Tag Archive | Propaganda

Stradia (3/12)

(pagina precedentă)

Abia apucasem să închid ușa și să-mi scot de pe haine puzderia aceea de decorații. Cînd să mă așez, să-mi trag și eu sufletul, căci eram frînt de oboseală, auzii o bătaie în ușă.

— Intră! spusei eu.

În cameră intră un om bine îmbrăcat, cu ochelari pe nas (și ca să nu mai repet, să țineți minte că în acel oraș, toți oamenii, de la mare la mic, erau încărcați de decorații. Cînd mă îndreptam spre hotel cu polițistul după mine — trebuie să, amintesc și asta — am văzut cum îl duceau la închisoare pe unul care furase niște pantofi dintr-un magazin; avea la gît o decorație. „Ce fel de ordin e ăsta?“ I-am întrebat pe polițist. — „E un ordin pentru merite culturale!“ mi-a răspuns el serios și rece. „Și care sînt aceste merite?“ — „Păi, el, știți, a fost birjar la fostul ministru al Instrucției Publice. Birjar talentat, nu glumă“, mă lămuri polițaiul.)

Așadar, iată că intră omul cu ochelari, se înclină respectuos (se înțelege, m-am înclinat și eu la fel) și mi se recomandă spunîndu-mi că e funcționar superior la Ministerul Afacerilor Străine.

— Îmi pare bine! răspunsei eu, mirat de aceasta vizită neașteptată.

— Ați venit pentru prima oară în țara noastră, domnule? mă întrebă el.

— Pentru prima oară.

— Sînteți străin?

— Străin.

— Ați nimerit la noi cum nu se poate mai bine! exclamă el cu bucurie.

Asta mă tulbură și mai mult.

— Avem un post liber de consul. Veți primi o leafă bună și o diurnă de reprezentare frumușică, sumă pe care dumneavoastră, desigur, o veți cheltui în interes personal. Sînteți o persoană în vîrstă, om cu experiență. Misiunea dumneavoastră este ușoară: propagarea ideilor naționale în regiunile locuite de cetățeni ai țării noastre aflate sub stăpînire străină. Ați venit într-a-devăr la timp; de mai bine de o lună de cînd ne zbatem să găsim o persoană potrivită acestui post atît de important. Pentru alte locuri, avem o mulțime de străini. Avem evrei, greci, aromîni… (De unde or mai fi și ăștia?!) Dar, dumneavoastră, dacă îmi este îngăduit să întreb, ce naționalitate aveți?

— Păi… cum să vă spun, nici eu singur nu știu!… zisei încurcat. Tocmai cînd începui să povestesc trista istorie a familiei mele, el mă întrerupse bătînd din palme cu însuflețire, învîrtindu-se prin cameră de bucurie, ca un titirez:

— Minunat, minunat!… Nimic mai bun!… Dumneavoastră veți putea îndeplini conștiincios această misiune sfîntă! Mă duc imediat la ministru și pește cîteva zile veți pleca în misiune! exclamă funcționarul superior, săltînd de bucurie, și alergă să raporteze ministrului mărea lui descoperire.

Cum plecă, mă așezai obosit pe pat și-mi lăsai capul între mîini. Nu-mi venea să cred că toate acestea le-am văzut și trăit eu, în țara asta. Deodată, cineva ciocăni în ușă.

— Poftim!

In cameră intră un alt domn, îmbrăcat elegant. Se recomandă funcționar superior al nu știu cărui minister. Imi spuse că potrivit dispoziției domnului ministru a venit la mine cu o chestiune esențială. Și de astă dată, îmi exprimai deosebita satisfacție și fericire pentru o asemenea cinste.

— Sînteți străin?

— Străin.

El mă privi cu respect, se înclină adînc și tocmai cînd începu să vorbească, îl întrerupsei, întrebîndu-l:

— Vă rog, domnule, spuneți-mi cum se numește țara dumneavoastră?

— N-ați știut?! exclamă el privindu-mă cu și mai mare slugărnicie.

— Stradia![1] rosti el clar și se trase cu respect doi pași înapoi.

„Ciudată întîmplare! Chiar așa se numea și măreața și viteaza țară a strămoșilor mei!“ gîndii eu, dar nu-i spusei nimic, ci-l întrebai:

— Cu ce vă pot fi de folos, stimate domn?

— A luat ființă un nou post — acela de director al bunurilor statului — și sînt trimis ca, în numele domnului ministru, să vă rog să acceptați această înaltă și patriotică funcție… Dumneavoastră, desigur, ați fost pînă acum de cîteva ori ministru?

— N-am fost niciodată.

— Niciodată!… exclamă el uluit. Atunci poate ați avut o altă funcție superioară, cu un salariu mare?!

— Niciodată.

Înaltul funcționar rămase mut de mirare. Neștiind cum să procedeze într-un asemenea caz, mă rugă să-l iert, spuse că va face cunoscut domnului ministru această discuție și plecă.

A doua zi, toate ziarele scriau despre mine. În unele se putea citi următoarea notă:

„Un om ciudat. În orașul nostru a sosit ieri un străin în vîrstă de șaizeci de ani, dar care în întreaga lui viață n-a fost niciodată ministru și nici n-a fost vreodată decorat; n-a avut niciodată vreo slujbă la stat și nici salariu. Este singurul caz din lume. După cum am aflat, acest om ciudat locuiește la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. Cei care l-au vizitat ieri spun că el nu se deosebește prin nimic de ceilalți oameni. Pentru a satisface curiozitatea stimaților noștri cititori, ne vom strădui să aflăm cît mai multe amănunte din viața acestei ființe rare. Dacă va fi posibil, vom publica în ziarul nostru de mîine și fotografia lui.“

Celelalte ziare scriau aproximativ același lucru, adăugînd doar atît:

„…Am mai aflat din surse sigure că acest om ciudat are și o importantă misiune politică.“

Ziarele guvernului dezmințeau însă asemenea știri:

„Zevzecele ziare opoziționiste, în stupiditatea lor, născocesc tot soiul de minciuni și răspîndesc printre oamenii de bună credință știri alarmante, afirmînd că străinul în vîrstă de șaizeci de ani, care a sosit ieri în țara noastră, n-a fost — după cum spun acești neghiobi — niciodată ministru, nici funcționar și n-are nici un fel de decorații. Asemenea știri le pot inventa, cu intenții rele, numai creierii tociți și seci ai colaboratorilor presei opoziționiste; dar ei nu-și vor atinge ținta, pentru că, slavă domnului, iată, a trecut o săptămînă de cînd acest cabinet a venit la putere și situația lui n-a fost zdruncinată, așa cum doresc acești prostănaci din opoziție.“

După apariția cîtorva asemenea articolașe în ziare, în jurul hotelului a început să se adune lume. Stăteau, priveau, căscau gura, unii veneau, alții plecau și așa, mereu, în jurul hotelului era adunată o gloată. Prin această mulțime mișunau vînzători de ziare și de broșuri, care urlau în gura mare:

— Un nou roman senzațional: Omul ciudat, volumul întîi!

— O carte extraordinară: Întîmplările unui bătrîn fără decorații!

Peste tot, în oraș, găseai asemenea broșuri.

Chiar și un cîrciumar și-a pus firma: „La omul ciudat“. Pe tabla firmei era desenat un om fără decorații. Lumea a început să se adune în fața acelei firme, însă poliția, în interesul moralei publice, a interzis o asemenea poză scandaloasă.

A doua zi a trebuit să mă mut la alt hotel. Am ieșit pe stradă înzorzonat, cu cîteva decorații pe piept, ca să nu fiu luat la ochi.

Ca străin, aveam posibilitatea să vizitez persoane de vază, miniștri și să cunosc secretele de stat.

Curînd am avut cinstea de a vizita pe toți miniștrii, în cabinetele lor.

Prima dată m-am prezentat la ministrul Afacerilor Străine. Chiar în clipa cînd am intrat în anticameră, unde așteptau o mulțime de oameni, ușierul le aducea ta cunoștință următoarele, strigînd cît îl ținea gura:

— Domnul ministru nu poate primi pe nimeni. S-a culcat pe divan, trebuie să se odihnească un pic!

Publicul se împrăștie, dar eu mă apropiai de ușier spunîndu-i în șoaptă:

— Dacă se poate, comunîcați-i domnului ministru că un străin dorește să intre la domnia sa.

Ușierul, cum auzi cuvîntul „străin“, se înclină cu respect și intră repede în cabinetul ministrului.

Deodată, ușa dublă, capitonată, se deschise și în prag apăru un om grăsuț, mic de statură. Mă salută cu un zîmbet tîmp și mă pofti înăuntru.

Ministrul mă conduse la un fotoliu și mă pofti să iau loc, iar el se așeză lingă mine, puse picior peste picior, se mîngîie mulțumit pe burtă și deschise discuția:

— Chiar mă bucur, domnule, că mă vizitați. Am auzit multe despre dumneavoastră… Eu, știți, voiam să mă culc, ca să mai dorm puțin… Ce să fac altceva?… N-am treabă, așa că nu știu ce să fac cu atîta timp liber!

— În ce relații vă găsiți cu țările vecine, dacă-mi este îngăduit să întreb, domnule ministru?

— Ei, cum să vă spun?… Bine, foarte bine, în toate privințele… Vă mărturisesc sincer, nici n-am avut prilejul să mă gîndesc pînă acum la asta, dar judecînd în general, foarte bine, foarte bine… nu ni s-a întîmplat nimic tău, în afară de faptul că spre nord ni s-a închis exportul porcilor, iar din sud, anuții din țara vecină atacă și jefuiesc satele noastre… Dar asta nu-i nimic… Astea-s fleacuri.

— Păcat numai de exportul de porci! Aud că aveți mulți porci în țară! zisei eu amabil.

— Slavă domnului, stat destui! Se vor consuma aici pe un preț mai mic. Dar, mă rog, ce s-ar fi întîmplat dacă mam fi avut porci?!… Tot trebuia să trăim într-un fel! îmi răspunse el cu indiferență.

Îmi spuse apoi că a studiat silvicultura, iar acum citește cu mult interes articole despre creșterea vitelor, deoarece se gîndește să-și facă rost de niște vaci și să crească viței; asta i-ar putea aduce venituri mari.

— În ce limbă citiți mai mult?

— Păi, ta limba noastră. Nu-mi place riici o limbă și nici n-am vrut să-nvăț alta. De altfel n-am avut nevoie să cunosc vreo limbă străină, în funcția aceasta nici nu-mi trebuie. Dacă va fi vreodată necesar, e așa simplu să aduc un specialist din străinătate.

— Aveți dreptate! aprobai eu spiritualele și originalele lui idei, neștiind ce altceva aș fi putut face.

— Cred că vă plac păstrăvii? mă întrebă el după o oarecare tăcere.

— N-am mîncat niciodată.

— Păcat, e un pește fin, o delicatesă. Am primit ieri cîțiva de la un prieten. Ce bunătăți!

După ce am mai discutat așa o vreme despre lucruri de mare interes, m-am scuzat față de domnul ministru că vizita mea l-a reținut poate de la importante treburi de stat. L-am salutat și am plecat.

El m-a condus curtenitor pînă la ușă.

(pagina următoare)

 

[1] Numele unei țări imaginare, de la verbul stradati – a suferi (în limba sîrbă) (n.r.)

Stradija (3/12)

(Faqja e meparshme)

Posa e mbylla derën mbas vedi, hoqa prëj vedit ato nishane të shumta dhe u ula i lodhun dhe i këputun që ta pushoj shpirtin, ndjeva nji trokllitje në derë:

— Hyn! — thashë, e çka dijsha tjetër gja me thanë.

N’odë hyni nji njeri i veshun si zotni, me syza në hundë (që mos ta përsëris tashma vazhdimisht, duhet me pasë në mend që secili, kush ma pak, kush ma shum, asht i ngarkuem me dekorata. Kur shkova në hotel me at policin, më duhet me e përmendë edhe këtu, pashë tue çue në burg njanin që kishte vjedhë këpucë në nji dugajë dhe mbante dekoratë në qafë. „Çfarë dekorate qenka kjo?” — pyeta policin. — „Kjo asht dekoratë për merita në fushën arsimore e kulturore” — u përgjegj ai seriozisht dhe ftoftë. „Çfarë meritash qenkan këto?” „Paj ai ka qenë karrocier te ish-ministri i arsimit. Karrocier me talent” — m’u përgjegj polici.) Animirë, hyni nji njeri me syza në hundë, u përkul thellë, kuptohet, ashtu bana edhe un dhe u prezentue si nëpunës i naltë në ministrin e punëve të jashtme.

— Po më bahet qejfi! — thashë i habitun prej kësaj vizite të naltë të papritun.

— Ju gjindeni për herën e parë në vendin tonë, zotni? — më pyeti.

— Për herën e parë.

— Jeni i huej?

— I huej.

— Na keni ardhë si me porosi, besoni — bërtiti ai nëopunsi i naltë, gëzueshëm.

Kjo më hutoi edhe ma tepër.

— E kemi nji vend të shprazët për konsull. Këtu kishit me pasë, gja që ka randsi, rrogë të mirë dhe shtesa të mira për reprezentacion, të cilat, kuptohet, kishit me i harxhue për nevoja personale. Ju jeni njeri plak, me përvojë, kurse detyra asht e lehtë: propaganda e idevet tona popullore, ndër vende ku jeton populli ynë nën qeverimin e huej… Taman keni ardhë si me Ju pasë porositë, ka ma shum se nji muej që vuejmë tue kërkue nji personalitet të përshtatshëm për at detyrë të randsishme. Për vendet tjera kemi, shyqyr Zotit, të huej. Kemi Jahudi, Grekë, Cincarë (prej kah këta?!) — Po prej çfarë kombsije jeni, nëqoftëse guxoj me pyetë?

—  Paj, unë e drejta, si të ju thom, edhe vetë nuk e dij!… — thashë i turpnuem dhe taman sa fillova me tregue historin e pikllueshme familiare, ai më ndërpreu tue duertrokitë me entuziazëm dhe zu me këcye nëpër odë prej gëzimit.

— Gja e mrekullueshme, e mrekullueshme!… Kurr ma mirë! Ju do të mundeni vetëm me e krye detyrën e shejtë me ndërgjegje. Pëmjiherë po shkoj te Ministri dhe për disa dit keni me mujtë me u nisë! — tha nëpunsi i naltë si i luejtun prej gëzimit dhe fugoi me i tregue ministrit at zbulim të randsishëm.

Posa shkoi ai, unë u ula dhe e shtina kryet midis duerve. Nuk mujsha me besue kurrsesi se të gjitha këto që i pashë deri tash janë të vërteta në kët vend, kur qe prap dikush troklloi në derë.

— Hyn.

Hyni n’odë prap nji zotni tjetër i veshun me petka elegante dhe u paraqit prap si nëpunës i naltë i nji ministrije. Tha se me urdhnin e Z. Ministrit vjen te unë për nji punë me randsi dhe unë i çfaqa kënaqsin time të jashtëzakonshme dhe lumnin për nji nderim t’atillë.

— Ju jeni i huej?

— I huej.

Ai më shiqoi me respket, u përkul thellë deri në tokë dhe teksa filloi me folë, imë e ndërpreva me fjale:

— Ju lutem, zotni, më thoni si quhet ky vend i Juej?

— Nuk e dini! — bërtiti dhe më shiqoi me nji respekt dhe përulje ma të madhe.

— Stradija — shtoi dhe u prapsue para meje pak ma mbrapa.

— Rast i çuditshëm që kështu asht quejtë edhe ai vendi im bujar e heroik i të parëve të mij — mendova me vehte, por atij nuk i thashë kurrgja, veç e pyeta:

— Për çka mundem me ju shërbye, zotni i ndershëm?

— Asht krijue nji titull i ri i drejtorit të pasunive shtetnore dhe jam i lirë që të ju lutem, n’emën të zotni Ministrit, ta pranoni kët gradë të naltë e patriotike… Ju, sigurisht keni qenë deri tash disa herë ministër?

— S’kam qenë kurr.

— Kurr!… bërtiti ai i shastisun prej çudis… Atëherë në ndonji pozitë të naltë me disa rroga?

— Kurr.

Nëpunsi i naltë thuese u ba memec nga çudija. Tue mos dijtë çka me ndërmarrë në kët rast unik, kërkoi ndjesë që më shqetsoi, tha se do ta lajmëronte zotni ministrin për ate që biseduen ndër vedi.

Të nesërmen të gjitha fletoret shkruen për mue. Në njanën gjindej shënimi:

Njeriu i çuditshëm. Në vendin tonë tashma prej djehit banon nji i huej, i cili ka tash gjashtëdhetë vjet, dhe gjatë kësaj kohe nuk ka qenë kurr ministër as i dekoruem me asnji dekoratë, madje nuk ka pasë asnji detyrë shtetnore, as nuk ka marrë kurr rrogë. Vërtet rast unik në botë. Si kemi marrë vesh, ky njeri i çuditshëm ka ra në „Hotelin te atdheu ynë i vuejtun”. Shum njerëz dje i kanë shkue në vizitë dhe pohojnë se nuk ndryshon aspak prej njerëzvet tjerë. Na do të kujdesemi që për kët qenje enigmatike të marrim vesh sa ma shum hollsina rreth jetës së tij, gja që gjithsesi do të jetë shum interesante për lexuesit tanë të ndershëm dhe mbrenda mundsive do të kqyrim me e qitë dhe fotografin e tij në fletoren tonë.”

Fletoret tjera lajmruen afërsisht të njajtën gja, me nji shtesë të këtillë:

„…Pos kësaj kemi marrë vesh nga burimet e sigurta se ai njeri i çuditshëm ka ardhë edhe me nji mision të randsishëm politik.”

Fletorja qeveritare, përgënjeshtroi njerzisht këto lajme si vijon:

„Fletoret e marra kimdërshtare me marrzin e vet trillojnë rrena të ndryshme dhe përhapin ndër njerëz lajme alarmuese se si ka ardhë në vendin tonë nji i huej nja gjashtëdhetë vjeç, i cili si thonë këta ngatrestarë nuk ka qenë kurr as ministër, as nëpunës, as nuk ka kurrfarë dekorate. Pamundsi të këtilla dhe gjana fund e krye të pavërteta mund t’i mendojnë dhe me qëllim të keq t’i përhapin trut e ngushtë, të mjer dhe të matufosun të bashkëpuntorëve të shtypit kundërshtar, por, kjo gja s’ka me u pi ujë, sepse, shyqyr zotit, qe, tashma nji javë që ka ardhë ky kabinet në fuqi dhe pozita nuk i ësht trandë asnjiherë, sikurse duen të marrët e opozitës.”

Mbas këtyne artikujve nëpër fletore, gjindja filluen me u mbledhë rreth hotelit ku kisha ra. Ndalen, shiqojnë, vërejnë gojëhapun, disa shkojnë disa vijnë, edhe kështu në çdo kohë qëndron rreth hotelit nji grumbull i madh njerzish dhe nëpër ta mbështillen shitsit e fletoreve dhe të libretave dhe vikasin me sa za kanë:

— Roman i ri: „Njeri i çuditshëm”, bleni i parë!

Libër i ri: „Ndodhit e nji plaku pa dekorata!”

Të tilla libreza gjindeshin përherë.

Madje edhe nji mejhane e qiti firmën: „Te njeriu i çuditshëm” dhe në tabelën e madhe njeriu i vizatuem pa dekorata. Gjindja filloi me u tubue pranë këtij përbindshi dhe polidja, natyrisht, s’pat si me ia ba, dhe, n’interesin e moralit publik, e ndaloi nji fotografi të këtillë skandaloze.

Të nesërmen s’pata çare pa e hdërrue hotelin. Tue ecë rrugës, më duhej patjetër me ecë si ka hije, së paku me disa dekorata, kështuqë kurrkush s’ma vuni veshin.

Si njeri i huej kisha mundsi të njifem menjiherë me personalitete të shqueme e me ministra dhe shpejt t’i kushtohem të gjitha sekreteve shtetnore.

Menjiherë pata nderin gjithashtu t’i vizitoj gjithë ministrat në kabinetet e tyne.

Së pari shkova te Ministri i punëve të jashtme. Mu në kohën kur hyna në koridor, ku gjindeshin mjaft njerëz për me dalë para ministrit, shërbëtori lajmroi, tue bërtitë me sa za kishte:

— Zotni Ministri nuk mundet me pranue kurrkend, sepse asht shtri pak në divan me fletë.

Publiku u shpënda, kurse unë iu afrova shërbëtorit rne këto fjalë:

— Nëqoftëse asht e mundun, lajmroni zotni ministrin, që nji i huej dëshiron me u pa me te.

Shërbëtori posa ndjeu fjalen „i huej”, u përkul njerzishëm dhe hyni në kabinet të ministrit.

Përnjiherë u hap dera dykapakshe dhe në te u duk nji njert i përgjumshëm, pak i mbushun bukur i vogëi, u përkul me buzëqeshje dhe mjaft malokçe dhe më thirri personalish mbrenda.

Ministri më çoi te nji kolltuk dhe e ujdisi që t’ulem, kurse ai u ul përkundruell, vuni kambën mbi kambë, lëmoi me kënaqsi barkun e fryem dhe filloi me bisedue:

— Bash po gëzohem, zotni, që më keni ardhë në vizitë. Kam ndëgjue tashma shum gjana në lidhje me ju… — Unë, e dini, deshta m’u shtri, që të flej pak … Çka me ba tjetër? — Nuk kam punë dhe nga merzija nuk di cok çka me ba.

— Çfarë marrëdhanjesh keni me vendet fqije, poqese guxoj me ju pyetë, zotni ministër?

— Eh, si me ju thanë?… Mirë, mirë, gjithsesi mirë… Me ju tregue të drejtën, unë diçka nuk kam pasë as rastin me mendue per at punë, por tue çmue simbas të gjitha shejave, shum mirë, shum mirë… Asnji e keqe nuk na ka ndodhë, përveçse na kanë ndalë në veri eksportimin e thive dhe në jug po hyjn dhe po plaçkisin Anutët prej vendit fqi… Por kjo s’asht kurrgja… Këto janë imtsina.

— Dam për at eksportimin e thive. Po ndiej se keni shum sish në vend? — vërejta njerzisht.

— Ka, shyqyr zotit, ka mjaft sish, por q’aty del hesapi; kemi me i hangër. Këtu ata thit, kanë me u lirue edhe ma tepër; në fund të fundit, çka do të më ndodhte sikur të mos kishim pasë as thi?! Do të jetojmë domosdo — më përgjegji me indiferencë.

Në bisedën e matejshme më tregoi se si ka studjue silvikulturën dhe tash lexon me kënaqsi artikuj mbi blegtorin dhe se si mendon të blejë disa lopë dhe të rrisi viça prej kësaj pune mund të dalin t’ardhuna të mira.

— Në çfarë gjuhe lexoni ma shum? — e pyeta.

— Paj, në gjuhën tonë. Unë gjuhë tjetër nuk due dhe s’kam dashtë me mësue asnji herë. Madje nuk m’asht çfaqë nevoja me dijtë gjuhë të huej, veçanërisht në kët pozitë s’kam nevojë për të; sikur të lindë ndoji nevojë e tillë, asht lehtë me porositë ekspert nga jashtë.

— S’e lot as topi! — ia miratoj mendimet kaq spirituoze dhe origjinale, tue mos dijtë as vetë çka me ba tjetër.

— Vërtet, a i keni në qef troftat? — më pyeti mbas njifarë heshtjeje.

— Nuk i kam hangër kurr.

— Dam, ky asht peshk shum i mirë. Në të vërtetë specialitet. Dje i kam marrë prej nji miku disa copa. Gja jashtëzakonisht e mirë…

Mbasi kuvenduem ende do kohë kështu për gjana të randsishme, kërkova ndjesë prej zotni ministrit që me vizitën time e shqetsova ndoshta në punën e tij të randsishme shtetnore, u përshëndeta me te dhe u nisa.

Ai më përcolli njerzisht deri te dera.

(Faqja tjetër)

Ко рђав лист издаје ништа му не помаже

Што прицвиље рано у неђељу,
У неђељу прије јарког сунца,
У стојноме граду Биограду,
А у својој дивној редакцији,
Оглашује да је соко сиви,
По истину, Адамовић Јово,
Ако цвили за невољу му је:
Пуста му је понестало блага,
А јунак се није научио
Подносити муке и невоље,
Јер је јунак соја господскога.
Он призива протектора свога
Господара Ђоку Николића,
Који’но се јунак разумије
У сађењу репе и кромпира:
„Гдје си болан, Николићу Ђоко,
Ја л’ не чујеш, ил’ не хајеш за нас;
Грдни су нас јади забушили:
Редакција у невољу пала,
Строшили смо четири хиљаде
Све динара у банкама новим,
Што си нама јунак даровао
Да новине наше покренемо,
Да са њима земљу застрашимо
И забуну многу начинимо,
Да владина недела бранимо
И поштене нападамо људе.
И ми, брате, тебе послушасмо
И бранисмо владина недела
И поштене нападасмо људе;
Не могасмо земљу застрашити
Нитко, брате, од нас страха нема,
Већ кад нашег сагледаше листа,
Насмија се мало и велико,
Насмија се сва господа редом,
А шапатом збори сиротиња
Ђе се залуд грдно обрукасмо
И пред свјетом образ оцрнисмо,
А ничега створит’ не моремо.
Нитко, брате, нашег листа неће.
Тројицу смо свега умолили
Да нам буду дивни претплатници,
Да имамо кога од заклетве,
А остали људи не шћедоше,
Ја л’ не хтјеше, ја ли не смједоше
Од твојега страха големога
И чланака полицајца Ђоке.
Ми почесмо џабе раздавати
Ал’ га опет нитко примит’ не шће.
Кад виђесмо бруку и покоре,
Доведосмо лагахне таљиге.
На таљиге новине метусмо,
Поћерасмо доље у чаршију,
У чаршију тамо међ пиљаре.
Пиљари нам листа цијенише
Један за све шесет пара даје,
Други за све и два гроша даје,
Трећи смисли на бога, на душу,
Па нам даде до три гроша равно.
Како таде, тако и данаске.
И ми редом штампасмо бројеве
И све силно расточисмо благо.“ —
Кад је Ђока разабрао рјечи,
Мука му је, и за јад му било:
Брке своје ниско објесио,
Чело му се у боре сабрало,
Уз образе пламен ударио,
Готове му сузе ударити.
Мисли јунак што ће и како ће;
Није њему жао пуста блага,
Нек се троши, пусто остат’ неће.
Он имаде доста пуста блага,
Каква блага све мека дуката,
Ал’ како ће стећи читаоце
Да његове читају новине,
Да му славу по свијету шире,
Да се прича и приповиједа
О његову сјају и господству:
„Нетко бјеше Николићу Ђока.
Бјеше Ђока министар Србије
Да такога ниђе не имаде
Што је земље на четири стране
Бутум земље Турске и Каурске,
Кара-Влашке и Кара-Богданске,
Руменлије и Анадолије.“
Ал’ сад виде Николићу Ђока
Да ће њему име погинути,
Па је њему срамно и зазорно.
Све мислио, на једно смислио,
Па говори Адамовић Јови:
„Мој војводо, Адамовић Јово,
Ако л’ ти је мало пуста чина,
Даћу теби чина још бољега,
Честита ћу тебе учинити;
Ако ли си благо похарчио,
Похарчио четири хиљаде,
Што ти за лист дадох у потаји,
Ти нијеси мене изгубио.
Док је мене и на мени главе
И мојега министарског чина,
Ти се немој страшити за благо
Шта т’ је мало у мојему листу?
Имаш доста књиге без јазије,
Мурићепа чим се чланци пишу,
Па ти пиши као досле што си.
Ако нитко неће нашег листа,
И том сам се јаду досјетио:
Ја имадем много пуста блага,
Каква блага, све мека дуката;
Отворићу све ризнице своје,
Отворићу и просућу благо,
На дукате покупићу људе,
Који ’но ће читат’ Савременик!“
Што је Ђока љутит говорио,
То истина учинити шћаше:
Он узима од ризница кључе,
Златне кључе од седам ризница,
Па отвори све ризнице редом,
Он отвори, и он просу благо
Да на благо скупи читаоце;
И телале пусти по Србији,
И телали по Србији вичу:
„Је ли мајка родила јунака
Да редовно Савременик прима;
Ко га прима — жут дукат добија,
Ко га чита — два дуката равно.“
Викали су за неђељу дана,
Ал’ се нитко јавити не смеде.
Састали се сви телали млади,
И одоше Николићу Ђоки
Да му кажу што је и како је.
Сви га љубе у скут и у руку,
Измичу се, дворе старијега,
Али шуте, ништа не бесједе!
Не смију га у очи гледати,
А камоли еглен отворити.
А пита их Николићу Ђока:
„Ђецо моја, моје вјерне слуге,
Јесте л’ прошли по земљи Србији,
Јесте л’ моју славу пронијели,
Је л’ Србија жељна листа мога,
Јесу л’ здраво Србљи витезови,
Јесу л’ здраво и јесу ли мирно?
Кажите ми што је и како је!“
Телали се смјерно поклонише:
„Господине, Николићу Ђоко,
зазор нам је у те погледати,
А камоли с тобом бесједити!
Ради смо ти добре јавит гласе,
Ал’ морамо истину зборити:
Ми смо прошли по земљи Србији
И твоју смо славу пронијели.
Јесу здраво Србљи витезови,
Јесу здраво, али нису мирно,
Фузија је грдно пропанула.
У Србији земљи племенитој
Није мајка родила јунака,
Ни сестрица брата однијала
Који ’но се смједе поуздати,
Поуздати у своје јунаштво
Да редовно чита Савременик,
А и ми га не бисмо читали
Да нам царе поклони Крушевац!“
Кад то зачу Николићу Ђока,
Плану Ђока као огањ живи
Удари се руком по кољену
Нови камгарн пуче на кољену
Златно дугме на десној манжетни,
Па подвикну из грла бијела:
„Авај мени до бога милога,
Данас видим да сам пропануо.“
А кад сјутра бели дан освану
Дан освану и огрија сунце,
Уранио Николићу Ђока,
Умио се и Богу молио
И попио каву и ракију,
Па он зове своје вјерне слуге,
Зове слуге и к себи призивље,
„Слуге моје, хитро похитајте,
Упрегните коње у каруце,
Је л’ ја, ђецо, мислим путовати;
Биоград ћу стојни оставити,
Па се кренут’ главом по свијету
Не би ли се млађан намерио
На некога срца јуначкога
Да редовно чита Савременик!
Ако л’ једног у свијету нађем,
Довешћу га у земљу Србију,
Ја л’ за благо, ја ли на јунаштво.
Ако ли га наћи не узмогнем,
Кунем ви се Богом истинијем,
Вишњим Богом и светим Јованом
И тако ми перо не рђало
Којим ситна акта потписујем,
Ја се јунак хоћу објесити,
Да се прича и приповиједа
Док је сунца и док је мјесеца;
Нек слијепци ходе по свијету,
Нек пјевају и помињу Ђоку
И његову спрему за привреду!“
Сједе Ђока у меке каруце,
Као да је Вуча Џенерале,
Па отиде главом по свијету
Да расипа своје пусто благо
И да тражи јунак читаоце
За лијепи листак Савременик.

Прибиљежио Вук

„Одјек“
25. октобар 1902. године