Tag Archive | șir

A száraz levél

Ich weiß nicht was soll es bedeuten,
Da ich so traurig bin;
Ein Märchen aus alten Zeiten,
Das kommt mir nicht aus dem Sinn.[1]
Heine

Ha úrrá lesz rajtam a keserűség, mindig Heine Dalok könyvét veszem kézbe. Amikor most fellapoztam, találtam benne egy száraz levelet, amit valamikor én tettem be a könyv lapjai közé. Ez a kis levél azonnal rád emlékeztetett, mert szorosan kapcsolódik a nevedhez. Ez a száraz babérlevél mintha hirtelen megtiltotta volna, hogy tovább olvassak, és én akaratlanul is átadtam magamat az emlékezésnek.

Reggel volt, a tél utolsó hónapjának félidejében jártunk. A hó sűrű pelyhekben hullott és úgy teleszórta a szememet, hogy semmit se láttam. Erős, hideg szél fújt, bolondozva játszadozott és felkapta a földről a havat ellenkezve azokkal a pihékkel, amelyek a felhőkből igyekeztek alá.

Ezen a reggelen elkísértelek, te már készen álltál az útra, a hosszú, a végtelenül hosszú útra, amelyről még senki nem tért vissza. A halottas kocsi mellett, amelyen ott volt a keskeny, krémszínűre festett koporsó, a többi kísérővel mentem én is, csüggedten és gondolataimba elmerülten, rád emlékezve…

…Emlékeztem egy téli estére, hamarosan a megismerkedésünk után, amikor egyedül álltunk apád házának verandáján. Felhőtlen, hideg téli éjszaka volt. A hóesés, alig egy órája megállt, de már vastagon állt. Alattunk fehérlett a hólepte föld. A kopasz fák ágait, mintha valaki bemeszelte volna, szomorúan hajladoztak a fehér takaró súlya alatt. A tetőket nem lehetett megkülönböztetni. A fehérségük egybeolvadt a föld fehérségével. Nem messze tőlünk kiemelkedett a meredek lejtő hószínű leple. A Hold és a csillagok tiszta fénye visszaverődött erről a havas tükörről és úgy tűnt, hogy az ég is fehér. Ebbe a fehér végtelenségben egy hang se hallatszott. Síri csend uralkodott, az éjszaka csendje.

Vágyakozva néztük ezt a határtalan, szikrázóan szóródó fényt, mintha sokáig, nagyon sokáig, csak sötétben éltünk volna. Cseverésztünk; valójában, csak én beszéltem, te meg mosolyogva hallgattál. Igaz, éppen, hogy megismerkedtünk, és előtted, nekem semmi titkom nem volt. A mosolyodban semmi vidámságot nem láttam. Érezhetően, bánatos volt. A mélabú engem is elért és elhallgattam. A te nagy fekete, egyébként vidám szemed valami melankóliát hordozott magában, valamit, ami a télre emlékeztetett. A fekete, középen elválasztott hajad bekeretezte bájos arcodat, amely, magam sem tudom miért, de hasonlított Bűnbánó Magdolna arcképére. Félénken néztem rád. Végül kézen fogtál, magadhoz húztál, a szívembe loptad be magad, és könnyes szemmel mondtad:

– Látja! A szívem és a lelkem, ugyanúgy, mint ez a hideg téli éj, magányossággal van tele. Csak ez a téli éj derült, az én lelkem azonban borús. Én még próbálok vigasztalódni, de a lelkem mélyére senki sem fog bepillantani.

Hirtelen a hátunk mögött kinyílt egy alacsony ajtó és rajta keresztül megjelent az apád.

– Gyertek be a házba, mondta, ilyen későn mit kerestek kint.

Mi csendben engedelmeskedtünk…

… A nyár utolsó hónapjának közepe volt. Először kellett elutaznom a szülőhelyemről. Eljöttem, hogy elbúcsúzzam tőled. A házadban ültünk és zöld szilvát eszegettünk, amit a saját kezeddel szedtél. Én azon siránkoztam, hogy el kell utaznom. Te elmosolyodtál, a mosolyod tele volt fájdalommal, majd hozzátetted:

– Oh! Maga szerencsés, mert valamennyire szabad lesz. Én meg? Én soha nem tudok kimozdulni a négy fal közül, melyek közé egész nap be vagyok zárva. A szüleim soha nem engedik meg, hogy szabadon elmenjek valahova. Az ő szigorú, fenyegetéssel teli szemük örökre elkísér. Tiltják, hogy barátkozzam, hogy a legjobb barátaimmal beszélgessek. Ha most látna apám, hogy magával beszélgetek, ha nem is küldene el innen, de úgy nézne rám, hogy kénytelen lennék innen elmenni… Oh! Legyen átkozott az apám! …

– Nem, a maga apukája nem bűnös, hanem egyedül maga a felelős ezért a helyzetéért – mondtam én bután, fölénnyel… – Maga zárkózik be a szobájába és sehova nem megy.

És beálltam tanácsadónak, mint valami ostoba apostol.

– Mi? – kiáltott fel a megrémült lány. – Tehát így, maga sem akar megérteni? Csalódtam magában!… magában!…

És könnypatak folyt le az arcodon, olyan melegen és szépen csordogáltak… Hosszú ideig sírtál és zokogtál, de ez rám semmilyen hatással nem volt. Én nem tudtam mi az, amit nem értek benned, de nem is akartam tudni. Én ördögi mosollyal kárörvendve a könnyes arcodon, és valamilyen önzésből, mert közöttünk volt valami kapocs, ami mindig lesz is, amit én végtelenül szerettem, boldoggá tett… ám én akkor határtalanul boldog voltam, s nem érintett meg mások szerencsétlensége.

Amikor elbúcsúztunk, tőled fehér szegfűt kaptam, amit később eldobtam, mert jobban szerettem azt a rózsát, amit az én szerelmem adott.

Ó, hogy mennyire szerettem!

… Vigasztalan őszi reggel volt. A sűrű ködben három lépésnél tovább semmit nem lehetett látni. A házad mellett elhaladva láttalak a szobádban, ahogy homlokodat az ablaküveghez szorítva figyeled a kinti ködös utcát. Amikor észrevettél, kinyitottad az ablakot. Közelebb mentem hozzád, hogy az egészségedről érdeklődjek, mert az utóbbi időben viszonylag sokat betegeskedtél és sokat köhögtél.

Nagyon megdöbbentett az, amit közelről láttam: az ujjaid vékonyak, mint a nádszál, az arcod beesett, szürke, mint a föld, az ajkad kék, a szemeid, amelyekben csodálatos tűz égett, már a múlté, kiégtek és fénytelenek!

Amikor közelebb mentem hozzád, elmosolyodtál és megkérdeztél:

– Ugye milyen jól nézek ki? Most, például, kevesebbet köhögök, az arcom hamvasabbnak tűnik, de valóban érzem, hogy a közérzetem jobb, az utóbbi időben nagyon sokat javult.

Én még egyszer megnéztem ezt a szomorú arcot, melynek vidámsága erőltetettnek tűnt, azt a fekete hajat, mely most is kétfele volt fésülve, mely lazán, a tarkóján volt megkötve, a hajfürtjei viszont rendetlenül omlottak a homlokára és az arcára, erőltetett mosollyal azt mondtam:

– Igen, igen, most jobban néz ki; vigyázzon magára és egy idő múlva meg fog gyógyulni.

Egy kisidőre mindketten elhallgattunk.

– Ugye emlékszik még arra a napra, amikor Belgrádba ment? – szakította meg a csendet.

– Emlékszem.

– És mindenre, ami aznap történt? – kérdezte bizonytalanul.

Te kétségtelenül a könnyeidre gondolsz. Miattuk nyilvánvalóan szégyenkeztél és szeretted volna, ha én elfeledem. De én azokat az őszinte könnyeket soha nem tudom elfelejteni, mert a legigazibb könny a fájdalomé, a lelked fájdalmáé.

– Mindenre! – feleltem röviden.

– Ugye most is arra gondol, hogy akkor igaza volt?

– Hát, nem gondolnám, hogy akkor igazam volt… de most Isten áldja, csukja be az ablakot, nehogy megfázzon, mert most a legkisebb meghűlés is bajt okozhat.

És gyorsan, tapintatlanul elmenekültem, elkapott a szégyenérzet, ha visszagondolok arra a kegyetlenségre, amit ellened elkövettem.

Ez volt az utolsó beszélgetésünk. Többé nem láttalak.

Ettől a naptól egy teljes fordulat állt be az életemben. Többek között a szerelmem is, akit az életemnél is jobban szerettem, elhagyott. Teljesen egyedül maradtam, magányosan, az utolsó barátomat is elveszítetve.

Az álmodozásból felriasztott egy hang, amely felajánlotta, hogy cseréljem le a lányt, aki a babérkoszorút viszi.

El tudnám én utasítani ezt az utolsó kegyet, mondhatnám az utolsó szívességet, amit érted tehetnék?

Amikor a koszorút vittem az a gondolat foglalkoztatott, hogy letépek és ellopok egy levelet emlékbe…

Ebben a pillanatban a temető bejáratához értünk, ahol le kellett engedni a gyönyörű testedet, amit ismertem és szerettem…

A boldogtalan és kesergő édesanyád vonaglott a fájdalomtól.

Az édesapád, akit a halálod órájában megátkoztál…

Sokáig bénultan álltam a sírodnál, némán, a könnyeim az arcomon zuhatagként omlottak, mint amelyek hosszan várakoznak egy magas lejtő tetején, és egyszer csak utat törnek maguknak, majd hanyatt-homlok elindulnak a mélybe.

Majdnem minden este meglátogattam a sírodat. Ahogy az ibolya első bimbói kinőttek a fűből, mindjárt siettem leszedni és a sírodra vittem.

Sokszor és hosszan álltam mozdulatlanul az örök otthonod mellett, éjszaka, amíg a temetői kiskaput a szél zörgette, amíg a sírokon a megrongálódott keresztek nyikorogtak, amíg alattam a víz zúgva törte szét hullámait a sziklán – álltam ott egyedül és vártam, hogy megjelensz. Nem tudom miért, de folyamatosan hittem abban, hogy te meg fogsz jelenni; vágytam, hogy megöleljelek egy hosszú, szenvedélyes, heves ölelésben teljesen a tiéd legyek, és soha ne térjek ide vissza, ahol senkim sincs, ahol mindenki elhagyott, de mindenki…

 

Kifejezetten a “Radoje Domanović” projekthez 2015-ben Neducza Szvetiszláv fordítása.

[1] Nem értem, a dal mit idéz föl,
s hogy oly bús mért vagyok:
egy régi, régi regétől
nem szabadulhatok.
Heinrich Heine, „Loreley”, Szabó Lőrinc fordítása

Marea moartă (1/5)

În clipa cînd m-am așezat să scriu aceasta povestire, mi s-a ivit în fața ochilor chipul răposatei mele mătuși, așa cum era, sărmana, pe cînd trăia. Purta o bluză galbenă de calmuc[1], care nu-i venea tocmai bine. Parcă ar fi fost croită pentru altcineva. Avea o fustă scurtă din aceeași țesătură, șorț albastru cu flori galbene; papuci brodați cu galben. Pe cap, purta o basma de un galben închis. Mătușa avea chipul posomorît, palid, brăzdat de crețuri. În ochi i se citea o grijă deznădăjduită, neîntreruptă. Buzele ei subțiri, vineții, erau parcă pregătite mereu pentru plîns, cu toate că n-am văzut-o plîngînd pe răposată. În schimb ofta mereu, se văieta și mormăia. Era urmărită de o presimțire rea, pe care o vedea la orice pas. Era puțin adusă de spate, avea pieptul îngust, slăbuț; ținea totdeauna palmele vîrîte în brîu. Umbla prin casă și prin curte, observind cele mai neînsemnate lucruri. Vedea în orice o primejdie. Chiar și-ntr-o piatră obișnuită din curte, presimțea un dușman.

„Vai!… O să se împiedice copilul, o să cadă cu capul de piatră și-o să-și spargă capul!“ bodogănea ea îngrijorată apoi lua piatra șo o scotea repede din curte.

Cînd ne așezam la masă, îmi spunea:

„Mănîncă încet, să nu-nghiți vreun os ca-ți taie mațele.“

Cînd cineva de-al casei pleca undeva călare, ea, cu palmele în brîu, îl petrecea văicărindu-se:

„Vaai! Bagă de seamă! Să nu sară cumva diavolul ăsta de cal. Să nu te trîntească!“

Dacă plecau cu căruța, ea și atunci prevestea sute de nenorociri, pe care le înșira bodogănind după obiceiul ei:

„Vaaai! o s-o ia calul într-o parte și-o să răstoarne căruța în vreo groapă!… Fii cu luare aminte, că altfel cine știe unde îți rămîn oasele!“ Cînd lua copilul un băț în mină, începea de îndată să mormăie: „O să cadă cu bățul și bățul e ascuțit, o să-și scoată ochii.“ Voia să plece unul de-ai casei la scăldat, mătușa, cu un ceas înainte, începea să șuiere prin unghere: „O fi vreo groapă în fundul rîului. Dacă aluneci? O să fie vai și amar! Da’ nu mai scapi. Aoleu!… Apa e mai primejdioasă ca focul. Te duci la fund și te îneci într-o clipită.“ De multe ori cînd eram copil, îmi amintesc, stăteam cuminte în fața casei. Deodată se ivea mătușa și începea se văicărească : „Vaaai!… Ia te uită la el unde stă! Dacă se desprinde o țiglă și-ți cade drept în cap, pe loc te omoară.“ Mă trimitea cîteodată la băcănia din sat. Prăvălia era chiar în fata casei noastre. Trebuia să cumpăr de cinci bani sare sau piper. Dar mai înainte să plec, îmi dădea în treacăt cîteva sfaturi înțelepte, cum să mă feresc: „Bagă de seamă la treptele alea și cînd mergi nu căsca gura, uită-te pe unde calci. Nu cumva să te împiedici și să cazi mort pe loc!… Bagă de seamă, turcul ăsta (așa i se spunea băcanului, care de altfel era un om foarte de treabă, numai că o dată ne-a prins porcul în curtea lui și l-a bătut cu o bîtă, pentru că îi stricase grădina) să nu cumva să-ți dea ceva să mănînci. Pune otravă și mori ca un pui de curcă.“ Și orice ar fi făcut omul sau chiar dacă nu făcea nimic, în toate, răposata și buna mea mătușă trebuia să vadă o primejdie. Dacă dormeai — vai! de beai apă — vaaai!… De stăteai jos liniștit — vaaai! de mergeai, același cuvînt prevestitor de rele — vaaai!

Într-o duminică, unchiul dădea să plece la biserică.

— Vaaai! făcu mătușa cu mîinile în brîu.

— Ge-i cu tine, femeie? o întrebă unchiul.

— Vaaai! răspunse ea.

— Doar biserica nu-i război, ce mă tot bocești și mă privești de parcă m-ai petrece la spînzurătoare și nu la lăcașul domnului!

Mătușa bombăni ceva după obiceiul ei și, tinînd palmele vîrîte în brîu, se uita la unchi-meu cu o privire plină de prevestiri rele, aproape deznădăjduită șl, în Ioc de răspuns, oftă adînc, cu amărăciune.

— Ce ai, femeie, ai înnebunit?

— Să nu iasă vreun haiduc din pădure și să bage cuțitul în tine! rosti mătușa-mea, adunîndu-și toate puterile să vorbească, dar neizbutind decît să șoptească. Totdeauna vorbea ea așa în bobote. Dumnezeu s-o ierte!

— Ce fel de haiduc ziua-n amiaza mare, cînd prin părțile noastre, de cînd mă știu, nu s-au pomenit haiduci nici noaptea?!

— Nu se întîmplă totdeauna la fel… Te prinde, te tîrăște în pădure și te jupoaie ca pe un țap… Vaaai!

Unchiul, săracul, mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, se închină cu mîna stîngă, apoi ieși supărat. Mătușa băgă mîinile în brîu, privi în urma iui cu groază și șopti după obiceiul ei:

— Or să-l înjunghie ca pe un miel!… Vaaai!

Da, așa era buna și înțeleaptă mea mătușă. Acum cînd scriu toate acestea, parcă o văd și parcă îi aud bodogăneala ei prevestitoare de rele.

Dacă ar trăi și azi, sărmana, ar vedea, cu o deznădejde neprefăcutâ, mii de primejdii în povestirea mea: în fiecare propozițiune, în fiecare cuvînt, în fiecare literă. Parcă o aud prevestindu-mi răul și bombănind încet cu vocea ei bine cunoscută:

„Vaaai!… O să vină jandarmul, să te aresteze îndată!…“

„Vaaai!… te arestează!“ ar fi spus răposata mea mătușă.

E frumos să-ți amintești de oamenii apropiați și dragi, care azi nu mai sînt în viață! Dar la urma urmei, cum mi-a spus cineva, ce legătură e între răposata mea mătușă și această povestire?

Sincer vorbind și eu mă întreb: la naiba, ce legătură poate fi între răposată și toată povestirea asta? Totuși, există una. Așa cum este între Parlament și Senat. Dar, dacă trebuie, hai fie. Cine oare s-ar putea întreba daca faptele au vreo legătură și un sens? Doar la noi, slava domnului, ca nicăieri în altă parte, este un bun obicei de a se face totul anapoda, așa cum nu trebuie, fără sens și logică. Atunci de ce să fiu eu mai cu moț în această țară, unde toate sînt lipsite de sens, și să-mi închipui că, povestirea mea poate avea vreun sens. Cînd avem o soartă așa de minunată, pentru ce să nu spunem : „hai, fie cum o fi, ce mai stai la gînduri, pornește“.

„Vaaai!“ vorba mătușii.

Daca omul s-ar gîndi mai bine (dacă, bine-înțeles, există oameni care se ocupă cu un astfel de sport primejdios), ar trebui s-o considere pe răposata mea mătușă o personalitate.

Vedeți ce trăsnaie mi-a trecut prin cap!

Insă fie ce-o fi, trebuie să mărturisesc ce-mi stă pe suflet că „mult iubita și năpăstuita noastră țară“ seamănă leit cu răposata mea mătușă.

Inainte de a merge la școală, pe cînd eram de-o șchioapă, m-a educat biata mătușă, ca orice femeie înțeleaptă, fără bătaie. Mai tîrziu m-am dus la școală. Incepînd din clasele primare și pînă în cele superioare, exista un program minunat. Și astăzi încă, eu tot cred că mătușă-mea trebuie să fi făcut parte, săraca, din consiliul de conducere al școlii, unde, sînt convins, a avut o mare influență. Căci școala a continuat să mă educe ca și mătușa, însă ceva mai temeinic, folosind și bătaia.

La școală, de ce să nu recunosc, mi-a fost mult mai greu decît lîngă mătușă-mea. Încă de la alfabet, au început să curgă povețele de bună purtare.

„Copilul cuminte pleacă de la școală de-a dreptul acasă. Merge liniștit, se uită bine pe unde calcă și nu privește nici în dreapta, nici în stînga. Cînd intră în casă, sărută mîna celor mari, își orînduiește cărțile și se așază cuminte la locul lui.“

„Cînd pleacă spre școală, copilul cuminte merge liniștit, se uită unde calcă și îndată ce intră în clasă își așază cărțile și stă cuminte la locul său. Mîinile și le pune pe bancă.“

Iată un băiețaș: e cuminte, liniștit, delicat. În mîna dreaptă ține cărțile, stînga e lipită de șold. Are chipul senin, privește înainte cu atenție. Figura lui a căpătat o expresie cam caraghioasă. Calcă cu băgare de seamă, măsurat, mai bine zis face pași exacți, la centimetru, și nu se uită nici în dreapta, nici în stînga, deși pe lingă el troc din toate părțile atîția oameni. Nici un obiect nu-i atrage atenția — și nici n-ar putea s-o facă. Tot așa merg și ceilalți copii; e plină strada de ei, dar ei nu se văd unul pe altul. Intră în școală aproape fără să se audă, se așază fiecare la locul lui, își pun mîinile pe bancă și stau atît de liniștiți și nemișcați de parcă stau în fața fotografului. Sînt foarte atenți la fiecare cuvînt al învățătorului. De la școală pleacă acasă tot așa de disciplinați. Așa am fi arătat noi dacă am fi fost copii foarte cuminți. Mătușii îi plăceau mult aceste reguli de purtare. Noi însă nu izbuteam să ne conducem chiar exact după ele. Fiecare dintre noi greșea — unii mai puțin, alții mai mult, și de aceea învățătorul, om cu socoteală, ne pedepsea — pe unii mai puțin, pe alții mai mult.

— Domnule, vă rog, el a alergat pe drum!

— Să stea în genunchi, hotăra învățătorul.

— Domnule, vă rog, băiatul acesta se uită pe geam!

— Să stea în genunchi!

— Domnule, vă rog, el a vorbit!

Poc o palmă.

— Domnule, vă rog, acesta a sărit prin clasă!

— Să rămînă la arest!

— Domnule, vă rog, acela a cîntat!

O altă palmă.

— Domnule, vă rog, să vedeți, el s-a jucat cu mingea!

— Să stea în picioare!

Bătrînul și bunul nostru învățător era atent și veghea cu ochiul neobosit ca nu cumva să facem ceva neprevăzut în program. Pe lingă palma lui care vorbea răsunător, folosea și lectura scrisă pentru tineret. Aici erau de toate: un fel de Floare culeasă de cutare și cutare, apoi Un buchet de flori, cules de cutare și cutare pentru iubiții copii. Numai titluri frumoase și conținut instructiv, sănătos:

„A fost odată un copil neastîmpărat, care s-a urcat într-un copac. Dar el a alunecat, a căzut din copac și și-a rupt piciorul. Și așa a rămas toată viața șchiop.“

„A fost odată un copil neascultător. El nu urma povețele bune. O dată a alergat pe stradă a transpirat tare, l-a prins un vînt rece, a răcit și a căzut la pat grav bolnav. Sărmana lui mamă a vegheat și a plînș nopți în șir la căpătîiul lui. După o boală îndelungată, copilul neascultător a murit, întristîndu-i asțfel pe bunii lui părinți. Copiii cuminți nu fac astfel de fapte.“

„Un alt copil neastîmpărat hoinărea tot timpul pe stradă. La el s-a repezit un animal sălbatic, fioros și l-a sfîșiat.“

După fiecare istorioară citită, învățătorul explica morala.

— Ce-am citit acum? întreba el.

— Noi am citit cum a fost odată un băiat neascultător, care se plimba tot timpul pe stradă și cum s-a repezit la el un animal sălbatic și l-a sfîșiat.

— Ce ne învață această povestire?

— Această povestire ne învață că nu trebuie să ne plimbăm pe stradă.

— Așa este.

— Dar cum este copilul care s-a plimbat?

— Este un băiat neastîmpărat și rău.

— Dar copiii buni ce fac?

— Copiii buni nu se plimbă, de aceea pe el îi iubesc părinții și învățătorul.

— Foarte bine.

„A mai fost odată un copil care stătea în odaie și privea pe geam. Un alt copil a tras cu prăștia într-un porumbel, dar nu l-a nimerit. Porumbelul a zburat vesel, dar piatra a lovit geamul și l-a spart. Copilul care stătea și privea pe geam a fost lovit în ochi și-a rămas chior pe viață.“

— Cum este copilul care stătea în cameră la geam?

— E un copil neascultător și rău.

— Ce ne învață povestirea?

— Povestirea ne învață că nu trebuie să stăm la geam, pentru că așa fac numai copiii răi și neascultători.

— Dar ce fac copiii buni?

— Copiii buni nu stau în odăi unde sînt ferestre!

Fiecare istorioară era frumos explicată și din ea se desprindea morala folositoare pentru copiii buni și ascultători.

Copiii buni nu merg, nu aleargă, nu vorbesc, se urcă în copaci, nu mănîncă fructe, nu beau apă rece, nu se duc în pădure, nu se scaldă și — cîte și mai cîte. În sfîrșit, eram copleșiți de asemenea morală înțeleaptă și folositoare. Cîteodată ne luam la întrecere, să vedem care va sta mai mult timp nemișcat. Toți eram, mai mult sau mai puțin, copii buni, cuminți și ascultam povețele celor mari.

(pagina următoare)

 

[1] Țesătură de lină, păroasă (n. r.).