Tag Archive | Constituție

Marea moartă (4/5)

(pagina precedentă)

A doua zi prim-pretorul a expediat urgent guvernului o notă cifrată. Era un raport despre adunarea politică din ziua precedentă. Raportul suna astfel:

„În districtul meu am descoperit un puternic curent politic potrivnic guvernului. Din oră în oră mișcarea ia proporții tot mai mari. Mă tem să nu fie pusă în primejdie dinastia. Am luat toate măsurile posibile și am folosit toate mijloacele de care dispun pentru a preîntîmpina această primejdie. Dar, cum această mișcare opoziționistă, de-a dreptul revoluționară, a apărut ca un torent, toate încercările mele au fost zadarnice. Revoluționarii s-au adunat ieri după-amiază în mare număr. Din discursurile lor dușmănoase am constatat că au principii anarhice și că pregătesc în secret o răscoală și o lovitură de stat. După eforturi uriașe, abia am reușit să împrăștii adunarea. Se puteau ivi mari primejdii deoarece unul dintre anarhiști a anunțat că vor doborî monarhia și vor introduce sistemul republican de guvernămînt.

În anexă, trimit cu respect domnului ministru, un tabel ce cuprinde numele indivizilor mai periculoși. (Primul pe listă era trecut acel cetățean original ce bea numai melanj adică „Zucker-wasser“, apoi cei trei adepți ai cafelei). Vâ rog să-mi indicați măsurile pe care să le aplic în aceste împrejurări, atît de cruciale pentru soarta patriei noastre.“

În urma unor atît de uriașe servicii aduse țării și conducerii, prim-pretorul a fost decorat și avansat în grad. Toți opoziționiștii au venit și l-au felicitat și cu asta s-a încheiat toată tărășenia.

Într-o zi l-am întrebat pe un opoziționist:

— La voi nu există oameni care se ocupă de politică?

— Au fost și d-ăștia…

— Și?

— Nimic… Prostii!

— De ce prostii?

— Ia mai lasă-mă-n pace, te rog! Cine să se ocupe cu treburi de astea?! A încercat o dată unul!

— Și ce-a făcut?

— Om prost! Ce putea să facă? Știm cu toții și cine este și de unde e, al cui e și ce mănîncă în casă. Tat’su a fost meseriaș, om de nimic, iar el a plecat în străinătate la studii și a hoinărit pe-acolo. Apoi s-a întors aici și a început să-mi pălăvrăgească: că trebuie așa, că trebuie pe dincolo și cîte și mai cîte. Ba despre regim, ba despre legi, ba despre constituție, ba despre drepturile cetățenești, despre libertatea întrunirilor, despre alegeri… fel de fel de aiureli din astea.

— Și dumneata ce i-ai răspuns?

— Nimic! Ce să-i răspund? Mă uitam la el și rîdeam. ÎI cunoșteam bine. N-avea pur și simplu ce să mănînce și pe lîngă asta îl cunosc și pe tat’su, îi cunosc și familia. Cum adică, unul ca ăsta să-mi spună mie ce-i aia constituție și libertate?!

— Poate știa el ceva?! zisei eu.

— Vezi-ți de treabă, îl cunosc eu bine,

— Și ce-a mai făcut?

— Ce să facă!?… Citește niște cărți, umblă din loc în loc, face agitație, adună vreo cîțiva și ține cu ei niște întruniri. A fost arestat, pedepsit și exilat. I-am spus eu o dată : „Ce te ții, mă, de fleacuri și nu-ți cauți de treabă? Nu vezi că ești prost?!“

— Dar alții ce-i spun?

— Se prăpădesc oamenii de rîs. Să vezi ce rîs a fost cînd a ieșit din închisoare și a trecut pe stradă: „Ai găsit, mă, con¬stituția? l-a întrebat unul și toată strada a început să rîdă. Mamâ-mamă, cîte glume s-au făcut pe socoteala lui, de-au rămas de pomină. Cîteodată îți venea să mori de rîs. Și azi i-a rămas porecla, Toma Constituție! Opoziționistul nu s-a mai putut abține și s-a pornit să rîdă în hohote, cu lacrimi.

— Și ce s-a întîmplat cu el?

— E un prăpădit, săracul… N-are o lăscaie și statul nu-i dă serviciu… Tîmpitul. Ce bine s-au învîrtit colegii lui de școală, și el, vai de viața lui. Și-a făcut-o singur. Altfel prietenii îl laudă c-a fost cel mai pregătit și cel mai inteligent dintre toți. Dar de, cam visător. Nu-i nimic mai rău pe lume decît atunci cînd are omul sticleți la cap. Tocmai el s-a găsit să facă dreptate! Toată lumea-i mulțumită, numai el vrea altceva.

— Ce face acum?

— Acum i-a mai venit mintea la cap. Cam tîrziu! Noi l-am vindecat de sticleți, că autoritățile n-ar fi izbutit să facă nimic din el, așa de încăpățînat era. Am început să ne batem joc de ei și diavolii ăia mici l-au poreclit „Constituție“. Azi așa, mîine așa, oamenii rîdeau de el oriunde îl întîlneau. S-a împotrivit el cît s-a împotrivit dar pînă la urmă n-a avut încotro… Îmi pare rău de el, sărmanul! N-a fost om rău!… Acum e așezat, serios, nu se mai ține de prostii. E retras, închis, rar cînd mai stă de vorbă cu cineva. E sărac lipit pămîntului, dar mulți îl ajută. Ni-e milă de el, ce să-i facem? El singur e vinovat!

— Și astăzi cum se poartă oamenii cu el?

— Frumos!… Nu-l mai ia nimeni în rîs. II stimăm, dar îl și compătimim, sărmanul!

Mi-a plăcut țărișoara aceea, așa că am rămas acolo mai multă vreme. Am făcut și multe cunoștințe. Minunați oameni. Pașnici, liniștiți, blînzi ca niște porumbei. Mîncau, beau, dormeau și mai lucrau din cînd în cînd cîte ceva. Fericiți oameni. Nimic nu le tulbura liniștea adîncă, nimic nu le strica armonia, nici o adiere de vînt nu se abatea peste suprafața liniștită, nemișcată, a bălții lor stătute, mucegăite, căci după părerea mea, cu o baltă stătută poate fi asemănată țărișoara despre care e vorba.

Eu le-am adus din Serbia cîteva idei și o brumă din idealurile zdrențuite moștenite de la străbuni; dar era prea puțin și s-au risipit în această țărișoară, iar eu ca hipnotizat, m-am cufundat într-o dulce motăială care îmi tihnea. Atunci mi-am dat seama că șî noi, sîrbii, avem predispoziție de a deveni într-o bună zî un popor tot atît de fericit.

Așa a trecut în țărișoara aceea, pe nesimțite, multă vreme, în liniște. Dar într-o zi, minunata armonie a fost tulburată.

Un tînăr a publicat o culegere de versuri.

Poeziile erau frumoase, străbătute de simțăminte sincere, de gînduri profunde.

Publicul a întîmpinat cartea cu dezaprobare. Nimeni n-a citit-o și nici nu dorea s-o citească; oricui îi cădea în mînă cartea, făcea o mutra acră, o răsfoia, pipăia vreo cîteva fol de parca ar fi vrut să via da calitatea hîrtiei, apoi o arunca cît colo ca pe cel mal respingător lucru din lume. Intorcea capul cu dispreț și spunea:

— Poezii?!… Fleacuri!

— Cine știe?… Poate că-s lucruri frumoase?! a îndrăznit cineva să spună.

Primul s-a închinat așezîndu-se mai bine pe scaun, l-a privit pe celălalt cu compătimire, zicînd:

— Tu ești mai nebun decît ăsta care scrie fleacurile astea! A împins cu vîrful degetelor cartea cît mai departe, strîmbîndu-se de parc-ar fi atins ceva murdar. — Ai citit-o de vorbești așa?!      .

— N-am citit-o.

— Atunci?!

— Nu susțin neapărat că-i bună, dar te întreb, poate o fi ceva interesant în ea!… Dar tu ai citit-o?

— Eu? Era supărat și oarecum ofensat de o asemenea întrebare.

— Tu!

— Eu? a întrebat el din nou și mai supărat.

— Tu, se-nțelege, pe tine te întreb.

Primul s-a închinat din nou și a ridicat nedumerit din umeri de parcă ar fi spus: „Doamne ferește! Ce întreabă și ăsta!“ Tăcea și privea mirat la prietenul lui.

— De ce te închini? Te întreb: ai citit această carte de versuri sau nu? Pentru ce te miri?

Primul s-a închinat iarăși și a spus tare:

— Acum te întreb eu: ești sau nu nebun?

— Ce înseamnă asta? Nu te înțeleg…

— Nici eu pe tine.

— Ce-i de neînțeles aici?… Te-am întrebat dacă ai citit cartea.

— Iar eu te întreb: ești întreg la minte? și luă din nou cartea și o trînti furios pe masă strigînd: Cum să citesc prostiile astea? Doar de-aș înnebuni, dar cu mintea limpede n-aș citi-o… Apoi cu voce scăzută a întrebat încet: — ÎI cunoști pe ăsta de a scris poeziile?

— Nu-l cunosc.

— Eh!… D-aia vorbești așa! făcu el strîmbîndu-se.

— Dar tu îl cunoști?

— Da, da, îl cunosc… Răspunsul lui era disprețuitor, parcă voia să spună: „Mai bine să nu fi făcut prostia asta“, deși pînă ieri, pînă la apariția poeziilor de care vorbim, fusese bun prieten cu tînărul scriitor și niciodată nu-I vorbise de rău.

Desigur și alții erau de aceeași părere, dar se-nțelege, fără să fi citit volumul de versuri.

— Ce rușine!… Poezii?… Parcă nu l-aș cu-noaște cîte parale face? zicea unul.

— Cum de nu-i e rușine?! se întreba altul.

— Omului îi ia cîteodată dumnezeu mintea. Măi, ce mai poezii!… Eu mîine aș scrie altele mult mai bune, dar nu vreau să mă compromit, cum fac alții.

Oamenii și-au schimbat pînă și atitudinea față de poet.

Cînd trecea scriitorul pe stradă, mulți își dădeau ghionți.

— Bună ziua! saluta scriitorul.

— Bună ziua, poetule! răspundea unul privindu-l pe sub sprîncene, dușmănos.

— Noroc, noroc! adăuga un altul în zeflemea.

— Salutare! spunea un al treilea făcînd o mutră plictisită, acră.

Din nefericire, însă, lucrurile nu s-au sfîrșit prin simple discuții.

Opinia publică a luat atitudine față de tînărul poet. Chiar și acei care înainte aveau o părere bună despre el începură să-l desconsidere, iar cusururile cele mai mici deveniră în ochii lor, vicii îngrozitoare. Au spus despre poet că este ticălos, bețiv, cartofor, că e lipsit de caracter, că-i spion și, pe deasupra, și cam smintit.

— Nu știam că-i atît de nebun! spuneau unii.

— Eu, îți mărturisesc sincer, am observat încă mai demult că nu-i lucru curat cu el.

— Și eu, dar parcă nu era chiar așa smintit.

— Acum însă e rău de tot.

Și așa au început cu toții să-i facă șicane. Fiecare, oricînd se ivea prilejul, socotea o datorie a lui să-i pună bețe-n roate. Fiecare se revolta cînd îl vedea și fiecare gîndea la fel: „Ce-mi faci aici pe grozavul!… Poezii, ei…? Așteaptă și-ai să vezi, avem noi ac de cojocul tău.“

Dar cea mai mare nenorocire era că dedicase versurile logodnicei sale. Sărmana fată a plîns și a suferit mult. Opinia publică n-a trecut-o nici pe ea cu vederea.

Tatăl fetei își ieșise din minți de amărăciune. Sumele fetei lui amestecat într-o afacere atît de stupidă! De aceea se așeză la masă și-i scrise tînărului poet următoarea scrisoare:

„Domnule,

Aceste fleacuri, porcării și tîmpenii ale dumneavoastră, pe socoteala cărora lumea face haz pe stradă, le puteți dedica tatălui dumneavoastră, căruia i se potriveau bine, deoarece este cunoscut ca om de nimic, așa cum sînteți și dumneavoastră. Să nu amestecați, în tîmpeniile dumneavoastră numele fetei mele. Pînă azi casa mea n-a fost arătată cu degetul și nu vreau ca numele fetei mele să fie vînturat de toate gurile și să fie pomenit în cartea dumneavoastră stupidă. Începînd de azi, să nu îndrăzniți să mai pășiți pragul casei mele. Ați pierdut încrederea mea. În consecință, cer ca în termen de cinci zile să-mi dați satisfacție, în caz contrariu vă voi cotonogi ca pe un cotoi, în stradă sau oriunde vă voi întîlni“.

Din acea dedicație a ieșit un scandal enorm. Cum tînărul poet era funcționar, superiorul lui a scris domnului ministru următorul raport:

(Am uitat numele și prenumele poetului, dar propun să-i zicem N.N.). „N.N. funcționar al acestei instituții, de altfel om de treabă și conștiincios, s-a compromis în ultimul timp atît de mult cu nu știu ce culegere de poezii, încît, pentru prestigiul serviciului, nu mai poate fi menținut în post, în instituția noastră, deoarece se ocupă cu lucruri neserioase, ce nu fac cinste nici măcar unui precupeț, darămite unui funcționar de stat. Rog pe domnul ministru să înlăture din serviciu sau cel puțin din instituția noastră pe acest funcționar compromis, pînă cînd lucrurile se vor limpezi.“

Și ministrul l-a mutat.

Din nefericire însă, țara fiind mică, clevetirile s-au răspîndit repede, așa că acolo unde a fost mutat i-a mers și mai rău. Dar cum se putea proceda altfel cu acest zănatic ce scrisese poezii, decît să fie dat afară din slujbă, lucru pe care ministrul l-a și făcut, în interesul moralei și opiniei publice.

Opinia publică a căpătat astfel satisfacție și de atunci n-a mai apărut nici o poezie a tînărului poet. El a dispărut nu știu unde și nimeni n-a mai aflat nimic despre el.

— Păcat, om tînăr! spuneau unii.

— Și nu era om rău.

— Nu era, dar dacă l-a pus dracul să facă lucruri care nu se fac.

— Îmi pare rău de el, păcătosul!

— Ce poți face? Cine-i de vină?

Și curînd armonia se restabili din nou în mijlocul acelei societăți. Micul talaz ce se ridicase pe suprafața liniștită, nemișcată, a apei stătute, dispăruse și, astfel societatea amintită și-a continuat în tihnă dulcea picoteală.

(pagina următoare)

Marea moartă (2/5)

(pagina precedentă)

Toate acestea erau pentru noi un fel de embrion al binelui. Eram copii buni și ascultători și ce-i drept, în fiecare an, fiecare promoție făgăduia solemn că va fi o generație de cetățeni buni și ascultători. Cine știe, poate va veni ziua binecuvîntată cînd făgăduielile noastre, mai precis ideile răposatei mele mătuși se vor înfăptui pe deplin în această chinuită maică Serbie, pe care o iubim atît de fierbinte și de sincer.

Cine știe, poate va veni vreodată vremea cînd se vor înfăptui și dorințele noastre. Atunci se va aplica și acest ideal program politic :

Art. 1.

Nimeni nu face nimic.

Art. 2.

Fiecare sîrb, cînd a împlinit vîrsta majoratului, primește, pentru început, o leafă de cinci mii de dinari.

Art. 3.

După cinci ani, fiecare sîrb are dreptul la pensia întreagă. (În casele unde nu există nici un sîrb, va fi luată în considerație sîrboaica.)

Art. 4.

Pensia se va majora în fiecare an, cu o mie de dinari.

Art. 5.

Se va da țării o lege (în această problemă, Senatul, din motive patriotice, va fi de acord, măcar o dată, în mod excepțional, cu Camera Deputaților) în care se vor prevedea următoarele: fructele, plantele, cerealele și toate celelalte culturi trebuie să dea recolte extraordinare și să rodească de două ori pe an, iar cînd bugetul statului va fi în deficit, și de trei ori. Dacă e necesar, vor trebui să se culeagă mai multe recolte pe an, aceasta în conformitate cu avizul comisiei financiare.

Art. 6.

Animalele de tot felul, fără deosebire de sex și vîrstă, trebuie să se dezvolte foarte bine și să se înmulțească foarte repede, conform dispozițiilor legale, adică potrivit dispoziției Camerei și Senatului.

Art. 7.

Animalele nu pot fi salarizate din bugetul statului. Se face excepție numai atunci cînd statul are cerințe mari.

Art. 8.

E aspru pedepsit orice cetățean care face politică.

Art. 9.

Este interzis a gîndi, fără aprobarea specială a poliției, deoarece a gîndi e dăunător fericirii.

Art. 10.

Poliția, în mod special, n-are dreptul să gîndească absolut de loc.

Art. 11.

Cine vrea să facă comerț în glumă trebuie să cîștige foarte mult: o mie la un dinar.

Art. 12.

Îmbrăcămintea de damă, gulerele, jupoanele ca și alte lucruri asemănătoare se vor cultiva și recolta repede, în orice climă și teren, în fiecare lună, în diferite culori și după ultima modă franțuzească. Pălăriile, mănușile și alte lucruri mărunte se pot cultiva cu succes și în ghivece (bineînțeles toate se cultivă numai potrivit dispozițiunilor legale).

Art. 13.

Este interzis a se naște copii. Dacă totuși ei vor exista proveniți de undeva din necunoscut, vor fi crescuți și educați de către mașini speciale. Dacă patria are nevoie de cît mai mulți cetățeni, se va construi o fabrică de copii.

Art. 14.

Nimeni nu plătește impozite.

Art. 15.

Plata impozitelor se pedepsește cu asprime. Pedeapsa se aplică tuturor, în afară de cazul cînd se va dovedi că această încălcare a fost săvîrșită de un alienat mintal.

Art. 16.

Se desființează toate lucrurile nefoloсitoare cum sînt: soacrele,; controlul principal și secundar, datoriile față de stat și particulari, sfecla roșie, fasolea, limba latină și limba greacă, castraveții stricați, toate cazurile cu și fără prepoziție, jandarmii, problema porcilor, gîndirea, logica.

Art. 17.

Acela care-i va uni pe sîrbi, să fie imediat arestat, ca semn de recunoștință și dragoste din partea poporului.

Minunat program! Trebuia s-o recunoască și opoziția, dacă ar exista în general cineva care să se opună unui asemenea program. Dar desigur, aspirațiile neamului nostru nu se pot înfăptui niciodată!

Însă ceea ce n-am realizat rioi cu toate strădaniile depuse, au făcut-o alții mâi fericiți decît noi.

(pagina următoare)

Stradia (4/12)

(pagina precedentă)

În ziua următoare l-am vizitat pe ministrul poliției.

În fața ministerului, o mulțime de flăcăi înarmați. Aveau figuri încruntate, erau chiar supărați; de vreo două-trei zile nu mai ciomăgiseră nici un cetățean așa cum era obiceiul, strict constituțional, în țara aceea.

Culoarele și sala de așteptare erau înțesate de oameni care doreau să intre în audiența la ministru.

Vedeai acolo fel de fel de cetățeni! Unii îmbrăcați elegant, cu cilindru pe cap, alții cu haine ponosite și rupte, unii cu uniforme pestrițe, purtînd săbii la șold.

N-am intrat imediat la ministru. Voiam să mai discut puțin cu oamenii aceia feluriți.

Am intrat în vorbă, mai întîi, cu un bărbat distins, tînăr. Mi-a spus că a venit să solicite o slujbă în cadrul poliției.

— Dumneavoastră, se pare, sînteți om cu studii. Veți primi, desigur, fără întîrziere o slujbă la stat?

Tînărul tresări cînd auzi întrebarea mea și privi cu teamă în jur, să se încredințeze dacă ea n-a atras atenția cuiva. Cînd văzu că toți ceilalți sînt preocupați și discută despre ale lor, tînărul răsuflă ușurat. Îmi făcu semn să vorbesc mai încet și, apucîndu-mă de mînă, mă trase într-un colț, mai departe de ceilalți.

— Și dumneavoastră ați venit să cereți un post? mă întrebă el.

— Nu. Eu sînt un călător străin. Vreau să vorbesc cu ministrul.

— De ce ați spus cu voce tare — îmi șopti el — că eu, fiind om cu studii, voi căpăta imediat o slujbă la stat?

— Cum, nu e voie să spui asta?

— Ba da, dar mie mi-ar dăuna.

— Cum ți-ar dăuna, de ce?

— În această funcție, în țara noastră, nu sînt primiți oamenii cu școală. Sînt doctor în drept și nu îndrăznesc să divulg asta nimănui. Dacă ar afla-o ministrul, n-aș mai primi slujbă. Un prieten de-al meu, tot cu studii, a trebuit, spre а căpăta un post, să-prezinte o dovadă cum că n-are studii superioare și nici nu intenționează să învețe; Așa a primit imediat o slujbă bună.

Am mai discutăt acolo cu încă vreo cîțiva. Un funcționar în uniformă mi s-a plîns că n-a fost încă avansat; de vină erau cinci oameni din opoziție, pe care-i acuza de înaltă trădare. L-am consolat pentru marea nedreptate care i s-a făcut.

Apoi, am vorbit cu un negustor bogat. Mi-a povestit multe din trecutul lui. Printre altele spunea că a ținut, cu mai mulți ani în urmă, primul hotel într-un orășel oarecare. Zicea că a suferit din cauza politicii, a pierdut cîteva sute de dinari, dar, la o lună după venirea la putere a prietenilor lui, a primit comenzi bune strîngînd o avere respectabilă.

— Apoi — spuse el — cabinetul a căzut.

— Și iar ați suferit?

— Nu, m-am retras din politică. Desigur, la început am ajutat cu bani ziarul partidului nostru, dar în alegeri nu m-am dus la vot, nu m-am mai amestecat în politică. Pe mine politica m-a obosit. Ce-i trebuie omului să se frămînte toată viața! Acum am venit la domnul ministru să-l rog ca în viitoarele alegeri poporul să mă aleagă deputat.

— Păi, asta n-o, face poporul?

— Ei, cum să vă spun?… E drept, poporul alege, așa-i după constituție, dar de obicei este ales acela pe care-l vrea poliția.

După ce am mai discutat cu cîțiva oameni aflați acolo, m-am apropiat de ușier și i-am spus:

— Vreau sâ intru la domnul ministru.

Ușierul privindu-mă îmbufnat, mîndru, cu oarecare dispreț îmi spuse:

— Așteaptă! Nu vezi cîți oameni așteaptă?!

— Eu sînt călător străin și nu pot să zăbovesc! i-am spus cu amabilitate înclinîndu-mă în fața lui.

Cuvîntul „străin“ a avut o mare înrîurire asupra flăcăului. Ca din pușcă s-a repezit în cabinetul ministrului.

Ministrul m-a primit imediat, cu bunăvoință, și m-a invitat să iau loc, după ce, mai întîi, se înțelege, i-am spus cine stat și cum mă numesc.

Ministrul era un om înalt, uscățiv. Deși avea o figură grosolană, severă și respingătoare, se silea să fie cît mai simpatic.

— Ei, cum vă place aici la nai, domnule? mă întrebă ministrul zîmbind cu răceală.

Mi-am exprimat în cuvinte alese admirația pentru poporul acelei țări și iam adăugat:

— Fericită țară! Are o conducere înțeleaptă. Omul nu știe de ce să se minuneze mai întîi!

— Hei, ar fi putut fi și mai bine. Noi ne străduim pe cît ne e posibil! mi-a răspuns mîndru, mulțumit de laudele mele.

— Nu, nu, vă rog, domnule ministru, fără complimente, vă spun, nici nu-și poate dori ceva mai bun un popor. După cum văd e foarte mulțumit și fericit. În aceste cîteva zile au fost atîtea sărbători și parăzi!

— Da, e-adevăraț, însă în buna dispoziție a poporului am și eu meritele mele. Am reușit să introduc în constituție, alături de toate libertățile care șînt acordate poporului și pe deplin folosite de el, și acest text:

„Fiecare cetățean al țării Stradia trebuie să fie bine dispus, vesel și să felicite guvernul prin numeroase delegații șî telegrame, după fiecare eveniment, după votarea fiecărei legi.“

— Dar cum se poate face asta, domnule ministru? am întrebat nedumerit.

— Foarte ușor! Toți trebuie să se supună legilor țării! răspunse mâriistrul, arborînd o mină plină de demnitate și bărbăție.

— Frumos — observai eu — dar dacă se întîmplă ceva care nu-i pe placul poporului, și nu corespunde intereselor lui și ale tării? Iată, de exemplu, ieri, am aflat că s-a oprit exportul porcilor spre nord. Prin această măsură, după cum bănuiesc, țara va suferi o mare pagubă.

— Așa e și așa trebuie să fie. Dar azimîine, vor sosi numeroase delegații din toate ținuturile Stradiei, spre a-l felicita pe primul-ministru pentru politica sa externă înțeleaptă, spuse ministrul cu însuflețire.

— Asta-i minunat. O conducere politică atît de minunată își poate dori oricine, iar eu, ca străin, îmi îngădui să vă felicit sincer pentru legea aceasta genială elaborată cu menitul dumneavoastră, căci a fericit țara și a înlăturat toate grijile și nevoile.

— În orice caz, dacă poporul și-ar uita îndatorirea eu, prevăzînd și acest eventual caz nefericit, am trimis, cu trei zile înainte, o ordonanță secretă tuturor autorităților polițienești din țară, cerîndu-le, cu strictețe, să aibă grijă ca îndată după acest eveniment să aducă cetățeni cît mai mulți spre a-l felicita pe primul-ministru.

— Și daca într-o zi-două se dă drumul la exportul de porci, ce veți face? l-am întrebat cu amabilitate și curiozitate.

— Nimic mai simplu: trimit o altă ordonanță secretă. Voi ordona poliției să acționeze pentru ca poporul să vină, în număr cît mai mare să se bucure, să felicite. Așa și trebuie să fie. Desigur, la început este mai greu, dar încetul cu încetul poporul se va obișnui și va veni el și singur.

— Așa e, aveți dreptate! spusei eu, uluit de acest răspuns al ministrului.

— Toate se pot face, domnule, numai dacă există voință și unire. Noi, în cabinet, ne ajutăm unul pe altul. Decizia fiecărui membru al guvernului trebuie să fie cît mai precis îndeplinită. Iată, vedeți, astăzi, ministrul Instrucțiunii Publice mi-a trimis decizia lui. Și eu îl ajut. Voi ordona tuturor organelor polițienești să ducă la îndeplinire cu strictețe această dispoziție.

— Este un lucru important, dacă îmi permiteți să întreb?

— Foarte important. Nu suferă amînare. Am făcut toate demersurile. Privește, și-mi întinse un sul de hîrtie.

Curios, am început să citesc:

„Constatîndu-se că pe zi ce trece, graiul poporului nostru se strică tot mai mult și că se merge atît de departe încît — uitîndu-se ordonanța ce glăsuiește: „Nici un cetățean nu are dreptul să stîlcească limba națională și nici să schimbe ordinea cuvintelor în frază sau să folosească forme care încalcă regulile indicate de comisia de gramaticieni“ — unii cetățeni au început să pronunțe pînă și cuvîntul „mînie“ cu obrăznicie și fără nici un pic de rușine.

Pentru ca în viitor să nu se mai întîmple asemenea încălcare, ce poate avea urmări grave pentru scumpa noastră patrie, vă ordon:

Să apărați prin forță, cuvîntul „mînie“ atît de mutilat, și să pedepsiți cu severitate, după lege, pe acela ce va schimba, după bunul plac, vreun cuvînt sau vreo formă gramaticală, neținînd seama de reguli.“

— Cum, și asta se pedepsește? întrebai eu foarte mirat.

— Se înțelege, este un lucru important. Pentru un asemenea caz vinovatul e pedepsit — dacă greșeala lui e dovedită cu martori — de la zece pînă la cincisprezece zile închisoare.

Ministrul tăcu puțin, apoi continuă:

— Gîndește-te bine, domnule! Această lege, prin care avem dreptul să pedepsim pe oricine stîlcește cuvintele și face greșeli gramaticale, are o valoare neprețuită și din punct de vedere financiar și politic. Gîndește-te și vei ajunge pe poziția adevărului în întreaga chestiune!

Am încercat să mă adîncesc în gînduri, dar nici o idee salvatoare nu-mi venea în minte.

Cu cît gîndeam mai mult, cu atît înțelegeam mai puțin spusele ministrului. Cred că nu mai știam ce gîndesc. În timp ce mă chinuiam, fără nădejde, să aprofundez sensul ciudatei legi din țara aceea și mai ciudată, ministrul mă privea cu un zîmbet de mulțumire. Își zicea, poate, di străinii nu sînt nici pe departe atît de înțelepți și inteligenți sa aprecieze meritele guvernului din Stradia. Acesta știe să elaboreze măsuri înțelepte, care pentru altă lume par niște prostii.

— Așadar nu puteți să înțelegeți, spuse el zîmbind, examinîndu-mă pe sub sprîncene.

— Scuzați-mă, dar mi-e ca neputință.

— Ei bine, aflați că aceasta este cea mai nouă lege și de-o mare valoare pentru țară. Întîi și întîi pedeapsa se răscumpără în numerar. Țara are astfel venituri foarte frumoase. Cu ele completăm deficitele ivite în casele de bani ale prietenilor guvernului sau în fondul secret, din care sînt răsplătiți susținătorii politicii noastre; în al doilea rînd, această lege, deși pare naivă, poate ajuta guvernul ca în viitoarele alegeri, să obțină majoritatea în Parlament.

— Păi, dumneavoastră, domnule ministru, spuneați că ați acordat poporului, prin constituție, toate libertățile?

— Așa e. Poporul are toate libertățile, dar nu știe să te folosească… Mai pe scurt, cum să vă spun, știți, avem legi noi, liberale, care ar trebui să fie în vigoare. Insă noi, așa, din obișnuință, spre binele poporului, folosim legile vechi.

— Păi atunci de ce ați mai întocmit legi noi?

— La noi există obiceiul ca legile să se schimbe cît mai des și să fie cît mai multe. Am întrecut toate țările! Numai în ultimii zece ani au fost elaborate cincisprezece constituții și fiecare constituție a fost de trei ori abrogată. Nici noi, nici cetățenii nu ne putem descurca în atîtea legi. Nu mai știm care sînt valabile și care abrogate… Vedeți dar, domnule, în aceasta constă desăvîrșirea și cultura unei țări! adăugă ministrul satisfăcut.

— Aveți dreptate, domnule ministru. Străinii trebuie să vă invidieze pentru politica dumneavoastră înțeleaptă.

Peste puțin timp îl salutai pe domnul ministru și ieșii în stradă.

(pagina următoare)