Tag Archive | școală

Marea moartă (1/5)

În clipa cînd m-am așezat să scriu aceasta povestire, mi s-a ivit în fața ochilor chipul răposatei mele mătuși, așa cum era, sărmana, pe cînd trăia. Purta o bluză galbenă de calmuc[1], care nu-i venea tocmai bine. Parcă ar fi fost croită pentru altcineva. Avea o fustă scurtă din aceeași țesătură, șorț albastru cu flori galbene; papuci brodați cu galben. Pe cap, purta o basma de un galben închis. Mătușa avea chipul posomorît, palid, brăzdat de crețuri. În ochi i se citea o grijă deznădăjduită, neîntreruptă. Buzele ei subțiri, vineții, erau parcă pregătite mereu pentru plîns, cu toate că n-am văzut-o plîngînd pe răposată. În schimb ofta mereu, se văieta și mormăia. Era urmărită de o presimțire rea, pe care o vedea la orice pas. Era puțin adusă de spate, avea pieptul îngust, slăbuț; ținea totdeauna palmele vîrîte în brîu. Umbla prin casă și prin curte, observind cele mai neînsemnate lucruri. Vedea în orice o primejdie. Chiar și-ntr-o piatră obișnuită din curte, presimțea un dușman.

„Vai!… O să se împiedice copilul, o să cadă cu capul de piatră și-o să-și spargă capul!“ bodogănea ea îngrijorată apoi lua piatra șo o scotea repede din curte.

Cînd ne așezam la masă, îmi spunea:

„Mănîncă încet, să nu-nghiți vreun os ca-ți taie mațele.“

Cînd cineva de-al casei pleca undeva călare, ea, cu palmele în brîu, îl petrecea văicărindu-se:

„Vaai! Bagă de seamă! Să nu sară cumva diavolul ăsta de cal. Să nu te trîntească!“

Dacă plecau cu căruța, ea și atunci prevestea sute de nenorociri, pe care le înșira bodogănind după obiceiul ei:

„Vaaai! o s-o ia calul într-o parte și-o să răstoarne căruța în vreo groapă!… Fii cu luare aminte, că altfel cine știe unde îți rămîn oasele!“ Cînd lua copilul un băț în mină, începea de îndată să mormăie: „O să cadă cu bățul și bățul e ascuțit, o să-și scoată ochii.“ Voia să plece unul de-ai casei la scăldat, mătușa, cu un ceas înainte, începea să șuiere prin unghere: „O fi vreo groapă în fundul rîului. Dacă aluneci? O să fie vai și amar! Da’ nu mai scapi. Aoleu!… Apa e mai primejdioasă ca focul. Te duci la fund și te îneci într-o clipită.“ De multe ori cînd eram copil, îmi amintesc, stăteam cuminte în fața casei. Deodată se ivea mătușa și începea se văicărească : „Vaaai!… Ia te uită la el unde stă! Dacă se desprinde o țiglă și-ți cade drept în cap, pe loc te omoară.“ Mă trimitea cîteodată la băcănia din sat. Prăvălia era chiar în fata casei noastre. Trebuia să cumpăr de cinci bani sare sau piper. Dar mai înainte să plec, îmi dădea în treacăt cîteva sfaturi înțelepte, cum să mă feresc: „Bagă de seamă la treptele alea și cînd mergi nu căsca gura, uită-te pe unde calci. Nu cumva să te împiedici și să cazi mort pe loc!… Bagă de seamă, turcul ăsta (așa i se spunea băcanului, care de altfel era un om foarte de treabă, numai că o dată ne-a prins porcul în curtea lui și l-a bătut cu o bîtă, pentru că îi stricase grădina) să nu cumva să-ți dea ceva să mănînci. Pune otravă și mori ca un pui de curcă.“ Și orice ar fi făcut omul sau chiar dacă nu făcea nimic, în toate, răposata și buna mea mătușă trebuia să vadă o primejdie. Dacă dormeai — vai! de beai apă — vaaai!… De stăteai jos liniștit — vaaai! de mergeai, același cuvînt prevestitor de rele — vaaai!

Într-o duminică, unchiul dădea să plece la biserică.

— Vaaai! făcu mătușa cu mîinile în brîu.

— Ge-i cu tine, femeie? o întrebă unchiul.

— Vaaai! răspunse ea.

— Doar biserica nu-i război, ce mă tot bocești și mă privești de parcă m-ai petrece la spînzurătoare și nu la lăcașul domnului!

Mătușa bombăni ceva după obiceiul ei și, tinînd palmele vîrîte în brîu, se uita la unchi-meu cu o privire plină de prevestiri rele, aproape deznădăjduită șl, în Ioc de răspuns, oftă adînc, cu amărăciune.

— Ce ai, femeie, ai înnebunit?

— Să nu iasă vreun haiduc din pădure și să bage cuțitul în tine! rosti mătușa-mea, adunîndu-și toate puterile să vorbească, dar neizbutind decît să șoptească. Totdeauna vorbea ea așa în bobote. Dumnezeu s-o ierte!

— Ce fel de haiduc ziua-n amiaza mare, cînd prin părțile noastre, de cînd mă știu, nu s-au pomenit haiduci nici noaptea?!

— Nu se întîmplă totdeauna la fel… Te prinde, te tîrăște în pădure și te jupoaie ca pe un țap… Vaaai!

Unchiul, săracul, mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, se închină cu mîna stîngă, apoi ieși supărat. Mătușa băgă mîinile în brîu, privi în urma iui cu groază și șopti după obiceiul ei:

— Or să-l înjunghie ca pe un miel!… Vaaai!

Da, așa era buna și înțeleaptă mea mătușă. Acum cînd scriu toate acestea, parcă o văd și parcă îi aud bodogăneala ei prevestitoare de rele.

Dacă ar trăi și azi, sărmana, ar vedea, cu o deznădejde neprefăcutâ, mii de primejdii în povestirea mea: în fiecare propozițiune, în fiecare cuvînt, în fiecare literă. Parcă o aud prevestindu-mi răul și bombănind încet cu vocea ei bine cunoscută:

„Vaaai!… O să vină jandarmul, să te aresteze îndată!…“

„Vaaai!… te arestează!“ ar fi spus răposata mea mătușă.

E frumos să-ți amintești de oamenii apropiați și dragi, care azi nu mai sînt în viață! Dar la urma urmei, cum mi-a spus cineva, ce legătură e între răposata mea mătușă și această povestire?

Sincer vorbind și eu mă întreb: la naiba, ce legătură poate fi între răposată și toată povestirea asta? Totuși, există una. Așa cum este între Parlament și Senat. Dar, dacă trebuie, hai fie. Cine oare s-ar putea întreba daca faptele au vreo legătură și un sens? Doar la noi, slava domnului, ca nicăieri în altă parte, este un bun obicei de a se face totul anapoda, așa cum nu trebuie, fără sens și logică. Atunci de ce să fiu eu mai cu moț în această țară, unde toate sînt lipsite de sens, și să-mi închipui că, povestirea mea poate avea vreun sens. Cînd avem o soartă așa de minunată, pentru ce să nu spunem : „hai, fie cum o fi, ce mai stai la gînduri, pornește“.

„Vaaai!“ vorba mătușii.

Daca omul s-ar gîndi mai bine (dacă, bine-înțeles, există oameni care se ocupă cu un astfel de sport primejdios), ar trebui s-o considere pe răposata mea mătușă o personalitate.

Vedeți ce trăsnaie mi-a trecut prin cap!

Insă fie ce-o fi, trebuie să mărturisesc ce-mi stă pe suflet că „mult iubita și năpăstuita noastră țară“ seamănă leit cu răposata mea mătușă.

Inainte de a merge la școală, pe cînd eram de-o șchioapă, m-a educat biata mătușă, ca orice femeie înțeleaptă, fără bătaie. Mai tîrziu m-am dus la școală. Incepînd din clasele primare și pînă în cele superioare, exista un program minunat. Și astăzi încă, eu tot cred că mătușă-mea trebuie să fi făcut parte, săraca, din consiliul de conducere al școlii, unde, sînt convins, a avut o mare influență. Căci școala a continuat să mă educe ca și mătușa, însă ceva mai temeinic, folosind și bătaia.

La școală, de ce să nu recunosc, mi-a fost mult mai greu decît lîngă mătușă-mea. Încă de la alfabet, au început să curgă povețele de bună purtare.

„Copilul cuminte pleacă de la școală de-a dreptul acasă. Merge liniștit, se uită bine pe unde calcă și nu privește nici în dreapta, nici în stînga. Cînd intră în casă, sărută mîna celor mari, își orînduiește cărțile și se așază cuminte la locul lui.“

„Cînd pleacă spre școală, copilul cuminte merge liniștit, se uită unde calcă și îndată ce intră în clasă își așază cărțile și stă cuminte la locul său. Mîinile și le pune pe bancă.“

Iată un băiețaș: e cuminte, liniștit, delicat. În mîna dreaptă ține cărțile, stînga e lipită de șold. Are chipul senin, privește înainte cu atenție. Figura lui a căpătat o expresie cam caraghioasă. Calcă cu băgare de seamă, măsurat, mai bine zis face pași exacți, la centimetru, și nu se uită nici în dreapta, nici în stînga, deși pe lingă el troc din toate părțile atîția oameni. Nici un obiect nu-i atrage atenția — și nici n-ar putea s-o facă. Tot așa merg și ceilalți copii; e plină strada de ei, dar ei nu se văd unul pe altul. Intră în școală aproape fără să se audă, se așază fiecare la locul lui, își pun mîinile pe bancă și stau atît de liniștiți și nemișcați de parcă stau în fața fotografului. Sînt foarte atenți la fiecare cuvînt al învățătorului. De la școală pleacă acasă tot așa de disciplinați. Așa am fi arătat noi dacă am fi fost copii foarte cuminți. Mătușii îi plăceau mult aceste reguli de purtare. Noi însă nu izbuteam să ne conducem chiar exact după ele. Fiecare dintre noi greșea — unii mai puțin, alții mai mult, și de aceea învățătorul, om cu socoteală, ne pedepsea — pe unii mai puțin, pe alții mai mult.

— Domnule, vă rog, el a alergat pe drum!

— Să stea în genunchi, hotăra învățătorul.

— Domnule, vă rog, băiatul acesta se uită pe geam!

— Să stea în genunchi!

— Domnule, vă rog, el a vorbit!

Poc o palmă.

— Domnule, vă rog, acesta a sărit prin clasă!

— Să rămînă la arest!

— Domnule, vă rog, acela a cîntat!

O altă palmă.

— Domnule, vă rog, să vedeți, el s-a jucat cu mingea!

— Să stea în picioare!

Bătrînul și bunul nostru învățător era atent și veghea cu ochiul neobosit ca nu cumva să facem ceva neprevăzut în program. Pe lingă palma lui care vorbea răsunător, folosea și lectura scrisă pentru tineret. Aici erau de toate: un fel de Floare culeasă de cutare și cutare, apoi Un buchet de flori, cules de cutare și cutare pentru iubiții copii. Numai titluri frumoase și conținut instructiv, sănătos:

„A fost odată un copil neastîmpărat, care s-a urcat într-un copac. Dar el a alunecat, a căzut din copac și și-a rupt piciorul. Și așa a rămas toată viața șchiop.“

„A fost odată un copil neascultător. El nu urma povețele bune. O dată a alergat pe stradă a transpirat tare, l-a prins un vînt rece, a răcit și a căzut la pat grav bolnav. Sărmana lui mamă a vegheat și a plînș nopți în șir la căpătîiul lui. După o boală îndelungată, copilul neascultător a murit, întristîndu-i asțfel pe bunii lui părinți. Copiii cuminți nu fac astfel de fapte.“

„Un alt copil neastîmpărat hoinărea tot timpul pe stradă. La el s-a repezit un animal sălbatic, fioros și l-a sfîșiat.“

După fiecare istorioară citită, învățătorul explica morala.

— Ce-am citit acum? întreba el.

— Noi am citit cum a fost odată un băiat neascultător, care se plimba tot timpul pe stradă și cum s-a repezit la el un animal sălbatic și l-a sfîșiat.

— Ce ne învață această povestire?

— Această povestire ne învață că nu trebuie să ne plimbăm pe stradă.

— Așa este.

— Dar cum este copilul care s-a plimbat?

— Este un băiat neastîmpărat și rău.

— Dar copiii buni ce fac?

— Copiii buni nu se plimbă, de aceea pe el îi iubesc părinții și învățătorul.

— Foarte bine.

„A mai fost odată un copil care stătea în odaie și privea pe geam. Un alt copil a tras cu prăștia într-un porumbel, dar nu l-a nimerit. Porumbelul a zburat vesel, dar piatra a lovit geamul și l-a spart. Copilul care stătea și privea pe geam a fost lovit în ochi și-a rămas chior pe viață.“

— Cum este copilul care stătea în cameră la geam?

— E un copil neascultător și rău.

— Ce ne învață povestirea?

— Povestirea ne învață că nu trebuie să stăm la geam, pentru că așa fac numai copiii răi și neascultători.

— Dar ce fac copiii buni?

— Copiii buni nu stau în odăi unde sînt ferestre!

Fiecare istorioară era frumos explicată și din ea se desprindea morala folositoare pentru copiii buni și ascultători.

Copiii buni nu merg, nu aleargă, nu vorbesc, se urcă în copaci, nu mănîncă fructe, nu beau apă rece, nu se duc în pădure, nu se scaldă și — cîte și mai cîte. În sfîrșit, eram copleșiți de asemenea morală înțeleaptă și folositoare. Cîteodată ne luam la întrecere, să vedem care va sta mai mult timp nemișcat. Toți eram, mai mult sau mai puțin, copii buni, cuminți și ascultam povețele celor mari.

(pagina următoare)

 

[1] Țesătură de lină, păroasă (n. r.).

Stradia (9/12)

(pagina precedentă)

La Ministerul Instrucțiunii Publice erau, peste tot, numai savanți înnăscuți. „Aici — mi-am zis — se lucrează, într-adevăr serios.“ Cel mai neînsemnat act intrat acolo era stilizat, buchisit, cîte cincisprezece, douăzeci de zile.

Am cercetat diferite acte.

Un director scria:

„Domnului ministru al Instrucțiunii Publice,

Profesorii gimnaziului nostru n-au primit salariul de șase luni și au fost aduși în asemenea situație, încît n-au nici pîinea necesară. Situația aceasta nu mai poate continua, deoarece se știrbește nu numai autoritatea profesorilor, dar și a învățămîntului însuși.

Îmi permit a ruga respectuos pe domnul ministru să binevoiască a interveni pe lîngă domnul ministru de Finanțe, pentru grabnica ordonanțare a salariilor, pe cel puțin trei luni.“

Actul fusese îndoit iar pe verso stătea scris:

„Ministerul Instrucțiunii Publice

1. N. 5860

I—II—891

„Directorul gimnaziului X roagă ca profesorilor de la gimnaziul respectiv să li se plătească salariile pe trei luni.“

Urma apoi, un alt scris, referatul:

„Stil incorect. Topica nu corespunde regulilor sintaxei. Sînt folosite cuvinte străine ca: a permite și necesară“ (în act cuvintele străine erau subliniate cu creion roșu).

Dedesubt, caligrafia ministrului. (Un scris urît, neciteț, scris pe care-l capătă imediat, din momentul numirii, cel ce devine ministru).

„Consiliului Instrucțiunii Publice, pentru referat“.

Dedesubt se aflau alte rînduri:

2—III—891

„Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice,“

(În realitate există un singur consiliu al Instrucțiunii Publice, însă oricine poate crede că sînt cel puțin vreo treizeci de consilii secundare.)

„Înaintăm în anexă Consiliului, cererea directorului gimnaziului X, spre a analiza formele gramaticale, particularitățile stilistice și sintactice, urmînd a fi înapoiată Ministerului Instrucțiunii Publice, împreună cu rezoluția respectivă, cît mai urgent, pentru a fi rezolvată în continuare.

Din ordinul ministrului

etc.

(semnătura)“

Deoarece problema era urgentă, n-au trecut nici cincisprezece zile și Consiliul Superior al Instrucțiunii Publice s-a întrunit. Printre alte probleme a venit la rînd și cererea aceea. Consiliul a hotărît ca ea să fie trimisă spre analiză la doi specialiști. Au fost numiți specialiștii, apoi s-a trecut hotărîrea într-un proces-verbal, secretarul avînd datoria s-o rezolve.

Urmează scrisorile adresate specialiștilor:

„Domnule,

Conform rezoluției domnului ministru al Instrucțiunii Publice P. N. 5860 din 2.III.a.c. și a hotărîrii din ședința a cincisprezecea a „Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice“, ținuta la 17.III.a.c., cu nr. 2, am onoare a vă ruga să analizați actul directorului gimnaziului X din punct de vedere gramatical, sintactic și stilistic și să înaintați cît mai urgent Consiliului un referat amănunțit în acest sens.

Primiți, domnule, și cu acest prilej asigurarea deosebitei mele stime.

Președintele

Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice

(semnătura)“

O scrisoare cu conținut asemănător a fost adresată și celui de al doilea specialist.

După două luni a sosit la Consiliul Instrucțiunii Publice un referat amănunțit despre adresa directorului. La el au lucrat în colaborare cei doi specialiști.

Referatul începe așa:

„Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice,

Am citit și analizat actul directorului gimnaziului X și avem onoare a înainta Consiliului, următorul nostru punct de vedere:

Totul în natură este supus legii dezvoltării și desăvîrșirii. Așa cum de la vietățile monocelulare s-a ajuns prin dezvoltare și desăvîrșire, în decursul unui șir de veacuri, la cel mai complex organism — corpul omului, Ia fel și limba s-a dezvoltat de la sunetele nearticulate ale animalelor pînă ce, în decursul unui șir des veacuri a ajuns Ia înălțimea perfecțiunii limbilor actuale moderne.

Pentru a expune cît mai bine și mal limpede problema ne vom servi de următoarea schemă;

I. GENERALITAȚI

  1. Vorbirea și apariția ei.
  2. Originea limbilor contemporane.
  3. Rădăcini comune (sanscrita).
  4. Împărțirea limbilor pe grupe mai importante.
  5. Un capitol de filologie comparată.
  6. Istoria științei despre limbă.
  7. Dezvoltarea științei despre limbă, in general.

II. LIMBA NOASTRA ȘI LEGILE EI DE DEZVOLTARE

  1. Istoricul limbii poporului nostru.
  2. Limbile înrudite.
  3. Elemente comune și diferențe dintre limbile frățești, înrudite cu limba noastră.
  4. Dialectele limbii comune din vechime se dezvoltă în limbi independente.
  5. Dialectele limbii noastre.

III. ADRESA DIRECTORULUI

  1. Originea și istoricul actului.
  2. Particularitățile limbii din adresa respectivă, după particularitățile vechii limbi a Stradiei…“

Și așa mai departe. Cine ar mai putea să țină minte toate cîte erau scrise acolo. Nici eu nu știu cum le-am ținut minte pe cele înșirate pînă acum.

Apoi erau analizate problemele de specialitate a fiecărei părți, a fiecărui punct. În sfîrșit, după multe, foarte multe coli de hîrtie scrisă, se ajungea la cuvîntul încriminat a permite. Acolo se spunea:

„a permite verb. sanscr. dharh duhorh, a sări, a răsări, a țopăi (V. cartea III, pag. 15, 114, 118 b. N. S. m/ = siv. donti, e. duti, gr. εμαυριζω, l. canto, cantare, provoco, provocare (sic) c. 3xb, a sălta, a sălășlui, sălaș, sălbăticiune, /V. Se supără tigrul, sălbăticiune aprigă, G.L.P. 18/ = tună de răsună = mite cu „per“: permite /N.16. V./. S.N.O, 4.G.D.18 5c III. Vezi exemplul: Pe voinic șaptesprezece răni).

În concluzie considerăm cuvîntul a permite de origine străină și trebuie deci exclus, fiind dăunător națiunii noastre.“

Tot astfel era analizat și cuvîntul necesară apiicîndu-i-se aceeași concluzie.

După analiza topicii în genere și în amănunțime, s-a analizat topica cererii trimisă de directorul gimnaziului X și s-au făcut observațiile de specialitate:

„Stilul și particularitățile stilului în cererea respectivă se încheie cu un text amplu scris, pe cîteva coli.

„Paralela dintre limba și stilul din cererea directorului și stilul din Iliada lui Homer. (Au ajuns la concluzia că stilul lui Homer este mult mai bun.)

„În urma analizei sîntem de părere: cererea să fie înapoiată directorului gimnaziului X ca s-o corecteze, potrivit observațiilor noastre. Numai după aceea poate fi luată în considerației.“

După luni de zile, s-a întrunit consiliul, a analizat referatul, și a hotărît: cererea să fie înapoiată directorului spre a o corecta. Numai așa poate fi trimisă din nou ministerului pentru rezolvare. Domnilor referenți specialiști li se va da cîte două sute cincizeci de dinari, onorarii. Sumele se vor plăti de minister, din fondul de pensii pentru văduve sau din lefurile ușierilor.

Consiliul, cu respect, a înaintat această rezoluție spre rezolvare domnului ministru.

Și astfel actul s-a întors, de la minister (cu referatul în anexă sub nr.) la director. Trebuia să-l corecteze după observațiile și însemnările specialiștilor…

La Ministerul Instrucțiunii Publice se lămuresc temeinic toate lucrurile, se fac transcrieri amănunțite timp de o jumătate de an, pînă cînd în acte se corectează și cea mai mică greșeală gramaticală. Abia atunci se trece la operația următoare.

Cel mai mărunt act se transformă în fiecare zi, ia proporția unor dosare și devine un act enorm, încît omul abia îl poate duce în spinare.

Toți funcționarii ministerului fiind literați, se înțelege, scriu și cărți. Numai domnul ministru nu scrie nimic. În fața lui nici n-am îndrăznit să mă arăt. Toți mă sfătuiau să nu fac o astfel de încercare îndrăzneață, dacă țiu la capul meu…

Se pare că domnul ministru al Instrucțiunii Publice face toată ziua gimnastică, e om foarte nervos și îi place să se bată.

Se povestește că într-o zi s-a bătut chiar cu șeful bișericii. Capul bisericii, bun gimnast, călăreț pasionat și printre altele om nervos, se bate și el cu dragă inimă. Intr-o zi, în biserică, a lovit pe un preot cu bastonul în cap. Nimeni n-a aflat cauza acestei izbucniri. A căpătat această nervozitate — cred unii — citind prea multe cărți sfinte. Furiile lui sînt deci întemeiate și nimeni nu-i spune o vorbă.

Primul lui conflict cu ministrul a fost din pricina unei alergări de cai. Au mai intervenit și alte probleme bisericești și laice. Era vorba de educația aleasă a tineretului.

Bunăoară, șeful bisericii a căutat cu orice chip, ca în manualele școlare de religie să introducă și un capitol despre creșterea mînjilor, iar ministrul Instrucțiunii Publice, dimpotrivă, a încercat să împună un articol despre înot. Nici unul nu a vrut să cedeze și lucrurile au ajuns pînă acolo, încît nu se mai puteau suferi, unul pe altul. Ministrul, spre a-i face inimă rea adversarului, a ordonat ca în școli, la ora de zoologie să nu mai aibă cineva îndrăzneala să pomenească despre cai, viețuitoare urîcioase, ci să se vorbească elevilor despre înotul în apă rece.

Astea sînt însă lucruri mărunte. Ce înseamnă oare o mică schimbare într-un manual, cînd înseși manualele pot fi schimbate de la o zi la alta?

Nu există om cu o slujbă culturală să nu scrie manuale școlare, sau cel puțin cîte o carte pentru copiii silitori și cuminți.

Manualele, mai bine zis autorii, așteaptă la rînd. Autorii au nevoie de multe ajutoare bănești, ei trebuie răsplătiți. Se adună deci manuscrisele, se tipăresc și se recomandă școlilor, ca obligatorii pentru cursuri. Ministrul își servește, mai întîi, prietenii intimi și rudele. Tocmai s-a tipărit un manual și elevii îl cumpără repede, cînd a doua zi, un prieten mai intim al ministrului aduce alt manual. Se înțelege, ministrul, drăguț, îl servește prietenește și pe el. În aceeași zi se trimite o circulară:

„Deoarece după o lungă întrebuințare manualul (pentru cutare și cutare obiect, de cutare și cutare autor) s-a dovedit a fi necorespunzător educației elevilor, se va scoate din cursuri și se va introduce manualul cutare… (numele autorului l-am uitat.)“

Am vrut să-l vizitez și pe domnul ministru de Justiție, era însă plecat în străinătate. Plecase să viziteze niște școli pentru copiii surdomuți. Guvernul se gîndea serios ca în Stradia să înființeze cîteva școli de surdomuți. Voia să îndrepte astfel situația financiară. Problema, fiind urgenta și importantă, nu a putut suferi amînare. Îndată s-a trecut la fapte. Ministrul de Justiție a fost trimis să studieze organizarea acestor școli. Ei a primit cheltuieli de reprezentare și alte sume de bani pe deasupra, să aibă omul pe drum. A fost instalat fără întîrziere și directorul viitoarei școli pentru copiii surdomuți. Salariu frumușel și cheltuieli de reprezentare. Apoi au fost numiți învățătorii și îndată s-a început construirea unei clădiri mari, destinată locuinței directorului. Dar instituția mai avea nevoie de economi, de medic, de un inspector, de casier, ajutor de casier, de secretar, de trei-patru ajutori de secretar și de cîțiva oameni de serviciu. Și toți au fost numiți și instalați. Toți, de la director pînă la oamenii de serviciu primeau regulat salariile și așteptau mulțumiți, dar nerăbdători să înceapă munca în noile funcții. Numai directorul își frămînta mintea cum să intervină, prin ruda sa, pe lingă ministru. Voia ca în viitoarea școală să fie primiți copii complet sănătoși.

Această instituție, mai bine zis funcționarii (instituția nici nu exista) se găsea sub administrația Ministerului de Justiție, căci ministrul Instrucțiunii Publice s-a scuturat; nu voia să aibă de-a face „cu tot felul de surzi“.

Ministrul de Justiție s-a îngrijit el singur și de această instituție și și-a concentrat toată atenția asupra școlii pentru surdomuți. Treburile ministrului de Justiție au fost trecute ministrului de Război, iar cu cele ale ministrului de Război a fost însărcinat ministrul Instrucțiunii Publice, care și așa nu putea suferi cărțile și școlile. De altfel, el o rugă pe nevasta lui să se ocupe de instrucțiunea țării, în care, după cum se știe, era ea foarte pricepută, fiind o pasionată cititoare a romanelor polițiste și o mare amatoare de înghețată și ciocolată.

(pagina următoare)