Tag Archive | Badjanak

Strádie (8/12)

(předchozí stránka)

Přestože jsem měl v úmyslu jako dalšího člena vlády navštívit pana ministra osvěty, změnil jsem plán a vyhledal jsem nejdříve pana ministra armády; nesmírně mě totiž zajímalo, co soudí o těch krvavých tragédiích — či chcete-li barbarských zvěrstvech krvelačných skřípetarských hord na jižních hranicích Strádie.

Ministr armády, titěrný mužík s vpadlým hrudníčkem a pavoučíma ručičkama, se podle všeho zrovna domodlil.

Kanceláří se linula vůně myrhy a kadidla jako v nějakém svatostánku a na stole se povalovalo plno všelijakých náboženských spisů a starých ohmataných a vyšisovaných modlitbiček.

Nejdřív jsem se lekl, že jsem si spletl dveře, ale oficírská uniforma pana ministra žádnému omylu nenasvědčovala.

„Promiňte, pane,“ zapípal vlídně teninkým hláskem, „právě jsem dokončil svou obligátní modlitbu. Činím tak vždy, než usednu k práci. Zvláště pak v těchto dnech, kdy je modliteb mnohem více zapotřebí, vzhledem k těm Jobovým zvěstem z jižních území naší drahé otčiny.“

„Nemůže dojít k válce, pokud budou Skřípetaři pokračovat ve svých vpádech?“ šel jsem rovnou k věci.

„Žádný strach! Toho bohdá nebude…“

„Podle mého názoru takové nebezpečí hrozí, pane ministře! Vždyť oni loupí a drancují a vraždí den co den!?“

„Vraždit vraždí, to je pravda, ale na rozdíl od nich my, pěkně prosím, nejsme žádní divocí pohané… Je tu hrozná zima, nezdá se vám?, jako by odněkud táhlo… Co já se služebnictvu navykládám, že stálá teplota v místnosti má být minimálně šestnáct a půl stupně, ale všecko marné — já nevím, zač mě Bůh tak trestá!“ odbočil pan ministr od tématu, které nakousl, a zazvonil na sluhu.

Vešel sluha a vysekl poklonu, až se mu rozdrnčely metály na prsou.

„Pro Pánaboha našeho Stvořitele, neříkal jsem vám stokrát, že v mém kabinetu musí být bezpodmínečně teplota nejméně šestnáct a půl stupně?! A už zase je tu sibérie a navíc nějaký průvan; chcete, abych zmrzl?“

„Teploměr ukazuje osmnáct, pane ministře,“ uctivě namítl sluha a znovu v předklonu zařinčel metály.

„Hosana!“ zafistulkoval spokojeně pan ministr. „Tak spánembohem!“

Ještě jednou břinkly metály a sluha zmizel za dveřmi.

„Ta zpropadená teplota mi dělá velké starosti, věřte… Jakmile není teplota jak náleží, je s armádou amen! Právě jsem napsal v tom smyslu rozkaz pro všechna velitelství… Přečtu vám ho, chcete?“

V souvislosti s tím, že v poslední době přibývá ozbrojených vpádů Skřípetarů do jižních teritorií našeho státu, nařizuji: Vojíni nechť se každého rána na povel svých velitelů společně pomodlí k Bohu všemohoucímu, aby ochraňoval naši předrahou, námi všemi vroucně milovanou otčinu, prosáklou krví našich udatných předků. Modlitbu ať od případu k případu určí příslušný vojenský kněz. Na konci každé modlitby však budiž připojen tento dovětek: Kéž nejmilostivější Hospodin uvede rovnou do ráje duše našich spravedlivých a bohabojných bratří a sester, kteří padli za oběť bestiálnímu násilí divokých skřípetarských nevěřících! Kéž je jim lehká zemi Strádie, již tak upřímně a žhavě milovali! Sláva jim na věky věkův, amen! Danou modlitbu s uvedeným dovětkem nechť odříkají všechny šarže unisono a náležití zbožným a pokorným tónem; poté nechť všichni vypnou hruď a vztyčí hrdě a pyšně hlavy, jak se sluší na chrabré obránce naší země, a za troubení trubek a bubnování bubnů ať třikrát po sobi hromově provolají: Ať žije Strádie! Pryč se Skřípetary! Velitelům ukládám, nechť bděle dohlížejí, aby celý tento akt byl proveden vzorně, bez sebemenšího kazu či opomenutí, neboť na tom závisí blaho naší milé otčiny. Potom ať několik jednotek s rozvinutými prapory, v rytmu břeskných bojových pochodů vojenských kapel vyrazí řízným přehlídkovým krokem vítězoslavně do ulic. Očekávám vaše podrobné hlášení o splnění tohoto rozkazu, k čemuž vám dopomáhej Bůh. Zároveň co nejpřísněji nařizuji: v zájmu utužení bojeschopnosti naší armády nechť všichni, důstojníky počínaje a prostými vojíny konče, ostražitě střeží, aby teplota v kasárnách neklesla pod šestnáct stupňů Celsia. Amen.

„No to je… To je geniální!“ farizejštil jsem ostošest „Jen jestli všechna velitelství dostanou ten rozkaz včas?“

„Inu, musel jsem si připilit a Bůh požehnal mému usílování, takže dobrou hodinu před vaším příchodem byl už rozkaz rozeslán po telegrafu. Ranní ptáče dál doskáče, zvláště s pomocí Boží! Nebýt mého včasného účinného opatření, mohli jsme se, milý pane, nadít více egyptských ran než v Písmu!“

„Věru,“ přitakal jsem, přestože mě nenapadalo (snad by bylo vhodnější říci: za živého Boha jsem si nedokázal představit), jakých egyptských ran bychom se mohli nadít.

„Bohužel, milý pane, tak se věci mají! Nebýt mého obratného manévru, byl by mohl některý z velitelů v jižních oblastech zneužít svého postavení a přispěchat se svými oddíly na pomoc postiženému obyvatelstvu — a už by skřípetarská krev tekla proudem, ba stříkala až do nebes! Všichni moji důstojnici jsou toho názoru, že jen a jedině to je — řečeno slovy Kristovými — cesta pravá, protože nechtějí a v mnoha případech žel Bohu ani nejsou s to vidět věci z více zorných úhlů. Především je nutno mít na zřeteli, že naše vláda usiluje o mírumilovnou, vpravdě křesťanskou zahraniční politiku; žádné oko za oko, zub za zub, ale spíše ty do mne kamenem, já do tebe božím dárkem… Že se skřípetarští pohané dopouštějí na našich bratřích a sestrách nelidského násilí — nu, co jiného lze čekat od divé zvěře!, ponechme Pánu Bohu, co jeho jest, však on je za to ztrestá věčnými mukami a skřípěním zubů v ohni pekelném. A za druhé, milý pane, nesmíme zavírat oči před smutnou skutečností, že se naše vláda netěší u národa přílišné oblibě, čili my musíme mít k dispozici armádu hlavně pro naše vnitřní politické záležitosti. Jeli kupříkladu nějaký úřad v rukou lidí, co se za mrzkých třicet stříbrných zaprodali opozici, jsme nuceni použít ozbrojené moci, aby dotyční zrádci naší vlasti-mučednice došli spravedlivého trestu a aby se úřadu mohl ujmout některý věrný našinec…“

Využil jsem toho, že se pan ministr trošičku zakuckal:

„Kucinky, pane ministře! Ale co v případě, že útoky skřípetarských hord neustanou? Nebo že dokonce nabudou nežádoucích rozměrů?“

„Nemalujte čerta na zeď! Pak bychom museli podniknout ráznější kroky.“

„Jaké, pane ministře, smím-li se zeptat?“

„Jestliže říkám ráznější, neznamená to, že bychom začali jednat neuváženě nebo proti zásadám křesťanské etiky. Pro začátek bychom zkusili další celostátní akci s rezolucemi, tentokrát ještě ostřejšími. No a kdyby nedej Bože ani to nepomohlo, pak bychom museli neprodleně začít vydávat nějaký nový list s výlučně patriotickým zaměřením; prostřednictvím toho listu bychom zasypali ty zplozence ďábla ze Skřípetárie kanonádou příkrých, nesmlouvavě odsuzujících článků. Možná bychom je i párkrát šlehli nějakou satirou, ale ještě nevím, s tím se musí vždycky tuze opatrně… Chraň nás Pán Bůh a všichni jeho strážní andělé před takovými konci!“ zatípal zkormouceně a pokřižoval se; nato se utekl k tichoulinké, leč horoucí modlitbě.

Mým nitrem háralo v tom okamžiku ledacos, ale blažené religiózní vytržení to rozhodně nebylo; přesto jsem se pokřižoval, abych mu dělal společnost.

Zvláštní země, přemítal jsem. Na jihu jim hynou denně stovky nevinných bezbranných obyvatel a ministr armády skládá modlitbičky a medituje o založení vlasteneckých novin! Vojáky mají dobré, statečné, to se ukázalo v mnoha válkách — proč tedy nevyšlou nějaký oddíl k jižním hranicím a nezarazí řádění těch zákeřných skřípetarských hord?

„Zdá se, že vás můj plán nějak udivuje, pane?“ vyrušil mě z úvah páně ministrův diškantek.

„Bodejť by ne!“ neudržel jsem se, ale vzápětí jsem litoval své unáhlenosti.

„Nejste, milý a vážený, dostatečně zasvěcen do situace. Bezpečnost státu a obyvatel vůbec není to hlavní, pane, hlavní je bezpečnost vlády. Minulá vláda se udržela u moci měsíc, a my vládneme sotva tři týdny — přece si nemůžeme udělat takovou ostudu a položit se dřív! Naše pozice je velice vratká, nikde přítelíčka, milosrdní samaritáni už dávno vyhynuli, o naše mísy čočovice nikdo nestojí a laskavý Bůh je po čertech vysoko, neboli musíme se sami snažit a podnikat vše pro to, abychom se co nejdéle udrželi u moci.“

„A co podnikáte?“

„Totéž, co všechny vlády před námi. Na každý den chystáme nějaké překvapení, pořádáme slavnosti; momentálně si stojíme tak pekelně bídně, že budeme muset zase nastrojit nějaké spiknutí. Což o to!, spiknutí jsou naším, abych tak řekl, chlebem vezdejším. Do té míry, že když se někdy den dva pozdržíme s přípravou tohoto nejosvědčenějšího prostředku na vymítání ďábla opozice, naši občané, nejpokornější stádečko, co kdy žilo na tom božím světě, se dokonce opováží nahlas podivovat, cože se tak dlouho nekují žádné protivládní pikle. Nu a právě při všech těchhle vnitropolitických záležitostech prvořadé důležitosti — překvapeních, trachtacích a spiknutích, se neobejdeme bez armády. To, že na jihu umírají lidé, je vedlejší, milý pane; na má bedra či, chcete-li, na můj portfej vložil Hospodin naléhavější úkoly, mnohem prospěšnější pro naši vlast, než nějaké nesmyslné pranice se Skřípetary, Soudě podle všeho, vaše názory na tyto věcí jsou až předpotopně tmářské; žel Bohu, podobné zaostale smýšlejí i všichni moji důstojníci a celá armáda… Ještě štěstí, že my, členové vlády, jsme moderní lidé a máme v tom dokonale jasno.“

„První povinností armády je přece hájit vlast! To znamená i poskytnout ochranu před cizáckým násilím těm nebohým lidem na jihu! Vždyť i z těch končin posílají otcové a matky své syny na vojnu — a posílají je dobrovolně a rádi, neboť v armádě vidí svojí oporu,“ vyjel jsem si na pana ministra, i když se to nesluší; co naplat, každý občas šlápne vedle.

„Podle vás tedy armáda nemá nic důležitějšího na práci? Ať vás Všemohoucí neztrestá za to rouhání, pane!“ splynulo tiché pokárání z páně ministrových tenoučkých bezkrevných rtíků; vyčítavě, zarmouceně zavrtěl hlavičkou a změřil si mě, jako by si mě trošku ošklivil. „To bych do vás nebyl řekl, že jste takový bludař!“

„Ale já… prosím vás…“ blábolil jsem, nevěda, co mám na to říct; naštěstí páně ministrův falzetek důrazně přeťal mé rozpaky:

„A co třeba přehlídky, he?“

„Cože, prosím?“

„Blahoslavení chudí duchem… Prosím vás, člověče boží, co by si vláda, kterákoli, počala bez přehlídek?“ zapištěl pan ministr v svátém rozhorlení.

„Promiňte… o tom jsem jakživ nepřemýšlel… Ani neslyšel…“ breptal jsem na svou obranu.

„Neslyšel? Nebesa! Vždyť vám tu celou dobu horem dolem vykládám, proč musíme obyvatelstvo pořád něčím překvapovat, den co den pořádat různé slavnosti, průvody, trachtace a veselice a samozřejmě i přehlídky — jakpak bychom to všecko zvládli bez armády? To je momentálně její prvořadá povinnost: aťsi k nám vpadají nepřátelské hordy, čert je vem, hlavně když naši vojáčci pochodují, prapory se třepotají, bubny duní a polnice hlaholí jak u bran Jericha… Kdyby Strádii čirou náhodou hrozilo zvenčí nějaké větší nebezpečí, snad by trochu přiložil ruku k dílu i pan ministr zahraničí, pokud by ovšem na to měl zrovna čas. Je věčně věkův zavalen rodinnými starostmi: Pán Bůh mu chudákovi nadělil dětí jako smetí. Naštěstí se náš stát příkladně stará o své zasloužilé činitele… Mezi námi — zejména se synáčky má pan kolega učiněné peklo: moc špatně se učí! A tak jsme rozhodli, že budou studovat na útraty státu. Byl to skutek křesťanského milosrdenství, věřte! I o jeho dcerušky se postaráme: dostanou věno ze státní pokladny; eventuálně se jejich nápadníkům přidělí nějaké výnosné místo, na jaké by si pochopitelně jinak marně dělali laskominy.“

„Je krásné, když zásluhy dojdou spravedlivého ocenění!“

„Svatá pravda, milý pane! A my jsme v tom ohledu přímo světová rarita, nikdo se nám nemůže rovnat. Ať je ministr jaký chce, bohumilý nebo hříšný, vděčný stát se v každém případě postará o jeho rodinu. Já děti nemám, a tak stát pošle do ciziny studovat malířství mou švagrovou.“

„Slečna švagrová má talent?“

„Paní… Doposud nic nenamalovala, ale kdo ví, třeba jí to půjde od ruky. Pojede s manželem, ten také dostal státní stipendium. Seriózní, pilný hoch, od toho můžeme hodné očekávat.“

„Mladý nadějný pár, že?“

„Jsou ještě mladí, to rozhodně… V nejlepších letech… Švagr má šest křížků na zádech a švagrové táhne na pětapadesát.“

„Čím se zabývá pan švagr? Nepochybně vědou?“

„Ovšemže… Jinak je hokynář, ale tuze rád čte. Například po novinách je jak divý, neřku-li přímo ďáblem posedlý! Ten vám denně stačí přečíst snad všechny naše noviny! Přinejmenším je aspoň prolistuje. A všelijakých povídek a románů už zhltal, až Bůh brání! Hádám nejméně dvacet. Posíláme ho studovat geologii.“

Pak se pan ministr na chvíli odmlčel; zadumal se a začal přebírat svůj růženec; měl ho zavěšený na šavli.

„Zmínil jste se také o nějakých překvapeních, pane ministře. Mohl byste mi to blíže vysvětlit?“ upomenul jsem ho; jeho švagrová mi vcelku mohla být ukradená a švagr jakbysmet.

„Ovšem, ovšem, máte pravdu, malinko jsem odbočil… Pravdaže. Právě v těchto dnech vrcholí přípravy jednoho takového velkého překvapení, což, dá-li Bůh, bude mít nedozírný politický dopad.“

„O tom nepochybuji! Zřejmě celou věc prozatím držíte v největší tajnosti, že?“

„Co vás nemá! Právě naopak: rozhlásili jsme to po celé zemi! Víte, ono v některých případech spíše platí, že vědomost hříchu nečiní…“

„Předpokládám, že to překvapení přinese vaší zemi velké štěstí?!“

„Ano, vzácné štěstí… Celý národ se raduje a nadšeně oslavuje vládu a její moudrou, vpravdě vlasteneckou politiku; nikdo v celé zemi už o ničem jiném nemluví ani nepíše, jen o tom velkém štěstí, které nás co nevidět čeká.“

„Promiňte, že se ptám, jistě jste pro to udělali vše!, ale nemůže něco to očekávané vzácné štěstí ohrozit?“

„Tím jsme si zatím nijak hlavu nelámali, milý pane. I když nikdy není vyloučeno, že se stane zázrak a nějaké štěstí nám skutečně spadne z nebe… Nezměrná jeť milost Páně! Mimochodem, znáte to prastaré podobenství, jak jednou v jedné zemi vláda oznámila nespokojenému obyvatelstvu, že se vbrzku zjeví veliký Génius, Mesiáš, jenž jejich zemi zbaví dluhů a špatného režimu a lid vymaní z neštěstí a bídy a povede ho tou jedinou pravou cestou k šťasné budoucnosti? A jak se z těch obyvatel, bouřících se proti svým nehodným mocipánům, rázem stali krotcí beránci a v celé zemi se rozhostila radost a veselí? Mám vyprávět dál?“

„Ano, prosím vás! Je to velice zajímavé…“

„V cele zemi tedy zavládla nesmírná radost… Na jednom celonárodním shromážděni se obyvatelé dokonce usnesli, že uspořádají sbírku a za vybrané peníze zakoupí rozsáhlý pozemek a vybudují nádnerný palác, na némž bude stát: Národ svému velikému géniovi a spasiteli. Netrvalo dlouho a všecko bylo hotovo a připraveno a čekalo se už jen na Mesiáše…“

Tu pan ministr umlkl; chopil se znovu svého růžence a začal si špitat modlitbičku.

„A zjevil se Mesiáš?“ vyhrkl jsem napjatě.

„Ne.“

„Nikdy?“

„Zřejmě nikdy!“ típl pan ministr lhostejně; tak dovypráví mi to podobenství nebo ne?

„Proč?“

„Suď Bůh!“

„Nic mimořádného se tedy nestalo?“

„Ne.“

„To je divné!“ poznamenal jsem.

„Mesiáš se nezjevil, zato Hospodin seslal toho léta strašné krupobití, a to potlouklo veškerou úrodu,“ zapípal pan ministr nevzrušeně, s pohledem upřeným na jantarové kuličky svého růžence.

„A co bylo s tím národem?“

„S kterým?“

„No v té zemi, o níž mi vyprávíte to jímavé podobenství!“

„Nic.“

„Vůbec nic?“

„Co by bylo? Národ jako národ!“

„Já čekal, že se stane kdoví jaký zázrak!“ zabručel jsem zklamaně.

„Nu, a cožpak se nestal?“

„Já vám nerozumím…“

„Svatá prostoto! Národ žil alespoň několik měsíců v radosti a štěstí! Copak to není podle vás zázrak nad zázraky?“

„To je pravda!“ přiznal jsem kajícně — jak je možné, že jsem se nedovtípil dřív?

Ještě dlouho jsme si povídali o všem možném; mimo jiné se mi pan ministr zmínil, že v rámci oslav výše zmíněného nadcházejícího překvapení hodlá ještě téhož dne jmenovat osmdesát nových generálů.

„A kolik jich máte teď?“

„Slava Bohu na výsostech — ažaž!, ale je to bezpodmínečně jednak pro upevnění renomé našeho státu a jednak pro zvýšení lesku současných celonárodních slavností. Uvažte, jak to zní: osmdesát nových generálů za jediný den!“

„Vskutku, to imponuje!“ přikývl jsem uznale.

„Viďte? Cim více okázalosti, pompy a křiku, tím lépe!“

Andělíčku, můj strážníčku!

 (další stránka)

Stradia (8/12)

(pagina precedentă)

Mă gîndeam să mă duc la ministrul Instrucțiuni Publice, însă pînă la urmă am hotărit să-l vizitez pe ministrul de Război. Voiam să știu cum vede el ultimele evenimente. L-am vizitat în aceeași zi.

Ministrul de Război era un omuleț mărunt, cu pieptul scobit, cu mîini subțiri. Înainte de a mă primi își sfîrși rugăciunea.

În biroul lui se simțea, ca într-o biserică, miros de smirnă și tămîie, iar pe birou erau o mulțime de cărți bisericești vechi, scorojite.

La început, am crezut că am greșit și am intrat în altă clădire, însă uniforma de ofițer superior ce o purta domnul ministru m-a liniștit.

— Nu vă supărați, domnule — îmi spuse el blînd, cu o voce firavă — dar chiar acum mi-am terminat rugăciunea zilnică. O fac totdeauna înainte de a mă așeza la lucru. Mai ales acum, după evenimentele nefericite din sudul țării, rugăciunea este și mai binevenită.

— Dacă ei își vor continua atacurile, s-ar putea ajunge la război? l-am întrebat curios.

— A, nu! Nu-i nici un pericol.

— Dar eu, domnule ministru, consider că-i un pericol. Anuții omoară oameni și cotropesc zilnic cîte o altă regiune a tării dumneavoastră!

— Omoară, asta-i adevărat; dar noi nu puiem fi atît de lipsiți de cultură, atît de sălbatici ca… E frig — se strîmbă el — părcă-i curent. Le spun nenorociților ăștia de ușieri că temperatura din camera mea trebuie să fie totdeauna de șaisprezece grade și jumătate, și ei nimic… Așa devie domnul ministru de la discuția începută și sună să vină ușierul.

Ușierul intră și se închină, zornăindu-și medaliile de pe piept.

— Da’ nu v-am spus, pentru numele lui dumnezeu, că în cabinetul meu temperatura să fie constantă, de șaisprezece grade jumătate? Acum iar e frig, e curent, pur și simplu îngheață omul aici!

— Excelență, dar termometrul e la plus optsprezece grade! arătă ușierul respectuos și se înclină.

— Atunci e bine, zise ministrul mulțumit de răspuns. Poți pleca.

Ușierul se înclină iarăși adine și părăsi încăperea.

— Totdeauna primăvara temperatura asta îmi dă multă bătaie de cap. Temperatura, pentru armată, e un lucru important. Dacă temperatura nu-i așa cum trebuie, armata nu valorează nimic! Azi dimineață am lucrat neîntrerupt la un ordin către toate comandamentele. Ascultați-l și dumneavoastră:

„Deoarece în ultimul timp atacurile anuților în regiunile sudice ale țării noastre sînt tot mai dese, ordon ca ostășii să se roage împreună, sub comandă, bunului dumnezeu pentru salvarea dragii și iubitei noastre patrii, udată de sîngele vitejilor noștri înaintași. Rugăciunea va fi condusă de preotul militar. La sfîrșitul rugăciunii se va adăuga: „Fie ca pe bunii, pașnicii și drepții cetățeni, care au căzut jertfă atacului sălbatic al anuților, dumnezeu milostivul să-i așeze în rai! Dumnezeu să le ierte sufletele lor drepte și patriotice, ușoară să le, fie țărîna Stradiei pe care au iubit-o sincer și cu căldură! Slavă lor!“ Aceste cuvinte trebuie să le rostească toți soldații și gradații în cor; dar să le rostească cu o voce evlavioasă, smerită, apoi toți să ia poziția de drepți, să ridice capetele cu mîndrie, așa cum le stă bine curajoșilor fii ai țării noastre și, în sunetul trîmbițelor și în bătaia tobelor, să strige tare de trei ori: „Trăiască Stradia, jos cu anuții!“ Totul trebuie să se desfășoare cu grijă și frumos, deoarece de aceasta depinde binele patriei noastre. După ce toate acestea se vor efectua în liniște, cîteva companii cu drapele vor defila victorioase pe străzi, în sunetele marșurilor războinice. Ostașii trebuie să calce tare pe caldarîm, viguros; la fiecare pas să li se zdruncine creierii în cap. Datorită urgenței, ordinele acestea trebuiesc executate imediat. Despre executare se va raporta amănunțit. Totodată ordon cu cea mai mare severitate, să se dea o atenție deosebită temperaturii din cazărmi, condiție esențială pentru dezvoltarea armatei.“

— În orice caz — am îndrăznit eu să spun — ordinul va avea efect dacă va ajunge la timp!

— Trebuia să mă grăbesc și slavă domnului, ordinul a fost bătut la telegraf cu o oră înainte de sosirea dumneavoastră. Dacă n-aș fi dat zor să-l trimit la timp, s-ar fi putut petrece o mulțime de fapte rele, neplăcute.

— Aveți dreptate, aprobai eu așa, ca să spun ceva, cu toate că habar n-aveam ce fel de fapte rele s-ar ii putut întîmpla.

— Dacă eu, ca ministru de Război, n-aș fi procedat așa, s-ar fi putut întîmpla ca vreunul dintre comandanții din sudul țării să folosească armata, să vină în ajutorul cetățenilor noștri și să verse sînge anuț. Toți ofițerii noștri cred că asta ar fi metoda cea mai bună, dar ei nu vor să mediteze mai adînc asupra problemei. Mai întîi și întîi, noi, guvernul actual, dorim o politică externă evlavioasă. Noi nu vrem să fim neoameni față de dușmani. Dar pentru că ei au o atitudine atît de sălbatică față de noi, astu le-o va plăti dumnezeu prin chinuri veșnice, in focul iadului. Le vor scrîșni măselele de durere! Și-acuma a doua chestiune, tot atît de importantă, dragul meu domn: actualul guvern nu este sprijinit de popor. Așa că armata ne este necesară, mai ales pentru treburile politicii interne. De pildă, dacă vreo comună oarecare se găsește în mîinile opoziționiștilor, atunci folosim forța armată și pedepsim pe trădătorii acestei chinuite țări. În felul acesta dăm puterea legală unui om de-al nostru.

Cum pe domnul ministru îl apucă tușea îi luai vorba din gură.

— Toate sînt bune, dar dacă cetele anuților își vor intensifica acțiunile?

— Ei, atunci vom lua și noi măsuri mai serioase.

— Domnule ministru, dacă îmi dați voie să întreb, ce s-ar face în acest caz?

— S-ar lua cele mai serioase măsuri, dar cu tact, înțelepte, bine gîndite. În primul rînd am da ordin ca în țară cetățenii să protesteze energic. Dacă nici asta nu ar ajuta, atunci, se înțelege că imediat, fără să pierdem nici o clipă, am înființa un mare ziar cu tendință exclusiv patriotică. Într-un asemenea ziar am publica o serie de articole vehemente și chiar înțepătoare împotriva anuților. Dar să ne ferească domnul de așa nenorocire.

Apoi ministrul de Război lăsă capul în jos cu smerenie și începu să se închine, murmurînd cu buzele lui palide, supte, rugăciuni fierbinți.

În clipa aceea m-a cuprins și pe mine un simțămînt de evlavie. Ca și domnul ministru, am început să mă închin. Însă în timp ce făceam crucile acelea mari mă frămîntau niște gînduri:

„Ciudată țară!… Acolo mor oameni și ministrul de Război face rugăciuni și se gîndește la înființarea unui ziar patriotic! Armata lor este și disciplinată, și curajoasă. S-a dovedit în atîtea războaie. De ce oare nu trimite o unitate la graniță să înlăture primejdia pricinuită de cetele anuților?“

— Probabil că pe dumneavoastră vă miră acest plan al meu, domnule? îmi întrerupse mi¬nistrul gîndurile.

— Într-adevăr mă miră! am mărturisit fără să vreau, deși de îndată am regretat această replică nesăbuită.

— Dumneavoastră, dragul meu domn, nu înțelegeți destul de bine problema. Aici principalul nu este să salvezi țara, ci să salvezi cît mai mult timp cabinetul. Cabinetul precedent a stat la putere o lună de zile, iar noi după două-trei săptămîni să cădem atît de rușinos?! Sîntem într-o primejdie neîncetată și noi, se înțelege, trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne menține cît mai mult.

— Și ce faceți?

— Facem ceea ce s-a făcut și pînă acum! Am trîntit cîte ceva cu totul neașteptat, am hotărît în fiecare zi o sărbătoare, iar acum, cînd lucrurile stau prost, trebuie să organizăm neapărat un complot. E un lucru ușor în țara noastră. Și, ceea ce este mai important, lumea s-a deprins cu sistemul ăsta. Cu toate că este dusă de nas orbește, ea se întreabă cu mirare: „Cum? Nici un complot încă?“ Liniștea asta aparentă se menține numai cîteva zile, mai mult ca un mijloc de combatere a opoziției. Armata este deci necesară pentru surprize, pentru sărbători, comploturi. Sînt atîtea treburi interne. Dacă acolo mor oameni, asta este o chestiune secundară, domnul meu! Pentru mine e important să rezolv mai întîi problemele folositoare țării și nu să mă ocup de o tîmpenie, să mă bat cu anuții. Părerea dumneavoastră în această chestiune, după cum se pare, nu este nouă. Tot așa, din păcate, gîndesc și ofițerii din armata noastră. Dar noi, membrii actualului cabinet, privim lucrurile mult mai în adîncime, mai lucid!

— Dar cum oare, armata este ea mai necesară aici decît la hotare, să apere țara, să apere familiile acelea din sud care sîngerează din cauza actelor de violență ale străinilor? Doar oamenii din ținutul acela, domnule ministru, își trimit la oaste fiii lor, îi trimit cu bucurie, căci văd în armată pavăza lor. Am rostit aceste cuvinte pe un ton supărat și mi-a părut rău, dar de, îi vine omului cîteodată să zică una, de parcă l-ar împinge diavolul.

— Credeți, domnule, că armata n-are îndatoriri mai importante? îmi răspunse ministrul cu o voce abia auzită, clătinînd din cap cu tristețe. Apoi mă măsură din cap pînă-n picioare disprețuitor.

— Credeți oare? repetă el cu un oftat plin de durere.

— Dar, vă rog… bîiguii eu, încercînd să mă scuz. Nu știu de fapt, ce voiam să spun… Atunci ministrul m-a întrerupt. Cu vocea puternică, demn, m-a întrebat:

— Dar parăzile?

— Ce fel de parăzi?

— Cum, ce întrebare-i asta? Parăzile! E un lucru de o deosebită însemnătate pentru țară! se supără puțin, smeritul și evlaviosul domn ministru.

— Scuzați-mă, asta n-am știut-o.

— N-ați știut-o?!… Dar nu v-am spus adineauri că datorită diferitelor surprize, în țară trebuie să fie sărbători și parăzi? Cum s-ar putea face toate astea fără armată? Pentru armată, obiectivele principale sînt sărbătorile și parăzile. Ne pot ataca cetele dușmanului, atacurile lor sînt fleacuri. Principalul e ca noi să mărșăluim pe stradă în sunete de trîmbițe. Dacă pericolul ce amenință țara s-ar agrava prin alte atacuri dinafară, atunci, desigur, că și stimatul meu coleg, ministrul Afacerilor Străine va începe să se ocupe de anuți, bineînțeles dacă nu va fi ocupat cu treburi familiale. El, săracul, are o mulțime de copii, însă statul se îngrijește de cetățenii săi merituoși. Băieții lui, știți, învață foarte prost și ce se putea face altceva decît ca statul să le poarte de griji? Așa-i drept! Și de fetele lui se îngrijește statul; li se pregătește zestrea pe cheltuiala statului. Un tînăr din orașul nostru se va căsători cu una din fiicele ministrului. Tînărul va avea o slujbă bună, pe care altfel, se înțelege, n-ar putea-o căpăta niciodată.

— E frumos cînd sînt apreciate meritele cetățenilor! zisei eu.

— La noi așa se întîmplă pretutindeni! N-avem egal în lume! Oricare-ar fi ministrul, fie el bun ori rău, totdeauna statul mărinimos se îngrijește de familia lui. Eu n-am copii, dar statul o va trimite pe cumnata mea să învețe pictura.

— Are talent cumnata dumneavoastră?

— Pînă acum ea n-a pictat nimic… Dar cine știe, poate că va avea succes. Cu ea va merge și cumnatul meu. Și lui îi poartă statul de grijă. E un om foarte serios șt destoinic. Ne punem mari speranțe în el.

— E o pereche tînără?

— Tineri încă! Cumnatul meu are șaizeci, iar cumnata numai vreo cincizeci și patru de ani.

— În orice caz, cumnatul dumneavoastră se ocupă de știință….

— Eh, asta se-nțelege! De altfel el e precupeț, dar în orele libere citește cui plăcere romane. Ziarele, cum se spune, le mănîncă! Urmărește toate ziarele noastre și pînă acum a citit diferite foiletoane, vreo douăzeci de romane și cîte altele. Pe el l-am trimis să studieze geologia.

Domnul miniștru tăcu și începu să se gîndească la ceva. Număra mătăniile care-i atîrnau de sabie.

— Ați pomenit de surprize, domnule ministru, îi amintii de discuția începută, pentru că nu prea mă interesau cumnatul și cumnata lui.

— Da, da, aveți dreptate, am deviat puțin de la discuție. Aha! Am organizat o surpriză de-o nemaipomenită însemnătate politică.

— Va fi desigur o surpriză pregătită… în secret? Despre ea nu va ști nimeni înainte de a se produce?

— De ce nu, mă rog? Este cunoscută de popor. Oamenii se pregătesc de sărbătoare și așteaptă cu nerăbdare evenimentul.

— Va fi o mare bucurie pentru țara dumneavoastră?

— Rară bucurie! Poporul nu mai poate de bucurie și felicită de pe acum guvernul pentru politica lui înțeleaptă, patriotică. Nu se mai vorbește și nu se mai scrie nimic în țara noastră, decît despre mult așteptatul eveniment.

— Dar dumneavoastră, ați pregătit bineînțeles totul ca un astfel de eveniment fericit să se producă inevitabil?

— La asta încă nu ne-am gîndit serios, dar nu este imposibil. Dumneavoastră, desigur, cunoașteți acea povestire străveche, care spune că într-o țară stăpînirea a adus la cunoștința poporului nemulțumit că va veni marele Geniu, un adevărat Mesia în carne și oase. Se spunea că el va scăpa țara de datorii, de cîrmuirea rea și de toate relele și nenorocirile, și va călăuzi poporul spre o fericire nemaipomenită. Poporul, nemulțumit de cîrmuitorii țării și de stapînire, se liniști la aflarea acestei vești și așa se porni veselia în țară. N-ați auzit niciodată de povestea asta veche?

— Nu! Dar este foarte interesantă! Spuneți-mi vă rog ce-a fost mai departe?

— A urmat după cum vă povesteam bucurie, veselie în toată țara. S-a hotărît chiar, să se strîngă daruri și din ele să se ridice izbăvitorului palate neasemuite pe care să stea scris: „Marelui Geniu și izbăvitor din partea poporului“. Toate au fost pregătite într-un timp scurt. Se aștepta numai să vină Mesia. Poporul alesese și numele izbăvitorului său.

Domnul ministru se opri, luă din nou mătăniile și începu să le numere tacticos una cîte una.

— Și Mesia a apărut?

— Nu.

— De fel?

— Chiar de fel, răspunse nepăsător ministrul. Părea că spune povestea fără nici un chef.

— De ce?

— Cine știe!

— Și nici nu s-a întîmplat ceva deosebit?

— Nimic.

— Interesant!

— În loc să vină Mesia, în anul ăla a căzut o grindină grozavă și a prăpădit recolta țării! spuse ministrul uitîndu-se smerit la mătăniile lui de chihlimbar.

— Dar poporul ce-a făcut? am întrebat curios.

— Care popor?

— Poporul din țara despre care vorbește acea minunată poveste?

— Nimic!

— Chiar nimic?

— Ce putea să facă?… Poporul tot popor rămîne!

— Asta-i nemaipomenit! m-am mirat eu.

— Eh! Dacă vreți să vă spun pe șleau, poporul era totuși nespus de fericit.

— Nespus de fericit?

— Se înțelege!

— Nu pricep!     –

— Simplu… Poporul a trăit doar cîteva luni de bucurie și fericire. Nu?!

— Da, așa e! l-am aprobat. Eram rușinat pentru că n-am izbutit să înțeleg de la începul un lucru atît de simplu.

Apoi am mai discutat diferite chestiuni. Printre altele domnul ministru mi-a spus că în ziua cînd se va produce fericitei eveniment, în Stradia vor fi numiți alți optzeci de generali.

— Dar cîți aveți acum? am întrebat curios.

— Sînt destui, slavă domnului, pentru prestigiul țării. Închipuiți-vă însă cum va suna atunci: optzeci de generali într-o singură zi!

— E impunător!

— Se înțelege. Cel mm important lucru este să organizăm cît mai multe parăzi, să facem impresie.

(pagina următoare)