Marea moartă (4/5)
A doua zi prim-pretorul a expediat urgent guvernului o notă cifrată. Era un raport despre adunarea politică din ziua precedentă. Raportul suna astfel:
„În districtul meu am descoperit un puternic curent politic potrivnic guvernului. Din oră în oră mișcarea ia proporții tot mai mari. Mă tem să nu fie pusă în primejdie dinastia. Am luat toate măsurile posibile și am folosit toate mijloacele de care dispun pentru a preîntîmpina această primejdie. Dar, cum această mișcare opoziționistă, de-a dreptul revoluționară, a apărut ca un torent, toate încercările mele au fost zadarnice. Revoluționarii s-au adunat ieri după-amiază în mare număr. Din discursurile lor dușmănoase am constatat că au principii anarhice și că pregătesc în secret o răscoală și o lovitură de stat. După eforturi uriașe, abia am reușit să împrăștii adunarea. Se puteau ivi mari primejdii deoarece unul dintre anarhiști a anunțat că vor doborî monarhia și vor introduce sistemul republican de guvernămînt.
În anexă, trimit cu respect domnului ministru, un tabel ce cuprinde numele indivizilor mai periculoși. (Primul pe listă era trecut acel cetățean original ce bea numai melanj adică „Zucker-wasser“, apoi cei trei adepți ai cafelei). Vâ rog să-mi indicați măsurile pe care să le aplic în aceste împrejurări, atît de cruciale pentru soarta patriei noastre.“
În urma unor atît de uriașe servicii aduse țării și conducerii, prim-pretorul a fost decorat și avansat în grad. Toți opoziționiștii au venit și l-au felicitat și cu asta s-a încheiat toată tărășenia.
Într-o zi l-am întrebat pe un opoziționist:
— La voi nu există oameni care se ocupă de politică?
— Au fost și d-ăștia…
— Și?
— Nimic… Prostii!
— De ce prostii?
— Ia mai lasă-mă-n pace, te rog! Cine să se ocupe cu treburi de astea?! A încercat o dată unul!
— Și ce-a făcut?
— Om prost! Ce putea să facă? Știm cu toții și cine este și de unde e, al cui e și ce mănîncă în casă. Tat’su a fost meseriaș, om de nimic, iar el a plecat în străinătate la studii și a hoinărit pe-acolo. Apoi s-a întors aici și a început să-mi pălăvrăgească: că trebuie așa, că trebuie pe dincolo și cîte și mai cîte. Ba despre regim, ba despre legi, ba despre constituție, ba despre drepturile cetățenești, despre libertatea întrunirilor, despre alegeri… fel de fel de aiureli din astea.
— Și dumneata ce i-ai răspuns?
— Nimic! Ce să-i răspund? Mă uitam la el și rîdeam. ÎI cunoșteam bine. N-avea pur și simplu ce să mănînce și pe lîngă asta îl cunosc și pe tat’su, îi cunosc și familia. Cum adică, unul ca ăsta să-mi spună mie ce-i aia constituție și libertate?!
— Poate știa el ceva?! zisei eu.
— Vezi-ți de treabă, îl cunosc eu bine,
— Și ce-a mai făcut?
— Ce să facă!?… Citește niște cărți, umblă din loc în loc, face agitație, adună vreo cîțiva și ține cu ei niște întruniri. A fost arestat, pedepsit și exilat. I-am spus eu o dată : „Ce te ții, mă, de fleacuri și nu-ți cauți de treabă? Nu vezi că ești prost?!“
— Dar alții ce-i spun?
— Se prăpădesc oamenii de rîs. Să vezi ce rîs a fost cînd a ieșit din închisoare și a trecut pe stradă: „Ai găsit, mă, con¬stituția? l-a întrebat unul și toată strada a început să rîdă. Mamâ-mamă, cîte glume s-au făcut pe socoteala lui, de-au rămas de pomină. Cîteodată îți venea să mori de rîs. Și azi i-a rămas porecla, Toma Constituție! Opoziționistul nu s-a mai putut abține și s-a pornit să rîdă în hohote, cu lacrimi.
— Și ce s-a întîmplat cu el?
— E un prăpădit, săracul… N-are o lăscaie și statul nu-i dă serviciu… Tîmpitul. Ce bine s-au învîrtit colegii lui de școală, și el, vai de viața lui. Și-a făcut-o singur. Altfel prietenii îl laudă c-a fost cel mai pregătit și cel mai inteligent dintre toți. Dar de, cam visător. Nu-i nimic mai rău pe lume decît atunci cînd are omul sticleți la cap. Tocmai el s-a găsit să facă dreptate! Toată lumea-i mulțumită, numai el vrea altceva.
— Ce face acum?
— Acum i-a mai venit mintea la cap. Cam tîrziu! Noi l-am vindecat de sticleți, că autoritățile n-ar fi izbutit să facă nimic din el, așa de încăpățînat era. Am început să ne batem joc de ei și diavolii ăia mici l-au poreclit „Constituție“. Azi așa, mîine așa, oamenii rîdeau de el oriunde îl întîlneau. S-a împotrivit el cît s-a împotrivit dar pînă la urmă n-a avut încotro… Îmi pare rău de el, sărmanul! N-a fost om rău!… Acum e așezat, serios, nu se mai ține de prostii. E retras, închis, rar cînd mai stă de vorbă cu cineva. E sărac lipit pămîntului, dar mulți îl ajută. Ni-e milă de el, ce să-i facem? El singur e vinovat!
— Și astăzi cum se poartă oamenii cu el?
— Frumos!… Nu-l mai ia nimeni în rîs. II stimăm, dar îl și compătimim, sărmanul!
—
Mi-a plăcut țărișoara aceea, așa că am rămas acolo mai multă vreme. Am făcut și multe cunoștințe. Minunați oameni. Pașnici, liniștiți, blînzi ca niște porumbei. Mîncau, beau, dormeau și mai lucrau din cînd în cînd cîte ceva. Fericiți oameni. Nimic nu le tulbura liniștea adîncă, nimic nu le strica armonia, nici o adiere de vînt nu se abatea peste suprafața liniștită, nemișcată, a bălții lor stătute, mucegăite, căci după părerea mea, cu o baltă stătută poate fi asemănată țărișoara despre care e vorba.
Eu le-am adus din Serbia cîteva idei și o brumă din idealurile zdrențuite moștenite de la străbuni; dar era prea puțin și s-au risipit în această țărișoară, iar eu ca hipnotizat, m-am cufundat într-o dulce motăială care îmi tihnea. Atunci mi-am dat seama că șî noi, sîrbii, avem predispoziție de a deveni într-o bună zî un popor tot atît de fericit.
Așa a trecut în țărișoara aceea, pe nesimțite, multă vreme, în liniște. Dar într-o zi, minunata armonie a fost tulburată.
Un tînăr a publicat o culegere de versuri.
Poeziile erau frumoase, străbătute de simțăminte sincere, de gînduri profunde.
Publicul a întîmpinat cartea cu dezaprobare. Nimeni n-a citit-o și nici nu dorea s-o citească; oricui îi cădea în mînă cartea, făcea o mutra acră, o răsfoia, pipăia vreo cîteva fol de parca ar fi vrut să via da calitatea hîrtiei, apoi o arunca cît colo ca pe cel mal respingător lucru din lume. Intorcea capul cu dispreț și spunea:
— Poezii?!… Fleacuri!
— Cine știe?… Poate că-s lucruri frumoase?! a îndrăznit cineva să spună.
Primul s-a închinat așezîndu-se mai bine pe scaun, l-a privit pe celălalt cu compătimire, zicînd:
— Tu ești mai nebun decît ăsta care scrie fleacurile astea! A împins cu vîrful degetelor cartea cît mai departe, strîmbîndu-se de parc-ar fi atins ceva murdar. — Ai citit-o de vorbești așa?! .
— N-am citit-o.
— Atunci?!
— Nu susțin neapărat că-i bună, dar te întreb, poate o fi ceva interesant în ea!… Dar tu ai citit-o?
— Eu? Era supărat și oarecum ofensat de o asemenea întrebare.
— Tu!
— Eu? a întrebat el din nou și mai supărat.
— Tu, se-nțelege, pe tine te întreb.
Primul s-a închinat din nou și a ridicat nedumerit din umeri de parcă ar fi spus: „Doamne ferește! Ce întreabă și ăsta!“ Tăcea și privea mirat la prietenul lui.
— De ce te închini? Te întreb: ai citit această carte de versuri sau nu? Pentru ce te miri?
Primul s-a închinat iarăși și a spus tare:
— Acum te întreb eu: ești sau nu nebun?
— Ce înseamnă asta? Nu te înțeleg…
— Nici eu pe tine.
— Ce-i de neînțeles aici?… Te-am întrebat dacă ai citit cartea.
— Iar eu te întreb: ești întreg la minte? și luă din nou cartea și o trînti furios pe masă strigînd: Cum să citesc prostiile astea? Doar de-aș înnebuni, dar cu mintea limpede n-aș citi-o… Apoi cu voce scăzută a întrebat încet: — ÎI cunoști pe ăsta de a scris poeziile?
— Nu-l cunosc.
— Eh!… D-aia vorbești așa! făcu el strîmbîndu-se.
— Dar tu îl cunoști?
— Da, da, îl cunosc… Răspunsul lui era disprețuitor, parcă voia să spună: „Mai bine să nu fi făcut prostia asta“, deși pînă ieri, pînă la apariția poeziilor de care vorbim, fusese bun prieten cu tînărul scriitor și niciodată nu-I vorbise de rău.
Desigur și alții erau de aceeași părere, dar se-nțelege, fără să fi citit volumul de versuri.
— Ce rușine!… Poezii?… Parcă nu l-aș cu-noaște cîte parale face? zicea unul.
— Cum de nu-i e rușine?! se întreba altul.
— Omului îi ia cîteodată dumnezeu mintea. Măi, ce mai poezii!… Eu mîine aș scrie altele mult mai bune, dar nu vreau să mă compromit, cum fac alții.
Oamenii și-au schimbat pînă și atitudinea față de poet.
Cînd trecea scriitorul pe stradă, mulți își dădeau ghionți.
— Bună ziua! saluta scriitorul.
— Bună ziua, poetule! răspundea unul privindu-l pe sub sprîncene, dușmănos.
— Noroc, noroc! adăuga un altul în zeflemea.
— Salutare! spunea un al treilea făcînd o mutră plictisită, acră.
Din nefericire, însă, lucrurile nu s-au sfîrșit prin simple discuții.
Opinia publică a luat atitudine față de tînărul poet. Chiar și acei care înainte aveau o părere bună despre el începură să-l desconsidere, iar cusururile cele mai mici deveniră în ochii lor, vicii îngrozitoare. Au spus despre poet că este ticălos, bețiv, cartofor, că e lipsit de caracter, că-i spion și, pe deasupra, și cam smintit.
— Nu știam că-i atît de nebun! spuneau unii.
— Eu, îți mărturisesc sincer, am observat încă mai demult că nu-i lucru curat cu el.
— Și eu, dar parcă nu era chiar așa smintit.
— Acum însă e rău de tot.
Și așa au început cu toții să-i facă șicane. Fiecare, oricînd se ivea prilejul, socotea o datorie a lui să-i pună bețe-n roate. Fiecare se revolta cînd îl vedea și fiecare gîndea la fel: „Ce-mi faci aici pe grozavul!… Poezii, ei…? Așteaptă și-ai să vezi, avem noi ac de cojocul tău.“
Dar cea mai mare nenorocire era că dedicase versurile logodnicei sale. Sărmana fată a plîns și a suferit mult. Opinia publică n-a trecut-o nici pe ea cu vederea.
Tatăl fetei își ieșise din minți de amărăciune. Sumele fetei lui amestecat într-o afacere atît de stupidă! De aceea se așeză la masă și-i scrise tînărului poet următoarea scrisoare:
„Domnule,
Aceste fleacuri, porcării și tîmpenii ale dumneavoastră, pe socoteala cărora lumea face haz pe stradă, le puteți dedica tatălui dumneavoastră, căruia i se potriveau bine, deoarece este cunoscut ca om de nimic, așa cum sînteți și dumneavoastră. Să nu amestecați, în tîmpeniile dumneavoastră numele fetei mele. Pînă azi casa mea n-a fost arătată cu degetul și nu vreau ca numele fetei mele să fie vînturat de toate gurile și să fie pomenit în cartea dumneavoastră stupidă. Începînd de azi, să nu îndrăzniți să mai pășiți pragul casei mele. Ați pierdut încrederea mea. În consecință, cer ca în termen de cinci zile să-mi dați satisfacție, în caz contrariu vă voi cotonogi ca pe un cotoi, în stradă sau oriunde vă voi întîlni“.
Din acea dedicație a ieșit un scandal enorm. Cum tînărul poet era funcționar, superiorul lui a scris domnului ministru următorul raport:
(Am uitat numele și prenumele poetului, dar propun să-i zicem N.N.). „N.N. funcționar al acestei instituții, de altfel om de treabă și conștiincios, s-a compromis în ultimul timp atît de mult cu nu știu ce culegere de poezii, încît, pentru prestigiul serviciului, nu mai poate fi menținut în post, în instituția noastră, deoarece se ocupă cu lucruri neserioase, ce nu fac cinste nici măcar unui precupeț, darămite unui funcționar de stat. Rog pe domnul ministru să înlăture din serviciu sau cel puțin din instituția noastră pe acest funcționar compromis, pînă cînd lucrurile se vor limpezi.“
Și ministrul l-a mutat.
Din nefericire însă, țara fiind mică, clevetirile s-au răspîndit repede, așa că acolo unde a fost mutat i-a mers și mai rău. Dar cum se putea proceda altfel cu acest zănatic ce scrisese poezii, decît să fie dat afară din slujbă, lucru pe care ministrul l-a și făcut, în interesul moralei și opiniei publice.
Opinia publică a căpătat astfel satisfacție și de atunci n-a mai apărut nici o poezie a tînărului poet. El a dispărut nu știu unde și nimeni n-a mai aflat nimic despre el.
— Păcat, om tînăr! spuneau unii.
— Și nu era om rău.
— Nu era, dar dacă l-a pus dracul să facă lucruri care nu se fac.
— Îmi pare rău de el, păcătosul!
— Ce poți face? Cine-i de vină?
Și curînd armonia se restabili din nou în mijlocul acelei societăți. Micul talaz ce se ridicase pe suprafața liniștită, nemișcată, a apei stătute, dispăruse și, astfel societatea amintită și-a continuat în tihnă dulcea picoteală.
Marea moartă (1/5)
În clipa cînd m-am așezat să scriu aceasta povestire, mi s-a ivit în fața ochilor chipul răposatei mele mătuși, așa cum era, sărmana, pe cînd trăia. Purta o bluză galbenă de calmuc[1], care nu-i venea tocmai bine. Parcă ar fi fost croită pentru altcineva. Avea o fustă scurtă din aceeași țesătură, șorț albastru cu flori galbene; papuci brodați cu galben. Pe cap, purta o basma de un galben închis. Mătușa avea chipul posomorît, palid, brăzdat de crețuri. În ochi i se citea o grijă deznădăjduită, neîntreruptă. Buzele ei subțiri, vineții, erau parcă pregătite mereu pentru plîns, cu toate că n-am văzut-o plîngînd pe răposată. În schimb ofta mereu, se văieta și mormăia. Era urmărită de o presimțire rea, pe care o vedea la orice pas. Era puțin adusă de spate, avea pieptul îngust, slăbuț; ținea totdeauna palmele vîrîte în brîu. Umbla prin casă și prin curte, observind cele mai neînsemnate lucruri. Vedea în orice o primejdie. Chiar și-ntr-o piatră obișnuită din curte, presimțea un dușman.
„Vai!… O să se împiedice copilul, o să cadă cu capul de piatră și-o să-și spargă capul!“ bodogănea ea îngrijorată apoi lua piatra șo o scotea repede din curte.
Cînd ne așezam la masă, îmi spunea:
„Mănîncă încet, să nu-nghiți vreun os ca-ți taie mațele.“
Cînd cineva de-al casei pleca undeva călare, ea, cu palmele în brîu, îl petrecea văicărindu-se:
„Vaai! Bagă de seamă! Să nu sară cumva diavolul ăsta de cal. Să nu te trîntească!“
Dacă plecau cu căruța, ea și atunci prevestea sute de nenorociri, pe care le înșira bodogănind după obiceiul ei:
„Vaaai! o s-o ia calul într-o parte și-o să răstoarne căruța în vreo groapă!… Fii cu luare aminte, că altfel cine știe unde îți rămîn oasele!“ Cînd lua copilul un băț în mină, începea de îndată să mormăie: „O să cadă cu bățul și bățul e ascuțit, o să-și scoată ochii.“ Voia să plece unul de-ai casei la scăldat, mătușa, cu un ceas înainte, începea să șuiere prin unghere: „O fi vreo groapă în fundul rîului. Dacă aluneci? O să fie vai și amar! Da’ nu mai scapi. Aoleu!… Apa e mai primejdioasă ca focul. Te duci la fund și te îneci într-o clipită.“ De multe ori cînd eram copil, îmi amintesc, stăteam cuminte în fața casei. Deodată se ivea mătușa și începea se văicărească : „Vaaai!… Ia te uită la el unde stă! Dacă se desprinde o țiglă și-ți cade drept în cap, pe loc te omoară.“ Mă trimitea cîteodată la băcănia din sat. Prăvălia era chiar în fata casei noastre. Trebuia să cumpăr de cinci bani sare sau piper. Dar mai înainte să plec, îmi dădea în treacăt cîteva sfaturi înțelepte, cum să mă feresc: „Bagă de seamă la treptele alea și cînd mergi nu căsca gura, uită-te pe unde calci. Nu cumva să te împiedici și să cazi mort pe loc!… Bagă de seamă, turcul ăsta (așa i se spunea băcanului, care de altfel era un om foarte de treabă, numai că o dată ne-a prins porcul în curtea lui și l-a bătut cu o bîtă, pentru că îi stricase grădina) să nu cumva să-ți dea ceva să mănînci. Pune otravă și mori ca un pui de curcă.“ Și orice ar fi făcut omul sau chiar dacă nu făcea nimic, în toate, răposata și buna mea mătușă trebuia să vadă o primejdie. Dacă dormeai — vai! de beai apă — vaaai!… De stăteai jos liniștit — vaaai! de mergeai, același cuvînt prevestitor de rele — vaaai!
Într-o duminică, unchiul dădea să plece la biserică.
— Vaaai! făcu mătușa cu mîinile în brîu.
— Ge-i cu tine, femeie? o întrebă unchiul.
— Vaaai! răspunse ea.
— Doar biserica nu-i război, ce mă tot bocești și mă privești de parcă m-ai petrece la spînzurătoare și nu la lăcașul domnului!
Mătușa bombăni ceva după obiceiul ei și, tinînd palmele vîrîte în brîu, se uita la unchi-meu cu o privire plină de prevestiri rele, aproape deznădăjduită șl, în Ioc de răspuns, oftă adînc, cu amărăciune.
— Ce ai, femeie, ai înnebunit?
— Să nu iasă vreun haiduc din pădure și să bage cuțitul în tine! rosti mătușa-mea, adunîndu-și toate puterile să vorbească, dar neizbutind decît să șoptească. Totdeauna vorbea ea așa în bobote. Dumnezeu s-o ierte!
— Ce fel de haiduc ziua-n amiaza mare, cînd prin părțile noastre, de cînd mă știu, nu s-au pomenit haiduci nici noaptea?!
— Nu se întîmplă totdeauna la fel… Te prinde, te tîrăște în pădure și te jupoaie ca pe un țap… Vaaai!
Unchiul, săracul, mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, se închină cu mîna stîngă, apoi ieși supărat. Mătușa băgă mîinile în brîu, privi în urma iui cu groază și șopti după obiceiul ei:
— Or să-l înjunghie ca pe un miel!… Vaaai!
Da, așa era buna și înțeleaptă mea mătușă. Acum cînd scriu toate acestea, parcă o văd și parcă îi aud bodogăneala ei prevestitoare de rele.
Dacă ar trăi și azi, sărmana, ar vedea, cu o deznădejde neprefăcutâ, mii de primejdii în povestirea mea: în fiecare propozițiune, în fiecare cuvînt, în fiecare literă. Parcă o aud prevestindu-mi răul și bombănind încet cu vocea ei bine cunoscută:
„Vaaai!… O să vină jandarmul, să te aresteze îndată!…“
„Vaaai!… te arestează!“ ar fi spus răposata mea mătușă.
E frumos să-ți amintești de oamenii apropiați și dragi, care azi nu mai sînt în viață! Dar la urma urmei, cum mi-a spus cineva, ce legătură e între răposata mea mătușă și această povestire?
Sincer vorbind și eu mă întreb: la naiba, ce legătură poate fi între răposată și toată povestirea asta? Totuși, există una. Așa cum este între Parlament și Senat. Dar, dacă trebuie, hai fie. Cine oare s-ar putea întreba daca faptele au vreo legătură și un sens? Doar la noi, slava domnului, ca nicăieri în altă parte, este un bun obicei de a se face totul anapoda, așa cum nu trebuie, fără sens și logică. Atunci de ce să fiu eu mai cu moț în această țară, unde toate sînt lipsite de sens, și să-mi închipui că, povestirea mea poate avea vreun sens. Cînd avem o soartă așa de minunată, pentru ce să nu spunem : „hai, fie cum o fi, ce mai stai la gînduri, pornește“.
„Vaaai!“ vorba mătușii.
—
Daca omul s-ar gîndi mai bine (dacă, bine-înțeles, există oameni care se ocupă cu un astfel de sport primejdios), ar trebui s-o considere pe răposata mea mătușă o personalitate.
Vedeți ce trăsnaie mi-a trecut prin cap!
Insă fie ce-o fi, trebuie să mărturisesc ce-mi stă pe suflet că „mult iubita și năpăstuita noastră țară“ seamănă leit cu răposata mea mătușă.
Inainte de a merge la școală, pe cînd eram de-o șchioapă, m-a educat biata mătușă, ca orice femeie înțeleaptă, fără bătaie. Mai tîrziu m-am dus la școală. Incepînd din clasele primare și pînă în cele superioare, exista un program minunat. Și astăzi încă, eu tot cred că mătușă-mea trebuie să fi făcut parte, săraca, din consiliul de conducere al școlii, unde, sînt convins, a avut o mare influență. Căci școala a continuat să mă educe ca și mătușa, însă ceva mai temeinic, folosind și bătaia.
La școală, de ce să nu recunosc, mi-a fost mult mai greu decît lîngă mătușă-mea. Încă de la alfabet, au început să curgă povețele de bună purtare.
„Copilul cuminte pleacă de la școală de-a dreptul acasă. Merge liniștit, se uită bine pe unde calcă și nu privește nici în dreapta, nici în stînga. Cînd intră în casă, sărută mîna celor mari, își orînduiește cărțile și se așază cuminte la locul lui.“
„Cînd pleacă spre școală, copilul cuminte merge liniștit, se uită unde calcă și îndată ce intră în clasă își așază cărțile și stă cuminte la locul său. Mîinile și le pune pe bancă.“
Iată un băiețaș: e cuminte, liniștit, delicat. În mîna dreaptă ține cărțile, stînga e lipită de șold. Are chipul senin, privește înainte cu atenție. Figura lui a căpătat o expresie cam caraghioasă. Calcă cu băgare de seamă, măsurat, mai bine zis face pași exacți, la centimetru, și nu se uită nici în dreapta, nici în stînga, deși pe lingă el troc din toate părțile atîția oameni. Nici un obiect nu-i atrage atenția — și nici n-ar putea s-o facă. Tot așa merg și ceilalți copii; e plină strada de ei, dar ei nu se văd unul pe altul. Intră în școală aproape fără să se audă, se așază fiecare la locul lui, își pun mîinile pe bancă și stau atît de liniștiți și nemișcați de parcă stau în fața fotografului. Sînt foarte atenți la fiecare cuvînt al învățătorului. De la școală pleacă acasă tot așa de disciplinați. Așa am fi arătat noi dacă am fi fost copii foarte cuminți. Mătușii îi plăceau mult aceste reguli de purtare. Noi însă nu izbuteam să ne conducem chiar exact după ele. Fiecare dintre noi greșea — unii mai puțin, alții mai mult, și de aceea învățătorul, om cu socoteală, ne pedepsea — pe unii mai puțin, pe alții mai mult.
— Domnule, vă rog, el a alergat pe drum!
— Să stea în genunchi, hotăra învățătorul.
— Domnule, vă rog, băiatul acesta se uită pe geam!
— Să stea în genunchi!
— Domnule, vă rog, el a vorbit!
Poc o palmă.
— Domnule, vă rog, acesta a sărit prin clasă!
— Să rămînă la arest!
— Domnule, vă rog, acela a cîntat!
O altă palmă.
— Domnule, vă rog, să vedeți, el s-a jucat cu mingea!
— Să stea în picioare!
Bătrînul și bunul nostru învățător era atent și veghea cu ochiul neobosit ca nu cumva să facem ceva neprevăzut în program. Pe lingă palma lui care vorbea răsunător, folosea și lectura scrisă pentru tineret. Aici erau de toate: un fel de Floare culeasă de cutare și cutare, apoi Un buchet de flori, cules de cutare și cutare pentru iubiții copii. Numai titluri frumoase și conținut instructiv, sănătos:
„A fost odată un copil neastîmpărat, care s-a urcat într-un copac. Dar el a alunecat, a căzut din copac și și-a rupt piciorul. Și așa a rămas toată viața șchiop.“
„A fost odată un copil neascultător. El nu urma povețele bune. O dată a alergat pe stradă a transpirat tare, l-a prins un vînt rece, a răcit și a căzut la pat grav bolnav. Sărmana lui mamă a vegheat și a plînș nopți în șir la căpătîiul lui. După o boală îndelungată, copilul neascultător a murit, întristîndu-i asțfel pe bunii lui părinți. Copiii cuminți nu fac astfel de fapte.“
„Un alt copil neastîmpărat hoinărea tot timpul pe stradă. La el s-a repezit un animal sălbatic, fioros și l-a sfîșiat.“
După fiecare istorioară citită, învățătorul explica morala.
— Ce-am citit acum? întreba el.
— Noi am citit cum a fost odată un băiat neascultător, care se plimba tot timpul pe stradă și cum s-a repezit la el un animal sălbatic și l-a sfîșiat.
— Ce ne învață această povestire?
— Această povestire ne învață că nu trebuie să ne plimbăm pe stradă.
— Așa este.
— Dar cum este copilul care s-a plimbat?
— Este un băiat neastîmpărat și rău.
— Dar copiii buni ce fac?
— Copiii buni nu se plimbă, de aceea pe el îi iubesc părinții și învățătorul.
— Foarte bine.
„A mai fost odată un copil care stătea în odaie și privea pe geam. Un alt copil a tras cu prăștia într-un porumbel, dar nu l-a nimerit. Porumbelul a zburat vesel, dar piatra a lovit geamul și l-a spart. Copilul care stătea și privea pe geam a fost lovit în ochi și-a rămas chior pe viață.“
— Cum este copilul care stătea în cameră la geam?
— E un copil neascultător și rău.
— Ce ne învață povestirea?
— Povestirea ne învață că nu trebuie să stăm la geam, pentru că așa fac numai copiii răi și neascultători.
— Dar ce fac copiii buni?
— Copiii buni nu stau în odăi unde sînt ferestre!
Fiecare istorioară era frumos explicată și din ea se desprindea morala folositoare pentru copiii buni și ascultători.
Copiii buni nu merg, nu aleargă, nu vorbesc, se urcă în copaci, nu mănîncă fructe, nu beau apă rece, nu se duc în pădure, nu se scaldă și — cîte și mai cîte. În sfîrșit, eram copleșiți de asemenea morală înțeleaptă și folositoare. Cîteodată ne luam la întrecere, să vedem care va sta mai mult timp nemișcat. Toți eram, mai mult sau mai puțin, copii buni, cuminți și ascultam povețele celor mari.
[1] Țesătură de lină, păroasă (n. r.).
Stradia (1/12)
Într-o carte veche am citit o povestire ciudată. Naiba știe cum de mi-a căzut în mînă cartea aceea din vremuri caraghioase, pe cînd erau o sumedenie de legi liberale, fără să existe însă libertate, și cînd se țineau discursuri și se scriau cărți despre economia agrară, însă nu se semăna nici un petic de pămînt; pe-atunci te loveai la tot pasul de precepte morale, dar morala lipsea, în podurile caselor zăceau grămezi de cărți despre logică, însă judecată nu prea găseai, peste tot se vorbea cu seriozitate despre cumpătare, despre prosperitatea țării, dar în același timp se făcea risipă în dreapta și în stînga, iar cămătarii și tîlharii puteau să-și cumpere pentru cîteva parale titluri de „Mare patriot“.
Nu mă pricep, nu știu cum să numesc acea carte. N-am idee din ce gen literar face parte. (Nu am vrut să-i întreb nici pe specialiști, căci, după un vechi obicei al sîrbilor, acest caz ar fi fost trimis spre rezolvare la Curtea de Casație. Între noi fie vorba, e frumos obiceiul acesta. Oameni numiți în diferite posturi sînt plătiți ca să gîndească. Toți ceilalți sînt eliberați de gîndire și cu asta basta.) Așa după cum am arătat, nu știu din ce categorie face parte cartea aceea ciudată, însă vă pot spune că se numește Elem și autorul ei începe așa:
„Cincizeci de ani din viață i-am petrecut călătorind prin lumea largă. Am văzut multe orașe și sate, am cutreierat prin felurite țări, am cunoscut o mulțime de oameni, însă dintre toate popoarele m-a uimit nespus de mult un neam mic, un popor ce trăia într-un ținut minunat. Despre acel popor fericit vreau să vă povestesc, deși știu bine că oricui îi vor cădea aceste însemnări în mînă nu mă va crede, nici acum, nici după moartea mea…“
Șiret moșneag! Cu un asemenea început m-a momit să citesc totul, pînă la capăt. Acum, după ce le-am citit, am să arăt și altora aceste însemnări. Să nu credeți că vreau să vă conving cu orice chip să le citiți. De la început vă sfătuiesc sincer: nu e bine să le citiți. Moșul, acest scriitor, sau ce o fi el, minte în tot ceea ce povestește. Insă, de necrezut: eu cred în minciuna lui ca în adevărul cel mai luminos.
Dar iată ce spune el mai departe.
—
Sînt o sută de ani de-atunci. Tatăl meu, grav rănit în război, fusese luat în robie și dus departe de patrie. Acolo a cunoscut o fată din țara lui; și ea căzută în robie. S-au căsătorit și din unirea lor am venit pe lume eu. Cînd abia împlinisem nouă ani, tata muri. Insă înainte de a-și da sfîrșitul, tata mi-a povestit ore în șir fapte minunate din țara lui dragă. Mi-a vorbit despre patriotismul înflăcărat al oamenilor de-acolo, despre războaiele crîncene purtate pentru libertate, mi-a vorbit despre virtute și onoare și am înțeles că în țara aceea, totul, chiar și viața, sînt jertfite pe altarul patriei. După ce mi-a povestit trecutul glorios al poporului nostru, tata a rostit grav, ca un testament, aceste cuvinte: „Fiule, nu mi-a fost dat să mor în patria mea iubită, soarta n-a vrut ca oasele mele să se odihnească în pămîntul sfînt, udat cu sîngele meu, pentru a fi liber. Soarta nefericită a vrut să închid ochii și să n-apuc să mă încălzesc Ia razele libertății, în scumpa mea țară. Nu-mi pare rău de sîngele pe care l-am vărsat. Razele libertății te vor lumina pe tine, fiul meu; vă vor lumina pe voi, copiii noștri! Du-te, fiule, și sărută acel pămînt sfînt, iubește-l. Să ții minte că poporului nostru îi sînt hărăzite fapte mărețe; du-te, fiule, și pentru mîndria tatălui tău folosește cum se cuvine libertatea și nu uita că acea țară a fost udată și de sîngele meu, de sîngele tatălui tău, așa cum pămîntul ei a fost udat veacuri de-a rîndul de sîngele nobil al vitejilor și glorioșilor tăi strămoși…“
După aceste cuvinte, tata m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Lacrimile lui fierbinți mi-au picurat pe frunte.
— Du-te, fiule, și dumnezeu…
Au fost ultimele lui cuvinte. Și bunul meu tată și-a dat sufletul.
N-a trecut o lună de ia moartea lui și cu traista pe umăr, cu un băț în mînă, am pornit în lume să-mi caut patria glorioasă.
Cincizeci de ani am călătorit prin străinătate, am cutreierat lumea largă, dar n-am găsit nicăieri pe pămînt ceva asemănător cu țara aceea vitează, despre care tata mi-a povestit de atîtea ori.
Dar tot căutînd meleagurile țării mele, am dat peste o țară cu niște oameni interesanți. Despre această țară vă voi povesti acum.
Era zi de vară. Razele soarelui ardeau amarnic, de-ți pătrundeau parcă pînă-n creier; din pricina arșiței simțeam că amețesc. Urechile îmi vijîiau, setea mă chinuia, ochii mi se împăienjeniseră și abia îi mai puteam ține deschiși. Eram leoarcă de sudoare, hainele îmi erau pline de praf, rupte. Cum mergeam așa amărît, sleit de puteri, iată, zăresc în fața mea, în depărtare, cam la o jumătate de oră de drum, un oraș așezat între două rîuri. Simții că prind puteri noi, citai de oboseală și grăbii pasul. Ajuns aproape ce oraș, privii ^cu nesaț cele două rîuri care curgeau domol, spălînd cu apa lor zidurile cetății.
Mi-am adus atunci aminte că tata îmi povestise ceva despre un oraș minunat, unde ai noștri luptaseră crîncen. Ca prin vis, îmi vorbise de locul unde e așezat și despre două ape ce curg pe lîngă el.
Inima începu să-mi bată cu putere. Eram copleșit de emoție. Mi-am scos șapca. Vîntul îmi răcorea fruntea asudată. Ridicai ochii la cer, căzui în genunchi și exclamai printre lacrimi:
„Dumnezeule mare! Luminează-mă, ascultă ruga sărmanului tău fiu care a rătăcit prin lumea largă, căutîndu-și patria, căutînd locul unde s-a născut tatăl său…“
Vîntul adia dinspre munții albaștri, care se vedeau în depărtare. Cerul parcă tăcea și mă asculta pe mine:
„Spune-mi tu, vîntule drag, ce vii dinspre munții aceia albaștri, spune-mi tu, munții aceia sînt ai patriei mele? Spuneți-mi, rîuri dragi, voi spălați sîngele vărsat de strămoșii mei sub zidurile falnice ale mărețului oraș?“ Era tăcere în jurul meu. Însă o presimțire dulce, un glas tainic, parcă îmi spunea:
„Aceasta este țara pe care o cauți de atîta amar de vreme!“
Deodată aud un zgomot. Lîngă apă, ceva mai departe de mine văd un pescar. Barca lui era pe mal, iar el își cîrpea năvodul. Cuprins de simțăminte atît de duioase, nu-l zărisem pînă atunci. M-am apropiat de el și i-am dat binețe.
El mă privi fără să scoată o vorbă, apoi își văzu mai departe de năvod.
— Ce țară e aceea de peste apă, care se vede acolo? am întrebat tremurînd de nerăbdare să aud răspunsul.
Pescarul dădu din umeri și din mîini, mă privi, apoi spuse printre dinți:
— Păi… este și ea o țară!
— Dar cum șe numește?
— Asta nu știu. Văd că acolo e o țară, dar n-am întrebat pe nimeni cum se numește…
— Dar tu de unde ești? întreb eu.
— Păi, casa mi-e colo, la o jumătate de ceas. Acolo m-am și născut.
„Ciudat! Atunci să știi că nu este țara strămoșilor mei“, gîndii eu, apoi îl întrebai pe pescar:
— Și cum, nu știi nimic despre țara aceea? Nu este ea vestită prin nimic, oare?
Pescarul se gîndi, lăsă năvodul din mînă, apoi, amintindu-și parcă de ceva, spuse:
— Se zice că în țara aia sînt mulți porci.
— Cum, și numai prin porci e cunoscută ea?! mă mirai eu.
— Mai sînt și mulți neghiobi pe-acolo, dar puțin îmi pasă mie de asta, rosti el nepăsător și se apucă din nou să meșterească la năvodul lui.
Răspunsul nu-mi era limpede și-l întrebai din nou:
— Ce fel de neghiobi?
— Fel și fel, răspunse acesta fără să se gîndească și căscă plictisit.
— Va să zică porci și neghiobi?! Despre altceva n-ai mai auzit?…
— În afară de porci, se spune că mai sînt mulți miniștri pe-acolo, care la pensie, care în cadrul disponibil, dar ăia nu sînt vînduți în străinătate, acolo trimit numai porci.
Mă gîndii că pescarul face glume cu mine și mă înfuriai:
— Ce tot pălăvrăgești, ou cumva crezi că-s nebun?!
— Plătește-mi și te-oi trece pe malul celălalt ca să vezi și tu cu ochii tăi ce-i pe-acolo. Eu ți-am spus ce-am auzit de la alții. N-am fost niciodată în țara vecină și nici nu știu dacă toate cîte se spun sînt adevărate.
„Va să zică, nu este țara glorioșilor mei strămoși! Țara mea e vestită prin vitejii ei, prin operele ei mărețe, trecutul său e luminos“, gîndii eu. Însă pescarul, prin răspunsurile lui ciudate, mă făcuse curios și m-am hotărît să cunosc și țara aceea, după ce văzusem și cunoscusem atîtea meleaguri. M-am înțeles cu pescarul și m-am așezat în barcă.
Omul vîsli pînă la malul celălalt, primi banii după învoială și după ce mă lăsă dincolo, se întoarse la țărm.
Радоје Домановић 