Tag Archive | Societate

Desființarea pasiunilor

Noi sîrbii, slavă milostivului domn, am isprăvit toate treburile noastre și acum putem să stăm, să căscăm după pofta inimii, să ne întindem, să dormim, și cînd ne-om plictisi și de toa te t-astea să aruncăm în treacăt cîte o privire și să vedem ce se mai întîmplă prin alte țări nefericite.

Se spune — doamne scapă-ne de nenorociri și nevoi — că există țări în care oamenii sîngerează și se încaieră pentru nu știu ce drepturi, pentru nu știu ce libertate și independență individuală. Ți se încrețește pielea cînd te gîndești la nefericiții ăștia care încă nu și-au încheiat treburile lor de acasă, în timp ce noi am ajuns să facem ordine în China și chiar în Japonia. Cu fiecare zi ajungem tot mai departe de țara noastră și dacă vom merge tot așa, ziariștii noștri vor începe să transmită știri de pe Marte, Mercur sau, în cel mai rău caz, din Lună.

Și eu sînt fiu al acestui fericit popor. De aceea vreau, pentru a fi la modă, să vă vorbesc despre o țară foarte îndepărtată și să vă povestesc ce s-a întîmplat acolo demult, foarte demult.

Nu se știe precis unde era așezată țara aceea, cum se numea poporul care-o locuia, dar după toate probabilitățile nu se afla în Europa, iar poporul de-acolo se putea numi oricum, numai sîrb nu. În această privință sînt de acord toți istoricii vechi, iar cei noi vor susține, pesemne, contrariul.

La urma urmei nici nu-i treaba noastră, de aceea las la o parte aceste amănunte, chiar dacă voi călca bunul nostru obicei de a vorbi și despre lucruri pe care nu le înțelegem și de-a face ceea ce nu sîntem în stare.

Se știe în mod sigur că acel popor era decăzut și rău, plin de vicii și pasiuni josnice.

Desigur, dragi cititori, voi nu puteți crede dintr-un început că ar fi existat vreodată oameni atît de josnici. Însă trebuie să știți că eu scriu povestea asta după niște vechi manuscrise. Sînt în fața mea.

Iată în traducere exactă, cîteva rapoarte adresate diferiților miniștri de-acolo:

„Agricultorul N.N., din Car, s-a întors astăzi de la arat și s-a dus la cîrciumă, unde a băut cafea și a citit cu mare pasiune ziare ce atacau guvernul…“

„Învățătorul T… din Borc, cum iese din școală adună în jurul lui pe țărani și-i sfătuiește să alcătuiască un cor. Învățătorul mai are un obicei urît: joacă țurca cu ucenicii, iar cu elevii sal joacă nasturi. E un om primejdios și dăunător. Unor țărani le-ă citit niște cărți și i-a îndemnat să le cumpere. E o faptă ce nu se mai poate răbda. El ațîță întregul ținut și îi învață pe cetățenii pașnici și de treabă să ceară libertate. Dar săvîrșește ceva și mai grav: vorbește mereu cum că libertatea este mai dulce decît orice. Fumează cu pasiune și scuipă într-una cînd fumează.“

„Preotul H… din Sor, a plecat, după slujba religioasă, la o adunare politică din orașul învecinat.“

Vedeți dar cîte fapte grave, rușinoase!

Fiți atenți mai departe:

„Judecătorul S… a votat azi pentru consiliul comunal. Acest judecător infam primește ziarul opoziției și-l citește cu pasiune. A avut îndrăzneala să spună la un proces cum că un țăran acuzat că a insultat guvernul și s-a ridicat împotriva puterii de stat nu este cu nimic vinovat, și a mai adăugat, de față cu martori, că nu va cumpăra nimic din prăvălia primarului Gabor. În afară de aceasta, judecătorul arată a fi gînditor, și asta-i o dovadă limpede că-i om vicios și se gîndește la un mare complot împotriva actualului guvern. Trebuie să fie acuzat de lez-maiestate. De altfel, nici nu poate fi prietenul dinastiei fiindcă bea cafea la cafeneaua lui Mor, iar bunicul lui Mor a fost bun prieten cu fratele de cruce al lui Leon, care a ridicat în Iamb acea răzvrătire împotriva sfetnicului curții, bunicul actualului nostru domnitor!“

Dar se găseau oameni și mai răi în nefericita tară. Citiți numai aceste rapoarte:

„Avocaiul din Tul a luat sub ocrotire pe un oarecare orfan al cărui tată a fost omorît anul trecut. Acest avocat este un pasionat băutor de bere și merge la vînătoare, dar ceea ce este și mai grav, el a fondat o societate pentru ajutorarea orfanilor din ținutul nostru. Acest impertinent degenerat spune că spionii statului sînt cei mai răi oameni!“

„Profesorul T… a hoinărit astăzi cu diferiți copii vagabonzi prin oraș și a furat pere de la un precupeț, iar ieri a tras cu praștia în porumbei și a spart un geam al unei instituții de stat. Asta i s-ar putea ierta, dar șe duce la întruniri politice, votează la aceste întruniri, discută cu cetățenii, citește ziare, vorbește despre împrumutul de stat și face fel de fel de rele în dauna învățămîntului!“

„Țăranii din Var au început să construiască o școală nouă. Trebuie combătut cît mai curînd posibil acest josnic curent ce dăunează statului!“

„Meșteșugarii din Var au de cîtva timp o bibliotecă a lor și se adună în fiecare seară acolo. Această pasiune a prins rădăcini adînci mai ales la tineri, iar bătrînii au îndrăznit să se gîndească la înființarea unui fond de pensii pentru meșteșugari. Aceasta nu se mai poate răbda, deoarece scandalizează pe toți oamenii de treabă, care nu-i înjură pe miniștri!… Un meșteșugar a cerut stăruitor să li se dea de lucru meseriașilor. Îngrozitoare pasiuni!…“

„Țăranii din Pado cer autoadministrare obștească!“

„Cetățenii din Troia vor alegeri libere.“

„Mulți funcționari de aici își văd conștiincios de treaba lor, dar unul cîntă din flaut și cunoaște notele muzicale.“

„Conțopistul Miron dansează cu pasiune la petreceri și mănîncă semințe sărate cînd bea bere. Trebuie dat afară pentru a se lecui de asemenea pasiuni!“

„Învățătoarea Hela cumpără flori în fiecare dimineață, fapt care a scandalizat tot ținutul. Nu mai poate fi tolerată deoarece ne va strica tineretul.“

Cine-ar mai putea enumera toate pasiunile josnice ale acelui popor nefericit? E de ajuns să spunem că erau numai zece oameni cinstiți și de treabă în întreaga țară, iar toți ceilalți, și bărbați, și femei, și bătrîni, și tineri, erau stricați, cum s-ar zice, din temelie.

Cum credeți că puteau trăi acei zece oameni cumsecade între astfel de cetățeni?

Greu, desigur foarte greu. Erau nevoiți să privească neputincioși cum decădea patria lor iubită. Nu dormeau nici ziua nici noaptea de grijă: se gîndeau cum să-i îndrepte pe concetățenii lor păcătoși și să scape țara de la pieire!

Hărăziți cu virtuți și generozitate, erau în stare să facă orice jertfă pentru fericirea patriei lor. Și într-o zi și-au călcat pe inimă. Au plecat capetele în fața sorții amare, și au devenit miniștri, luînd asupra lor misiunea nobilă de a curăța țara de păcate și pasiuni.

Oameni învățați, și totuși nu era ușor pentru zece oameni să întreprindă o acțiune atît de grea.

În sfîrșit unuia dintre ei — celui mai prost (în limba poporului înseamnă celui mai deștept) — îi trăsni prin cap o idee. S-a gîndit că trebuie să convoace o adunare reprezentativă, în care să hotărască numai străinii. Au fost cu toții de acord cu minunata idee. Pe cheltuiaia statului au fost angajați de peste hotare două sute de străini și au mai prins tot atîția străini aflați în diferite localități în țară, unde făceau comerț. S-au apărat ei, s-au zbătut, dar nu le-a mers.

Astfel au fost adunați patru sute de străini buni pentru deputați. Ei trebuiau să exprime dorințele poporului și sa rezolve diferite probleme, spre fericirea țării.

După ce s-a sfîrșit treaba asta, cei patru sute au fost numiți reprezentanți ai poporului. După aceea s-au anunțat alegerile. Nu vă mirați. Așa era obiceiul în țara aceea. Și iată că au început ședințele Camerei reprezentanților. Au avut loc discuții, dezbateri, s-au elaborat legi. Nu-i ușor să duci la bun sfîrșit o treabă atît de însemnată. Totul a mers ușor și repede. Cînd s-a ajuns însă Ia pasiuni s-au ivit de îndată și greutăți. Dar cineva a propus să se facă o lege pentru desființarea tuturor pasiunilor.

— Trăiască vorbitorul, trăiască! izbucniră în sală strigăte de bucurie.

Toți au primit cu însuflețire propunerea și legea a fost elaborată:

„Reprezentanța Națională, văzînd că pasiunile împiedică progresul națiunii, a găsit necesar să introducă o lege cu următorul articol:

Începînd de astăzi, se desființează pasiunile, ele dăunînd atît poporului cît și țării.“

Nu trecuseră nici cinci minute de cînd legea desființării pasiunilor a fost semnată, și să vedeți ce a pățit poporul. El riu auzise de lege. O cunoșteau numai deputații.

E de ajuns să vă redau în traducere numai un fragment din însemnările unui oarecare ins.

Iată-le cuvînt cu cuvînt:

„…Eram fumător pasionat. Cum mă sculam, aprindeam imediat țigara. Intr-o zi după ce m-am trezit, am luat cutia cu tutun să-mi răsucesc — după obicei — o țigară. Nu mă simțeam prea bine (tocmai atunci deputatul amintit făcea propunerea). Deodată am simțit cum începe să-mi tremure mîna. Scap țigara, mă uit la ea și scuip cu scîrbă… „Nu mai fumez — mi-am zis — tutunul mi se pare dezgustător, să nu-l mai văd în ochi.“ M-am mirat cum de s-a întîmplat așa dintr-o dată. Dau să ies în curte. Dar ce văd?! In fața ușii se găsea vecinul meu, un mare bețiv. Nu putea să trăiască o oră fără vin. Omul era treaz. Se uita înaintea lui și se scărpina în cap.

— Hei, ți-am adus niște vin, îi spuse un flăcău și-i întinse o sticlă plină, că de obicei.

Vecinul meu o înșfăcă și o trînti de pămînt. S-a spart în sute de bucăți.

— Pfui, ce scîrbă mi-e! strigă el privind în silă vinul vărsat.

A tăcut un timp, apoi mi-a cerut dulceață și apă.

I-am adus. S-a servit și a plecat la treaba lui.

Nevastă-sa a plîns de bucurie cînd a văzut că bărbatul ei nu mai bea.

Pe un alt vecin al meu, pasionat cititor de ziare, l-am găsit la el acasă. Privea pe fereastră. Era oarecum schimbat.

— Ți-au venit ziarele? l-am întrebat.

— Să nu le mai văd în ochi, m-am săturat de ele. Chiar acum mă gîndesc să mă apuc de arheologie sau de gramatica greacă… mi-a răspuns el.

Am ieșit în stradă.

Orașul parcă nu mai era același. Un politician pasionat plecase la o întrunire. Cum mergea omul pe stradă, deodată se întoarse și o luă Ia fugă înapoi, de parcă l-ar fi gonit cineva. L-am oprit întrebîndu-l cu mirare pentru ce a luat-o la fugă.

— Plecasem la întrunire, dar m-am gîndit că e mai bine să mă întorc acasă, să iau o carte de agricultură și s-o studiez. Vreau să mai învăț. Ce să fac la întrunire? Nu și-a sfîrșit bine vorba și a și început să gonească. Se ducea acasă să studieze plugăria.

Am rămas cu gura căscată în fața acestor minuni. Ele s-au ivit dintr-o dată. M-am întors și eu acasă și am început să răsfoiesc un tratat de psihologie. Voiam să citesc capitolul despre pasiuni. Găsesc într-adevăr pagina intitulată Pasiuni. Dar rămăsese acolo numai titlul. În locul textului foaia era albă, goală, ca și cum niciodată n-ar fi scris nimic pe ea!…

„Ce-o mai fi și asta, pentru numele lui dumnezeu!“

În tot orașul, nicăieri, nu izbuteam să găsesc un om stăpînit de vreo pasiune. Chiar și animalele erau înțelepte!

Abia a doua zi am citit în ziare legea pentru desființarea pasiunilor.

— Aha, asta era! auzeam peste tot. Ne miram și nu știam ce se întîmplă cu noi și cînd colo, vezi, adunarea reprezentanților a desființat pasiunile!“

Însemnările ne-au arătat exact ce s-a întîmplat în țara aceea la ora cînd adunarea reprezentanților a votat legea pentru desființarea pasiunilor.

După ce a fost votată de toată lumea, nedumeririle au încetat. Profesorii vorbeau astfel elevilor, despre pasiuni:

„Cîndva, în sufletele oamenilor au existat pasiuni. Capitolul Pasiuni era cel mai încurcat și cel mai greu din psihologie, dar prin noua lege pasiunile au fost anulate. Acum nu mai există această problemă nici în psihologie și nici în sufletele oamenilor. Pasiunile au fost desființate la data de cutare în anul cutare.“

„Ura! bine că am scăpat. Nu mai trebuie să le învățăm“, strigau elevii, mulțumiți de legea adunării reprezentanților. Pentru lecția următoare trebuiau să învețe doar atît:

„La data de cutare în anul cutare, printr-o lege specială, au fost desființate toate pasiunile. Astăzi ele nu mai există la oameni!…“

Cine știa lecția asta fără greșeală căpăta nota foarte bine.

Iată cum a scăpat poporul de pasiuni. Se spune că oamenii aceia ar fi devenit îngeri.

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)

Marea moartă (3/5)

(pagina precedentă)

Eu am călătorit foarte mult prin lume. Unii mă cred, dar mulți nu. Ei susțin că asta-i fantezie. Ciudat! La urma urmei nu mă privește ce spun ei. Susțin că am călătorit foarte mult și asta este principalul.

Călătorind prin lume, omul cunoaște fel și fel de oameni și fapte, adeseori vede niște lucruri pe care nu le-a văzut nici în vis, darămite în viață! Am citit într-o gazetă englezească că presa din Anglia a tăbărit asupra unui sărman englez, care scrisese un jurnal cu impresii dintr-o călătorie făcută prin Serbia. Am citit jurnalul acela. După părerea mea, înfățișează bine realitatea de la noi. Totuși autorul n-a fost crezut de englezi. Ei nu vor să creadă că există o țară care se numește Serbia, nu vor să creadă nimic din cele scrise despre țara noastră. Autorul a fost considerat utopist, ba chiar nebun. Acum criticii își pot da seama că în lume sînt atîtea și-atîtea lucruri, unele de necrezut. Ar fi bine să nu mai strige mereu: „nu-i adevărat, nu corespunde realității, personajele sînt ca picate din lună“ (dar nu văd oare că și pe lîngă ei, și pe lîngă noi, trec zilnic atîția indivizi care-s mai ceva decît picați din lună?)

Așadar, după cum v-am spus, am călătorit mult prin lume. O dată, într-o țărișoară, am avut prilejul să cunosc, într-un tîrgușor sau așa ceva, niște oameni ciudați.

Am picat acolo chiar la o (hai s-o numim pe șleau) adunare politică.

„Frumos zău; cum naiba de-am nimerit aici!“ mi-am zis, căci nu prea-mi venea la îndemînă; în Serbia mă dezobișnuisem de întrunirile politice, nu mai participasem la treburile politice. Toți eram uniți, prietenoși și n-aveam motiv de ceartă.

Societatea în care picasem m-a cam uimit. Întrunirea politică era condusă de către reprezentantul guvernului din regiunea aceea. Poate că îi spuneau conducător de district și după cîte se vedea, chiar el convocase adunarea.

Mulți cetățeni erau adormiți, cu pleoapele umflate de somn. Unii moțăiau în picioare cu gura căscată. Capetele li se bălăbăneau într-o parte și alta și, din cînd în cînd, vedeai cum doi cetățeni se loveau cap în cap. Cei doi politicieni tresăreau, se uitau unul la altul cu priviri tîmpe, apoi, somnoroși, închideau ochii și moțăiau mai departe bălăhănindu-și capetele. Mulți se întinseseră și dormeau de-a binelea. Sforăiau tare, de ți-era mai mare dragul s-asculți. Alții erau treji, dar se frecau la ochi și căscau cu poftă, zgomotos, în armonie cu cei ce sforăiau în cor. În aceste clipe de liniște s-au ivit cîțiva polițiști. Aduceau în spinare niște cetățeni beți turtă. Desigur îi cărau la adunare. Unii din ei erau liniștiți, tăceau și priveau cu nepăsare împrejur, alții adormiseră, iar vreo cîțiva din ei se cam zbateau. Dar cei mai încăpățînați au fost legați și minați din urmă.

— Ce fel de adunare e asta? am întrebat pe unul dintre participanți.

— Nu prea știu! mi-a răspuns el imediat.

— Nu cumva e opoziția?

— Opoziția! afirmă el fără să privească cine-l întreabă.

— Cum, guvernul cheamă la adunare opoziția și-o aduce așa cu forța?

— Guvernul!

— Cum se poate asta, împotriva lui însuși?

— Păi da! mi-a răspuns el plictisit și cu oarecare îndoială.

— Pesemne că adunarea de-aici este împotriva poporului!

— Pesemne! a spus el pe același ton.

— Dar tu ce crezi? l-am întrebat cu voce tare.

El m-a privit fără nici o expresie și a ridicat din umeri, desfăcîndu-și larg brațele, ca și cum ar fi spus: „Ce mă privește pe mine?“

L-am lăsat în plata domnului și am vrut să întreb pe altul, dar și acela m-a privit plictisit, așa că am renunțat.

Deodată auzii o voce supărată:

— Ce-nseamnă asta? Nimeni nu vrea să fie în opoziție! Nu-i cu putință. Toți sîntem partizanii guvernului și-ai puterii, toți sîntem ascultători, cumsecade, și asta se întîmplă în fiecare zi, de i se urăște omului cu atîta supunere.

— Ce popor minunat și civilizat! i-am admirat eu, invidiind țărișoara aceea ideală. Desigur, dacă ar fi aici răposata mea mătușă n-ar mai bombăni și n-ar mai prevesti nici o primejdie. Oameni învățați și ascultători, mult mai cuminți decît ne cerea nouă învățătorul acela bătrîn și bun. Însă purtarea aceasta de oameni cumsecade scotea din sărite chiar și poliția.

— Dacă o să fie tot așa — strigă ascuțit și supărat prim-pretorul — ei, aflați ca o să întoarcem foaia. Guvernul o să numească prin lege pe alții, capabili să fie opoziționiști. Și aflați, dacă n-ați știut-o, că într-o oră facem asta. Există — dacă n-ați știut-o — destui opoziționiști și prin alte părți. Îi numim cît ai clipi din ochi: în calitate de conducător al opoziției extreme și ascuțite împotriva regimului actual, se numește cutare și cutare, cu un salariu anual de Ia cincisprezece mii de dinari. În calitate de membri în comitetul de conducere al partidului de opoziție, sînt numiți cutare și cutare, cutare și cutare. Ca membri în opoziția cutărui și cutărui district se numește cutare și cutare, cutare și cutare. ȘI cu asta basta. Păi nu mai merge așa! Guvernul a găsit sistemul să-și facă o opoziție serioasă. A și început negocieri cu oameni conștienți și de încredere.

Cetățenii aceia, deci opoziția, priveau la primpretor dormitînd și chipurile lor nu spuneau nimic. Nu erau nici mirați, nici revoltați, și nici nu se bucurau. Parcă nici n-ar fi vorbit prim-pretorul.

— Va să zică ne-am înțeles, de azi înainte voi sînteți opoziția! Participanții tăceau și se uitau la el liniștiți și nepăsători.

Prim-pretorul întocmi lista tuturor celor prezenți și începu s-o citească.

— Toți sînt aci! constată el. Apoi se depărtă de masă frecîndu-și mulțumit mîinile.

— Ei biiine! zîmbi el. Acum, în numele domnului, să începem!… Sarcina voastră, ca dușmani ai guvernului, e să criticați cît mai aspru activitatea lui politică internă și externă.

De-abia atunci cei din sală au început să-și vină în fire. Unul se sculă de pe scaun și ceru cuvîntul ridicînd două degete, ca la școală:

— Domnule vă rog, eu știu o poveste despre un opoziționist.

— Ei hai, spune-o.

Cetățeanul și-a dres glasul, a scuturat din umeri și a început să povestească eu o voce cocoșească, așa cum făceam noi în școala primară cînd spuneam, pe de rost istorioare morale.

— Au fost odată doi cetățeni, pe unul îl chema Milan iar pe altul Ilija. Milan era un cetățean bun și supus, iar Ilija era rău și neascultător. Milan asculta de bunul său guvern, iar Ilija nu. El niciodată nu vota pentru candidații guvernului. Atunci bunul guvern i-a chemat la el pe Milan și pe Ilija și le-a spus:

„Foarte bine, Milane, tu ești un cetățean cuminte și supus; ține aici niște bani și să știi că pe lîngă slujba pe care o ai, vei mai avea încă una, cu o leafă mai mare.“ După ce i-a spus acestea, i-a întins lui Milan o pungă plină cu bani. Milan a sărutat mîna bunului guvern și a plecat vesel acasă.

Apoi bunul guvern s-a întors spre Ilija și i-a zis:

„Ilija, tu ești un cetățean neascultător și primejdios. De aceea am să te arestez și, am să te scot din slujbă. Leafa ta o voi da unui cetățean cumsecade și supus.“ Și au venit jandarmii și l-au arestat imediat pe neascultătorul și primejdiosul Ilija. Fapt care a adus multă tristețe în familia lui. Și așa vor păți toți cetățenii care nu vor asculta de guvern.

— Foarte bine! exclamă prim-pretorul.

— Domnule vă rog, eu știu ce ne învață această povestire! declară un alt cetățean.

— Bine! Spune!

— Din această povestire vedem că cetățeanul trebuie să fie credincios și supus față de guvernul său. Numai așa poate să trăiască fericit împreună cu familia lui. Cetățenii buni și ascultători nu procedează ca Ilija, de aceea ei sînt iubiți de toate guvernele! rosti opoziționistul.

— Frumos, dar care este datoria unui cetățean supus?

— Datoria cetățeanului supus și iubitor de neam este să se scoale de dimineață.

— Foarte bine, aceasta e prima lui datorie. Dar mai are vreuna?

— Mai are.

— Care?

— Să se îmbrace, să se spele și să mănînce!

— Și pe urmă?

— Să plece liniștit de-acasă și să se ducă direct la treburile lui. Dacă n-are treburi, merge la cîrciumă unde așteaptă să vină ora mesei. Exact la ora prînzului, se întoarce acasă liniștit și mănîncă. După masă bea o cafea, se spală pe dinți și se culcă frumos. Cînd s-a săturat de somn, cetățeanul se ferchezuiește, iese pe stradă, se plimbă puțin, trece pe la cîrciumă și, cînd vine vremea cinei, pleacă direct acasă, mănîncă și, după aceea, se culcă și doarme liniștit.

Mulți dintre opoziționiști au povestit cîte o astfel de istorioară înțeleaptă și după fiecare explicau și morala. Apoi politicienii au început să discute despre convingerile și principiile lor.

Unul spuse că ar fi timpul să se sfîrșească cu discuțiile și să meargă cu toții la cîrciumă, la un pahar de vin. În privința asta părerile erau împărțite. Au început dezbateri furtunoase. Nimeni mu mai moțăia. Propunerea a fost pusă la vot. După ce se isprăvi numărătoarea voturilor, prim-pretorul declară că propunerea dе a merge toți la cîrciumă a fost acceptată în principiu. Urmează să hotărască ce să bea acolo!

Unii voiau vin cu sifon.

— Nu vrem vin cu sifon — strigau alții — mai bună-i berea!

— Eu nu beau bere din principiu! răspunse unul din față.

— Eu tot din principiu nu pot suferi vinul.

Au ieșit la iveală multe principii și convingeri și-au început discuțiile.

Unii propuneau să se bea cafea. Aceștia însă erau o minoritate infimă, иar unul dintre ei scoase ceasul, îl privi și zise:

— E trei și cifici minute I Nici eu nu mai pot bea acum cafea. Din principiu beau cafea numai pînă la trei. Mai tîrziu nu pot nici în ruptul capului.

După îndelungate discuții care au durat toată după-amiaza, a venit în sfîrșit și timpul să se treacă iar la vot. Prim-pretorul, ca reprezentant de treabă al guvernului, a procedat obiectiv și cinstit. N-a influențat cu nimic votul, dimpotrivă, a îngăduit fiecărui cetățean să-și exprime liber votul, după convingerile lui. La urma urmei, acest drept îi este acordat fiecăruia prin constituție. De ce să i se ia un drept înscris în constituție?!

Votarea s-a făcut în cea mai perfectă ordine.

Prim-pretorul s-a ridicat serios, impozant, așa cum îi stă bine președintelui unei adunări politice. Cu o voce gravă a anunțat rezultatul votării:

— Victoria a fost repurtată, printr-o majoritate covîrșitoare, de grupul celor pentru vin cu sifon. Urmează fracțiunea pentru vin curat, apoi fracțiunea pentru bere. Pentru cafea au votat numai trei — doi pentru cafea dulce și unul pentru amară. A fost un vot și pentru melanj.

Am uitat să vă spun că partizanul melanjului a început să înșire un discurs împotriva guvernului, însă toti cei din sală l-au întrerupt. Ceva mai tîrziu, el a declarat că este împotriva unei astfel de adunări, că adunarea nu este a opoziției ci a autorităților. De data asta el a fost întrerupt prin strigăte vehemente.

S-a făcut liniște și pretorul a spus:

— În ceea ce mă privește, eu voi bea bere, deoarece excelența sa ministrul meu nu bea niciodată vin cu sifon.

Deodată opoziția începu să se frămînte. Toți au declarat că sînt pentru bere. Doar partizanul melanjului a făcut opinie separată.

— Eu nu voi influența libertatea voastră, zise prim-pretorul. Vă cer deci să rămîneți la convingerile voastre.

Ferească dumnezeu! Nimeni nu voia să audă de convingeri. Toți au afirmat că nu-și pot închipui cum de-au votat așa, căci de fapt nu sînt împotriva berei.

Așa s-au încheiat dezbaterile și politicienii istoviți au plecat la cafenea.

S-a băut mult, s-a cîntat, s-au ridicat toasturi pentru guvern și pentru popor și tîrziu, noaptea, s-au dus cu toții pe la casele lor.

(pagina următoare)