Tag Archive | Război

Nu înțeleg

Mi-a venit timpul să mă duc la armată, dar nu m-a chemat nimeni. Sentimentele patriotice nu-mi dădeau pace nici ziua, nici noaptea. Mergeam pe stradă și tot timpul strîngeam pumnii; cum trecea vreun străin pe lîngă mine scrîșneam din dinți și îmi venea să mă reped la el și să-i trag o palmă. Somnul mi-era neliniștit. Toată noaptea visam că înjunghii dușmani, că vărs sînge dușman și răzbun Cosovo. Abia așteptam să mă cheme la armată, dar degeaba, nu mă chemau.

Vedeam cum unii erau luați de guler și aruncați în curtea cazărmii. Pur și simplu îi pizmuiam.

Într-o zi îi vine ordin de chemare unui bătrîn. Întîmplător avea același nume ca și mine. Și era un ordin aspru. Se ordona să fie imediat adus la comandament. Era dezertor!

— Ce fel de dezertor — a sărit în sus moșul — cînd am făcut trei războaie și am fost rănit, uite aici, se mai vede semnul și acum!

— Toate astea-s frumoase, dar trebuie să te prezinți la comandament, așa-i ordinul.

S-a dus bătrînul, însă comandantul l-a dat pe ușă afară.

— Cine te-a chemat, gloabă bătrînă? se răsti comandantul la el. Și gata să-l ia la bătaie.

Dorința pătimașă m-a aruncat într-o amarnică deznădejde. Cînd treceam pe lîngă ofițeri tropăiam atît de tare de mă dureau tălpile. Voiam să le atrag atenția că-s apt pentru armată. Zadarnic! Nici din asta n-a ieșit nimic. Nu-mi trimiteau ordin de chemare.

„Asta mi-e soarta“, mi-am zis. Într-o zi însă mă apucai să scriu o cerere, în care îl rugam pe comandant să mă primească în armată. Am așternut pe hîrtie toată înflăcărarea mea patriotică; iar la sfîrșit am adăugat: „Ah, domnule comandant, dac-ați ști cum mi se bate inima în piept și cum îmi fierbe sîngele în vine, așteptînd de atîta timp ceasul cînd mă voi numi apărătorul coroanei și al patriei, apărătorul libertății și al altarului sîrbesc, cînd voi intra în rîndurile răzbunătorilor Cosovei.“

Cererea am împodobit-o cu desene simbolice. Oricine ar fi crezut că este o poezie lirică. Eram mulțumit. Îmi scrisesem cea mai bună recomandare.

Aprins de speranță, m-am ridicat iute și am alergat direct la comandament.

— Pot să vorbesc cu domnul comandant? l-am întrebat pe soldatul care stătea în fața ușii.

— Nu știu, mi-a răspuns soldatul cu nepăsare ridicînd din umeri.

— Întreabă-l, te rog, Spune-i că a venit unul care vrea să intre în armată! i-am zis eu crezînd că el va zîmbi cu simpatie și va da fuga la comandant ca să-i vestească sosirea unui nou ostaș și că domnul comandant va veni repede pînă în pragul ușii, mă va bate pe umeri și va exclama: „Așa, șoimule, bravo! Vino mai aproape, poftim intră!“

Dar soldatul acela mă privi cu compătimire, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Mă, nătărăule, pentru asta te grăbești?! Ai să vezi ce rău o să-ți pară!“

N-am înțeles atunci ce voia să spună privirea aceea și m-am mirat că se uita lung la mine.

Am așteptat mult în fața ușii. M-am plimbat, am fumat, am stat jos, am scuipat, am privit pe fereastră, am căscat, am intrat în vorbă cu niște țărani care așteptau, și am făcut multe altele în timpul ăsta.

În toate birourile se lucra de zor. Se auzeau comenzi și înjurături. Tot timpul se dădeau ordine. Anticamera se cutremura de exclamația: „Am înțeles!“ După ce acel „Am înțeles!“ se repeta de cîteva ori, ordinul ajungea de la cel mai mare la cel mai mic. Și-l vedeam pe cel mai mic alergînd prin anticameră dintr-un birou în altul. Acolo am auzit niște voci, apoi s-a rostit de cîteva ori „Am înțeles!“, pe diferite tonuri, și soldatul a ieșit și s-a îndreptat în fugă spre altă încăpere.

S-a auzit o sonerie din biroul comandantului.

Soldatul a intrat.

De acolo a răzbătut un murmur înăbușit șl după aceea strigătul soldatului „Am înțeles!“.

Apoi ieși. Era roșu la față și răsufla ușurat, de parcă ar fi scăpat dintr-o pălmuială.

— Să intre cine vrea să vorbească cu domnul comandant, zise soldatul ștergîndu-și obosit nădușeala de pe frunte.

Intrai eu primul.

Comandantul stătea în spatele biroului și fuma dintr-un țigaret lung.

— Bună ziua! l-am salutat eu în timp ce intram.

— Ce este? răcni el cu un glas atît de înfricoșător încît mi se muiară picioarele. Simțeam că se învîrte camera cu mine.

— De ce strigați așa, domnule! i-am atras atenția după ce m-am dezmeticit puțin.

— Dar ce, tu mă înveți pe mine!? Cară-te afară, dobitocule! strigă el și mai tare și trînti cu piciorul în dușumea.

Am simțit cum mă trec fiorii. Patriotismul meu fierbinte parcă fusese stropit cu apă rece. Voiam totuși să-i spun pentru ce am venit. Nădăjduiam să se poarte cu totul altfel.

— Am venit să slujesc în armată! i-am declarat eu cu mîndrie privind drept în ochii lui.

— Aha, dezertor! Așteaptă numai puțin. Pe voi vă căutăm! Strigă și sună.

Se deschise o ușă din partea stîngă a biroului și se ivi un sergent. Își potrivi puțin ținuta, ridică iute capul, holbă ochii, lipi mîinile de coapse, se apropie în pas de defilare tropăind pe dușumea de-ți asurzea urechile. S-a oprit ca împietrit, în poziția de drepți, rostind tunător:

— Ordonați, domnule colonel!

— Ia-l imediat pe ăla de colo, tunde-l, îmbracă-l și bagă-l la carceră.

— Am înțeles!

— Iată cererea, vă rog!… Nu sînt dezertor… Vreau să slujesc în armată. Vorbeam tremurînd ca varga.

— Nu ești dezertor? Atunci ce vrei cu cererea asta?

— Vreau să fiu soldat!

El se dădu puțin înapoi, mă privi pe sub sprîncene și rosti pe un ton disprețuitor:

— Ia te uită la el, vrea să intre în armată!… Hm, așa care vra să zică!… Îți vine o idee și dai buzna la cazarmă să-ți faci serviciul militar cu un ceas mai devreme. Ce crezi tu, mă, că aici e balamuc?

— Am vîrsta pentru încorporare.

— Nu te cunosc și nici nu vreau să aud… mi-o tăie comandantul. În clipa aceea intră un ofițer cu o hîrtie.

— Vedeți acolo în tabelul recruților, cînd e trecut ăsta! îi spuse ofițerului, arătîndu-mă pe mine. Apoi mă întrebă:

— Cum te cheamă?

I-am întins cererea.

— Ce-mi dai mie prostia asta? răcni el și Iovi cu palma hîrtia. Năpăstuita mea cerere căzu pe dușumea.

„Vai, păcat de stilul ei minunat!“ — m-am gîndit cu tristețe uitînd să răspund cum mă cheamă.

— Cum te cheamă, de ce nu vorbești?! mai răcni el o dată.

— Radosav Radosavlevici.

— Vedeți în tabelul recruților! îi ordonă ofițerului.

— Am înțeles! spuse acesta și plecă în biroul lui, unde ordonă unui ofițer mai mic în grad:

— Vedeți în registrul recruților dacă se găsește acolo unul Radislav.

— Am înțeles! strigă el și ieșind în anticameră îl chemă pe plutonier, ordonîndu-i să mă caute în tabel.

— Am înțeles!

Plutonierul a transmis același ordin sergentului, sergentul a ordonat caporalului, iar caporalul unui soldat.

Se auzea numai un tropot de pași. Se opreau unul în fața altuia și totul se termina cu: „Am înțeles!“.

— Tabelul, tabe-e-e-elul! se auzea în toată clădirea și au început să trîntească jos de pe rafturi pachete prăfuite. Foșneau paginile, se căuta cu furie.

În acest timp eu mă găseam într-un colț în biroul comandantului și nu îndrăzneam nici să respir de frică. Comandantul ședea pe scaun și fuma răsfoind o agendă.

În sfîrșit a venit și răspunsul, numai că răspunsul a sosit de la cel mai mic și s-a oprit lia sergent.

Acesta intră la comandant.

— Ce e?

— Am onoarea să aduc la cunoștința domnului colonel că soldatul pe care l-am căutat în tabel a murit.

Am rămas cu gura căscată. Și de frică, și din pricina zăpăcelii. Enam gata s-o cred și eu pe asta!

— Soldatul ăla a murit!… zise comandantul.

— Dar eu sînt viu! am strigat speriat de parcă voiam să mă smulg din ghearele morții.

— Hai, șterge-o! Ești mort pentru mine! Nu exiști pe lume atîta timp cît comuna nu mi te trimite.

— Vă încredințez că eu sînt acela… nu sînt mort, priviți-mă!

— Ieși afară! În tabel scrie clar: „mort“, și vrei să mă convingi?!…

Ce puteam să fac. Am ieșit.

Am plecat acasă (locuiam în altă localitate).- Vreo două zile nu mi-am putut veni în fire. Nu mai aveam chef să scriu cereri din astea.

N-au trecut nici trei luni și a venit un ordin de la comandament în care se cerea să fiu trimis la cazarmă în douăzeci și patru de ore.

— Ești dezertor, mi-a spus un căpitan lia care m-a dus soldatul.

Îi spun toată povestea, amănunțit, cum m-am prezentat la comandant și ce mi s-a spus acolo.

— Bine, atunci du-te acasă pînă ce se va lămuri cazul dumitale.

Și iam plecat.

Abia am ajuns acasă și hop! a venit un alt ordin de chemare de la alt comandament.

Mă chemau să mă prezint urgent la comandamentul meu. Mă trecuseră greșit în tabelul lor.

M-am prezentat la comandament, le-am spus că printr-un ordin comandamentul M. mi-a făcut cunoscut să mă prezint la ei.

— Păi de ce ai venit aici?!

— De ce să mă mai duc acolo? Mă vor trimite acL Și pentru că tot am venit… Am încercat să-i conving.

— Ai venit să dai explicații!? Nu se admite așa ceva. Ordinul e ordin!…

Ce să fac! N-am avut încotro și am plecat de la K… la M. Acolo mi s-a comunicat să mă prezint la K…

M-am dus deci, la celălalt comandament.

Din nou, ordine, pași de defilare. „Am înțeles“ — și în sfîrșit mi-au spus că nu m-a chemat nimeni…

M-am întors acasă. Dar abia mi-am tras sufletul și iată, din nou, sosește un ordin de la M. Scria negru pe alb că este al doilea ordin de chemare și trebuie să fiu dus sub escortă și pedepsit pentru nesupunere la încorporare.

Am alergat într-un suflet. M-am prezentat. „Vei face serviciul militar doi ani“, mi s-a spus. Și l-am făcut.

Au trecut de atunci cinci ani. Uitasem c-am fost soldat.

Într-o zi sînt chemat la primărie.

M-am dus. Acolo un pachet voluminos cu acte de la comandament. Un pachet de vreo zece kilograme. Era înăuntru ceva cusut, legat. Era atît de mare pachetul, încît am fost nevoiți, să-l împărțim în două.

— Mi se ordonă să vă trimit la comandament, mi-ia spus primarul.

— Cum, iarăși?! am strigat eu deznădăjduit.

Am cercetat actele acelea. Erau mii de iscălituri, ordine, referate, acuzări, răspunsuri, stampile de la preot, de Ia căpitani, pretori, de la școală, de la primărie, de la divizie, de la, de la… Le-am citit pe toate și le-am dat de rost: se stabilise că sînt în viață și deci mă chemau de urgență să-mi fac serviciul militar…

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)

Stradia (8/12)

(pagina precedentă)

Mă gîndeam să mă duc la ministrul Instrucțiuni Publice, însă pînă la urmă am hotărit să-l vizitez pe ministrul de Război. Voiam să știu cum vede el ultimele evenimente. L-am vizitat în aceeași zi.

Ministrul de Război era un omuleț mărunt, cu pieptul scobit, cu mîini subțiri. Înainte de a mă primi își sfîrși rugăciunea.

În biroul lui se simțea, ca într-o biserică, miros de smirnă și tămîie, iar pe birou erau o mulțime de cărți bisericești vechi, scorojite.

La început, am crezut că am greșit și am intrat în altă clădire, însă uniforma de ofițer superior ce o purta domnul ministru m-a liniștit.

— Nu vă supărați, domnule — îmi spuse el blînd, cu o voce firavă — dar chiar acum mi-am terminat rugăciunea zilnică. O fac totdeauna înainte de a mă așeza la lucru. Mai ales acum, după evenimentele nefericite din sudul țării, rugăciunea este și mai binevenită.

— Dacă ei își vor continua atacurile, s-ar putea ajunge la război? l-am întrebat curios.

— A, nu! Nu-i nici un pericol.

— Dar eu, domnule ministru, consider că-i un pericol. Anuții omoară oameni și cotropesc zilnic cîte o altă regiune a tării dumneavoastră!

— Omoară, asta-i adevărat; dar noi nu puiem fi atît de lipsiți de cultură, atît de sălbatici ca… E frig — se strîmbă el — părcă-i curent. Le spun nenorociților ăștia de ușieri că temperatura din camera mea trebuie să fie totdeauna de șaisprezece grade și jumătate, și ei nimic… Așa devie domnul ministru de la discuția începută și sună să vină ușierul.

Ușierul intră și se închină, zornăindu-și medaliile de pe piept.

— Da’ nu v-am spus, pentru numele lui dumnezeu, că în cabinetul meu temperatura să fie constantă, de șaisprezece grade jumătate? Acum iar e frig, e curent, pur și simplu îngheață omul aici!

— Excelență, dar termometrul e la plus optsprezece grade! arătă ușierul respectuos și se înclină.

— Atunci e bine, zise ministrul mulțumit de răspuns. Poți pleca.

Ușierul se înclină iarăși adine și părăsi încăperea.

— Totdeauna primăvara temperatura asta îmi dă multă bătaie de cap. Temperatura, pentru armată, e un lucru important. Dacă temperatura nu-i așa cum trebuie, armata nu valorează nimic! Azi dimineață am lucrat neîntrerupt la un ordin către toate comandamentele. Ascultați-l și dumneavoastră:

„Deoarece în ultimul timp atacurile anuților în regiunile sudice ale țării noastre sînt tot mai dese, ordon ca ostășii să se roage împreună, sub comandă, bunului dumnezeu pentru salvarea dragii și iubitei noastre patrii, udată de sîngele vitejilor noștri înaintași. Rugăciunea va fi condusă de preotul militar. La sfîrșitul rugăciunii se va adăuga: „Fie ca pe bunii, pașnicii și drepții cetățeni, care au căzut jertfă atacului sălbatic al anuților, dumnezeu milostivul să-i așeze în rai! Dumnezeu să le ierte sufletele lor drepte și patriotice, ușoară să le, fie țărîna Stradiei pe care au iubit-o sincer și cu căldură! Slavă lor!“ Aceste cuvinte trebuie să le rostească toți soldații și gradații în cor; dar să le rostească cu o voce evlavioasă, smerită, apoi toți să ia poziția de drepți, să ridice capetele cu mîndrie, așa cum le stă bine curajoșilor fii ai țării noastre și, în sunetul trîmbițelor și în bătaia tobelor, să strige tare de trei ori: „Trăiască Stradia, jos cu anuții!“ Totul trebuie să se desfășoare cu grijă și frumos, deoarece de aceasta depinde binele patriei noastre. După ce toate acestea se vor efectua în liniște, cîteva companii cu drapele vor defila victorioase pe străzi, în sunetele marșurilor războinice. Ostașii trebuie să calce tare pe caldarîm, viguros; la fiecare pas să li se zdruncine creierii în cap. Datorită urgenței, ordinele acestea trebuiesc executate imediat. Despre executare se va raporta amănunțit. Totodată ordon cu cea mai mare severitate, să se dea o atenție deosebită temperaturii din cazărmi, condiție esențială pentru dezvoltarea armatei.“

— În orice caz — am îndrăznit eu să spun — ordinul va avea efect dacă va ajunge la timp!

— Trebuia să mă grăbesc și slavă domnului, ordinul a fost bătut la telegraf cu o oră înainte de sosirea dumneavoastră. Dacă n-aș fi dat zor să-l trimit la timp, s-ar fi putut petrece o mulțime de fapte rele, neplăcute.

— Aveți dreptate, aprobai eu așa, ca să spun ceva, cu toate că habar n-aveam ce fel de fapte rele s-ar ii putut întîmpla.

— Dacă eu, ca ministru de Război, n-aș fi procedat așa, s-ar fi putut întîmpla ca vreunul dintre comandanții din sudul țării să folosească armata, să vină în ajutorul cetățenilor noștri și să verse sînge anuț. Toți ofițerii noștri cred că asta ar fi metoda cea mai bună, dar ei nu vor să mediteze mai adînc asupra problemei. Mai întîi și întîi, noi, guvernul actual, dorim o politică externă evlavioasă. Noi nu vrem să fim neoameni față de dușmani. Dar pentru că ei au o atitudine atît de sălbatică față de noi, astu le-o va plăti dumnezeu prin chinuri veșnice, in focul iadului. Le vor scrîșni măselele de durere! Și-acuma a doua chestiune, tot atît de importantă, dragul meu domn: actualul guvern nu este sprijinit de popor. Așa că armata ne este necesară, mai ales pentru treburile politicii interne. De pildă, dacă vreo comună oarecare se găsește în mîinile opoziționiștilor, atunci folosim forța armată și pedepsim pe trădătorii acestei chinuite țări. În felul acesta dăm puterea legală unui om de-al nostru.

Cum pe domnul ministru îl apucă tușea îi luai vorba din gură.

— Toate sînt bune, dar dacă cetele anuților își vor intensifica acțiunile?

— Ei, atunci vom lua și noi măsuri mai serioase.

— Domnule ministru, dacă îmi dați voie să întreb, ce s-ar face în acest caz?

— S-ar lua cele mai serioase măsuri, dar cu tact, înțelepte, bine gîndite. În primul rînd am da ordin ca în țară cetățenii să protesteze energic. Dacă nici asta nu ar ajuta, atunci, se înțelege că imediat, fără să pierdem nici o clipă, am înființa un mare ziar cu tendință exclusiv patriotică. Într-un asemenea ziar am publica o serie de articole vehemente și chiar înțepătoare împotriva anuților. Dar să ne ferească domnul de așa nenorocire.

Apoi ministrul de Război lăsă capul în jos cu smerenie și începu să se închine, murmurînd cu buzele lui palide, supte, rugăciuni fierbinți.

În clipa aceea m-a cuprins și pe mine un simțămînt de evlavie. Ca și domnul ministru, am început să mă închin. Însă în timp ce făceam crucile acelea mari mă frămîntau niște gînduri:

„Ciudată țară!… Acolo mor oameni și ministrul de Război face rugăciuni și se gîndește la înființarea unui ziar patriotic! Armata lor este și disciplinată, și curajoasă. S-a dovedit în atîtea războaie. De ce oare nu trimite o unitate la graniță să înlăture primejdia pricinuită de cetele anuților?“

— Probabil că pe dumneavoastră vă miră acest plan al meu, domnule? îmi întrerupse mi¬nistrul gîndurile.

— Într-adevăr mă miră! am mărturisit fără să vreau, deși de îndată am regretat această replică nesăbuită.

— Dumneavoastră, dragul meu domn, nu înțelegeți destul de bine problema. Aici principalul nu este să salvezi țara, ci să salvezi cît mai mult timp cabinetul. Cabinetul precedent a stat la putere o lună de zile, iar noi după două-trei săptămîni să cădem atît de rușinos?! Sîntem într-o primejdie neîncetată și noi, se înțelege, trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne menține cît mai mult.

— Și ce faceți?

— Facem ceea ce s-a făcut și pînă acum! Am trîntit cîte ceva cu totul neașteptat, am hotărît în fiecare zi o sărbătoare, iar acum, cînd lucrurile stau prost, trebuie să organizăm neapărat un complot. E un lucru ușor în țara noastră. Și, ceea ce este mai important, lumea s-a deprins cu sistemul ăsta. Cu toate că este dusă de nas orbește, ea se întreabă cu mirare: „Cum? Nici un complot încă?“ Liniștea asta aparentă se menține numai cîteva zile, mai mult ca un mijloc de combatere a opoziției. Armata este deci necesară pentru surprize, pentru sărbători, comploturi. Sînt atîtea treburi interne. Dacă acolo mor oameni, asta este o chestiune secundară, domnul meu! Pentru mine e important să rezolv mai întîi problemele folositoare țării și nu să mă ocup de o tîmpenie, să mă bat cu anuții. Părerea dumneavoastră în această chestiune, după cum se pare, nu este nouă. Tot așa, din păcate, gîndesc și ofițerii din armata noastră. Dar noi, membrii actualului cabinet, privim lucrurile mult mai în adîncime, mai lucid!

— Dar cum oare, armata este ea mai necesară aici decît la hotare, să apere țara, să apere familiile acelea din sud care sîngerează din cauza actelor de violență ale străinilor? Doar oamenii din ținutul acela, domnule ministru, își trimit la oaste fiii lor, îi trimit cu bucurie, căci văd în armată pavăza lor. Am rostit aceste cuvinte pe un ton supărat și mi-a părut rău, dar de, îi vine omului cîteodată să zică una, de parcă l-ar împinge diavolul.

— Credeți, domnule, că armata n-are îndatoriri mai importante? îmi răspunse ministrul cu o voce abia auzită, clătinînd din cap cu tristețe. Apoi mă măsură din cap pînă-n picioare disprețuitor.

— Credeți oare? repetă el cu un oftat plin de durere.

— Dar, vă rog… bîiguii eu, încercînd să mă scuz. Nu știu de fapt, ce voiam să spun… Atunci ministrul m-a întrerupt. Cu vocea puternică, demn, m-a întrebat:

— Dar parăzile?

— Ce fel de parăzi?

— Cum, ce întrebare-i asta? Parăzile! E un lucru de o deosebită însemnătate pentru țară! se supără puțin, smeritul și evlaviosul domn ministru.

— Scuzați-mă, asta n-am știut-o.

— N-ați știut-o?!… Dar nu v-am spus adineauri că datorită diferitelor surprize, în țară trebuie să fie sărbători și parăzi? Cum s-ar putea face toate astea fără armată? Pentru armată, obiectivele principale sînt sărbătorile și parăzile. Ne pot ataca cetele dușmanului, atacurile lor sînt fleacuri. Principalul e ca noi să mărșăluim pe stradă în sunete de trîmbițe. Dacă pericolul ce amenință țara s-ar agrava prin alte atacuri dinafară, atunci, desigur, că și stimatul meu coleg, ministrul Afacerilor Străine va începe să se ocupe de anuți, bineînțeles dacă nu va fi ocupat cu treburi familiale. El, săracul, are o mulțime de copii, însă statul se îngrijește de cetățenii săi merituoși. Băieții lui, știți, învață foarte prost și ce se putea face altceva decît ca statul să le poarte de griji? Așa-i drept! Și de fetele lui se îngrijește statul; li se pregătește zestrea pe cheltuiala statului. Un tînăr din orașul nostru se va căsători cu una din fiicele ministrului. Tînărul va avea o slujbă bună, pe care altfel, se înțelege, n-ar putea-o căpăta niciodată.

— E frumos cînd sînt apreciate meritele cetățenilor! zisei eu.

— La noi așa se întîmplă pretutindeni! N-avem egal în lume! Oricare-ar fi ministrul, fie el bun ori rău, totdeauna statul mărinimos se îngrijește de familia lui. Eu n-am copii, dar statul o va trimite pe cumnata mea să învețe pictura.

— Are talent cumnata dumneavoastră?

— Pînă acum ea n-a pictat nimic… Dar cine știe, poate că va avea succes. Cu ea va merge și cumnatul meu. Și lui îi poartă statul de grijă. E un om foarte serios șt destoinic. Ne punem mari speranțe în el.

— E o pereche tînără?

— Tineri încă! Cumnatul meu are șaizeci, iar cumnata numai vreo cincizeci și patru de ani.

— În orice caz, cumnatul dumneavoastră se ocupă de știință….

— Eh, asta se-nțelege! De altfel el e precupeț, dar în orele libere citește cui plăcere romane. Ziarele, cum se spune, le mănîncă! Urmărește toate ziarele noastre și pînă acum a citit diferite foiletoane, vreo douăzeci de romane și cîte altele. Pe el l-am trimis să studieze geologia.

Domnul miniștru tăcu și începu să se gîndească la ceva. Număra mătăniile care-i atîrnau de sabie.

— Ați pomenit de surprize, domnule ministru, îi amintii de discuția începută, pentru că nu prea mă interesau cumnatul și cumnata lui.

— Da, da, aveți dreptate, am deviat puțin de la discuție. Aha! Am organizat o surpriză de-o nemaipomenită însemnătate politică.

— Va fi desigur o surpriză pregătită… în secret? Despre ea nu va ști nimeni înainte de a se produce?

— De ce nu, mă rog? Este cunoscută de popor. Oamenii se pregătesc de sărbătoare și așteaptă cu nerăbdare evenimentul.

— Va fi o mare bucurie pentru țara dumneavoastră?

— Rară bucurie! Poporul nu mai poate de bucurie și felicită de pe acum guvernul pentru politica lui înțeleaptă, patriotică. Nu se mai vorbește și nu se mai scrie nimic în țara noastră, decît despre mult așteptatul eveniment.

— Dar dumneavoastră, ați pregătit bineînțeles totul ca un astfel de eveniment fericit să se producă inevitabil?

— La asta încă nu ne-am gîndit serios, dar nu este imposibil. Dumneavoastră, desigur, cunoașteți acea povestire străveche, care spune că într-o țară stăpînirea a adus la cunoștința poporului nemulțumit că va veni marele Geniu, un adevărat Mesia în carne și oase. Se spunea că el va scăpa țara de datorii, de cîrmuirea rea și de toate relele și nenorocirile, și va călăuzi poporul spre o fericire nemaipomenită. Poporul, nemulțumit de cîrmuitorii țării și de stapînire, se liniști la aflarea acestei vești și așa se porni veselia în țară. N-ați auzit niciodată de povestea asta veche?

— Nu! Dar este foarte interesantă! Spuneți-mi vă rog ce-a fost mai departe?

— A urmat după cum vă povesteam bucurie, veselie în toată țara. S-a hotărît chiar, să se strîngă daruri și din ele să se ridice izbăvitorului palate neasemuite pe care să stea scris: „Marelui Geniu și izbăvitor din partea poporului“. Toate au fost pregătite într-un timp scurt. Se aștepta numai să vină Mesia. Poporul alesese și numele izbăvitorului său.

Domnul ministru se opri, luă din nou mătăniile și începu să le numere tacticos una cîte una.

— Și Mesia a apărut?

— Nu.

— De fel?

— Chiar de fel, răspunse nepăsător ministrul. Părea că spune povestea fără nici un chef.

— De ce?

— Cine știe!

— Și nici nu s-a întîmplat ceva deosebit?

— Nimic.

— Interesant!

— În loc să vină Mesia, în anul ăla a căzut o grindină grozavă și a prăpădit recolta țării! spuse ministrul uitîndu-se smerit la mătăniile lui de chihlimbar.

— Dar poporul ce-a făcut? am întrebat curios.

— Care popor?

— Poporul din țara despre care vorbește acea minunată poveste?

— Nimic!

— Chiar nimic?

— Ce putea să facă?… Poporul tot popor rămîne!

— Asta-i nemaipomenit! m-am mirat eu.

— Eh! Dacă vreți să vă spun pe șleau, poporul era totuși nespus de fericit.

— Nespus de fericit?

— Se înțelege!

— Nu pricep!     –

— Simplu… Poporul a trăit doar cîteva luni de bucurie și fericire. Nu?!

— Da, așa e! l-am aprobat. Eram rușinat pentru că n-am izbutit să înțeleg de la începul un lucru atît de simplu.

Apoi am mai discutat diferite chestiuni. Printre altele domnul ministru mi-a spus că în ziua cînd se va produce fericitei eveniment, în Stradia vor fi numiți alți optzeci de generali.

— Dar cîți aveți acum? am întrebat curios.

— Sînt destui, slavă domnului, pentru prestigiul țării. Închipuiți-vă însă cum va suna atunci: optzeci de generali într-o singură zi!

— E impunător!

— Se înțelege. Cel mm important lucru este să organizăm cît mai multe parăzi, să facem impresie.

(pagina următoare)