Stradia (10/12)
După ce i-am vizitat pe toți miniștrii, m-am dus și pe la Parlament — Adunarea Populară, cum i se mai zice. Populară se cheamă după o denumire veche, în realitate însă deputații sînt aleși de ministrul Politiei. Cum se schimbă guvernul, se anunță alegeri noi, și asta se face cel puțin o dată pe lună. Cuvîntul „alegeri“, înseamnă, în acest caz, întocmirea listelor de deputați și își trage originea, din societatea patriarhală, cînd poporul într-adevăr avea, pe lîngă alte treburi, și îndatorirea plictisitoare să chibzuiască ci ție merită să fie ales ca reprezentant al său.
Altădată alegerile se făceau atît de primitiv! Însă în Stradia, țară modernă, civilizată, această procedură veche, primitivă, cu care se pierde timp, s-a simplificat. Ministrul Poliției a luat asupra lui toată grija poporului. El alege în locul poporului, iar poporul nu-și mai pierde vremea de pomană, nu mai are nici o grijă și nu mai gîndește. Așa da, este firesc să se numească alegeri libere.
Deputații aleși se strîng în capitala Stradiei să discute diferite probleme ale țării, să hotărască. Guvernul — se înțelege, ca orice guvern patriot — are grijă ca hotărîrile să fie bine chibzuite. Guvernul ia asupra lui toate greutățile. Înainte de începerea dezbaterilor Adunării, aleșii trebuie să-și petreacă vreo cîteva zile într-un fel de școală, care se cheamă club.
Acolo deputații se pregătesc cu seriozitate, își fac însemnări. Trebuie să-și joace cît mai bine rolul.
Toate astea se aseamănă cu repetițiile la teatru înainte de premieră.
Chiar guvernul scrie rolurile deputaților. Președintele clubului, un adevărat regizor, are o treabă nu tocmai ușoară. El trebuie să-i strunească pe deputați, să-i învețe bine rolurile pentru fiecare ședință. Desigur, după cît îl duce capul pe om. Unora li se dau discursuri mai mari, altora mai mici, începătorilor cîteva rînduri, iar alții trebuie să scoată numai cîte un cuvînt: „pentru“ sau „contra“ (cel de al doilea cuvînt se folosește foarte rar). Fiecare rol trebuie jucat perfect. Însă totul e bine orînduit, cu mult înainte de începerea sesiunii.
Celor care nu sînt apți pentru a spune ceva, li se dau roluri mute. Cînd se trece la vot, ei votează pentru sau contra, ridicîndu-se ori nu de pe bancă. După ce rolurile sînt cu socoteală împartite, deputații merg acasă și se pun la punct pentru ședință.
Am fost grozav de surprins cînd am văzut pentru prima oară pe deputați cum își învață rolurile.
M-am sculat de dimineață ș-i m-am dus în parcul orașului să mă plimb. Acolo erau mulți elevi, copii din școlile inferioare și tineri din cele superioare.
Unii se plimbau încoace și încolo și-și citeau cu glas tare lecțiile la: istorie, chimie, religie și așa mai departe. Alții, doi cîte doi, își spuneau lecțiile învățate. Deodată observ printre elevi, cîțiva oameni bătrîni. Ei se plimbau, ca și elevii, însă erau gravi și învățau ceva din niște hîrtii. M-am apropiat de un bătrîn îmbrăcat in haine țărănești. Am tras cu urechea. El repeta de zor aceeași frază:
— Domnilor deputați, cu prilejul dezbaterii acestui important proiect de lege, mă simt și eu îndemnat, ca după frumosul discurs al onorabilului T… M…, din care a reieșit întreaga însemnătate și părțile cele mai bune ale acestei legi, să rostesc cîteva cuvinte și chiar să completez întrucîtva părerea stimatului antevorbitor.
Bătrînul a citit fraza cam de zece ori. Apoi a lăsat hîrtia la o parte, a ridicat capul, a închis ochii și a început să înșire pe dinafară:
— Domnilor deputați, după onorabilul coleg în care sînt… Aici s-a oprit. Era încruntat. Tăcu îndelung, se chinui să-și amintească și din nou luă hîrtiile și iarăși citi cu glas tare aceeași fraza. Încercă s-o rostească pe dinafară, dar se poticni iar. A încercat de cîteva ori să spună fraza pe dinafară, nu era chip însă. Bătrînul oftă desperat, aruncă supărat hîrtiile și-și lăsă capul pe piept.
În fața lui, pe o altă bancă, sta un copil. În mîini avea o carte închisă. Își spunea lecția de botanică pe dinafară.
— Această plantă folositoare crește în regiuni mlăștinoase. Rădăcina ei e întrebuințată de popor și ca leac…
Bătrînul săltă capul. Cînd băiatul isprăvi, îl întrebă:
— Ți-o învățași?
— Mi-am învățat-o.
— Să trăiești și să fii sănătos, fiule! Învață, măi copile, acum, cît ești tînăr și ai mintea fragedă. Cînd o să ajungi în anii mei — ioc!
Nu izbuteam să-mi explic de unde și cum au nimerit oamenii aceștia bătrîni între copilandri și la ce naiba învață ei acum la bătrînețe. Ce școală o mai fi și asta?
Curiozitatea nu-mi da răgaz. M-am apropiat de omul acela bătrîn și am intrat în vorbă cu el. Din discuție am aflat că e deputat și i s-a dat la club să învețe un discurs.
După învățarea lecției urmează ascultarea. Apoi se face repetiția.
Deputații se duc la club și își ocupă locurile. Președintele stă la o masă în față. In dreapta și în stînga lui cei doi vicepreședinți.
Lîngă masa lor este biroul unde stau membrii guvernului și puțin mai departe masa secretarilor clubului.
Un secretar face apelul celor prezenți. Apoi începe munca serioasă.
— Să se ridice toți acei care au roluri de opoziționiști, cere președintele.
Cîțiva se ridică.
Secretarul numără șapte.
— Unde-i al optulea? întrebă președintele.
Nimeni nu răspunde.
Deputații privesc în jurul lor nedumeriți, spunîndu-și parcă: „Eu nu sînt; nu știu care o fi al optulea!“
Se uită pe lîngă ei și cei șapte. Caută din ochi pe-al optulea. Unul își amintește și strigă:
— A, și ăsta de-aici trebuie să fie opoziționist!
— Eu?! Nu sînt! Ce tot vorbești?! răspunde el supărat și cată stăruitor în podea.
— Dar cine e? se mînie președintele.
— Nu știu…
— Toți sînt aici? întreabă președintele pe secretar.
— Toți.
— Ce dracu, păi trebuie să fie careva!
Nimeni nu mai scoate o vorbă. Din nou fiecare începe să privească în jurul lui. Și cel bănuit caută.
— Să spună cine e!
Nimeni nu răspunde.
— Tu ești, de ce nu te ridici? arată președintele spre cel presupus a fi.
— El este, el este! strigă ceilalți și răsuflă fericiți, ca omul ce scapă de o povară mare.
— Eu nu pot să fiu opoziționist, se opune el leu desperare.
— Cum nu poți?
— Să fie altul opoziționist.
— Poate să fie oricine, n-are nici o importanță.
— Eu vreau să fiu alături de guvern.
— Dar tu în realitate ești alături de guvern; numai așa de formă, trebuie careva să reprezinte opoziția.
— Eu nu voi reprezenta opoziția, sînt alături de guvern.
Președintele începe să-i explice îndelung și pe larg. Se hotărăște cu chiu cu vai, după ce unul din miniștri îi făgăduiește o afacere grasă, la care s-ar putea cîștiga mult.
— Așa! Mulțumesc lui dumnezeu! strigă președintele asudat și obosit. Acum îi avem pe toți opt.
Cît a fost dăscălit cel de-al optulea opoziționist, ceilalți șapte s-au așezat la locurile lor.
— Acum ridicați-vă toți opoziționiștii! spuse președintele mulțumit, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.
Se ridică numai cel de-al optulea.
— Ce înseamnă asta?! Unde sînt ceilalți? zbiară președintele cuprins de furie.
— Noi sîntem alături de guvern! rostesc în cor cei șapte.
— Ehe! Care va să zică opoziția noastră nu mai face nici două parale! Hm! exclamă descurajat ministrul Poliției.
Se lăsă o tăcere grea, apăsătoare.
— Păi, măi fraților, sigur că sînteți alături de guvern, începu oarecum supărat ministrul Poliției… Dacă n-ați fi fost alături de guvern nu v-aș fi ales eu! Vreți, pesemne, ca acum noi miniștrii să jucăm rolurile opoziției? Dacă este așa, la viitoarele alegeri nu veți mai fi aleși. În aceste opt locuri voi lăsa poporul să aleagă singur și vom avea opoziționiști adevărați!
În sfîrșit, după îndelungi explicații, după ce fiecăruia i s-a promis cîte ceva, cei șapte au consimțit să ia asupra lor aceste roluri chinuitoare.
Unuia i s-a făgăduit o situație bună, altuia un beneficiu frumos, așa că fiecare și-a primit răsplata pentru marile servicii aduse guvernului. Parlamentul trebuia să semene oleacă a parlament.
Cînd toate astea s-au încheiat cu bine, președintele a început să asculte opoziția.
— Care e rolul tău? îl întrebă pe primul.
— Rolul meu este să interpelez guvernul in chestiunea banilor statului risipiți aiurea.
— Ce va răspunde guvernul?
— Guvernul va răspunde că e din… cauza lipsei de bani.
— Ce-ai tu de răspuns la aceasta?
— Eu am să spun că sînt întru totul mulțumit cu răspunsul guvernului și că rog pe zece deputați să mă sprijine.
— Stai jos! spuse președintele mulțumit.
— Ce rol ai tu? îl întrebă pe al doilea.
— Eu am să interpelez guvernul în problema lormătoare: de ce unii funcționari au fost avansați în posturi bune, fără să aibă merite, și primesc salarii mari și alte multe suplimente, în timp ce alți funcționari, mai capabili și mai vechi, au situații proaste și nu sînt avansați be ani de zile.
— Ce va tăspunde guvernul?
— Că au fost avansate numai cele mai apropiate rude afle miniștrilor, oameni și prieteni intimi, dar nimeni altcineva.
— Ce vei spune tu la acestea?
— Voi spune că sînt întru totul mulțumit de răspunsul guvernului.
Președintele îl întrebă pe al treilea.
— Voi ataca cu vehemență guvernul. Face împrumuturi în condiții dezavantajoase, în ceasul cînd situația financiară este atît de grea.
— Ce va răspunde guvernul?
— Guvernul va spune că acești bani sînt foarte necesari.
— Ce vei zice tu?
— Eu voi spune că sînt întru totul de acord. Motivele sînt întemdate și sînt satisfăcut de răspuns.
— Dar tu ce ai de spus? îl întrebă pe al patrulea.
— Voi interpela pe ministrul de Război dacă este adevărat că armata rabdă de foame?
— Ce va răspunde el?
— Da! N-are ce mînca! Este adevărat!
— Iar tu?
— Sînt mulțumit de răspuns!
— Stai jos!
Astfel președintele i-a ascultat pe toți opoziționiștii și apoi a început să lucreze cu majoritatea adunării.
Cine învăța bine rolul era lăudat, cine se bîlbîia nu mai avea îndrăzneala să vină la următoarea ședință a Camerei.
Din pricina împrejurărilor grele prin care trecea țara, a trebuit, de la prima ședință, să se treacă direct la rezolvarea problemelor urgente. Guvernul și-a înțeles misiunea. Nu și-a pierdut vremea cu probleme mărunte, ci, a trecut imediat la votarea legii pentru înființarea flotei maritime.
Cînd am auzit vorbindu-se de flotă maritimă, l-am întrebat pe un deputat:
— Dumneavoastră aveți multe vase… de război?
— Ce să avem?
— Cîte vase aveți?
— Pînă acum nu avem nici unul!
Am rămas cu gura căscată de mirare. El a observat asta și i s-a părut ciudată comportarea mea.
— De ce vă mirați atît?
— Păi aud că ați elaborat o lege pentru…
— Da — m-a întrerupt el — am elaborat o lege pentru înființarea flotei maritime. A fost necesar. Nu avem încă o asemenea lege.
— Stradia are ieșire la mare?
— Deocamdată nu…
— Atunci pentru ce această lege?
Deputatul zîmbi și adăugă:
— Țara noastră, domnule, se învecina cîndva cu două mări. Idealul nostru național este ca Stradia să devină cum a fost odată. La asta, vedeți, lucrăm acum.
— Ei, dacă-i așa, e cu totul altceva, am spus eu căutînd să mă scuz. Acum înțeleg și pot afirma deschis: într-adevăr Stradia va deveni puternică pentru că are un guvern înțelept, însuflețit de patriotism. Face eforturi sincere pentru deplina fericire a poporului!
Stradia (9/12)
La Ministerul Instrucțiunii Publice erau, peste tot, numai savanți înnăscuți. „Aici — mi-am zis — se lucrează, într-adevăr serios.“ Cel mai neînsemnat act intrat acolo era stilizat, buchisit, cîte cincisprezece, douăzeci de zile.
Am cercetat diferite acte.
Un director scria:
„Domnului ministru al Instrucțiunii Publice,
Profesorii gimnaziului nostru n-au primit salariul de șase luni și au fost aduși în asemenea situație, încît n-au nici pîinea necesară. Situația aceasta nu mai poate continua, deoarece se știrbește nu numai autoritatea profesorilor, dar și a învățămîntului însuși.
Îmi permit a ruga respectuos pe domnul ministru să binevoiască a interveni pe lîngă domnul ministru de Finanțe, pentru grabnica ordonanțare a salariilor, pe cel puțin trei luni.“
Actul fusese îndoit iar pe verso stătea scris:
„Ministerul Instrucțiunii Publice
1. N. 5860
I—II—891
„Directorul gimnaziului X roagă ca profesorilor de la gimnaziul respectiv să li se plătească salariile pe trei luni.“
Urma apoi, un alt scris, referatul:
„Stil incorect. Topica nu corespunde regulilor sintaxei. Sînt folosite cuvinte străine ca: a permite și necesară“ (în act cuvintele străine erau subliniate cu creion roșu).
Dedesubt, caligrafia ministrului. (Un scris urît, neciteț, scris pe care-l capătă imediat, din momentul numirii, cel ce devine ministru).
„Consiliului Instrucțiunii Publice, pentru referat“.
Dedesubt se aflau alte rînduri:
2—III—891
„Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice,“
(În realitate există un singur consiliu al Instrucțiunii Publice, însă oricine poate crede că sînt cel puțin vreo treizeci de consilii secundare.)
„Înaintăm în anexă Consiliului, cererea directorului gimnaziului X, spre a analiza formele gramaticale, particularitățile stilistice și sintactice, urmînd a fi înapoiată Ministerului Instrucțiunii Publice, împreună cu rezoluția respectivă, cît mai urgent, pentru a fi rezolvată în continuare.
Din ordinul ministrului
etc.
(semnătura)“
Deoarece problema era urgentă, n-au trecut nici cincisprezece zile și Consiliul Superior al Instrucțiunii Publice s-a întrunit. Printre alte probleme a venit la rînd și cererea aceea. Consiliul a hotărît ca ea să fie trimisă spre analiză la doi specialiști. Au fost numiți specialiștii, apoi s-a trecut hotărîrea într-un proces-verbal, secretarul avînd datoria s-o rezolve.
Urmează scrisorile adresate specialiștilor:
„Domnule,
Conform rezoluției domnului ministru al Instrucțiunii Publice P. N. 5860 din 2.III.a.c. și a hotărîrii din ședința a cincisprezecea a „Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice“, ținuta la 17.III.a.c., cu nr. 2, am onoare a vă ruga să analizați actul directorului gimnaziului X din punct de vedere gramatical, sintactic și stilistic și să înaintați cît mai urgent Consiliului un referat amănunțit în acest sens.
Primiți, domnule, și cu acest prilej asigurarea deosebitei mele stime.
Președintele
Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice
(semnătura)“
O scrisoare cu conținut asemănător a fost adresată și celui de al doilea specialist.
După două luni a sosit la Consiliul Instrucțiunii Publice un referat amănunțit despre adresa directorului. La el au lucrat în colaborare cei doi specialiști.
Referatul începe așa:
„Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice,
Am citit și analizat actul directorului gimnaziului X și avem onoare a înainta Consiliului, următorul nostru punct de vedere:
Totul în natură este supus legii dezvoltării și desăvîrșirii. Așa cum de la vietățile monocelulare s-a ajuns prin dezvoltare și desăvîrșire, în decursul unui șir de veacuri, la cel mai complex organism — corpul omului, Ia fel și limba s-a dezvoltat de la sunetele nearticulate ale animalelor pînă ce, în decursul unui șir des veacuri a ajuns Ia înălțimea perfecțiunii limbilor actuale moderne.
Pentru a expune cît mai bine și mal limpede problema ne vom servi de următoarea schemă;
I. GENERALITAȚI
- Vorbirea și apariția ei.
- Originea limbilor contemporane.
- Rădăcini comune (sanscrita).
- Împărțirea limbilor pe grupe mai importante.
- Un capitol de filologie comparată.
- Istoria științei despre limbă.
- Dezvoltarea științei despre limbă, in general.
II. LIMBA NOASTRA ȘI LEGILE EI DE DEZVOLTARE
- Istoricul limbii poporului nostru.
- Limbile înrudite.
- Elemente comune și diferențe dintre limbile frățești, înrudite cu limba noastră.
- Dialectele limbii comune din vechime se dezvoltă în limbi independente.
- Dialectele limbii noastre.
III. ADRESA DIRECTORULUI
- Originea și istoricul actului.
- Particularitățile limbii din adresa respectivă, după particularitățile vechii limbi a Stradiei…“
Și așa mai departe. Cine ar mai putea să țină minte toate cîte erau scrise acolo. Nici eu nu știu cum le-am ținut minte pe cele înșirate pînă acum.
Apoi erau analizate problemele de specialitate a fiecărei părți, a fiecărui punct. În sfîrșit, după multe, foarte multe coli de hîrtie scrisă, se ajungea la cuvîntul încriminat a permite. Acolo se spunea:
„a permite verb. sanscr. dharh duhorh, a sări, a răsări, a țopăi (V. cartea III, pag. 15, 114, 118 b. N. S. m/ = siv. donti, e. duti, gr. εμαυριζω, l. canto, cantare, provoco, provocare (sic) c. 3xb, a sălta, a sălășlui, sălaș, sălbăticiune, /V. Se supără tigrul, sălbăticiune aprigă, G.L.P. 18/ = tună de răsună = mite cu „per“: permite /N.16. V./. S.N.O, 4.G.D.18 5c III. Vezi exemplul: Pe voinic șaptesprezece răni).
În concluzie considerăm cuvîntul a permite de origine străină și trebuie deci exclus, fiind dăunător națiunii noastre.“
Tot astfel era analizat și cuvîntul necesară apiicîndu-i-se aceeași concluzie.
După analiza topicii în genere și în amănunțime, s-a analizat topica cererii trimisă de directorul gimnaziului X și s-au făcut observațiile de specialitate:
„Stilul și particularitățile stilului în cererea respectivă se încheie cu un text amplu scris, pe cîteva coli.
„Paralela dintre limba și stilul din cererea directorului și stilul din Iliada lui Homer. (Au ajuns la concluzia că stilul lui Homer este mult mai bun.)
„În urma analizei sîntem de părere: cererea să fie înapoiată directorului gimnaziului X ca s-o corecteze, potrivit observațiilor noastre. Numai după aceea poate fi luată în considerației.“
După luni de zile, s-a întrunit consiliul, a analizat referatul, și a hotărît: cererea să fie înapoiată directorului spre a o corecta. Numai așa poate fi trimisă din nou ministerului pentru rezolvare. Domnilor referenți specialiști li se va da cîte două sute cincizeci de dinari, onorarii. Sumele se vor plăti de minister, din fondul de pensii pentru văduve sau din lefurile ușierilor.
Consiliul, cu respect, a înaintat această rezoluție spre rezolvare domnului ministru.
Și astfel actul s-a întors, de la minister (cu referatul în anexă sub nr.) la director. Trebuia să-l corecteze după observațiile și însemnările specialiștilor…
La Ministerul Instrucțiunii Publice se lămuresc temeinic toate lucrurile, se fac transcrieri amănunțite timp de o jumătate de an, pînă cînd în acte se corectează și cea mai mică greșeală gramaticală. Abia atunci se trece la operația următoare.
Cel mai mărunt act se transformă în fiecare zi, ia proporția unor dosare și devine un act enorm, încît omul abia îl poate duce în spinare.
Toți funcționarii ministerului fiind literați, se înțelege, scriu și cărți. Numai domnul ministru nu scrie nimic. În fața lui nici n-am îndrăznit să mă arăt. Toți mă sfătuiau să nu fac o astfel de încercare îndrăzneață, dacă țiu la capul meu…
Se pare că domnul ministru al Instrucțiunii Publice face toată ziua gimnastică, e om foarte nervos și îi place să se bată.
Se povestește că într-o zi s-a bătut chiar cu șeful bișericii. Capul bisericii, bun gimnast, călăreț pasionat și printre altele om nervos, se bate și el cu dragă inimă. Intr-o zi, în biserică, a lovit pe un preot cu bastonul în cap. Nimeni n-a aflat cauza acestei izbucniri. A căpătat această nervozitate — cred unii — citind prea multe cărți sfinte. Furiile lui sînt deci întemeiate și nimeni nu-i spune o vorbă.
Primul lui conflict cu ministrul a fost din pricina unei alergări de cai. Au mai intervenit și alte probleme bisericești și laice. Era vorba de educația aleasă a tineretului.
Bunăoară, șeful bisericii a căutat cu orice chip, ca în manualele școlare de religie să introducă și un capitol despre creșterea mînjilor, iar ministrul Instrucțiunii Publice, dimpotrivă, a încercat să împună un articol despre înot. Nici unul nu a vrut să cedeze și lucrurile au ajuns pînă acolo, încît nu se mai puteau suferi, unul pe altul. Ministrul, spre a-i face inimă rea adversarului, a ordonat ca în școli, la ora de zoologie să nu mai aibă cineva îndrăzneala să pomenească despre cai, viețuitoare urîcioase, ci să se vorbească elevilor despre înotul în apă rece.
Astea sînt însă lucruri mărunte. Ce înseamnă oare o mică schimbare într-un manual, cînd înseși manualele pot fi schimbate de la o zi la alta?
Nu există om cu o slujbă culturală să nu scrie manuale școlare, sau cel puțin cîte o carte pentru copiii silitori și cuminți.
Manualele, mai bine zis autorii, așteaptă la rînd. Autorii au nevoie de multe ajutoare bănești, ei trebuie răsplătiți. Se adună deci manuscrisele, se tipăresc și se recomandă școlilor, ca obligatorii pentru cursuri. Ministrul își servește, mai întîi, prietenii intimi și rudele. Tocmai s-a tipărit un manual și elevii îl cumpără repede, cînd a doua zi, un prieten mai intim al ministrului aduce alt manual. Se înțelege, ministrul, drăguț, îl servește prietenește și pe el. În aceeași zi se trimite o circulară:
„Deoarece după o lungă întrebuințare manualul (pentru cutare și cutare obiect, de cutare și cutare autor) s-a dovedit a fi necorespunzător educației elevilor, se va scoate din cursuri și se va introduce manualul cutare… (numele autorului l-am uitat.)“
Am vrut să-l vizitez și pe domnul ministru de Justiție, era însă plecat în străinătate. Plecase să viziteze niște școli pentru copiii surdomuți. Guvernul se gîndea serios ca în Stradia să înființeze cîteva școli de surdomuți. Voia să îndrepte astfel situația financiară. Problema, fiind urgenta și importantă, nu a putut suferi amînare. Îndată s-a trecut la fapte. Ministrul de Justiție a fost trimis să studieze organizarea acestor școli. Ei a primit cheltuieli de reprezentare și alte sume de bani pe deasupra, să aibă omul pe drum. A fost instalat fără întîrziere și directorul viitoarei școli pentru copiii surdomuți. Salariu frumușel și cheltuieli de reprezentare. Apoi au fost numiți învățătorii și îndată s-a început construirea unei clădiri mari, destinată locuinței directorului. Dar instituția mai avea nevoie de economi, de medic, de un inspector, de casier, ajutor de casier, de secretar, de trei-patru ajutori de secretar și de cîțiva oameni de serviciu. Și toți au fost numiți și instalați. Toți, de la director pînă la oamenii de serviciu primeau regulat salariile și așteptau mulțumiți, dar nerăbdători să înceapă munca în noile funcții. Numai directorul își frămînta mintea cum să intervină, prin ruda sa, pe lingă ministru. Voia ca în viitoarea școală să fie primiți copii complet sănătoși.
Această instituție, mai bine zis funcționarii (instituția nici nu exista) se găsea sub administrația Ministerului de Justiție, căci ministrul Instrucțiunii Publice s-a scuturat; nu voia să aibă de-a face „cu tot felul de surzi“.
Ministrul de Justiție s-a îngrijit el singur și de această instituție și și-a concentrat toată atenția asupra școlii pentru surdomuți. Treburile ministrului de Justiție au fost trecute ministrului de Război, iar cu cele ale ministrului de Război a fost însărcinat ministrul Instrucțiunii Publice, care și așa nu putea suferi cărțile și școlile. De altfel, el o rugă pe nevasta lui să se ocupe de instrucțiunea țării, în care, după cum se știe, era ea foarte pricepută, fiind o pasionată cititoare a romanelor polițiste și o mare amatoare de înghețată și ciocolată.
Stradia (8/12)
Mă gîndeam să mă duc la ministrul Instrucțiuni Publice, însă pînă la urmă am hotărit să-l vizitez pe ministrul de Război. Voiam să știu cum vede el ultimele evenimente. L-am vizitat în aceeași zi.
Ministrul de Război era un omuleț mărunt, cu pieptul scobit, cu mîini subțiri. Înainte de a mă primi își sfîrși rugăciunea.
În biroul lui se simțea, ca într-o biserică, miros de smirnă și tămîie, iar pe birou erau o mulțime de cărți bisericești vechi, scorojite.
La început, am crezut că am greșit și am intrat în altă clădire, însă uniforma de ofițer superior ce o purta domnul ministru m-a liniștit.
— Nu vă supărați, domnule — îmi spuse el blînd, cu o voce firavă — dar chiar acum mi-am terminat rugăciunea zilnică. O fac totdeauna înainte de a mă așeza la lucru. Mai ales acum, după evenimentele nefericite din sudul țării, rugăciunea este și mai binevenită.
— Dacă ei își vor continua atacurile, s-ar putea ajunge la război? l-am întrebat curios.
— A, nu! Nu-i nici un pericol.
— Dar eu, domnule ministru, consider că-i un pericol. Anuții omoară oameni și cotropesc zilnic cîte o altă regiune a tării dumneavoastră!
— Omoară, asta-i adevărat; dar noi nu puiem fi atît de lipsiți de cultură, atît de sălbatici ca… E frig — se strîmbă el — părcă-i curent. Le spun nenorociților ăștia de ușieri că temperatura din camera mea trebuie să fie totdeauna de șaisprezece grade și jumătate, și ei nimic… Așa devie domnul ministru de la discuția începută și sună să vină ușierul.
Ușierul intră și se închină, zornăindu-și medaliile de pe piept.
— Da’ nu v-am spus, pentru numele lui dumnezeu, că în cabinetul meu temperatura să fie constantă, de șaisprezece grade jumătate? Acum iar e frig, e curent, pur și simplu îngheață omul aici!
— Excelență, dar termometrul e la plus optsprezece grade! arătă ușierul respectuos și se înclină.
— Atunci e bine, zise ministrul mulțumit de răspuns. Poți pleca.
Ușierul se înclină iarăși adine și părăsi încăperea.
— Totdeauna primăvara temperatura asta îmi dă multă bătaie de cap. Temperatura, pentru armată, e un lucru important. Dacă temperatura nu-i așa cum trebuie, armata nu valorează nimic! Azi dimineață am lucrat neîntrerupt la un ordin către toate comandamentele. Ascultați-l și dumneavoastră:
„Deoarece în ultimul timp atacurile anuților în regiunile sudice ale țării noastre sînt tot mai dese, ordon ca ostășii să se roage împreună, sub comandă, bunului dumnezeu pentru salvarea dragii și iubitei noastre patrii, udată de sîngele vitejilor noștri înaintași. Rugăciunea va fi condusă de preotul militar. La sfîrșitul rugăciunii se va adăuga: „Fie ca pe bunii, pașnicii și drepții cetățeni, care au căzut jertfă atacului sălbatic al anuților, dumnezeu milostivul să-i așeze în rai! Dumnezeu să le ierte sufletele lor drepte și patriotice, ușoară să le, fie țărîna Stradiei pe care au iubit-o sincer și cu căldură! Slavă lor!“ Aceste cuvinte trebuie să le rostească toți soldații și gradații în cor; dar să le rostească cu o voce evlavioasă, smerită, apoi toți să ia poziția de drepți, să ridice capetele cu mîndrie, așa cum le stă bine curajoșilor fii ai țării noastre și, în sunetul trîmbițelor și în bătaia tobelor, să strige tare de trei ori: „Trăiască Stradia, jos cu anuții!“ Totul trebuie să se desfășoare cu grijă și frumos, deoarece de aceasta depinde binele patriei noastre. După ce toate acestea se vor efectua în liniște, cîteva companii cu drapele vor defila victorioase pe străzi, în sunetele marșurilor războinice. Ostașii trebuie să calce tare pe caldarîm, viguros; la fiecare pas să li se zdruncine creierii în cap. Datorită urgenței, ordinele acestea trebuiesc executate imediat. Despre executare se va raporta amănunțit. Totodată ordon cu cea mai mare severitate, să se dea o atenție deosebită temperaturii din cazărmi, condiție esențială pentru dezvoltarea armatei.“
— În orice caz — am îndrăznit eu să spun — ordinul va avea efect dacă va ajunge la timp!
— Trebuia să mă grăbesc și slavă domnului, ordinul a fost bătut la telegraf cu o oră înainte de sosirea dumneavoastră. Dacă n-aș fi dat zor să-l trimit la timp, s-ar fi putut petrece o mulțime de fapte rele, neplăcute.
— Aveți dreptate, aprobai eu așa, ca să spun ceva, cu toate că habar n-aveam ce fel de fapte rele s-ar ii putut întîmpla.
— Dacă eu, ca ministru de Război, n-aș fi procedat așa, s-ar fi putut întîmpla ca vreunul dintre comandanții din sudul țării să folosească armata, să vină în ajutorul cetățenilor noștri și să verse sînge anuț. Toți ofițerii noștri cred că asta ar fi metoda cea mai bună, dar ei nu vor să mediteze mai adînc asupra problemei. Mai întîi și întîi, noi, guvernul actual, dorim o politică externă evlavioasă. Noi nu vrem să fim neoameni față de dușmani. Dar pentru că ei au o atitudine atît de sălbatică față de noi, astu le-o va plăti dumnezeu prin chinuri veșnice, in focul iadului. Le vor scrîșni măselele de durere! Și-acuma a doua chestiune, tot atît de importantă, dragul meu domn: actualul guvern nu este sprijinit de popor. Așa că armata ne este necesară, mai ales pentru treburile politicii interne. De pildă, dacă vreo comună oarecare se găsește în mîinile opoziționiștilor, atunci folosim forța armată și pedepsim pe trădătorii acestei chinuite țări. În felul acesta dăm puterea legală unui om de-al nostru.
Cum pe domnul ministru îl apucă tușea îi luai vorba din gură.
— Toate sînt bune, dar dacă cetele anuților își vor intensifica acțiunile?
— Ei, atunci vom lua și noi măsuri mai serioase.
— Domnule ministru, dacă îmi dați voie să întreb, ce s-ar face în acest caz?
— S-ar lua cele mai serioase măsuri, dar cu tact, înțelepte, bine gîndite. În primul rînd am da ordin ca în țară cetățenii să protesteze energic. Dacă nici asta nu ar ajuta, atunci, se înțelege că imediat, fără să pierdem nici o clipă, am înființa un mare ziar cu tendință exclusiv patriotică. Într-un asemenea ziar am publica o serie de articole vehemente și chiar înțepătoare împotriva anuților. Dar să ne ferească domnul de așa nenorocire.
Apoi ministrul de Război lăsă capul în jos cu smerenie și începu să se închine, murmurînd cu buzele lui palide, supte, rugăciuni fierbinți.
În clipa aceea m-a cuprins și pe mine un simțămînt de evlavie. Ca și domnul ministru, am început să mă închin. Însă în timp ce făceam crucile acelea mari mă frămîntau niște gînduri:
„Ciudată țară!… Acolo mor oameni și ministrul de Război face rugăciuni și se gîndește la înființarea unui ziar patriotic! Armata lor este și disciplinată, și curajoasă. S-a dovedit în atîtea războaie. De ce oare nu trimite o unitate la graniță să înlăture primejdia pricinuită de cetele anuților?“
— Probabil că pe dumneavoastră vă miră acest plan al meu, domnule? îmi întrerupse mi¬nistrul gîndurile.
— Într-adevăr mă miră! am mărturisit fără să vreau, deși de îndată am regretat această replică nesăbuită.
— Dumneavoastră, dragul meu domn, nu înțelegeți destul de bine problema. Aici principalul nu este să salvezi țara, ci să salvezi cît mai mult timp cabinetul. Cabinetul precedent a stat la putere o lună de zile, iar noi după două-trei săptămîni să cădem atît de rușinos?! Sîntem într-o primejdie neîncetată și noi, se înțelege, trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne menține cît mai mult.
— Și ce faceți?
— Facem ceea ce s-a făcut și pînă acum! Am trîntit cîte ceva cu totul neașteptat, am hotărît în fiecare zi o sărbătoare, iar acum, cînd lucrurile stau prost, trebuie să organizăm neapărat un complot. E un lucru ușor în țara noastră. Și, ceea ce este mai important, lumea s-a deprins cu sistemul ăsta. Cu toate că este dusă de nas orbește, ea se întreabă cu mirare: „Cum? Nici un complot încă?“ Liniștea asta aparentă se menține numai cîteva zile, mai mult ca un mijloc de combatere a opoziției. Armata este deci necesară pentru surprize, pentru sărbători, comploturi. Sînt atîtea treburi interne. Dacă acolo mor oameni, asta este o chestiune secundară, domnul meu! Pentru mine e important să rezolv mai întîi problemele folositoare țării și nu să mă ocup de o tîmpenie, să mă bat cu anuții. Părerea dumneavoastră în această chestiune, după cum se pare, nu este nouă. Tot așa, din păcate, gîndesc și ofițerii din armata noastră. Dar noi, membrii actualului cabinet, privim lucrurile mult mai în adîncime, mai lucid!
— Dar cum oare, armata este ea mai necesară aici decît la hotare, să apere țara, să apere familiile acelea din sud care sîngerează din cauza actelor de violență ale străinilor? Doar oamenii din ținutul acela, domnule ministru, își trimit la oaste fiii lor, îi trimit cu bucurie, căci văd în armată pavăza lor. Am rostit aceste cuvinte pe un ton supărat și mi-a părut rău, dar de, îi vine omului cîteodată să zică una, de parcă l-ar împinge diavolul.
— Credeți, domnule, că armata n-are îndatoriri mai importante? îmi răspunse ministrul cu o voce abia auzită, clătinînd din cap cu tristețe. Apoi mă măsură din cap pînă-n picioare disprețuitor.
— Credeți oare? repetă el cu un oftat plin de durere.
— Dar, vă rog… bîiguii eu, încercînd să mă scuz. Nu știu de fapt, ce voiam să spun… Atunci ministrul m-a întrerupt. Cu vocea puternică, demn, m-a întrebat:
— Dar parăzile?
— Ce fel de parăzi?
— Cum, ce întrebare-i asta? Parăzile! E un lucru de o deosebită însemnătate pentru țară! se supără puțin, smeritul și evlaviosul domn ministru.
— Scuzați-mă, asta n-am știut-o.
— N-ați știut-o?!… Dar nu v-am spus adineauri că datorită diferitelor surprize, în țară trebuie să fie sărbători și parăzi? Cum s-ar putea face toate astea fără armată? Pentru armată, obiectivele principale sînt sărbătorile și parăzile. Ne pot ataca cetele dușmanului, atacurile lor sînt fleacuri. Principalul e ca noi să mărșăluim pe stradă în sunete de trîmbițe. Dacă pericolul ce amenință țara s-ar agrava prin alte atacuri dinafară, atunci, desigur, că și stimatul meu coleg, ministrul Afacerilor Străine va începe să se ocupe de anuți, bineînțeles dacă nu va fi ocupat cu treburi familiale. El, săracul, are o mulțime de copii, însă statul se îngrijește de cetățenii săi merituoși. Băieții lui, știți, învață foarte prost și ce se putea face altceva decît ca statul să le poarte de griji? Așa-i drept! Și de fetele lui se îngrijește statul; li se pregătește zestrea pe cheltuiala statului. Un tînăr din orașul nostru se va căsători cu una din fiicele ministrului. Tînărul va avea o slujbă bună, pe care altfel, se înțelege, n-ar putea-o căpăta niciodată.
— E frumos cînd sînt apreciate meritele cetățenilor! zisei eu.
— La noi așa se întîmplă pretutindeni! N-avem egal în lume! Oricare-ar fi ministrul, fie el bun ori rău, totdeauna statul mărinimos se îngrijește de familia lui. Eu n-am copii, dar statul o va trimite pe cumnata mea să învețe pictura.
— Are talent cumnata dumneavoastră?
— Pînă acum ea n-a pictat nimic… Dar cine știe, poate că va avea succes. Cu ea va merge și cumnatul meu. Și lui îi poartă statul de grijă. E un om foarte serios șt destoinic. Ne punem mari speranțe în el.
— E o pereche tînără?
— Tineri încă! Cumnatul meu are șaizeci, iar cumnata numai vreo cincizeci și patru de ani.
— În orice caz, cumnatul dumneavoastră se ocupă de știință….
— Eh, asta se-nțelege! De altfel el e precupeț, dar în orele libere citește cui plăcere romane. Ziarele, cum se spune, le mănîncă! Urmărește toate ziarele noastre și pînă acum a citit diferite foiletoane, vreo douăzeci de romane și cîte altele. Pe el l-am trimis să studieze geologia.
Domnul miniștru tăcu și începu să se gîndească la ceva. Număra mătăniile care-i atîrnau de sabie.
— Ați pomenit de surprize, domnule ministru, îi amintii de discuția începută, pentru că nu prea mă interesau cumnatul și cumnata lui.
— Da, da, aveți dreptate, am deviat puțin de la discuție. Aha! Am organizat o surpriză de-o nemaipomenită însemnătate politică.
— Va fi desigur o surpriză pregătită… în secret? Despre ea nu va ști nimeni înainte de a se produce?
— De ce nu, mă rog? Este cunoscută de popor. Oamenii se pregătesc de sărbătoare și așteaptă cu nerăbdare evenimentul.
— Va fi o mare bucurie pentru țara dumneavoastră?
— Rară bucurie! Poporul nu mai poate de bucurie și felicită de pe acum guvernul pentru politica lui înțeleaptă, patriotică. Nu se mai vorbește și nu se mai scrie nimic în țara noastră, decît despre mult așteptatul eveniment.
— Dar dumneavoastră, ați pregătit bineînțeles totul ca un astfel de eveniment fericit să se producă inevitabil?
— La asta încă nu ne-am gîndit serios, dar nu este imposibil. Dumneavoastră, desigur, cunoașteți acea povestire străveche, care spune că într-o țară stăpînirea a adus la cunoștința poporului nemulțumit că va veni marele Geniu, un adevărat Mesia în carne și oase. Se spunea că el va scăpa țara de datorii, de cîrmuirea rea și de toate relele și nenorocirile, și va călăuzi poporul spre o fericire nemaipomenită. Poporul, nemulțumit de cîrmuitorii țării și de stapînire, se liniști la aflarea acestei vești și așa se porni veselia în țară. N-ați auzit niciodată de povestea asta veche?
— Nu! Dar este foarte interesantă! Spuneți-mi vă rog ce-a fost mai departe?
— A urmat după cum vă povesteam bucurie, veselie în toată țara. S-a hotărît chiar, să se strîngă daruri și din ele să se ridice izbăvitorului palate neasemuite pe care să stea scris: „Marelui Geniu și izbăvitor din partea poporului“. Toate au fost pregătite într-un timp scurt. Se aștepta numai să vină Mesia. Poporul alesese și numele izbăvitorului său.
Domnul ministru se opri, luă din nou mătăniile și începu să le numere tacticos una cîte una.
— Și Mesia a apărut?
— Nu.
— De fel?
— Chiar de fel, răspunse nepăsător ministrul. Părea că spune povestea fără nici un chef.
— De ce?
— Cine știe!
— Și nici nu s-a întîmplat ceva deosebit?
— Nimic.
— Interesant!
— În loc să vină Mesia, în anul ăla a căzut o grindină grozavă și a prăpădit recolta țării! spuse ministrul uitîndu-se smerit la mătăniile lui de chihlimbar.
— Dar poporul ce-a făcut? am întrebat curios.
— Care popor?
— Poporul din țara despre care vorbește acea minunată poveste?
— Nimic!
— Chiar nimic?
— Ce putea să facă?… Poporul tot popor rămîne!
— Asta-i nemaipomenit! m-am mirat eu.
— Eh! Dacă vreți să vă spun pe șleau, poporul era totuși nespus de fericit.
— Nespus de fericit?
— Se înțelege!
— Nu pricep! –
— Simplu… Poporul a trăit doar cîteva luni de bucurie și fericire. Nu?!
— Da, așa e! l-am aprobat. Eram rușinat pentru că n-am izbutit să înțeleg de la începul un lucru atît de simplu.
Apoi am mai discutat diferite chestiuni. Printre altele domnul ministru mi-a spus că în ziua cînd se va produce fericitei eveniment, în Stradia vor fi numiți alți optzeci de generali.
— Dar cîți aveți acum? am întrebat curios.
— Sînt destui, slavă domnului, pentru prestigiul țării. Închipuiți-vă însă cum va suna atunci: optzeci de generali într-o singură zi!
— E impunător!
— Se înțelege. Cel mm important lucru este să organizăm cît mai multe parăzi, să facem impresie.
Stradia (7/12)
Cînd am ieșit din minister, am văzut strada înțesată de cetățeni. Năvăleau din toate părțile, zgomotul mulțimii te asurzea.
„Unde se duce atîta lume? Ce s-a întîmplat oare?… Desigur iarăși vreo delegație!“ gîndeam eu, privind uimit mulțimea aceea pestriță. Curios, m-am apropiat de unul care era mai aproape și l-am întrebat:
— Unde aleargă toată lumea asta? Omul s-a simțit ofensat de întrebarea mea. M-a privit supărat, apoi mi-a întors spatele și a plecat după ceilalți.
Am mai, întrebat pe unul, apoi pe altul, însă, de neînțeles, mă priveau cu dispreț și nu-mi răspundeau. Am dat în sfîrșit cu ochii de un cetățean pe care-l cunoscusem într-o zi cînd apăruse un ziar patriotic (în Stradia aproape în fiecare zi se înființau cîteva ziare).
— Unde aleargă toată lumeă asta? l-am întrebat. Era un cunoscut patriot și nu mă așteptam să se supere.
Mă privi cu același dispreț și mi-o trînti în față înfuriat:
— Să-ți fie rușine!
Intimidat, abia am bîiguit:
— Scuzați, n-am avut intenția să vă jignesc, am vrut să întreb doar…
— Ei, bună întrebare! Unde trăiești? Oare nu ți-e rușine să întrebi de un lucru pe care și cățeii-l știu? Țara noastră suferă și noi toți ne grăbim să-i venim într-ajutor, ca niște fii conștienți, iar tu te minunezi și n-ai aflat încă evenimentul? Vocea lui tremura de durere.
M-am scuzat îndelung pentru greșeala mea așa de prostească și I-am rugat si mă ierte.
Încet-încet el a devenit blînd și mi-a povestit ca anuții — un neam războinic din sud — au năvălit în țară și săvîrșesc nelegiuiri nemaipomenite.
— Acum a sosit vestea — continuă el — că azi-noapte anuții au ucis numeroase familii, au incendiat o mulțime de case și au furat nenumărate vite!
— Groaznic! m-am cutremurat eu la auzul acestor vești. Îmi venea să pornesc năvalnic în sudul țării, să mă bat cu anuții. Mă dureau suferințele nevinovaților șî pașnicilor cetățeni, pricinuite de barbarii de ta sud. Uitasem că sînt bătrîn, slab și neputincios. Am simțit în acea clipă o forță tinerească, sîngele îmi clocotea.
— Putem noi oare îndrăzni să rămînem surzi la o asemenea nenorocire, putem sta nepăsători în fața atacului sălbatic al anuților?
— In nici un caz! am exclamat eu, entuziasmat de cuvintele lui înflăcărate. Ar fi mare păcat în fața lui dumnezeu!
— De aceea ne și grăbim ta întrunire. Nu există cetățean conștient care să nu vină acolo. Fiecare pătură socială însă va ține adunarea ei, separat.
— De ce?
— Ei, de ce?… neînțelegerea noastră veșnică! Dar fiecare adunare va elabora aceeași declarație patriotică. La urma urmei e mai bine că-s mai multe, principalul e să avem aceleași sentimente și gînduri, să fim toți ca unul cînd e vorba de scumpa noastră patrie.
Într-adevăr lumea începu să se împartă în grupuri, și să meargă în diferite direcții. Fiecare grup se grăbea spre locul stabilit.
N-am izbutit, se înțelege, să mă duc la toate întrunirile, și am plecat cu prietenul meu împreună cu grupul lui. Erau funcționari din justiție și poliție.
Am intrat în sala largă a unui hotel. Băncile erau pregătite și masa acoperită cu un postav verde. Cetățenii patrioți se așezară pe bănci, iar cei ce convocaseră întrunirea la masă.
— Fraților — începu unul — știți pentru ce ne-am întrunit aici. Pe noi toți ne-a chemat sentimentul nobil patriotic, dorința de a găsi metoda cu care să oprim atacul tîlhăresc al cetelor de anuți în regiunile sudice ale dragii noastre patrii. Să fie ajutați nefericiții cetățeni în suferință. Mai înainte de toate însă, domnilor, după cum știți, în asemenea prilejuri este obiceiul să se aleagă un președinte, un vicepreședinte și un secretar al adunării.
După multă gălăgie s-a împlinit și obiceiul acesta.
Potrivit unui alt obicei înpămîntenit, cei aleși au mulțumit adunării pentru că i-a ales, apoi președintele sună din clopoțel și declară întrunirea deschisă.
— Dorește cineva să ia cuvîntul? întrebă el.
Se ridică unul din primul rînd și spuse că se cuvine ca adunarea să salute guvernul și pe primul-ministru. El, marele bărbat de stat, va exprima monarhului căldura sentimentelor lor de devotament și credință.
Asistența a acceptat propunerea. Îndată s-au și scris felicitările. Ele au fost votate prin aplauze, însă cu amendamentul ca în unele locuri să se folosească o topică foarte corectă, conform sintaxei.
Au început apoi să se ridice vorbitorii, toți înflăcărați. Fiecare discurs era patriotic, plin de durere și mînie, fiecare orator tuna și fulgera împotriva anuților.
Au fost aleși trei inși care cunoșteau Ia perfecție limba poporului din Stradia, pentru ca să compună o declarație. Tocmai cînd se căzneau s-o scrie, iată, a apărut unul cu o declarație gata făcută și a rugat adunarea să-i dea voie s-o citească. Dacă adunarea va fi de acord cu ea, să fie adoptată.
I s-a dat încuviințarea și el a început:
„Funcționarii din justiție și poliție, prezenți în adunarea de față, adînc zguduiți de evenimentele crude petrecute în regiunile sudice ale patriei noastre, din cauza sîngeroaselor cete de anuți, au elaborat următoarea declarație:
- Compătimim adînc pe cetățenii din regiunile sudice asupra cărora s-au năpustit nenorocirile;
- Condamnăm cu înverșunare atacurile sălbatice ale anuților cărora le strigăm fierbînd de indignare: Jos cu ei!
- Constatăm cu mînie și dispreț că anuții sînt un popor lipsit de cultură, care nu merită atenția vecinilor lor culți.“
Declarația a fost adoptată după dezbateri furtunoase. Pînă la urmă s-a hotărît cu majoritate de voturi ca la punctul 2, lingă cuvîntul „sălbatice“ să se adauge și cuvîntul „respingătoare“.
Capii întrunirii au fost împuterniciți să semneze declarația comună în numele cetățenilor, apoi toți s-au risipit liniștiți.
Pe stradă însă era același vacarm. O mulțime de oameni se întorcea de la întruniri.
Pe fețele lor se putea observa o adîncă mulțumire sufletească. Erau fericiți, îndepliniseră o îndatorire măreață, grea, și desigur, nobilă.
În unele locuri am auzit discuții ca acestea:
— Nu trebuiau să fie chiar atît de aspri! regreta unul.
— Ce nu trebuia! Asta-i bună. Față de asemenea animale trebuie să fii grosolan și aspru, îi răspunse supărat celălalt.
— Știu, mă rog, dar nu merge, e lipsit de tact! zise din nou primul.
— Ce tact mai vrei față de ăștia? Nu cumva ți-e teamă că am jignit niște oameni de treabă! Așa le trebuie, să se cutremure cînd vor citi, răspunse cel mînios.
— Păi, noi trebuia, fiind mai culți, să ne situăm deasupra lor. Trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu învinovățim din senin o țară vecină, rosti omul cel pașnic.
În seara aceleiași zile se puteau citi în ziare o sumedenie de declarații de la întrunirile patriotice. Nimeni n-a dat înapoi. Ziarele erau înțesate: declarația profesorilor cu prilejul tristelor evenimente din sudul Stradiei, declarația tineretului, declarația învățătorilor, declarația ofițerilor, declarația meseriașilor, a negustorilor, a doctorilor, a copiștilor. Nimeni n-a stat deoparte. Toate declarațiile erau scrise în același spirit și mai toți cetățenii erau „adînc zguduiți“.
Seara însă, orașul s-a înveselit din nou, iar mar tîrziu somnul a cuprins în brațele lui pe curajoșii fii ai fericitei țări Stradia.
A doua zi au sosit vești din celelalte ținuturi.
Nu exista colțișor de țară care să nu fi elaborat o declarație energică.
Se înțelege de la sine, că, după asta, fiecare cetățean, mic ori mare, a primit cîteva decorații, pentru curaj și virtuți cetățenești.
Și pe mine m-a însuflețit poporul acesta exaltat, înnobilat de conștiință cetățenească și abnegație. Deodată m-am aprins și eu și am exclamat cu venerație:
„Stradia, tu nu vei pieri niciodată, chiar dacă toate popoarele vor pieri!“
„Ha, ha, ha, ha!“ mi-a sunat atunci în ureche același glas demonic al unui spirit rău ce ura parcă fericita și blîndia țară.
Am oftat fără sa vreau.
Stradia (6/12)
Cînd m-am dus să-l vizitez pe ministrul de Finanțe am fost primit imediat, deși, după cum spunea el, avea multe treburi.
— Bine că ați venit, domnule! Ați sosit la timp; am să mă mai odihnesc puțin. Am lucrat pînă acum, credeți-mă, mă doare capul! rosti ministrul și se uită la mine cu un aer obosit, chinuit.
— Într-adevăr, misiunea dumneavoastră este grea, depuneți o muncă uriașă. Fără îndoială că ati meditat la vreo importantă problemă financiară!
— Ieri și azi, trei ceasuri încheiate am lucrat la rezolvarea acestei probleme. Consider că am dreptul să apăr un lucru just… Uite, am să vă arăt un articol scris de mine pentru presă.
Așteptam cu nerăbdare să ascult faimosul articol. Voiam să aflu miezul problemei în jurul căreia se ducea o luptă desperată între ministrul de Finanțe și ministrul Construcțiilor.
Ministrul luă plin de gravitato manuscrisul, tuși de cîteva ori și citi titlul:
„Încă două-trei cuvinte în legătură cu problema: Pină unde se întindea în timpurile vechi granița sudică a patriei noastre“.
— Păi după cum se pare, este o lucrare istorică?!
— Istorică! răspunse ministrul, mirat de o întrebare atît de neașteptată și-mi aruncă pe deasupra ochelarilor o privire obosită.
— Dumneavoastră, ministru de Finanțe, vă ocupați de istorie?
— Dacă mă ocup de istorie? Se simțea oarecare supărare în glas. Dar asta-i știința de care mă ocup de aproape treizeci de ani și, să nu crezi că mă laud, am repurtat succese. Mă privea mustrător.
— Prețuiesc foarte mult istoria și oamenii care-și consacră viața lor acestei științe superioare, spuse eu cu amabilitate, spre a-mi repara greșeala.
— Nu numai superioară domnul meu, ci cea mai superioara, înțelegeți, da, cea mal superioară! spuse el, privindu-mă cercetător.
— Chiar așa! l-am aprobat repede.
— Uite, de pildă — zise iarăși ministrul — ce pagubă s-ar fi cauzat dacă am fi crezut, în legătură cu granița țării noastre, ceea ce a afimat colegul meu, ministrul Construcțiilor.
— E și el istoric?
— Istoric mincinos! Munca lui în domeniul istoriei aduce numai pagube. Citiți concepțiile lui despre granițele țării noastre și veți vedea totala lui lipsă de cunoștințe, și, dacă vreți, chiar și o lipsă de patriotism.
— Ce demonstrează el, dacă mi-e îngăduit să-ntreb?
— Nu demonstrează nimic, domnul meu. Vai de demonstrația asta. El spune că vechea graniță cu țările sudice trecea pe la nord de orașul Kradia. Afirmația este necinstită! Dușmanii noștri ar putea să pretindă cu conștiința împăcată teritoriul de dincolo de Kradia. Cîte pagube aduce el prin asta sărmanei noastre țări! exclamă ministrul mîniat, cu o voce tremurîndă și îndurerată.
— Pagube enorme! strigai și eu indignat de o asemenea afirmație ce-ar fi putut dăuna grav întregii țări.
— Ca fiu al patriei am o datorie sacră. Nu voi lăsa în picioare teoria lui. Voi ridica adevărul istoric și în fața Parlamentului; să hotărască el cine are dreptate. În caz contrariu eu îmi voi prezenta demisia, deoarece asta este a doua ciocnire a mea cu ministrul Construcțiilor, tot din cauza problemelor superioare de istorie.
— Cum adică, Parlamentul poate decide și în aceste chestiuni?
— De ce nu? Parlamentul are dreptul să emită legi în toate problemele, legi obligatorii pentru oricine. Ieri un cetățean a prezentat Parlamentnlui o petiție prin care cerea ca data nașterii lui să fie socotită cu cinci ani mai înainte de a se fi născut.
— Cum se poate una ca asta? am întrebat eu surprins.
— Se poate, de ce nu?… El, să zicem, s-a născut în anul mă rog …74, iar Parlamentul a hotărît ca data nașterii lui să fie socotită în …69.
— Curios! și de ce-i trebuia asta?
— Hm, vezi că nu știi?! Numai așa are dreptul să candideze ca deputat pentru un loc vacant. Este omul nostru, va ajuta conștiincios politica guvernului.
Am rămas utît de uluit incit n-am mai izbutit să scot o vorbă. Ministrul a observat lucrul acesta și mi-a spus dojenitor:
— Să nu vă mire! Asemenea cazuri nu sînt rare. Parlamentul i-a satisfăcut unei doamne o cerere asemănătoare. Ea a cerut s-o declare cu zece ani mai tînără. Altă doamnă din înalta societate a cerut Parlamentului să dea o hotărîre competentă în care să fie recunoscută mamă a doi copii, desigur, moștenitori legali ai bogatului ei soț. Avînd prieteni înțelegători și cu influență, i s-a satisfăcut această cerere naivă și nobilă și acum este considerată mamă a doi copii.
— Și unde-s copiii?
— Care copii?
— Copiii de care vorbești!
— Aha! Păi n-are oopii. N-ați înțeles? Ea se consideră însă, în urma hotărîrii Parlamentului, mamă a doi copii. Numai așa s-a pus capăt certurilor sîcîitoare dintre ea și soțul ei.
— Asta n-o mai înțeleg! i-am spus-o făra amabilitate.
— Cum nu înțelegeți?… E un lucru elementar! Negustorul acela bogat, soțul doamnei despre care vorbim, n-are copii. Înțelegeți? E simplu.
— Înțeleg.
— Ei bine, fiți atent: cum el e foarte bogat, dorea să aibă copii care să-i moștenească averea colosală. N-avea copii, săracu, și s-au iscat neînțelegeri între el și soția lui. Soția, așa cum vă spuneam, a înaintat o cerere Parlamentului și Parlamentul i-a rezolvat-o întocmai cum a dorit ea.
— Și acum, bogatul negustor e mulțumit?
— Se înțelege că-i mulțumit. Omul s-a liniștit pe deplin. Azi își adoră soția.
Și discuția noastră a decurs liniștită mai departe. Am discutat despre multe lucruri, dar domnul ministru de Finanțe n-a scos nici un cuvințel despre problemele financiare.
În cele din urmă mi-am făcut curaj și l-am întrebat sfios:
— Dar finanțele cum sînt organizate în țara dumneavoastră, domnule ministru?
— Foarte bine, îmi răspunse el cu mîndrie și adăugă: principalul este să alcătuiești un buget perfect. Celelalte merg de la sine, ușor.
— Cîte milioane cuprinde bugetul anual al țării dumneavoastră?
— Mai mult de optzeci de milioane de dinari. Și iată cum este împărțit: pentru foștii miniștri, fie că sînt la pensie sau în cadrul disponibil — treizeci de milioane, pentru procurarea decorațiilor — zece milioane, pentru introducerea spiritului de economie în țară — cinci milioane.
— Scuzați-mă, domnule ministru, că vă întrerup… Nu înțeleg de ce ați alocat cinci milioane pentru introducerea spiritului de economie?
— Ehei, domnul meu, economia este cel mai important lucru cînd e vorba de finanțe. Noutatea asta nu există nicăieri, în întreaga lume. Pe noi nevoia ne-a învățat. Situația financiară fiind extrem de proastă, am hotărît să jertfim această sumă spre a ajuta poporul. Vrem să-l sprijinim cît mai mult. De-acum totul o să meargă mai bine, căci într-un timp scurt s-a plătit autorilor de cărți exact un milion. Chiar eu am început să scriu lucrarea Economia poporului nostru în vremuri străvechi. Fiul meu scrie cartea: Influența economiei asupra progresului cultural al poporului, iar fiica mea a și scris pînă acum două povestiri pentru popor. Ea arată în acele capodopere cum trebuie să faci economii. Acum scrie povestirea Liubița cea risipitoare și Mița cea chibzuită.
— Cred că va fi o povestire frumoasă?!
— Chiar foarte frumoasă. în ea se arată cum s-a prăpădit Liubița din cauza dragostei. Mița însă nu s-a gîndit la dragoste și s-a măritat cu un mare bogătaș. Mița știa să facă economii, punea ban lîngă ban. „Și dumnezeu îl ajută pe cel care economisește“, așa se termină povestirea.
— Va avea mare înrîunre asupra poporutui! recunoscui eu plin de însuflețire.
— Se înțelege — continuă domnul ministru — o influență salvatoare. Să vedeți, de pildă, de cînd a fost introduse spiritul de economie, fiica mea și-a strîns peste o sută de mii de dinari pentru zestea ei.
— Este deci ceî mar important capitol din buget…
— Desigur, însă a test greu să ajungem la o idee atît de fericită. Celelalte capitole din buget existau și înainte de a fi eu ministru. Bună-oară, pentru sărbătorile naționale — cinci milioane, pentru fondurile secrete ale guvernului — zece milioane, pentru poliția secretă — cinci milioane, pentru susținerea șf întărirea poziției guvernului — cinci milioane, pentru cheltuielile de reprezentare ale membrilor guvernului — o jumătate de milion. La acest punct am fost ca peste tot foarte zgîrcit. Apoi sînt toate celelalte capitole din buget mai puțin importante.
— Dar pentru instrucția publică, armată, pentru funcționari?
— Pentru armată și funcționari am rezervat vreo patruzeci de milioane, însă suma asta cade în deficitul anual obișnuit.
— Dar instrucția publică?
— Instrucția publică? Păi, ea se înțelege, intră la cheltuielile neprevăzute.
— Nu pricep cu ce acoperiți un deficit atît de mare?
— Cu nimic! Cu ce se poate acoperi? Un deficit se adaugă la altul. Cînd se adună mai multe deficite, lansăm repede un împrumut și tot așa mergem înainte. Pe de altă parte, ne străduim ca unele capitole ale bugetului să fie excedentare. Eu, cel dintîi, am făcut economii în ministerul meu. Colegii mei mă vor imita. Economia este, ca să zic așa, baza bunăstării oricărei țări. Ieri, în interesul spiritului de economie, am concediat un funcționar. Am făcut o economie de opt sute de dinari anual.
— Bine ați procedat, l-am aprobat eu.
— Trebuie, domnule, trebuie să începem o dată și o dată să ne preocupăm de bunăstarea poporului. Băiatul se roagă să-l primim înapoi. Nu este un funcționar rău, dar ceea ce nu se poate, nu se poate! Așa ne dictează interesele scumpei noastre patrii. „Voi lucra și pentru jumătate de leafă“, mi se milogea funcționarul acela. „Nu se poate! i-am spus. Sînt ministru numai. Nu-s banii mei, ci ai statului, bani cîștigați cu trudă. Eu trebuie să chibzuiesc serios fiecare dinar.“ Spuneți-mi vă rog, domnul meu, pot îndrăzni să arunc în vînt opt sute de dinari ai statului? Ministrul sfîrși fraza deschizînd brațele și așteptînd de la mine un răspuns pozitiv.
— Firește, aveți dreptate!
— Acum cîteva zile s-a dat o sumă de bani unui membru al guvernului să-și îngrijească soția. Dar am scos acești bani din capitolul cheltuieli neprevăzute. Dacă nu ești cu luare aminte de unde dai banii ți se poate cere socoteală!
— Care sînt veniturile țării, domnule ministru? Cred că este cel mai important capitol!
— Nu-i atît de important!… Cum să vă spun? Pur și simplu nu se știe nici pînă azi care sînt veniturile. Am citit ceva în legătură cu asta într-un ziar străin, dar cine poate ști dacă-i exact? În orice caz, sînt multe venituri, multe, fără îndoială, rosti ministrul grav, cu aerul unui specialist.
Din discuția aceea plăcută și interesantă ne-a întrerupt ușierul, care intră în cabinetul ministrului și-i aduse la cunoștință că o delegație de funcționari dorește să-i vorbească.
— Îi voi chema ceva mai tîrziu, să aștepte, îi porunci el ușierului. Apoi mi se adresă foarte amărît:
— Vă rog să mă credeți, de două-trei zile m-au dat gata audiențele. Îmi vîjîie capul. Numai cu dumneavoastră am izbutit să am o discuție cu-adevărat plăcută.
— Vin cu treburi importante?
— Da! Am avut, uitați-vă, chiar aici, la piciorul acesta o bătătură grozav de mare. Am operat-o acum patru zile și slavă domnului operația a reușit. De aceea vin funcționarii la mine împreună cu șeful lor: vor să mă felicite, să-și arate bucuria pentru reușita operației.
L-am rugat pe domnul ministru să mă ierte. II răpisem prea mult de la treburile sale de stat.
L-am salutat cu o deosebită amabilitate și am ieșit repede din cabinetul lui.
Ziarele publicau o mulțime de știri despre bătătura operată a ministrului de Finanțe:
„Funcționarii din cutare departament în frunte cu șeful lor au fost în audiență, la ora patru după-amiază, la domnul ministru de Finanțe, spre a-l felicita și a-și exprima bucuria pentru reușita operației pe care domnia-sa a suferit-o la bătătură. Domnul ministru i-a primit amabil, cu căldură. Domnul șef, în numele tuturor funcționarilor departamentului său, a ținut un impresionant discurs, iar domnul ministru le-a mulțumit tuturor pentru atenția deosebită și sentimentele lor sincere.“
Stradia (5/12)
Acolo văzui agitîndu-se o masă uriașă de oameni. În grupuri, cetățenii soseau din toate părțile și se adunau în fața unei clădiri mari. Fiecare grup purta un steag pe care era scris numele ținutului de unde veneau oamenii aceia, iar dedesubt cuvintele: „Jertfim totul pentru Stradia“ sau „Stradia ne este mai dragă decît porcii“.
Strada avea o înfățișare sărbătorească. Deasupra caselor fuseseră înălțate steaguri albe cu stema țării la mijloc.
Ce se-ntîmplă, am întrebat curios pe un domn.
— Sărbătoare! Cum n-ați știut?
— Nu.
— Păi despre evenimentul acesta scrie în ziare de trei zile. Marele nostru om de stat și diplomat, cu merite deosebite față de patrie, cu o covîrșitoare influență asupra politicii externe și interne a țării noastre, a avut zilele trecute un guturai grozav. A fost însă vindecat prin mila lui dumnezeu și îngrijirile medicului specialist. De aci înainte guturaiul nu va mai împiedica pe strălucitul nostru bărbat de stat să-și consacre inteligența și bunătatea sa pentru binele și fericirea acestei chinuite țări, căreia îi dorește un viitor și mai și.
Lumea adunată în fața casei marelui bărbat de stat era atît de deasă, încît dacă ar fi plouat torențial nici măcar un strop n-ar fi atins pămîntul. Toți oamenii și-au descoperit capetele. Iar din fiecare grup cîte un cetățean scotea din buzunar un discurs patriotic gata scris.
Pe balconul casei a apărut omul de stat încărunțit. Un „Trăiască!“ tunător sparse văzduhul și se împrăștie peste întreg orașul. Toate ferestrele caselor din jur se deschiseră și se iviră o mulțime de capete. Pe garduri, pe acoperișuri, erau ciorchini de oameni. Chiar și la ferestruicile podurilor se zăreau cîte două-trei capete.
Strigătele încetară și se lăsă o liniște adîncă. Atunci din mulțime izbucni un glas pițigăiat, tremurător:
— Înțelepte om de stat!… începu vorbitorul.
— Trăiască! Trăiască! Trăiască! îl întrerupseră aclamații puternice și furtunoase. Cînd marea aceea de oameni se liniști, vorbitorul continuă:
— Oamenii din ținutul meu varsă lacrimi fierbinți de bucurie și îngenunchează, mulțumind prea milostivului creator. Prin mila sa a înlăturat o mare nenorocire ce amenința poporul nostru și ți-a redat sănătatea, ție, marele conducător, ca să ne trăiești ani mulți pentru fericirea poporului și mîndria țării! încheie vorbitorul și mii de gîtlejuri țipară:
— Trăiască!
Înțeleptul om de stat mulțumi vorbitorului pentru felicitările lui sincere și mărturisi că și gîndurile și sentimentele sale vor fi și pe viitor închinate fericirii poporului.
Se înțelege că după aceste profunde cuvinte se repetă de nenumărate ori urarea: „Trăiască!“
Apoi se perindară vreo zece vorbitori din diferite regiuni ale țării. După fiecare discurs, bătrînul om de stat răspundea cu cîte o cuvîntare patriotică, plină de miez. Și din cînd în cînd izbucnea acel: „Trăiască!“
A trecut mult timp pînă ce s-au sfîrșit toate astea. Apoi au început să cînte muzicile pe străzi. Mulțimea forfotea în sus și-n jos, satisfăcută parcă de acea sărbătoare.
Seara a fost retragere cu torțe. Făcliile erau purtate pe uliți de sute de cetățeni ai fericitului oraș. Văzduhul răsuna de cîntecul fanfarelor. În întunericul nopții se desfăcură snopi de rachete ce luminau numele marelui om de stat, scris parcă din steluțe mărunte.
Apoi se lăsă noapte adîncă. Cetățenii patrioți ai minunatei Stradia, obosiți, cu datoria îndeplinită, au căzut într-un somn dulce, visînd despre viitorul fericit și măreț al țării lor dragi.
Frămîntat de impresiile ciudate din ziua aceea n-am închis ochii toată noaptea. Abia în zori mă prinse somnul și adormii așa îmbrăcat, cu capul pe masă. Parca auzeam un glas înfricoșător, demonic. Hohotea cu răutate; „Asta-i patria ta! ha, ha, ha, ha!“… Tremuram de frică! Și rîsul acela hohotea mereu, diabolic — „Ha, ha, ha, ha!“
—
Despre sărbătoarea aceea s-a scris a doua zi în toate ziarele țării. Ziarul guvernului publica telegrame de felicitări din toate regiunile Stradiei. Felicitările purtau o mulțime de semnături. Cei ce semnaseră își exprimau părerea de rău că n-au putut veni personal să-și arate bucuria pentru fericita însănătoșire a marelui om de stat.
Medicul special al demnitarilor a devenit dintr-o dată o personalitate. În toate ziarele au apărut declarații ale cetățenilor din cutare sau cutare ținut. Ei prețuiau meritele medicului Miron (așa-l chema), făgăduiau că-i vor cumpăra cutare ori cutare dar de preț. În unele ziare se putea citi:
„Am aflat că și orașul Kradia[1] luînd pilda de la alte orașe, pregătește pentru doctorul Miron un dar de preț. O mică statuetă de argint a lui Aesculap, care ține în mîini o călimară de argint, în jurul căreia sînt încolăciți doi șerpi auriți. În loc de ochi, șerpii vor avea diamante. Pe pieptul lui Aesculap vor fi săpate în aur următoarele cuvinte: „Cetățenii orașului Kradia, în semn de veșnică recunoștință medicului Miron pentru serviciile aduse patriei“.
Toate ziarele publicau asemenea vești. În întreaga țară se pregăteau daruri de preț pentru medic și numeroase scrisori îi aduceau mulțumiri. Cetățenii unui oraș fură cuprinși de o asemenea însuflețire încît se gîndeau să-I construiască o vilă fără seamăn, pe care intenționau să așeze o placă de marmură enormă. Pe placă voiau să sape, cu cuvinte alese, adînca mulțumire a poporului.
Se înțelege de la sine că a fost multiplicată fără întîrziere o fotografie ce înfățișa pe marele om de stat strîngînd recunoscător mina doctorului. Dedesubt se puteau citi următoarele cuvinte:
„Iți mulțumesc, Miroane, tu m-ai scăpat de boala care mă împiedica să-mi consacru toate forțele patriei mele dragi și fericite.“
„N-am făcut altceva decît să-mi îndeplinesc datoria sfîntă față de patrie!“ răspundea medicul din fotografie.
Deasupra capetelor lor, pe un nor trandafiriu, un porumbel ținea în cioc o panglică. Pe ea scria:
„Milostivul creator îndepărtează de Stradia toate relele. El o iubește.“
Deasupra porumbelului se vedea o inscripție cu litere mari: „In amintirea zilei fericite a însănătoșirii marelui om de stat Simon.“ (Paremi-se, așa-l chema, dacă mai țin bine minte).
Pe toate străzile și în hoteluri întîlneai copil cu aceste fotografii, strigînd cît îi ținea gura:
— Fotografii noi! Omul de stat Simon și medicul Miron!
—
După ce am citit cîteva ziare (aproape în fiecare era publicată biografia amănunțită a renumitului medic și patriot), am hotărît să merg la domnul ministru al Economiei Naționale.
Ministrul, un bătrînel cărunt, un omuleț mărunțel cu ochelari pe nas, mă întîmpină mai binevoitor decît mă puteam aștepta.
Mă pofti să mă așez într-un fotoliu lîngă biroul lui, încărcat cu cărți vechi, roase:
— Am tot dreptul să mă laud, spuse el spre uimirea mea. Nu știți cît de mulțumit sînt! Ce credeți că am descoperit?
— Vreo metodă prin care să puteți desăvîrși economia națională…
— O, nu! Ce economie? Ea merge ca pe roate prin legi perfecte. Nici nu trebuie să te gîndești la asta!
Tăcui, neștiind ce să-i răspund, în timp ce el îmi zise cu un zîmbet larg, blînd, arătîndu-mi o cogeamite carte veche:
— Ce credeți, a cui e opera asta?
Eu mă prefăcui că vreau să-mi aduc aminte, în timp ce el îmi vorbea cu același zîmbet blînd:
— Iliada lui Homer!… E o ediție foarte, foarte rară!… Pronunța tacticos fiecare cuvînt și mă cerceta curios. Voia să mă vadă mirat.
Eram intr-adevăr mirat, însă din altă pricină. M-am prefăcut că m-a uimit raritatea ediției.
— Asta-i grozav! exclamai eu.
— Dar cînd o să vă spun că această ediție nu mai există?!…
— Nemaipomenit! rostii eu cu oarecare însuflețire. Mă apucai să răsfoiesc cartea, prefăcîndu-mă adine mișcat și foarte interesat.
Abia am izbutit, prin diferite întrebări, să-l îndepărtez, de la discuția despre Homer.
— Vă rog, domnule ministru, să-mi îngăduiți a vă întreba ceva în legătură cu legile acelea bune, ale economiei naționale.
— Acestea sînt legi, ca să vorbim exact, clasice. Nici o țară, vă rog să mă credeți, nu cheltuiește pentru ridicarea economiei sale atît cît cheltuiește țara noastră.
— Așa și trebuie — îl aprobai — asta-i temelia oricărei țări.
— Se înțelege, am avut acest lucru în vedere. Am reușit să întocmesc cele mai potrivite legi și să măresc bugetul pentru propășirea agriculturii și industriei din țară.
— Care este bugetul, dacă mi-e îngăduit să întreb, domnule ministru?
— Anul trecut, cînd ministerul acesta avea un alt titular, bugetul era mai mic, însă prin strădaniile mele am izbutit să-l măresc la cinci milioane dinari.
— Asta-i suficient!
— Suficient… Acum să vedeți, în lege este introdus următorul punct: „Cerealele și semănăturile în general, trebuie să rodească bine, să fie cit mai îmbelșugate.“
— E o lege importantă, zisei.
Ministrul zîmbi mulțumit, apoi continuă:
— Mi-am împărțit subalternii din departamentul meu în așa fel, încît fiecare sat are cam cinci funcționari, dintre care cel mai vîrstnic conduce dezvoltarea economiei și agriculturii din sat. În fiecare plasă, există un econom al plășii și un numeros personal funcționăresc, iar peste ei sînt economii ținutului, în total douăzeci.
Fiecare dintre economii ținutului este șeful funcționarilor săi și urmărește dacă slujbașii își fac datoria, dacă lucrează pentru dezvoltarea agriculturii în ținutul respectiv. Prin el, ministerul (care are douăzeci de servicii cu cile un șef și un mare număr de funcționari) ține legătura cu tot ținutul. Fiecare șef de serviciu din minister ține, la rîndul lui, legătura cu cîte un econom al ținutului, iar aceștia raportează ministrului prin secretarii lor personali.
— Nu este o administrație cam mare? îndrăznii eu să observ.
— Foarte mare. Ministerul nostru are cea mai mare arhivă din toate ministerele. Toată ziua funcționarii n-au timp să-și scoată nasul din acte.
După o scurtă tăcere, ministrul continuă:
— Dar eu am mai făcut ceva. În fiecare sat există cîte o bibliotecă. Ea trebuie să aibă cărți despre plugărie, albinârit, despre toate cîte sînt la țară.
— Desigur că plugarii citesc bucuroși!
— Sînt obligați să citească. Cititul este ca și serviciul militar. Două ore înainte de prînz fiecare plugar este obligat să stea, vrea nu vrea, în bibliotecă, să citească (dacă nu știe carte i se citește). Deosebit de asta, plugarii obligatoriu, trebuie să asculte înalte cursuri teoretice despre plugărie, pe care Ie țin funcționarii mei.
— Păi atunci cînd mai lucrează ei cîmpul? întrebai eu foarte mirat.
— Ei, să vedeți cum e. Vi se pare de neînțeles. La prima vedere metoda e oarecum nepotrivită, însă mai tîrziu se va vedea influenta binefăcătoare a acestei reforme radicale. După credința mea nestrămutată, cel mai important lucru este ca în primul rînd să se stud!eze bine teoria. Da, teoria! După asta va fi ușor. Se va vedea că timpul petrecut cu studiul va fi recîștigat. Trebuie, domnul meu, trebuie să ai o bază puternică, o temelie sănătoasă, ca să ridici o clădire! sfîrși ministrul, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.
— Sînt de acord în totul cu concepțiile dumneavoastră geniale despre agricultură, zisei eu plin de însuflețire.
— Astfel, domnul meu, am cheltuit frumușica sumă de cinci milioane de dinari: două milioane pentru funcționari, un milion onorarii pentru cei care au întocmit manualele de agricultură, un milion pentru biblioteci și un milion diurne pentru funcționari. Exact cinci milioane.
— Ați săvîrșit minuni, domnule ministru!… Vă ocupați serios de cultivarea plugarilor.
— Acum am dat o ordonanță care prevede ca plugarii să studieze și manualele de limba greacă și limba latină. După ce termină munca la cîmp, ei pot învăța la perfecție limbile clasice, înnobilîndu-se. În fiecare bibliotecă sînt cărți de Homer, Tacit, Patercul, și o mulțime de alte opere geniale din literatura clasică.
— Minunat! exclamai eu înălțîndu-mi miinile. M-am ridicat, l-am salutat pe domnul ministru și am șters-o. În cap îmi zbîrnîiau reformele lui curioase pe care nu le puteam pricepe.
[1] Nume imaginar de la verbul krasti – a fura (în limba sîrbă) (n.r.)
Stradia (4/12)
În ziua următoare l-am vizitat pe ministrul poliției.
În fața ministerului, o mulțime de flăcăi înarmați. Aveau figuri încruntate, erau chiar supărați; de vreo două-trei zile nu mai ciomăgiseră nici un cetățean așa cum era obiceiul, strict constituțional, în țara aceea.
Culoarele și sala de așteptare erau înțesate de oameni care doreau să intre în audiența la ministru.
Vedeai acolo fel de fel de cetățeni! Unii îmbrăcați elegant, cu cilindru pe cap, alții cu haine ponosite și rupte, unii cu uniforme pestrițe, purtînd săbii la șold.
N-am intrat imediat la ministru. Voiam să mai discut puțin cu oamenii aceia feluriți.
Am intrat în vorbă, mai întîi, cu un bărbat distins, tînăr. Mi-a spus că a venit să solicite o slujbă în cadrul poliției.
— Dumneavoastră, se pare, sînteți om cu studii. Veți primi, desigur, fără întîrziere o slujbă la stat?
Tînărul tresări cînd auzi întrebarea mea și privi cu teamă în jur, să se încredințeze dacă ea n-a atras atenția cuiva. Cînd văzu că toți ceilalți sînt preocupați și discută despre ale lor, tînărul răsuflă ușurat. Îmi făcu semn să vorbesc mai încet și, apucîndu-mă de mînă, mă trase într-un colț, mai departe de ceilalți.
— Și dumneavoastră ați venit să cereți un post? mă întrebă el.
— Nu. Eu sînt un călător străin. Vreau să vorbesc cu ministrul.
— De ce ați spus cu voce tare — îmi șopti el — că eu, fiind om cu studii, voi căpăta imediat o slujbă la stat?
— Cum, nu e voie să spui asta?
— Ba da, dar mie mi-ar dăuna.
— Cum ți-ar dăuna, de ce?
— În această funcție, în țara noastră, nu sînt primiți oamenii cu școală. Sînt doctor în drept și nu îndrăznesc să divulg asta nimănui. Dacă ar afla-o ministrul, n-aș mai primi slujbă. Un prieten de-al meu, tot cu studii, a trebuit, spre а căpăta un post, să-prezinte o dovadă cum că n-are studii superioare și nici nu intenționează să învețe; Așa a primit imediat o slujbă bună.
Am mai discutăt acolo cu încă vreo cîțiva. Un funcționar în uniformă mi s-a plîns că n-a fost încă avansat; de vină erau cinci oameni din opoziție, pe care-i acuza de înaltă trădare. L-am consolat pentru marea nedreptate care i s-a făcut.
Apoi, am vorbit cu un negustor bogat. Mi-a povestit multe din trecutul lui. Printre altele spunea că a ținut, cu mai mulți ani în urmă, primul hotel într-un orășel oarecare. Zicea că a suferit din cauza politicii, a pierdut cîteva sute de dinari, dar, la o lună după venirea la putere a prietenilor lui, a primit comenzi bune strîngînd o avere respectabilă.
— Apoi — spuse el — cabinetul a căzut.
— Și iar ați suferit?
— Nu, m-am retras din politică. Desigur, la început am ajutat cu bani ziarul partidului nostru, dar în alegeri nu m-am dus la vot, nu m-am mai amestecat în politică. Pe mine politica m-a obosit. Ce-i trebuie omului să se frămînte toată viața! Acum am venit la domnul ministru să-l rog ca în viitoarele alegeri poporul să mă aleagă deputat.
— Păi, asta n-o, face poporul?
— Ei, cum să vă spun?… E drept, poporul alege, așa-i după constituție, dar de obicei este ales acela pe care-l vrea poliția.
După ce am mai discutat cu cîțiva oameni aflați acolo, m-am apropiat de ușier și i-am spus:
— Vreau sâ intru la domnul ministru.
Ușierul privindu-mă îmbufnat, mîndru, cu oarecare dispreț îmi spuse:
— Așteaptă! Nu vezi cîți oameni așteaptă?!
— Eu sînt călător străin și nu pot să zăbovesc! i-am spus cu amabilitate înclinîndu-mă în fața lui.
Cuvîntul „străin“ a avut o mare înrîurire asupra flăcăului. Ca din pușcă s-a repezit în cabinetul ministrului.
Ministrul m-a primit imediat, cu bunăvoință, și m-a invitat să iau loc, după ce, mai întîi, se înțelege, i-am spus cine stat și cum mă numesc.
Ministrul era un om înalt, uscățiv. Deși avea o figură grosolană, severă și respingătoare, se silea să fie cît mai simpatic.
— Ei, cum vă place aici la nai, domnule? mă întrebă ministrul zîmbind cu răceală.
Mi-am exprimat în cuvinte alese admirația pentru poporul acelei țări și iam adăugat:
— Fericită țară! Are o conducere înțeleaptă. Omul nu știe de ce să se minuneze mai întîi!
— Hei, ar fi putut fi și mai bine. Noi ne străduim pe cît ne e posibil! mi-a răspuns mîndru, mulțumit de laudele mele.
— Nu, nu, vă rog, domnule ministru, fără complimente, vă spun, nici nu-și poate dori ceva mai bun un popor. După cum văd e foarte mulțumit și fericit. În aceste cîteva zile au fost atîtea sărbători și parăzi!
— Da, e-adevăraț, însă în buna dispoziție a poporului am și eu meritele mele. Am reușit să introduc în constituție, alături de toate libertățile care șînt acordate poporului și pe deplin folosite de el, și acest text:
„Fiecare cetățean al țării Stradia trebuie să fie bine dispus, vesel și să felicite guvernul prin numeroase delegații șî telegrame, după fiecare eveniment, după votarea fiecărei legi.“
— Dar cum se poate face asta, domnule ministru? am întrebat nedumerit.
— Foarte ușor! Toți trebuie să se supună legilor țării! răspunse mâriistrul, arborînd o mină plină de demnitate și bărbăție.
— Frumos — observai eu — dar dacă se întîmplă ceva care nu-i pe placul poporului, și nu corespunde intereselor lui și ale tării? Iată, de exemplu, ieri, am aflat că s-a oprit exportul porcilor spre nord. Prin această măsură, după cum bănuiesc, țara va suferi o mare pagubă.
— Așa e și așa trebuie să fie. Dar azimîine, vor sosi numeroase delegații din toate ținuturile Stradiei, spre a-l felicita pe primul-ministru pentru politica sa externă înțeleaptă, spuse ministrul cu însuflețire.
— Asta-i minunat. O conducere politică atît de minunată își poate dori oricine, iar eu, ca străin, îmi îngădui să vă felicit sincer pentru legea aceasta genială elaborată cu menitul dumneavoastră, căci a fericit țara și a înlăturat toate grijile și nevoile.
— În orice caz, dacă poporul și-ar uita îndatorirea eu, prevăzînd și acest eventual caz nefericit, am trimis, cu trei zile înainte, o ordonanță secretă tuturor autorităților polițienești din țară, cerîndu-le, cu strictețe, să aibă grijă ca îndată după acest eveniment să aducă cetățeni cît mai mulți spre a-l felicita pe primul-ministru.
— Și daca într-o zi-două se dă drumul la exportul de porci, ce veți face? l-am întrebat cu amabilitate și curiozitate.
— Nimic mai simplu: trimit o altă ordonanță secretă. Voi ordona poliției să acționeze pentru ca poporul să vină, în număr cît mai mare să se bucure, să felicite. Așa și trebuie să fie. Desigur, la început este mai greu, dar încetul cu încetul poporul se va obișnui și va veni el și singur.
— Așa e, aveți dreptate! spusei eu, uluit de acest răspuns al ministrului.
— Toate se pot face, domnule, numai dacă există voință și unire. Noi, în cabinet, ne ajutăm unul pe altul. Decizia fiecărui membru al guvernului trebuie să fie cît mai precis îndeplinită. Iată, vedeți, astăzi, ministrul Instrucțiunii Publice mi-a trimis decizia lui. Și eu îl ajut. Voi ordona tuturor organelor polițienești să ducă la îndeplinire cu strictețe această dispoziție.
— Este un lucru important, dacă îmi permiteți să întreb?
— Foarte important. Nu suferă amînare. Am făcut toate demersurile. Privește, și-mi întinse un sul de hîrtie.
Curios, am început să citesc:
„Constatîndu-se că pe zi ce trece, graiul poporului nostru se strică tot mai mult și că se merge atît de departe încît — uitîndu-se ordonanța ce glăsuiește: „Nici un cetățean nu are dreptul să stîlcească limba națională și nici să schimbe ordinea cuvintelor în frază sau să folosească forme care încalcă regulile indicate de comisia de gramaticieni“ — unii cetățeni au început să pronunțe pînă și cuvîntul „mînie“ cu obrăznicie și fără nici un pic de rușine.
Pentru ca în viitor să nu se mai întîmple asemenea încălcare, ce poate avea urmări grave pentru scumpa noastră patrie, vă ordon:
Să apărați prin forță, cuvîntul „mînie“ atît de mutilat, și să pedepsiți cu severitate, după lege, pe acela ce va schimba, după bunul plac, vreun cuvînt sau vreo formă gramaticală, neținînd seama de reguli.“
— Cum, și asta se pedepsește? întrebai eu foarte mirat.
— Se înțelege, este un lucru important. Pentru un asemenea caz vinovatul e pedepsit — dacă greșeala lui e dovedită cu martori — de la zece pînă la cincisprezece zile închisoare.
Ministrul tăcu puțin, apoi continuă:
— Gîndește-te bine, domnule! Această lege, prin care avem dreptul să pedepsim pe oricine stîlcește cuvintele și face greșeli gramaticale, are o valoare neprețuită și din punct de vedere financiar și politic. Gîndește-te și vei ajunge pe poziția adevărului în întreaga chestiune!
Am încercat să mă adîncesc în gînduri, dar nici o idee salvatoare nu-mi venea în minte.
Cu cît gîndeam mai mult, cu atît înțelegeam mai puțin spusele ministrului. Cred că nu mai știam ce gîndesc. În timp ce mă chinuiam, fără nădejde, să aprofundez sensul ciudatei legi din țara aceea și mai ciudată, ministrul mă privea cu un zîmbet de mulțumire. Își zicea, poate, di străinii nu sînt nici pe departe atît de înțelepți și inteligenți sa aprecieze meritele guvernului din Stradia. Acesta știe să elaboreze măsuri înțelepte, care pentru altă lume par niște prostii.
— Așadar nu puteți să înțelegeți, spuse el zîmbind, examinîndu-mă pe sub sprîncene.
— Scuzați-mă, dar mi-e ca neputință.
— Ei bine, aflați că aceasta este cea mai nouă lege și de-o mare valoare pentru țară. Întîi și întîi pedeapsa se răscumpără în numerar. Țara are astfel venituri foarte frumoase. Cu ele completăm deficitele ivite în casele de bani ale prietenilor guvernului sau în fondul secret, din care sînt răsplătiți susținătorii politicii noastre; în al doilea rînd, această lege, deși pare naivă, poate ajuta guvernul ca în viitoarele alegeri, să obțină majoritatea în Parlament.
— Păi, dumneavoastră, domnule ministru, spuneați că ați acordat poporului, prin constituție, toate libertățile?
— Așa e. Poporul are toate libertățile, dar nu știe să te folosească… Mai pe scurt, cum să vă spun, știți, avem legi noi, liberale, care ar trebui să fie în vigoare. Insă noi, așa, din obișnuință, spre binele poporului, folosim legile vechi.
— Păi atunci de ce ați mai întocmit legi noi?
— La noi există obiceiul ca legile să se schimbe cît mai des și să fie cît mai multe. Am întrecut toate țările! Numai în ultimii zece ani au fost elaborate cincisprezece constituții și fiecare constituție a fost de trei ori abrogată. Nici noi, nici cetățenii nu ne putem descurca în atîtea legi. Nu mai știm care sînt valabile și care abrogate… Vedeți dar, domnule, în aceasta constă desăvîrșirea și cultura unei țări! adăugă ministrul satisfăcut.
— Aveți dreptate, domnule ministru. Străinii trebuie să vă invidieze pentru politica dumneavoastră înțeleaptă.
Peste puțin timp îl salutai pe domnul ministru și ieșii în stradă.
Stradia (3/12)
Abia apucasem să închid ușa și să-mi scot de pe haine puzderia aceea de decorații. Cînd să mă așez, să-mi trag și eu sufletul, căci eram frînt de oboseală, auzii o bătaie în ușă.
— Intră! spusei eu.
În cameră intră un om bine îmbrăcat, cu ochelari pe nas (și ca să nu mai repet, să țineți minte că în acel oraș, toți oamenii, de la mare la mic, erau încărcați de decorații. Cînd mă îndreptam spre hotel cu polițistul după mine — trebuie să, amintesc și asta — am văzut cum îl duceau la închisoare pe unul care furase niște pantofi dintr-un magazin; avea la gît o decorație. „Ce fel de ordin e ăsta?“ I-am întrebat pe polițist. — „E un ordin pentru merite culturale!“ mi-a răspuns el serios și rece. „Și care sînt aceste merite?“ — „Păi, el, știți, a fost birjar la fostul ministru al Instrucției Publice. Birjar talentat, nu glumă“, mă lămuri polițaiul.)
Așadar, iată că intră omul cu ochelari, se înclină respectuos (se înțelege, m-am înclinat și eu la fel) și mi se recomandă spunîndu-mi că e funcționar superior la Ministerul Afacerilor Străine.
— Îmi pare bine! răspunsei eu, mirat de aceasta vizită neașteptată.
— Ați venit pentru prima oară în țara noastră, domnule? mă întrebă el.
— Pentru prima oară.
— Sînteți străin?
— Străin.
— Ați nimerit la noi cum nu se poate mai bine! exclamă el cu bucurie.
Asta mă tulbură și mai mult.
— Avem un post liber de consul. Veți primi o leafă bună și o diurnă de reprezentare frumușică, sumă pe care dumneavoastră, desigur, o veți cheltui în interes personal. Sînteți o persoană în vîrstă, om cu experiență. Misiunea dumneavoastră este ușoară: propagarea ideilor naționale în regiunile locuite de cetățeni ai țării noastre aflate sub stăpînire străină. Ați venit într-a-devăr la timp; de mai bine de o lună de cînd ne zbatem să găsim o persoană potrivită acestui post atît de important. Pentru alte locuri, avem o mulțime de străini. Avem evrei, greci, aromîni… (De unde or mai fi și ăștia?!) Dar, dumneavoastră, dacă îmi este îngăduit să întreb, ce naționalitate aveți?
— Păi… cum să vă spun, nici eu singur nu știu!… zisei încurcat. Tocmai cînd începui să povestesc trista istorie a familiei mele, el mă întrerupse bătînd din palme cu însuflețire, învîrtindu-se prin cameră de bucurie, ca un titirez:
— Minunat, minunat!… Nimic mai bun!… Dumneavoastră veți putea îndeplini conștiincios această misiune sfîntă! Mă duc imediat la ministru și pește cîteva zile veți pleca în misiune! exclamă funcționarul superior, săltînd de bucurie, și alergă să raporteze ministrului mărea lui descoperire.
Cum plecă, mă așezai obosit pe pat și-mi lăsai capul între mîini. Nu-mi venea să cred că toate acestea le-am văzut și trăit eu, în țara asta. Deodată, cineva ciocăni în ușă.
— Poftim!
In cameră intră un alt domn, îmbrăcat elegant. Se recomandă funcționar superior al nu știu cărui minister. Imi spuse că potrivit dispoziției domnului ministru a venit la mine cu o chestiune esențială. Și de astă dată, îmi exprimai deosebita satisfacție și fericire pentru o asemenea cinste.
— Sînteți străin?
— Străin.
El mă privi cu respect, se înclină adînc și tocmai cînd începu să vorbească, îl întrerupsei, întrebîndu-l:
— Vă rog, domnule, spuneți-mi cum se numește țara dumneavoastră?
— N-ați știut?! exclamă el privindu-mă cu și mai mare slugărnicie.
— Stradia![1] rosti el clar și se trase cu respect doi pași înapoi.
„Ciudată întîmplare! Chiar așa se numea și măreața și viteaza țară a strămoșilor mei!“ gîndii eu, dar nu-i spusei nimic, ci-l întrebai:
— Cu ce vă pot fi de folos, stimate domn?
— A luat ființă un nou post — acela de director al bunurilor statului — și sînt trimis ca, în numele domnului ministru, să vă rog să acceptați această înaltă și patriotică funcție… Dumneavoastră, desigur, ați fost pînă acum de cîteva ori ministru?
— N-am fost niciodată.
— Niciodată!… exclamă el uluit. Atunci poate ați avut o altă funcție superioară, cu un salariu mare?!
— Niciodată.
Înaltul funcționar rămase mut de mirare. Neștiind cum să procedeze într-un asemenea caz, mă rugă să-l iert, spuse că va face cunoscut domnului ministru această discuție și plecă.
—
A doua zi, toate ziarele scriau despre mine. În unele se putea citi următoarea notă:
„Un om ciudat. În orașul nostru a sosit ieri un străin în vîrstă de șaizeci de ani, dar care în întreaga lui viață n-a fost niciodată ministru și nici n-a fost vreodată decorat; n-a avut niciodată vreo slujbă la stat și nici salariu. Este singurul caz din lume. După cum am aflat, acest om ciudat locuiește la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. Cei care l-au vizitat ieri spun că el nu se deosebește prin nimic de ceilalți oameni. Pentru a satisface curiozitatea stimaților noștri cititori, ne vom strădui să aflăm cît mai multe amănunte din viața acestei ființe rare. Dacă va fi posibil, vom publica în ziarul nostru de mîine și fotografia lui.“
Celelalte ziare scriau aproximativ același lucru, adăugînd doar atît:
„…Am mai aflat din surse sigure că acest om ciudat are și o importantă misiune politică.“
Ziarele guvernului dezmințeau însă asemenea știri:
„Zevzecele ziare opoziționiste, în stupiditatea lor, născocesc tot soiul de minciuni și răspîndesc printre oamenii de bună credință știri alarmante, afirmînd că străinul în vîrstă de șaizeci de ani, care a sosit ieri în țara noastră, n-a fost — după cum spun acești neghiobi — niciodată ministru, nici funcționar și n-are nici un fel de decorații. Asemenea știri le pot inventa, cu intenții rele, numai creierii tociți și seci ai colaboratorilor presei opoziționiste; dar ei nu-și vor atinge ținta, pentru că, slavă domnului, iată, a trecut o săptămînă de cînd acest cabinet a venit la putere și situația lui n-a fost zdruncinată, așa cum doresc acești prostănaci din opoziție.“
După apariția cîtorva asemenea articolașe în ziare, în jurul hotelului a început să se adune lume. Stăteau, priveau, căscau gura, unii veneau, alții plecau și așa, mereu, în jurul hotelului era adunată o gloată. Prin această mulțime mișunau vînzători de ziare și de broșuri, care urlau în gura mare:
— Un nou roman senzațional: Omul ciudat, volumul întîi!
— O carte extraordinară: Întîmplările unui bătrîn fără decorații!
Peste tot, în oraș, găseai asemenea broșuri.
Chiar și un cîrciumar și-a pus firma: „La omul ciudat“. Pe tabla firmei era desenat un om fără decorații. Lumea a început să se adune în fața acelei firme, însă poliția, în interesul moralei publice, a interzis o asemenea poză scandaloasă.
A doua zi a trebuit să mă mut la alt hotel. Am ieșit pe stradă înzorzonat, cu cîteva decorații pe piept, ca să nu fiu luat la ochi.
Ca străin, aveam posibilitatea să vizitez persoane de vază, miniștri și să cunosc secretele de stat.
Curînd am avut cinstea de a vizita pe toți miniștrii, în cabinetele lor.
—
Prima dată m-am prezentat la ministrul Afacerilor Străine. Chiar în clipa cînd am intrat în anticameră, unde așteptau o mulțime de oameni, ușierul le aducea ta cunoștință următoarele, strigînd cît îl ținea gura:
— Domnul ministru nu poate primi pe nimeni. S-a culcat pe divan, trebuie să se odihnească un pic!
Publicul se împrăștie, dar eu mă apropiai de ușier spunîndu-i în șoaptă:
— Dacă se poate, comunîcați-i domnului ministru că un străin dorește să intre la domnia sa.
Ușierul, cum auzi cuvîntul „străin“, se înclină cu respect și intră repede în cabinetul ministrului.
Deodată, ușa dublă, capitonată, se deschise și în prag apăru un om grăsuț, mic de statură. Mă salută cu un zîmbet tîmp și mă pofti înăuntru.
Ministrul mă conduse la un fotoliu și mă pofti să iau loc, iar el se așeză lingă mine, puse picior peste picior, se mîngîie mulțumit pe burtă și deschise discuția:
— Chiar mă bucur, domnule, că mă vizitați. Am auzit multe despre dumneavoastră… Eu, știți, voiam să mă culc, ca să mai dorm puțin… Ce să fac altceva?… N-am treabă, așa că nu știu ce să fac cu atîta timp liber!
— În ce relații vă găsiți cu țările vecine, dacă-mi este îngăduit să întreb, domnule ministru?
— Ei, cum să vă spun?… Bine, foarte bine, în toate privințele… Vă mărturisesc sincer, nici n-am avut prilejul să mă gîndesc pînă acum la asta, dar judecînd în general, foarte bine, foarte bine… nu ni s-a întîmplat nimic tău, în afară de faptul că spre nord ni s-a închis exportul porcilor, iar din sud, anuții din țara vecină atacă și jefuiesc satele noastre… Dar asta nu-i nimic… Astea-s fleacuri.
— Păcat numai de exportul de porci! Aud că aveți mulți porci în țară! zisei eu amabil.
— Slavă domnului, stat destui! Se vor consuma aici pe un preț mai mic. Dar, mă rog, ce s-ar fi întîmplat dacă mam fi avut porci?!… Tot trebuia să trăim într-un fel! îmi răspunse el cu indiferență.
Îmi spuse apoi că a studiat silvicultura, iar acum citește cu mult interes articole despre creșterea vitelor, deoarece se gîndește să-și facă rost de niște vaci și să crească viței; asta i-ar putea aduce venituri mari.
— În ce limbă citiți mai mult?
— Păi, ta limba noastră. Nu-mi place riici o limbă și nici n-am vrut să-nvăț alta. De altfel n-am avut nevoie să cunosc vreo limbă străină, în funcția aceasta nici nu-mi trebuie. Dacă va fi vreodată necesar, e așa simplu să aduc un specialist din străinătate.
— Aveți dreptate! aprobai eu spiritualele și originalele lui idei, neștiind ce altceva aș fi putut face.
— Cred că vă plac păstrăvii? mă întrebă el după o oarecare tăcere.
— N-am mîncat niciodată.
— Păcat, e un pește fin, o delicatesă. Am primit ieri cîțiva de la un prieten. Ce bunătăți!
După ce am mai discutat așa o vreme despre lucruri de mare interes, m-am scuzat față de domnul ministru că vizita mea l-a reținut poate de la importante treburi de stat. L-am salutat și am plecat.
El m-a condus curtenitor pînă la ușă.
[1] Numele unei țări imaginare, de la verbul stradati – a suferi (în limba sîrbă) (n.r.)
Stradia (2/12)
Ceva mai departe de mal, în stînga mea, văzui o piramidă mare, de marmură. Pe ea era săpată o inscripție cu litere de aur. Curios, mă apropiai de piramidă, crezînd că voi găsi însemnate numele vitejilor glorioși, despre care îmi povestise tata. Cînd colo, ce-mi fu dat să văd! Pe marmură erau săpate cuvintele:
„De aici se întinde spre nord țara unui popor glorios și fericit, popor căruia bunul dunnezeu i-a dăruit o mare și rar întîlnită fericire: în limba lui, conform celor mai perfecte reguli gramaticale, spre mîndria țării și a poporului litera „c“ așezată înaintea literei „i“ se transformă în „ț“.[1]
Citesc o dată, citesc de două ori și nu contenesc să mă mir. Ce înseamnă oare asta?! Dar ceea ce mă mira din cale afară era că acele cuvinte erau scrise în limba mea.
„Da, da, este graiul vorbit de tatăl meu, de străbunii lui, este graiul meu. Dar nu pot crede că asta este țara mea. Tata mi-a povestit despre o altă țară“. Eram însă uimit, că întîlnisem aceeași limbă. Dar m-am gîndit că s-ar putea să existe două popoare înrudite, care au aceeași limbă, deși nu știu unul de altul. Încetul cu încetul mirarea mi s-a risipit, ba m-am simțit chiar mîndru: limba mea maternă fiind asemănătoare are chiar și acea frumoasă particularitate.
Trecui de zidurile cetății și o apucai pe calea ce ducea spre oraș. După atîta amar de drum, voiam să mă odihnesc undeva, ca lumea, într-un hotel. Mă gîndeam ca apoi, odihnit, să caut ceva de lucru și cu banii ce-oi cîștiga să-mi pot vedea mai departe de drum, să-mi caut țara.
Dar n-am făcut decît vreo cîțiva pași, cînd, deodată, în jurul meu a început să se adune Iume din toate părțile, ca în jurul unei minunății. Bărbați și femei, bătrîni și tineri, se înghesuiau, strigau, își făceau loc cu coatele, se îmbulzeau să mă vadă cît mai bine. Se strînse atîta mulțime, încît strada era ticsita și circulația se opri.
Toți oamenii aceia se zgîiau la mine, iar eu mă holbam la ei și îi pizmuiam. Căci fiecare era împodobit cu diferite decorații și colane. Rar vedeam pe cineva cu numai una sau două decorații. Toți ceilalți erau așa de înzorzonați, încît nici haina nu li se mai vedea de atîtea și atîtea decorații și colane. Unii aveau chiar prea multe. Ăștia trăgeau după ei cîte un cărucior încărcat cu stele, panglici, fel și fel de decorații, pe care nu mai fusese chip să și le agațe pe haine.
Abia puteam să mă strecor prin mulțimea aceea de oameni glorioși care mă înconjurau îmbulzindu-se să ajungă cît mai aproape de mine. Unii începuseră să se certe pentru asta. Se auzeau proteste adresate celor ce stăteau prea mult timp în apropierea mea.
— Hei, v-ați uitat ,deștul, ajunge, mai lăsați-ne și pe noi să privim.
Cum se apropia unul mai mult de mine, intra grăbit în vorbă, de teamă să nu fie dat la o parte, să nu piardă prilejul.
Mă plictiseau cu aceleași și aceleași întrebări, rostite pe un ton de mirare:
— De unde ești?… Cum, n-ai nici o decorație?…
— N-am.
— Cîți ani ai?
— Șaizeci.
— Și n-ai încă nici măcar o medalie?
— Nici una.
Unii strigau în gura mare, zblerînd către mulțime, ca niște d-ăia care prezintă monștrii la bîlci:
— Auziți, oameni buni: are șaizeci de ani și nici o decorație!
Înghesuială, gălăgie, îmbulzeală. De pe toate, străzile venea lumea în goană, se îngrămădea, căuta să-și iacă loc lîngă mine! Pînă la urmă s-a iscat și o bătaie. Atunci interveni poliția să facă ordine.
Abia am apucat și eu, înainte de a începe bătaia, să întreb pe cîte cineva pentru ce fusese decorat.
Unul mi-a spus că l-a decorat ministrul pentru servicii deosebite și jertfe aduse patriei. A mînuit banii statului un an încheiat și, în casă, la control, s-au găsit numai două mii de dinari mai puțin decît trebuiau să fie. Spunea că putea să-i cheltuiască pe toți, însă noblețea și dragostea lui de țară nu l-au lăsat să facă o asemenea faptă.
Altul primise decorația pentru că timp de o lună de zile, cît a fost paznic la niște magazii ale statului, acestea n-au luat foc.
Un altul a observat primul că prețiosul cuvînt „carte“, lucru foarte interesant, se termină cu „e“ și începe cu „c”. Și a fost decorat.
O bucătăreasă fusese decorată pentru că după cinci ani de slujbă într-o casă boiereasca a furat numai cîteva obiecte de argint și de aur.
Unul a săvîrșit o delapidare. Însă nu a avut prostescul obicei să se sinucidă. El a strigat cutezător în fața judecății:
„Am făcut ceea ce am gîndit. Acestea sînt concepțiile mele despre lume. Voi, judecați-mă. Iată-mă!“ (A făcut un pas înainte și s-a lovit cu pumnul în piept). A căpătat, mi se pare, un înalt ordin pentru „curaj cetățenesc“. Și e și drept așa!
Un moșneag a fost decorat pentru că îmbătrînise și nu murise încă.
Altul a fost decorat pentru că s-a îmbogățit în mai puțin de o jumătate de an, vînzînd statului cereale putrezite și alte asemenea mărfuri.
Un moștenitor bogat fusese distins pentru că nu a risipit moștenirea și a avut bunătatea să dăruiască săracilor cinci dinari.
Dar cine le mai ține minte pe toate? Pe fiecare dintre ei, l-am întrebat doar de cîte o decorație. Nu era cu putință să-i întreb de toate.
Așadar, cînd s-a ajuns la bătaie, a intervenit poliția, împrăștiind mulțimea. În același timp un primar — sau ce era el — a ordonat să se aducă o trăsură închisă. Și m-au vîrît în trăsura aceea păzită de polițiști înarmați. Omul se așeză lîngă mine și mă duse nu știu unde. Din toate părțile, după trăsură mulțimea alerga ca nebună.
Trăsura s-a oprit în fața unei clădiri. Era lată, joasă și neîngrijită.
— Unde sîntem acum? l-am întrebat pe primarul care mă vîrîse în trăsură.
— Asta-i poliția noastră.
Cînd cobor din trăsură, ce văd! Doi oameni se băteau chiar în față poliției. Polițiștii stăteau în jurul lor și urmăreau cu înfrigurare bătaia.
Șeful poliției și ceilalți funcționari priveau încîntați.
— De ce se bat? întreb eu.
— Păi, o ordonanță prevede ca toate scandalurile să se facă aici, sub ochii poliției, căci altfel cum ar putea șeful și ceilalți funcționari să umble prin toate ungherele orașului. Aci ne este mult mai ușor să-i supraveghem. Se ceartă doi și dacă vor să se bată, vin aici. Pe cei ce fac scandal într-un loc nepermis, îi pedepsim.
Șeful, un om gras, cu mustăți încărunțite, cu obrazul bărbierit, cu trei cute de grăsime sub bărbia-i rotundă, cînd mă văzu, era gata-gata să leșine de mirare:
— De unde ești, omule, pentru dumnezeu?!… mă întrebă el ridicînd din mîini, după ce-și mai reveni. Și se apucă să mă cerceteze din toate părțile.
Cel care venise cu mine îi spuse ceva în șoaptă; îi raporta desigur, tot ceea ce se întîmplase. Șeful se supără și mă întrebă aspru:
— De unde ești? Hai, vorbește!
M-am apucat să povestesc, pe îndelete, cine sînt, de unde vin și unde merg, dar șeful poliției se enervă și strigă:
— Bine, bine, lasă prostiile astea. Acum să-mi spui mie ceea ce mă interesează: cum ai îndrăznit să umbli pe stradă, ziua, în amiaza mare, în halul ăsta?
Mă privii, mă uitai în jur, mă pipăii, să văd dacă n-am ceva neobișnuit. Nu observai nimic, nimic. Doar am trecut prin atîtea orașe și nimeni nu m-a luat la rost.
— De ce nu latri? se răsti el la mine amabil, așa cum procedează ele obicei poliția, conform ordonanței din țara aceea. Tremura de mînie.
— Am să te bag la închisoare. Ai provocat scandal într-un loc nepermis șl ai tulburat întreg orașul cu prostia ta.
— Nu înțeleg nimic, domnule. Cu ce am greșit? Ce rău am făcut? bîiguii eu îngrozit.
— Ai îmbătrînit, dar nu știi nici ceea ce știu și copii de pe stradă… Te mai întreb încă o dată: cum ai avut îndrăzneala să mergi în halul ăsta pe stradă și să provoci dezordine și încă în locuri interzise?
— Am toate actele în regulă…
— Ești nebun, ramolitule… Ai actele în regulă, dar unde îți sînt decorațiile?
— N-am.
— Minți, gloabă bătrînă!
— N-am, zău că n-am.
— Nici una?
— Nici una.
— Cîți ani ai?
— Șaizeci.
— Și cum, la șaizeci de ani nici o decorație? Păi, unde ai trăit? În lună, sau unde?
— N-am nici una. Zău că n-am! începui eu să mă jur.
Șeful înmărmuri de mirare, căscă gura, holbă ochii la mine și nu mai spuse nici un cuvînt.
După ce-i mai trecu mînia, dădu ordin să i se aducă urgent niște decorații.
Dintr-o cameră a poliției i se aduseră îndată o mulțime de decorații, stele, panglici, ordine și mai multe medalii.
Șeful dădu ordin să mi se pună pe piept două-trei stele, o panglică, îmi agățară de gît vreo trei-patru ordine, îmi prinseră vreo cîteva pe umeri, iar după aceea, îmi mai atîmară pe haine vreo douăzeci de medalii felurite.
— Așa, frate! exclamă șeful mulțumit că a inventat un mijloc pentru prevenirea scandalurilor. Așa, adăugă el fericit. Acum mai semeni și tu a om, că altfel mi-ai fi răscolit tot orașul, așa cum arătai ca o altă aia… Ai știut că astăzi e sărbătoare?
— N-am știut.
— Ciudat! spuse el cam ofensat. După cîteva clipe de tăcere mă informă:
— Acum cinci ani, în această zi, a fost fătat calul meu pe care și astăzi îl călăresc. Înainte de masă, am primit felicitări de la cetățenii de vază, iar spre seară, în jurul orei nouă, calul meu va fi purtat cu torțe prin oraș. După aceea se va da în onoarea lui un bal grandios la cel mai mare hotel, unde sînt invitați cei mai de seamă cetățeni ai orașului.
Era cît p-aci să leșin de uimire, dar m-am stăpînit. M-am apropiat de el spunîndu-i:
— Scuzați-mă că n-am aflat de această sărbătoare a dumneavoastră și-mi pare foarte rău că nu v-am felicitat încă; dar, iată, o fac acum.
Mi-a mulțumit din toată inima pentru sentimentele sincere pe care le nutresc față de calul lui credincios. Apoi dădu ordin să fiu tratat cu ceva.
Mi-au adus vin și prăjituri, apoi mi-am luat rămas bun de la șef și am plecat cu un polițist ca să mă conducă la hotel. Împodobit cu stele și decorații, cum eram, puteam să merg pe stradă, liniștit, fără să mai atrag atenția.
Polițistul m-a condus la hotelul „La draga și chinuita noastră patrie“. După ce hotelierul mi-a pus la dispoziție o cameră, m-am dus să mă odihnesc. Abia așteptam să rămîn singur. Voiam să reflectez la întîmplările prin care trecusem din ceasul cînd pusesem piciorul în această țară.
[1] Regulă fonetică, proprie limbii sîrbo-croate (n.r.)
Stradia (1/12)
Într-o carte veche am citit o povestire ciudată. Naiba știe cum de mi-a căzut în mînă cartea aceea din vremuri caraghioase, pe cînd erau o sumedenie de legi liberale, fără să existe însă libertate, și cînd se țineau discursuri și se scriau cărți despre economia agrară, însă nu se semăna nici un petic de pămînt; pe-atunci te loveai la tot pasul de precepte morale, dar morala lipsea, în podurile caselor zăceau grămezi de cărți despre logică, însă judecată nu prea găseai, peste tot se vorbea cu seriozitate despre cumpătare, despre prosperitatea țării, dar în același timp se făcea risipă în dreapta și în stînga, iar cămătarii și tîlharii puteau să-și cumpere pentru cîteva parale titluri de „Mare patriot“.
Nu mă pricep, nu știu cum să numesc acea carte. N-am idee din ce gen literar face parte. (Nu am vrut să-i întreb nici pe specialiști, căci, după un vechi obicei al sîrbilor, acest caz ar fi fost trimis spre rezolvare la Curtea de Casație. Între noi fie vorba, e frumos obiceiul acesta. Oameni numiți în diferite posturi sînt plătiți ca să gîndească. Toți ceilalți sînt eliberați de gîndire și cu asta basta.) Așa după cum am arătat, nu știu din ce categorie face parte cartea aceea ciudată, însă vă pot spune că se numește Elem și autorul ei începe așa:
„Cincizeci de ani din viață i-am petrecut călătorind prin lumea largă. Am văzut multe orașe și sate, am cutreierat prin felurite țări, am cunoscut o mulțime de oameni, însă dintre toate popoarele m-a uimit nespus de mult un neam mic, un popor ce trăia într-un ținut minunat. Despre acel popor fericit vreau să vă povestesc, deși știu bine că oricui îi vor cădea aceste însemnări în mînă nu mă va crede, nici acum, nici după moartea mea…“
Șiret moșneag! Cu un asemenea început m-a momit să citesc totul, pînă la capăt. Acum, după ce le-am citit, am să arăt și altora aceste însemnări. Să nu credeți că vreau să vă conving cu orice chip să le citiți. De la început vă sfătuiesc sincer: nu e bine să le citiți. Moșul, acest scriitor, sau ce o fi el, minte în tot ceea ce povestește. Insă, de necrezut: eu cred în minciuna lui ca în adevărul cel mai luminos.
Dar iată ce spune el mai departe.
—
Sînt o sută de ani de-atunci. Tatăl meu, grav rănit în război, fusese luat în robie și dus departe de patrie. Acolo a cunoscut o fată din țara lui; și ea căzută în robie. S-au căsătorit și din unirea lor am venit pe lume eu. Cînd abia împlinisem nouă ani, tata muri. Insă înainte de a-și da sfîrșitul, tata mi-a povestit ore în șir fapte minunate din țara lui dragă. Mi-a vorbit despre patriotismul înflăcărat al oamenilor de-acolo, despre războaiele crîncene purtate pentru libertate, mi-a vorbit despre virtute și onoare și am înțeles că în țara aceea, totul, chiar și viața, sînt jertfite pe altarul patriei. După ce mi-a povestit trecutul glorios al poporului nostru, tata a rostit grav, ca un testament, aceste cuvinte: „Fiule, nu mi-a fost dat să mor în patria mea iubită, soarta n-a vrut ca oasele mele să se odihnească în pămîntul sfînt, udat cu sîngele meu, pentru a fi liber. Soarta nefericită a vrut să închid ochii și să n-apuc să mă încălzesc Ia razele libertății, în scumpa mea țară. Nu-mi pare rău de sîngele pe care l-am vărsat. Razele libertății te vor lumina pe tine, fiul meu; vă vor lumina pe voi, copiii noștri! Du-te, fiule, și sărută acel pămînt sfînt, iubește-l. Să ții minte că poporului nostru îi sînt hărăzite fapte mărețe; du-te, fiule, și pentru mîndria tatălui tău folosește cum se cuvine libertatea și nu uita că acea țară a fost udată și de sîngele meu, de sîngele tatălui tău, așa cum pămîntul ei a fost udat veacuri de-a rîndul de sîngele nobil al vitejilor și glorioșilor tăi strămoși…“
După aceste cuvinte, tata m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Lacrimile lui fierbinți mi-au picurat pe frunte.
— Du-te, fiule, și dumnezeu…
Au fost ultimele lui cuvinte. Și bunul meu tată și-a dat sufletul.
N-a trecut o lună de ia moartea lui și cu traista pe umăr, cu un băț în mînă, am pornit în lume să-mi caut patria glorioasă.
Cincizeci de ani am călătorit prin străinătate, am cutreierat lumea largă, dar n-am găsit nicăieri pe pămînt ceva asemănător cu țara aceea vitează, despre care tata mi-a povestit de atîtea ori.
Dar tot căutînd meleagurile țării mele, am dat peste o țară cu niște oameni interesanți. Despre această țară vă voi povesti acum.
Era zi de vară. Razele soarelui ardeau amarnic, de-ți pătrundeau parcă pînă-n creier; din pricina arșiței simțeam că amețesc. Urechile îmi vijîiau, setea mă chinuia, ochii mi se împăienjeniseră și abia îi mai puteam ține deschiși. Eram leoarcă de sudoare, hainele îmi erau pline de praf, rupte. Cum mergeam așa amărît, sleit de puteri, iată, zăresc în fața mea, în depărtare, cam la o jumătate de oră de drum, un oraș așezat între două rîuri. Simții că prind puteri noi, citai de oboseală și grăbii pasul. Ajuns aproape ce oraș, privii ^cu nesaț cele două rîuri care curgeau domol, spălînd cu apa lor zidurile cetății.
Mi-am adus atunci aminte că tata îmi povestise ceva despre un oraș minunat, unde ai noștri luptaseră crîncen. Ca prin vis, îmi vorbise de locul unde e așezat și despre două ape ce curg pe lîngă el.
Inima începu să-mi bată cu putere. Eram copleșit de emoție. Mi-am scos șapca. Vîntul îmi răcorea fruntea asudată. Ridicai ochii la cer, căzui în genunchi și exclamai printre lacrimi:
„Dumnezeule mare! Luminează-mă, ascultă ruga sărmanului tău fiu care a rătăcit prin lumea largă, căutîndu-și patria, căutînd locul unde s-a născut tatăl său…“
Vîntul adia dinspre munții albaștri, care se vedeau în depărtare. Cerul parcă tăcea și mă asculta pe mine:
„Spune-mi tu, vîntule drag, ce vii dinspre munții aceia albaștri, spune-mi tu, munții aceia sînt ai patriei mele? Spuneți-mi, rîuri dragi, voi spălați sîngele vărsat de strămoșii mei sub zidurile falnice ale mărețului oraș?“ Era tăcere în jurul meu. Însă o presimțire dulce, un glas tainic, parcă îmi spunea:
„Aceasta este țara pe care o cauți de atîta amar de vreme!“
Deodată aud un zgomot. Lîngă apă, ceva mai departe de mine văd un pescar. Barca lui era pe mal, iar el își cîrpea năvodul. Cuprins de simțăminte atît de duioase, nu-l zărisem pînă atunci. M-am apropiat de el și i-am dat binețe.
El mă privi fără să scoată o vorbă, apoi își văzu mai departe de năvod.
— Ce țară e aceea de peste apă, care se vede acolo? am întrebat tremurînd de nerăbdare să aud răspunsul.
Pescarul dădu din umeri și din mîini, mă privi, apoi spuse printre dinți:
— Păi… este și ea o țară!
— Dar cum șe numește?
— Asta nu știu. Văd că acolo e o țară, dar n-am întrebat pe nimeni cum se numește…
— Dar tu de unde ești? întreb eu.
— Păi, casa mi-e colo, la o jumătate de ceas. Acolo m-am și născut.
„Ciudat! Atunci să știi că nu este țara strămoșilor mei“, gîndii eu, apoi îl întrebai pe pescar:
— Și cum, nu știi nimic despre țara aceea? Nu este ea vestită prin nimic, oare?
Pescarul se gîndi, lăsă năvodul din mînă, apoi, amintindu-și parcă de ceva, spuse:
— Se zice că în țara aia sînt mulți porci.
— Cum, și numai prin porci e cunoscută ea?! mă mirai eu.
— Mai sînt și mulți neghiobi pe-acolo, dar puțin îmi pasă mie de asta, rosti el nepăsător și se apucă din nou să meșterească la năvodul lui.
Răspunsul nu-mi era limpede și-l întrebai din nou:
— Ce fel de neghiobi?
— Fel și fel, răspunse acesta fără să se gîndească și căscă plictisit.
— Va să zică porci și neghiobi?! Despre altceva n-ai mai auzit?…
— În afară de porci, se spune că mai sînt mulți miniștri pe-acolo, care la pensie, care în cadrul disponibil, dar ăia nu sînt vînduți în străinătate, acolo trimit numai porci.
Mă gîndii că pescarul face glume cu mine și mă înfuriai:
— Ce tot pălăvrăgești, ou cumva crezi că-s nebun?!
— Plătește-mi și te-oi trece pe malul celălalt ca să vezi și tu cu ochii tăi ce-i pe-acolo. Eu ți-am spus ce-am auzit de la alții. N-am fost niciodată în țara vecină și nici nu știu dacă toate cîte se spun sînt adevărate.
„Va să zică, nu este țara glorioșilor mei strămoși! Țara mea e vestită prin vitejii ei, prin operele ei mărețe, trecutul său e luminos“, gîndii eu. Însă pescarul, prin răspunsurile lui ciudate, mă făcuse curios și m-am hotărît să cunosc și țara aceea, după ce văzusem și cunoscusem atîtea meleaguri. M-am înțeles cu pescarul și m-am așezat în barcă.
Omul vîsli pînă la malul celălalt, primi banii după învoială și după ce mă lăsă dincolo, se întoarse la țărm.
Радоје Домановић 