am spus adineauri că datorită diferitelor surprize, în țară trebuie să fie sărbători și parăzi? Cum s-ar putea face toate astea fără armată? Pentru armată, obiectivele principale sînt sărbătorile și parăzile. Ne pot ataca cetele dușmanului, atacurile lor sînt fleacuri. Principalul e ca noi să mărșăluim pe stradă în sunete de trîmbițe. Dacă pericolul ce amenință țara s-ar agrava prin alte atacuri dinafară, atunci, desigur, că și stimatul meu coleg, ministrul Afacerilor Străine va începe să se ocupe de anuți, bineînțeles dacă nu va fi ocupat cu treburi familiale. El, săracul, are o mulțime de copii, însă statul se îngrijește de cetățenii săi merituoși. Băieții lui, știți, învață foarte prost și ce se putea face altceva decît ca statul să le poarte de griji? Așa-i drept! Și de fetele lui se îngrijește statul; li se pregătește zestrea pe cheltuiala statului. Un tînăr din orașul nostru se va căsători cu una din fiicele ministrului. Tînărul va avea o slujbă bună, pe care altfel, se înțelege, n-ar putea-o căpăta niciodată.
— E frumos cînd sînt apreciate meritele cetățenilor! zisei eu.
— La noi așa se întîmplă pretutindeni! N-avem egal în lume! Oricare-ar fi ministrul, fie el bun ori rău, totdeauna statul mărinimos se îngrijește de familia lui. Eu n-am copii, dar statul o va trimite pe cumnata mea să învețe pictura.
— Are talent cumnata dumneavoastră?
— Pînă acum ea n-a pictat nimic… Dar cine știe, poate că va avea succes. Cu ea va merge și cumnatul meu. Și lui îi poartă statul de grijă. E un om foarte serios șt destoinic. Ne punem mari speranțe în el.
— E o pereche tînără?
— Tineri încă! Cumnatul meu are șaizeci, iar cumnata numai vreo cincizeci și patru de ani.
— În orice caz, cumnatul dumneavoastră se ocupă de știință….
— Eh, asta se-nțelege! De altfel el e precupeț, dar în orele libere citește cui plăcere romane. Ziarele, cum se spune, le mănîncă! Urmărește toate ziarele noastre și pînă acum a citit diferite foiletoane, vreo douăzeci de romane și cîte altele. Pe el l-am trimis să studieze geologia.
Domnul miniștru tăcu și începu să se gîndească la ceva. Număra mătăniile care-i atîrnau de sabie.
— Ați pomenit de surprize, domnule ministru, îi amintii de discuția începută, pentru că nu prea mă interesau cumnatul și cumnata lui.
— Da, da, aveți dreptate, am deviat puțin de la discuție. Aha! Am organizat o surpriză de-o nemaipomenită însemnătate politică.
— Va fi desigur o surpriză pregătită… în secret? Despre ea nu va ști nimeni înainte de a se produce?
— De ce nu, mă rog? Este cunoscută de popor. Oamenii se pregătesc de sărbătoare și așteaptă cu nerăbdare evenimentul.
— Va fi o mare bucurie pentru țara dumneavoastră?
— Rară bucurie! Poporul nu mai poate de bucurie și felicită de pe acum guvernul pentru politica lui înțeleaptă, patriotică. Nu se mai vorbește și nu se mai scrie nimic în țara noastră, decît despre mult așteptatul eveniment.
— Dar dumneavoastră, ați pregătit bineînțeles totul ca un astfel de eveniment fericit să se producă inevitabil?
— La asta încă nu ne-am gîndit serios, dar nu este imposibil. Dumneavoastră, desigur, cunoașteți acea povestire străveche, care spune că într-o țară stăpînirea a adus la cunoștința poporului nemulțumit că va veni marele Geniu, un adevărat Mesia în carne și oase. Se spunea că el va scăpa țara de datorii, de cîrmuirea rea și de toate relele și nenorocirile, și va călăuzi poporul spre o fericire nemaipomenită. Poporul, nemulțumit de cîrmuitorii țării și de stapînire, se liniști la aflarea acestei vești și așa se porni veselia în țară. N-ați auzit niciodată de povestea asta veche?
— Nu! Dar este foarte interesantă! Spuneți-mi vă rog ce-a fost mai departe?
— A urmat după cum vă povesteam bucurie, veselie în toată țara. S-a hotărît chiar, să se strîngă daruri și din ele să se ridice izbăvitorului palate neasemuite pe care să stea scris: „Marelui Geniu și izbăvitor din partea poporului“. Toate au fost pregătite într-un timp scurt. Se aștepta numai să vină Mesia. Poporul alesese și numele izbăvitorului său.
Domnul ministru se opri, luă din nou mătăniile și începu să le numere tacticos una cîte una.
— Și Mesia a apărut?
— Nu.
— De fel?
— Chiar de fel, răspunse nepăsător ministrul. Părea că spune povestea fără nici un chef.
— De ce?
— Cine știe!
— Și nici nu s-a întîmplat ceva deosebit?
— Nimic.
— Interesant!
— În loc să vină Mesia, în anul ăla a căzut o grindină grozavă și a prăpădit recolta țării! spuse ministrul uitîndu-se smerit la mătăniile lui de chihlimbar.
— Dar poporul ce-a făcut? am întrebat curios.
— Care popor?
— Poporul din țara despre care vorbește acea minunată poveste?
— Nimic!
— Chiar nimic?
— Ce putea să facă?… Poporul tot popor rămîne!
— Asta-i nemaipomenit! m-am mirat eu.
— Eh! Dacă vreți să vă spun pe șleau, poporul era totuși nespus de fericit.
— Nespus de fericit?
— Se înțelege!
— Nu pricep! –
— Simplu… Poporul a trăit doar cîteva luni de bucurie și fericire. Nu?!
— Da, așa e! l-am aprobat. Eram rușinat pentru că n-am izbutit să înțeleg de la începul un lucru atît de simplu.
Apoi am mai discutat diferite chestiuni. Printre altele domnul ministru mi-a spus că în ziua cînd se va produce fericitei eveniment, în Stradia vor fi numiți alți optzeci de generali.
— Dar cîți aveți acum? am întrebat curios.
— Sînt destui, slavă domnului, pentru prestigiul țării. Închipuiți-vă însă cum va suna atunci: optzeci de generali într-o singură zi!
— E impunător!
— Se înțelege. Cel mm important lucru este să organizăm cît mai multe parăzi, să facem impresie.
Stradia (4/12)
În ziua următoare l-am vizitat pe ministrul poliției.
În fața ministerului, o mulțime de flăcăi înarmați. Aveau figuri încruntate, erau chiar supărați; de vreo două-trei zile nu mai ciomăgiseră nici un cetățean așa cum era obiceiul, strict constituțional, în țara aceea.
Culoarele și sala de așteptare erau înțesate de oameni care doreau să intre în audiența la ministru.
Vedeai acolo fel de fel de cetățeni! Unii îmbrăcați elegant, cu cilindru pe cap, alții cu haine ponosite și rupte, unii cu uniforme pestrițe, purtînd săbii la șold.
N-am intrat imediat la ministru. Voiam să mai discut puțin cu oamenii aceia feluriți.
Am intrat în vorbă, mai întîi, cu un bărbat distins, tînăr. Mi-a spus că a venit să solicite o slujbă în cadrul poliției.
— Dumneavoastră, se pare, sînteți om cu studii. Veți primi, desigur, fără întîrziere o slujbă la stat?
Tînărul tresări cînd auzi întrebarea mea și privi cu teamă în jur, să se încredințeze dacă ea n-a atras atenția cuiva. Cînd văzu că toți ceilalți sînt preocupați și discută despre ale lor, tînărul răsuflă ușurat. Îmi făcu semn să vorbesc mai încet și, apucîndu-mă de mînă, mă trase într-un colț, mai departe de ceilalți.
— Și dumneavoastră ați venit să cereți un post? mă întrebă el.
— Nu. Eu sînt un călător străin. Vreau să vorbesc cu ministrul.
— De ce ați spus cu voce tare — îmi șopti el — că eu, fiind om cu studii, voi căpăta imediat o slujbă la stat?
— Cum, nu e voie să spui asta?
— Ba da, dar mie mi-ar dăuna.
— Cum ți-ar dăuna, de ce?
— În această funcție, în țara noastră, nu sînt primiți oamenii cu școală. Sînt doctor în drept și nu îndrăznesc să divulg asta nimănui. Dacă ar afla-o ministrul, n-aș mai primi slujbă. Un prieten de-al meu, tot cu studii, a trebuit, spre а căpăta un post, să-prezinte o dovadă cum că n-are studii superioare și nici nu intenționează să învețe; Așa a primit imediat o slujbă bună.
Am mai discutăt acolo cu încă vreo cîțiva. Un funcționar în uniformă mi s-a plîns că n-a fost încă avansat; de vină erau cinci oameni din opoziție, pe care-i acuza de înaltă trădare. L-am consolat pentru marea nedreptate care i s-a făcut.
Apoi, am vorbit cu un negustor bogat. Mi-a povestit multe din trecutul lui. Printre altele spunea că a ținut, cu mai mulți ani în urmă, primul hotel într-un orășel oarecare. Zicea că a suferit din cauza politicii, a pierdut cîteva sute de dinari, dar, la o lună după venirea la putere a prietenilor lui, a primit comenzi bune strîngînd o avere respectabilă.
— Apoi — spuse el — cabinetul a căzut.
— Și iar ați suferit?
— Nu, m-am retras din politică. Desigur, la început am ajutat cu bani ziarul partidului nostru, dar în alegeri nu m-am dus la vot, nu m-am mai amestecat în politică. Pe mine politica m-a obosit. Ce-i trebuie omului să se frămînte toată viața! Acum am venit la domnul ministru să-l rog ca în viitoarele alegeri poporul să mă aleagă deputat.
— Păi, asta n-o, face poporul?
— Ei, cum să vă spun?… E drept, poporul alege, așa-i după constituție, dar de obicei este ales acela pe care-l vrea poliția.
După ce am mai discutat cu cîțiva oameni aflați acolo, m-am apropiat de ușier și i-am spus:
— Vreau sâ intru la domnul ministru.
Ușierul privindu-mă îmbufnat, mîndru, cu oarecare dispreț îmi spuse:
— Așteaptă! Nu vezi cîți oameni așteaptă?!
— Eu sînt călător străin și nu pot să zăbovesc! i-am spus cu amabilitate înclinîndu-mă în fața lui.
Cuvîntul „străin“ a avut o mare înrîurire asupra flăcăului. Ca din pușcă s-a repezit în cabinetul ministrului.
Ministrul m-a primit imediat, cu bunăvoință, și m-a invitat să iau loc, după ce, mai întîi, se înțelege, i-am spus cine stat și cum mă numesc.
Ministrul era un om înalt, uscățiv. Deși avea o figură grosolană, severă și respingătoare, se silea să fie cît mai simpatic.
— Ei, cum vă place aici la nai, domnule? mă întrebă ministrul zîmbind cu răceală.
Mi-am exprimat în cuvinte alese admirația pentru poporul acelei țări și iam adăugat:
— Fericită țară! Are o conducere înțeleaptă. Omul nu știe de ce să se minuneze mai întîi!
— Hei, ar fi putut fi și mai bine. Noi ne străduim pe cît ne e posibil! mi-a răspuns mîndru, mulțumit de laudele mele.
— Nu, nu, vă rog, domnule ministru, fără complimente, vă spun, nici nu-și poate dori ceva mai bun un popor. După cum văd e foarte mulțumit și fericit. În aceste cîteva zile au fost atîtea sărbători și parăzi!
— Da, e-adevăraț, însă în buna dispoziție a poporului am și eu meritele mele. Am reușit să introduc în constituție, alături de toate libertățile care șînt acordate poporului și pe deplin folosite de el, și acest text:
„Fiecare cetățean al țării Stradia trebuie să fie bine dispus, vesel și să felicite guvernul prin numeroase delegații șî telegrame, după fiecare eveniment, după votarea fiecărei legi.“
— Dar cum se poate face asta, domnule ministru? am întrebat nedumerit.
— Foarte ușor! Toți trebuie să se supună legilor țării! răspunse mâriistrul, arborînd o mină plină de demnitate și bărbăție.
— Frumos — observai eu — dar dacă se întîmplă ceva care nu-i pe placul poporului, și nu corespunde intereselor lui și ale tării? Iată, de exemplu, ieri, am aflat că s-a oprit exportul porcilor spre nord. Prin această măsură, după cum bănuiesc, țara va suferi o mare pagubă.
— Așa e și așa trebuie să fie. Dar azimîine, vor sosi numeroase delegații din toate ținuturile Stradiei, spre a-l felicita pe primul-ministru pentru politica sa externă înțeleaptă, spuse ministrul cu însuflețire.
— Asta-i minunat. O conducere politică atît de minunată își poate dori oricine, iar eu, ca străin, îmi îngădui să vă felicit sincer pentru legea aceasta genială elaborată cu menitul dumneavoastră, căci a fericit țara și a înlăturat toate grijile și nevoile.
— În orice caz, dacă poporul și-ar uita îndatorirea eu, prevăzînd și acest eventual caz nefericit, am trimis, cu trei zile înainte, o ordonanță secretă tuturor autorităților polițienești din țară, cerîndu-le, cu strictețe, să aibă grijă ca îndată după acest eveniment să aducă cetățeni cît mai mulți spre a-l felicita pe primul-ministru.
— Și daca într-o zi-două se dă drumul la exportul de porci, ce veți face? l-am întrebat cu amabilitate și curiozitate.
— Nimic mai simplu: trimit o altă ordonanță secretă. Voi ordona poliției să acționeze pentru ca poporul să vină, în număr cît mai mare să se bucure, să felicite. Așa și trebuie să fie. Desigur, la început este mai greu, dar încetul cu încetul poporul se va obișnui și va veni el și singur.
— Așa e, aveți dreptate! spusei eu, uluit de acest răspuns al ministrului.
— Toate se pot face, domnule, numai dacă există voință și unire. Noi, în cabinet, ne ajutăm unul pe altul. Decizia fiecărui membru al guvernului trebuie să fie cît mai precis îndeplinită. Iată, vedeți, astăzi, ministrul Instrucțiunii Publice mi-a trimis decizia lui. Și eu îl ajut. Voi ordona tuturor organelor polițienești să ducă la îndeplinire cu strictețe această dispoziție.
— Este un lucru important, dacă îmi permiteți să întreb?
— Foarte important. Nu suferă amînare. Am făcut toate demersurile. Privește, și-mi întinse un sul de hîrtie.
Curios, am început să citesc:
„Constatîndu-se că pe zi ce trece, graiul poporului nostru se strică tot mai mult și că se merge atît de departe încît — uitîndu-se ordonanța ce glăsuiește: „Nici un cetățean nu are dreptul să stîlcească limba națională și nici să schimbe ordinea cuvintelor în frază sau să folosească forme care încalcă regulile indicate de comisia de gramaticieni“ — unii cetățeni au început să pronunțe pînă și cuvîntul „mînie“ cu obrăznicie și fără nici un pic de rușine.
Pentru ca în viitor să nu se mai întîmple asemenea încălcare, ce poate avea urmări grave pentru scumpa noastră patrie, vă ordon:
Să apărați prin forță, cuvîntul „mînie“ atît de mutilat, și să pedepsiți cu severitate, după lege, pe acela ce va schimba, după bunul plac, vreun cuvînt sau vreo formă gramaticală, neținînd seama de reguli.“
— Cum, și asta se pedepsește? întrebai eu foarte mirat.
— Se înțelege, este un lucru important. Pentru un asemenea caz vinovatul e pedepsit — dacă greșeala lui e dovedită cu martori — de la zece pînă la cincisprezece zile închisoare.
Ministrul tăcu puțin, apoi continuă:
— Gîndește-te bine, domnule! Această lege, prin care avem dreptul să pedepsim pe oricine stîlcește cuvintele și face greșeli gramaticale, are o valoare neprețuită și din punct de vedere financiar și politic. Gîndește-te și vei ajunge pe poziția adevărului în întreaga chestiune!
Am încercat să mă adîncesc în gînduri, dar nici o idee salvatoare nu-mi venea în minte.
Cu cît gîndeam mai mult, cu atît înțelegeam mai puțin spusele ministrului. Cred că nu mai știam ce gîndesc. În timp ce mă chinuiam, fără nădejde, să aprofundez sensul ciudatei legi din țara aceea și mai ciudată, ministrul mă privea cu un zîmbet de mulțumire. Își zicea, poate, di străinii nu sînt nici pe departe atît de înțelepți și inteligenți sa aprecieze meritele guvernului din Stradia. Acesta știe să elaboreze măsuri înțelepte, care pentru altă lume par niște prostii.
— Așadar nu puteți să înțelegeți, spuse el zîmbind, examinîndu-mă pe sub sprîncene.
— Scuzați-mă, dar mi-e ca neputință.
— Ei bine, aflați că aceasta este cea mai nouă lege și de-o mare valoare pentru țară. Întîi și întîi pedeapsa se răscumpără în numerar. Țara are astfel venituri foarte frumoase. Cu ele completăm deficitele ivite în casele de bani ale prietenilor guvernului sau în fondul secret, din care sînt răsplătiți susținătorii politicii noastre; în al doilea rînd, această lege, deși pare naivă, poate ajuta guvernul ca în viitoarele alegeri, să obțină majoritatea în Parlament.
— Păi, dumneavoastră, domnule ministru, spuneați că ați acordat poporului, prin constituție, toate libertățile?
— Așa e. Poporul are toate libertățile, dar nu știe să te folosească… Mai pe scurt, cum să vă spun, știți, avem legi noi, liberale, care ar trebui să fie în vigoare. Insă noi, așa, din obișnuință, spre binele poporului, folosim legile vechi.
— Păi atunci de ce ați mai întocmit legi noi?
— La noi există obiceiul ca legile să se schimbe cît mai des și să fie cît mai multe. Am întrecut toate țările! Numai în ultimii zece ani au fost elaborate cincisprezece constituții și fiecare constituție a fost de trei ori abrogată. Nici noi, nici cetățenii nu ne putem descurca în atîtea legi. Nu mai știm care sînt valabile și care abrogate… Vedeți dar, domnule, în aceasta constă desăvîrșirea și cultura unei țări! adăugă ministrul satisfăcut.
— Aveți dreptate, domnule ministru. Străinii trebuie să vă invidieze pentru politica dumneavoastră înțeleaptă.
Peste puțin timp îl salutai pe domnul ministru și ieșii în stradă.
Stradia (3/12)
Abia apucasem să închid ușa și să-mi scot de pe haine puzderia aceea de decorații. Cînd să mă așez, să-mi trag și eu sufletul, căci eram frînt de oboseală, auzii o bătaie în ușă.
— Intră! spusei eu.
În cameră intră un om bine îmbrăcat, cu ochelari pe nas (și ca să nu mai repet, să țineți minte că în acel oraș, toți oamenii, de la mare la mic, erau încărcați de decorații. Cînd mă îndreptam spre hotel cu polițistul după mine — trebuie să, amintesc și asta — am văzut cum îl duceau la închisoare pe unul care furase niște pantofi dintr-un magazin; avea la gît o decorație. „Ce fel de ordin e ăsta?“ I-am întrebat pe polițist. — „E un ordin pentru merite culturale!“ mi-a răspuns el serios și rece. „Și care sînt aceste merite?“ — „Păi, el, știți, a fost birjar la fostul ministru al Instrucției Publice. Birjar talentat, nu glumă“, mă lămuri polițaiul.)
Așadar, iată că intră omul cu ochelari, se înclină respectuos (se înțelege, m-am înclinat și eu la fel) și mi se recomandă spunîndu-mi că e funcționar superior la Ministerul Afacerilor Străine.
— Îmi pare bine! răspunsei eu, mirat de aceasta vizită neașteptată.
— Ați venit pentru prima oară în țara noastră, domnule? mă întrebă el.
— Pentru prima oară.
— Sînteți străin?
— Străin.
— Ați nimerit la noi cum nu se poate mai bine! exclamă el cu bucurie.
Asta mă tulbură și mai mult.
— Avem un post liber de consul. Veți primi o leafă bună și o diurnă de reprezentare frumușică, sumă pe care dumneavoastră, desigur, o veți cheltui în interes personal. Sînteți o persoană în vîrstă, om cu experiență. Misiunea dumneavoastră este ușoară: propagarea ideilor naționale în regiunile locuite de cetățeni ai țării noastre aflate sub stăpînire străină. Ați venit într-a-devăr la timp; de mai bine de o lună de cînd ne zbatem să găsim o persoană potrivită acestui post atît de important. Pentru alte locuri, avem o mulțime de străini. Avem evrei, greci, aromîni… (De unde or mai fi și ăștia?!) Dar, dumneavoastră, dacă îmi este îngăduit să întreb, ce naționalitate aveți?
— Păi… cum să vă spun, nici eu singur nu știu!… zisei încurcat. Tocmai cînd începui să povestesc trista istorie a familiei mele, el mă întrerupse bătînd din palme cu însuflețire, învîrtindu-se prin cameră de bucurie, ca un titirez:
— Minunat, minunat!… Nimic mai bun!… Dumneavoastră veți putea îndeplini conștiincios această misiune sfîntă! Mă duc imediat la ministru și pește cîteva zile veți pleca în misiune! exclamă funcționarul superior, săltînd de bucurie, și alergă să raporteze ministrului mărea lui descoperire.
Cum plecă, mă așezai obosit pe pat și-mi lăsai capul între mîini. Nu-mi venea să cred că toate acestea le-am văzut și trăit eu, în țara asta. Deodată, cineva ciocăni în ușă.
— Poftim!
In cameră intră un alt domn, îmbrăcat elegant. Se recomandă funcționar superior al nu știu cărui minister. Imi spuse că potrivit dispoziției domnului ministru a venit la mine cu o chestiune esențială. Și de astă dată, îmi exprimai deosebita satisfacție și fericire pentru o asemenea cinste.
— Sînteți străin?
— Străin.
El mă privi cu respect, se înclină adînc și tocmai cînd începu să vorbească, îl întrerupsei, întrebîndu-l:
— Vă rog, domnule, spuneți-mi cum se numește țara dumneavoastră?
— N-ați știut?! exclamă el privindu-mă cu și mai mare slugărnicie.
— Stradia![1] rosti el clar și se trase cu respect doi pași înapoi.
„Ciudată întîmplare! Chiar așa se numea și măreața și viteaza țară a strămoșilor mei!“ gîndii eu, dar nu-i spusei nimic, ci-l întrebai:
— Cu ce vă pot fi de folos, stimate domn?
— A luat ființă un nou post — acela de director al bunurilor statului — și sînt trimis ca, în numele domnului ministru, să vă rog să acceptați această înaltă și patriotică funcție… Dumneavoastră, desigur, ați fost pînă acum de cîteva ori ministru?
— N-am fost niciodată.
— Niciodată!… exclamă el uluit. Atunci poate ați avut o altă funcție superioară, cu un salariu mare?!
— Niciodată.
Înaltul funcționar rămase mut de mirare. Neștiind cum să procedeze într-un asemenea caz, mă rugă să-l iert, spuse că va face cunoscut domnului ministru această discuție și plecă.
—
A doua zi, toate ziarele scriau despre mine. În unele se putea citi următoarea notă:
„Un om ciudat. În orașul nostru a sosit ieri un străin în vîrstă de șaizeci de ani, dar care în întreaga lui viață n-a fost niciodată ministru și nici n-a fost vreodată decorat; n-a avut niciodată vreo slujbă la stat și nici salariu. Este singurul caz din lume. După cum am aflat, acest om ciudat locuiește la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. Cei care l-au vizitat ieri spun că el nu se deosebește prin nimic de ceilalți oameni. Pentru a satisface curiozitatea stimaților noștri cititori, ne vom strădui să aflăm cît mai multe amănunte din viața acestei ființe rare. Dacă va fi posibil, vom publica în ziarul nostru de mîine și fotografia lui.“
Celelalte ziare scriau aproximativ același lucru, adăugînd doar atît:
„…Am mai aflat din surse sigure că acest om ciudat are și o importantă misiune politică.“
Ziarele guvernului dezmințeau însă asemenea știri:
„Zevzecele ziare opoziționiste, în stupiditatea lor, născocesc tot soiul de minciuni și răspîndesc printre oamenii de bună credință știri alarmante, afirmînd că străinul în vîrstă de șaizeci de ani, care a sosit ieri în țara noastră, n-a fost — după cum spun acești neghiobi — niciodată ministru, nici funcționar și n-are nici un fel de decorații. Asemenea știri le pot inventa, cu intenții rele, numai creierii tociți și seci ai colaboratorilor presei opoziționiste; dar ei nu-și vor atinge ținta, pentru că, slavă domnului, iată, a trecut o săptămînă de cînd acest cabinet a venit la putere și situația lui n-a fost zdruncinată, așa cum doresc acești prostănaci din opoziție.“
După apariția cîtorva asemenea articolașe în ziare, în jurul hotelului a început să se adune lume. Stăteau, priveau, căscau gura, unii veneau, alții plecau și așa, mereu, în jurul hotelului era adunată o gloată. Prin această mulțime mișunau vînzători de ziare și de broșuri, care urlau în gura mare:
— Un nou roman senzațional: Omul ciudat, volumul întîi!
— O carte extraordinară: Întîmplările unui bătrîn fără decorații!
Peste tot, în oraș, găseai asemenea broșuri.
Chiar și un cîrciumar și-a pus firma: „La omul ciudat“. Pe tabla firmei era desenat un om fără decorații. Lumea a început să se adune în fața acelei firme, însă poliția, în interesul moralei publice, a interzis o asemenea poză scandaloasă.
A doua zi a trebuit să mă mut la alt hotel. Am ieșit pe stradă înzorzonat, cu cîteva decorații pe piept, ca să nu fiu luat la ochi.
Ca străin, aveam posibilitatea să vizitez persoane de vază, miniștri și să cunosc secretele de stat.
Curînd am avut cinstea de a vizita pe toți miniștrii, în cabinetele lor.
—
Prima dată m-am prezentat la ministrul Afacerilor Străine. Chiar în clipa cînd am intrat în anticameră, unde așteptau o mulțime de oameni, ușierul le aducea ta cunoștință următoarele, strigînd cît îl ținea gura:
— Domnul ministru nu poate primi pe nimeni. S-a culcat pe divan, trebuie să se odihnească un pic!
Publicul se împrăștie, dar eu mă apropiai de ușier spunîndu-i în șoaptă:
— Dacă se poate, comunîcați-i domnului ministru că un străin dorește să intre la domnia sa.
Ușierul, cum auzi cuvîntul „străin“, se înclină cu respect și intră repede în cabinetul ministrului.
Deodată, ușa dublă, capitonată, se deschise și în prag apăru un om grăsuț, mic de statură. Mă salută cu un zîmbet tîmp și mă pofti înăuntru.
Ministrul mă conduse la un fotoliu și mă pofti să iau loc, iar el se așeză lingă mine, puse picior peste picior, se mîngîie mulțumit pe burtă și deschise discuția:
— Chiar mă bucur, domnule, că mă vizitați. Am auzit multe despre dumneavoastră… Eu, știți, voiam să mă culc, ca să mai dorm puțin… Ce să fac altceva?… N-am treabă, așa că nu știu ce să fac cu atîta timp liber!
— În ce relații vă găsiți cu țările vecine, dacă-mi este îngăduit să întreb, domnule ministru?
— Ei, cum să vă spun?… Bine, foarte bine, în toate privințele… Vă mărturisesc sincer, nici n-am avut prilejul să mă gîndesc pînă acum la asta, dar judecînd în general, foarte bine, foarte bine… nu ni s-a întîmplat nimic tău, în afară de faptul că spre nord ni s-a închis exportul porcilor, iar din sud, anuții din țara vecină atacă și jefuiesc satele noastre… Dar asta nu-i nimic… Astea-s fleacuri.
— Păcat numai de exportul de porci! Aud că aveți mulți porci în țară! zisei eu amabil.
— Slavă domnului, stat destui! Se vor consuma aici pe un preț mai mic. Dar, mă rog, ce s-ar fi întîmplat dacă mam fi avut porci?!… Tot trebuia să trăim într-un fel! îmi răspunse el cu indiferență.
Îmi spuse apoi că a studiat silvicultura, iar acum citește cu mult interes articole despre creșterea vitelor, deoarece se gîndește să-și facă rost de niște vaci și să crească viței; asta i-ar putea aduce venituri mari.
— În ce limbă citiți mai mult?
— Păi, ta limba noastră. Nu-mi place riici o limbă și nici n-am vrut să-nvăț alta. De altfel n-am avut nevoie să cunosc vreo limbă străină, în funcția aceasta nici nu-mi trebuie. Dacă va fi vreodată necesar, e așa simplu să aduc un specialist din străinătate.
— Aveți dreptate! aprobai eu spiritualele și originalele lui idei, neștiind ce altceva aș fi putut face.
— Cred că vă plac păstrăvii? mă întrebă el după o oarecare tăcere.
— N-am mîncat niciodată.
— Păcat, e un pește fin, o delicatesă. Am primit ieri cîțiva de la un prieten. Ce bunătăți!
După ce am mai discutat așa o vreme despre lucruri de mare interes, m-am scuzat față de domnul ministru că vizita mea l-a reținut poate de la importante treburi de stat. L-am salutat și am plecat.
El m-a condus curtenitor pînă la ușă.
[1] Numele unei țări imaginare, de la verbul stradati – a suferi (în limba sîrbă) (n.r.)
Радоје Домановић 