Marea moartă (3/5)
Eu am călătorit foarte mult prin lume. Unii mă cred, dar mulți nu. Ei susțin că asta-i fantezie. Ciudat! La urma urmei nu mă privește ce spun ei. Susțin că am călătorit foarte mult și asta este principalul.
Călătorind prin lume, omul cunoaște fel și fel de oameni și fapte, adeseori vede niște lucruri pe care nu le-a văzut nici în vis, darămite în viață! Am citit într-o gazetă englezească că presa din Anglia a tăbărit asupra unui sărman englez, care scrisese un jurnal cu impresii dintr-o călătorie făcută prin Serbia. Am citit jurnalul acela. După părerea mea, înfățișează bine realitatea de la noi. Totuși autorul n-a fost crezut de englezi. Ei nu vor să creadă că există o țară care se numește Serbia, nu vor să creadă nimic din cele scrise despre țara noastră. Autorul a fost considerat utopist, ba chiar nebun. Acum criticii își pot da seama că în lume sînt atîtea și-atîtea lucruri, unele de necrezut. Ar fi bine să nu mai strige mereu: „nu-i adevărat, nu corespunde realității, personajele sînt ca picate din lună“ (dar nu văd oare că și pe lîngă ei, și pe lîngă noi, trec zilnic atîția indivizi care-s mai ceva decît picați din lună?)
Așadar, după cum v-am spus, am călătorit mult prin lume. O dată, într-o țărișoară, am avut prilejul să cunosc, într-un tîrgușor sau așa ceva, niște oameni ciudați.
Am picat acolo chiar la o (hai s-o numim pe șleau) adunare politică.
„Frumos zău; cum naiba de-am nimerit aici!“ mi-am zis, căci nu prea-mi venea la îndemînă; în Serbia mă dezobișnuisem de întrunirile politice, nu mai participasem la treburile politice. Toți eram uniți, prietenoși și n-aveam motiv de ceartă.
Societatea în care picasem m-a cam uimit. Întrunirea politică era condusă de către reprezentantul guvernului din regiunea aceea. Poate că îi spuneau conducător de district și după cîte se vedea, chiar el convocase adunarea.
Mulți cetățeni erau adormiți, cu pleoapele umflate de somn. Unii moțăiau în picioare cu gura căscată. Capetele li se bălăbăneau într-o parte și alta și, din cînd în cînd, vedeai cum doi cetățeni se loveau cap în cap. Cei doi politicieni tresăreau, se uitau unul la altul cu priviri tîmpe, apoi, somnoroși, închideau ochii și moțăiau mai departe bălăhănindu-și capetele. Mulți se întinseseră și dormeau de-a binelea. Sforăiau tare, de ți-era mai mare dragul s-asculți. Alții erau treji, dar se frecau la ochi și căscau cu poftă, zgomotos, în armonie cu cei ce sforăiau în cor. În aceste clipe de liniște s-au ivit cîțiva polițiști. Aduceau în spinare niște cetățeni beți turtă. Desigur îi cărau la adunare. Unii din ei erau liniștiți, tăceau și priveau cu nepăsare împrejur, alții adormiseră, iar vreo cîțiva din ei se cam zbateau. Dar cei mai încăpățînați au fost legați și minați din urmă.
— Ce fel de adunare e asta? am întrebat pe unul dintre participanți.
— Nu prea știu! mi-a răspuns el imediat.
— Nu cumva e opoziția?
— Opoziția! afirmă el fără să privească cine-l întreabă.
— Cum, guvernul cheamă la adunare opoziția și-o aduce așa cu forța?
— Guvernul!
— Cum se poate asta, împotriva lui însuși?
— Păi da! mi-a răspuns el plictisit și cu oarecare îndoială.
— Pesemne că adunarea de-aici este împotriva poporului!
— Pesemne! a spus el pe același ton.
— Dar tu ce crezi? l-am întrebat cu voce tare.
El m-a privit fără nici o expresie și a ridicat din umeri, desfăcîndu-și larg brațele, ca și cum ar fi spus: „Ce mă privește pe mine?“
L-am lăsat în plata domnului și am vrut să întreb pe altul, dar și acela m-a privit plictisit, așa că am renunțat.
Deodată auzii o voce supărată:
— Ce-nseamnă asta? Nimeni nu vrea să fie în opoziție! Nu-i cu putință. Toți sîntem partizanii guvernului și-ai puterii, toți sîntem ascultători, cumsecade, și asta se întîmplă în fiecare zi, de i se urăște omului cu atîta supunere.
— Ce popor minunat și civilizat! i-am admirat eu, invidiind țărișoara aceea ideală. Desigur, dacă ar fi aici răposata mea mătușă n-ar mai bombăni și n-ar mai prevesti nici o primejdie. Oameni învățați și ascultători, mult mai cuminți decît ne cerea nouă învățătorul acela bătrîn și bun. Însă purtarea aceasta de oameni cumsecade scotea din sărite chiar și poliția.
— Dacă o să fie tot așa — strigă ascuțit și supărat prim-pretorul — ei, aflați ca o să întoarcem foaia. Guvernul o să numească prin lege pe alții, capabili să fie opoziționiști. Și aflați, dacă n-ați știut-o, că într-o oră facem asta. Există — dacă n-ați știut-o — destui opoziționiști și prin alte părți. Îi numim cît ai clipi din ochi: în calitate de conducător al opoziției extreme și ascuțite împotriva regimului actual, se numește cutare și cutare, cu un salariu anual de Ia cincisprezece mii de dinari. În calitate de membri în comitetul de conducere al partidului de opoziție, sînt numiți cutare și cutare, cutare și cutare. Ca membri în opoziția cutărui și cutărui district se numește cutare și cutare, cutare și cutare. ȘI cu asta basta. Păi nu mai merge așa! Guvernul a găsit sistemul să-și facă o opoziție serioasă. A și început negocieri cu oameni conștienți și de încredere.
Cetățenii aceia, deci opoziția, priveau la primpretor dormitînd și chipurile lor nu spuneau nimic. Nu erau nici mirați, nici revoltați, și nici nu se bucurau. Parcă nici n-ar fi vorbit prim-pretorul.
— Va să zică ne-am înțeles, de azi înainte voi sînteți opoziția! Participanții tăceau și se uitau la el liniștiți și nepăsători.
Prim-pretorul întocmi lista tuturor celor prezenți și începu s-o citească.
— Toți sînt aci! constată el. Apoi se depărtă de masă frecîndu-și mulțumit mîinile.
— Ei biiine! zîmbi el. Acum, în numele domnului, să începem!… Sarcina voastră, ca dușmani ai guvernului, e să criticați cît mai aspru activitatea lui politică internă și externă.
De-abia atunci cei din sală au început să-și vină în fire. Unul se sculă de pe scaun și ceru cuvîntul ridicînd două degete, ca la școală:
— Domnule vă rog, eu știu o poveste despre un opoziționist.
— Ei hai, spune-o.
Cetățeanul și-a dres glasul, a scuturat din umeri și a început să povestească eu o voce cocoșească, așa cum făceam noi în școala primară cînd spuneam, pe de rost istorioare morale.
— Au fost odată doi cetățeni, pe unul îl chema Milan iar pe altul Ilija. Milan era un cetățean bun și supus, iar Ilija era rău și neascultător. Milan asculta de bunul său guvern, iar Ilija nu. El niciodată nu vota pentru candidații guvernului. Atunci bunul guvern i-a chemat la el pe Milan și pe Ilija și le-a spus:
„Foarte bine, Milane, tu ești un cetățean cuminte și supus; ține aici niște bani și să știi că pe lîngă slujba pe care o ai, vei mai avea încă una, cu o leafă mai mare.“ După ce i-a spus acestea, i-a întins lui Milan o pungă plină cu bani. Milan a sărutat mîna bunului guvern și a plecat vesel acasă.
Apoi bunul guvern s-a întors spre Ilija și i-a zis:
„Ilija, tu ești un cetățean neascultător și primejdios. De aceea am să te arestez și, am să te scot din slujbă. Leafa ta o voi da unui cetățean cumsecade și supus.“ Și au venit jandarmii și l-au arestat imediat pe neascultătorul și primejdiosul Ilija. Fapt care a adus multă tristețe în familia lui. Și așa vor păți toți cetățenii care nu vor asculta de guvern.
— Foarte bine! exclamă prim-pretorul.
— Domnule vă rog, eu știu ce ne învață această povestire! declară un alt cetățean.
— Bine! Spune!
— Din această povestire vedem că cetățeanul trebuie să fie credincios și supus față de guvernul său. Numai așa poate să trăiască fericit împreună cu familia lui. Cetățenii buni și ascultători nu procedează ca Ilija, de aceea ei sînt iubiți de toate guvernele! rosti opoziționistul.
— Frumos, dar care este datoria unui cetățean supus?
— Datoria cetățeanului supus și iubitor de neam este să se scoale de dimineață.
— Foarte bine, aceasta e prima lui datorie. Dar mai are vreuna?
— Mai are.
— Care?
— Să se îmbrace, să se spele și să mănînce!
— Și pe urmă?
— Să plece liniștit de-acasă și să se ducă direct la treburile lui. Dacă n-are treburi, merge la cîrciumă unde așteaptă să vină ora mesei. Exact la ora prînzului, se întoarce acasă liniștit și mănîncă. După masă bea o cafea, se spală pe dinți și se culcă frumos. Cînd s-a săturat de somn, cetățeanul se ferchezuiește, iese pe stradă, se plimbă puțin, trece pe la cîrciumă și, cînd vine vremea cinei, pleacă direct acasă, mănîncă și, după aceea, se culcă și doarme liniștit.
Mulți dintre opoziționiști au povestit cîte o astfel de istorioară înțeleaptă și după fiecare explicau și morala. Apoi politicienii au început să discute despre convingerile și principiile lor.
Unul spuse că ar fi timpul să se sfîrșească cu discuțiile și să meargă cu toții la cîrciumă, la un pahar de vin. În privința asta părerile erau împărțite. Au început dezbateri furtunoase. Nimeni mu mai moțăia. Propunerea a fost pusă la vot. După ce se isprăvi numărătoarea voturilor, prim-pretorul declară că propunerea dе a merge toți la cîrciumă a fost acceptată în principiu. Urmează să hotărască ce să bea acolo!
Unii voiau vin cu sifon.
— Nu vrem vin cu sifon — strigau alții — mai bună-i berea!
— Eu nu beau bere din principiu! răspunse unul din față.
— Eu tot din principiu nu pot suferi vinul.
Au ieșit la iveală multe principii și convingeri și-au început discuțiile.
Unii propuneau să se bea cafea. Aceștia însă erau o minoritate infimă, иar unul dintre ei scoase ceasul, îl privi și zise:
— E trei și cifici minute I Nici eu nu mai pot bea acum cafea. Din principiu beau cafea numai pînă la trei. Mai tîrziu nu pot nici în ruptul capului.
După îndelungate discuții care au durat toată după-amiaza, a venit în sfîrșit și timpul să se treacă iar la vot. Prim-pretorul, ca reprezentant de treabă al guvernului, a procedat obiectiv și cinstit. N-a influențat cu nimic votul, dimpotrivă, a îngăduit fiecărui cetățean să-și exprime liber votul, după convingerile lui. La urma urmei, acest drept îi este acordat fiecăruia prin constituție. De ce să i se ia un drept înscris în constituție?!
Votarea s-a făcut în cea mai perfectă ordine.
Prim-pretorul s-a ridicat serios, impozant, așa cum îi stă bine președintelui unei adunări politice. Cu o voce gravă a anunțat rezultatul votării:
— Victoria a fost repurtată, printr-o majoritate covîrșitoare, de grupul celor pentru vin cu sifon. Urmează fracțiunea pentru vin curat, apoi fracțiunea pentru bere. Pentru cafea au votat numai trei — doi pentru cafea dulce și unul pentru amară. A fost un vot și pentru melanj.
Am uitat să vă spun că partizanul melanjului a început să înșire un discurs împotriva guvernului, însă toti cei din sală l-au întrerupt. Ceva mai tîrziu, el a declarat că este împotriva unei astfel de adunări, că adunarea nu este a opoziției ci a autorităților. De data asta el a fost întrerupt prin strigăte vehemente.
S-a făcut liniște și pretorul a spus:
— În ceea ce mă privește, eu voi bea bere, deoarece excelența sa ministrul meu nu bea niciodată vin cu sifon.
Deodată opoziția începu să se frămînte. Toți au declarat că sînt pentru bere. Doar partizanul melanjului a făcut opinie separată.
— Eu nu voi influența libertatea voastră, zise prim-pretorul. Vă cer deci să rămîneți la convingerile voastre.
Ferească dumnezeu! Nimeni nu voia să audă de convingeri. Toți au afirmat că nu-și pot închipui cum de-au votat așa, căci de fapt nu sînt împotriva berei.
Așa s-au încheiat dezbaterile și politicienii istoviți au plecat la cafenea.
S-a băut mult, s-a cîntat, s-au ridicat toasturi pentru guvern și pentru popor și tîrziu, noaptea, s-au dus cu toții pe la casele lor.
Servilie (6/12)
Quand je rendis visite au ministre des finances, celui-ci me reçut immédiatement, bien qu’il fut, disait-il, en plein travail.
— Votre venue tombe à point nommé, cher monsieur, je vais pouvoir m’accorder une petite pause. J’ai travaillé jusqu’à maintenant et, croyez-moi, j’en ai déjà la migraine! dit le ministre en levant sur moi des yeux éteints.
— Votre charge est en effet très lourde quand il y a tant à faire, observai-je. Vous réfléchissiez sans doute à quelque importante question financière?
— La polémique qui m’oppose à M. le ministre des travaux publics sur un point fondamental va, je crois, vous intéresser à plus d’un titre. Depuis ce matin, j’y ai passé trois bonnes heures. Je m’estime en droit de plaider une cause juste… Tenez, je vais vous montrer l’article que j’ai préparé pour la presse.
J’attendais avec impatience de prendre connaissance du mémorable article et, par la même occasion, de découvrir le motif de la lutte capitale et acharnée engagée entre le ministre des travaux publics et celui des finances. Ce dernier, plein de majesté, le visage empreint d’une gravité solennelle, prit un manuscrit entre les mains, se racla la gorge et lut le titre: «Quelques mots de plus sur la question des frontières méridionales de notre pays dans l’Antiquité»
— Il s’agit, semble-t-il, d’un différend de nature historique?
Quelque peu surpris par une remarque aussi saugrenue, le ministre confirma, en me regardant à travers ses lunettes d’un œil morne et las:
— Historique, oui.
— Vous traitez de questions d’histoire?
— Moi?… s’exclama le ministre, une pointe d’irritation dans la voix. C’est une discipline que je pratique depuis près de trente ans et ce, sans vouloir me vanter, avec succès, termina-t-il avec un air de reproche.
Pour justifier tant soit peu les propos franchement inconsidérés que je venais de tenir, je dis poliment:
— J’apprécie hautement l’histoire et les gens qui dévouent toute leur existence à cette science vraiment fondamentale.
— Non seulement fondamentale, cher monsieur, mais la plus fondamentale de toutes, vous comprenez, la plus fondamentale! s’écria le ministre avec exaltation, en posant sur moi un lourd regard interrogateur.
— Absolument! acquiesçai-je.
— Voyez-vous, reprit-il, si ce que mon collègue des travaux publics avance à propos de la frontière de notre pays devait être avéré, ce serait extrêmement dommageable!
— Lui aussi est historien? l’interrompis-je.
— Pseudo-historien. Ses travaux dans ce domaine ne font que causer du tort. Tenez, lisez vous-même son point de vue sur l’antique frontière de notre pays, vous verrez tout ce qu’il y a là d’ignorance et même, à dire vrai, d’absence de patriotisme.
— Et que démontre-t-il, s’il est permis de le savoir? lui demandai-je.
— Mais cher monsieur, il ne démontre rien! Son argumentation est déplorable: il prétend que l’ancienne frontière méridionale passait au nord de Bourg-la-Rapine; c’est malhonnête, car nos ennemis peuvent alors, la conscience tranquille, revendiquer des territoires jusqu’au-delà de cette ville. Vous imaginez les torts que cela cause à ce pays martyrisé? déclama le ministre avec véhémence, d’une voix consternée où vibrait un légitime courroux.
— Des torts incommensurables! m’exclamai-je à mon tour, comme épouvanté à l’idée de l’abomination que l’ignorance et l’incompréhension du ministre des travaux publics risquaient d’infliger au pays tout entier.
— Je ne céderai pas sur ce point, monsieur, car ainsi me l’ordonne le devoir que j’ai d’agir en bon fils à l’égard de notre mère patrie. Je vais porter ce litige devant la représentation nationale elle-même; qu’elle prenne sa décision, qui vaudra pour chacun de nos concitoyens. En cas de désaveu, je donnerai ma démission, car c’est déjà la deuxième fois que je suis en conflit avec le ministre des travaux publics, et une fois de plus sur des questions déterminantes pour le pays.
— L’Assemblée est donc habilitée à se prononcer sur des sujets relevant de la science?
— Pourquoi ne le serait-elle pas? L’Assemblée est en droit de prendre, sur tous les sujets, des décisions qui ont force de loi. Tenez, hier, l’un de nos compatriotes a soumis une requête à la Chambre afin que sa date de naissance soit avancée de cinq ans.
— Comment est-ce possible? m’étonnai-je spontanément.
— Et pourquoi ne serait-ce pas possible?… Il est né, mettons, en 1874, et l’Assemblée proclame que son année de naissance est 1869.
— Surprenant! Et cela lui sert à quoi?
— A avoir le droit de se porter candidat à la députation dans une circonscription dont le siège est vacant; c’est notre homme, il contribuera comme il convient à l’équilibre politique actuel.
Interdit, je ne sus que dire. Le ministre eut l’air de s’en rendre compte et reprit:
— On dirait que cela vous étonne. Les cas de ce genre ne sont pas rares. La Chambre a donné suite à une requête de cette nature adressée par une dame qui réclamait que l’Assemblée la déclare plus jeune de dix ans. Une autre femme a sollicité des députés qu’ils décident de manière irrévocable qu’elle avait, dans son mariage, donné naissance à deux enfants, ceux-ci devenant aussitôt les héritiers légaux du riche mari. Et comme cette femme avait de bons et puissants amis, l’Assemblée a bien sûr accédé à son innocente et noble demande; elle a été déclarée mère de deux enfants.
— Et où sont les enfants? demandai-je.
— Quels enfants?
— Mais ceux dont vous parlez!
— Ils n’existent pas, vous ne comprenez donc pas? Grâce à la décision de la Chambre, on considère que cette femme a deux enfants, ce qui a mis fin à la vie détestable qu’elle menait avec son mari.
Bien que ce ne fut guère poli, je ne pus m’empêcher de dire:
— Je ne comprends pas.
— Comment ça, vous ne comprenez pas? C’est pourtant simple. Ce riche négociant, le mari de la dame dont nous parlons, n’a pas eu d’enfants avec elle. Vous comprenez?
— Je comprends.
— Parfait, maintenant écoutez la suite: étant très riche il voulait avoir des enfants qui hériteraient de son vaste patrimoine, ce qui a rendu infernale la vie commune avec son épouse. Celle-ci, comme je vous le disais, s’est alors adressée à la Chambre, qui a résolu le problème favorablement.
— Mais le riche négociant est-il satisfait de cette décision de la représentation nationale?
— Évidemment qu’il en est satisfait. Il est maintenant tout à fait tranquillisé et aime désormais beaucoup sa femme.
La conversation suivit son cours, nous discutâmes de nombreux sujets; mais M. le ministre n’aborda pas le moins du monde les questions financières.
Finalement, je m’enhardis à lui demander sur le ton le plus humble:
— La gestion des finances publiques est excellente dans votre pays, monsieur le ministre?
— Excellente! dit-il avec assurance.
Il ajouta aussitôt:
— L’essentiel est de bien élaborer le budget, ensuite cela va tout seul.
— À combien de millions par an s’élève le budget de l’État?
— À plus de quatre-vingts millions, qui se répartissent comme suit: pour les anciens ministres, maintenant à la retraite ou en disponibilité, trente millions; pour l’achat des décorations, dix millions; pour la promotion de l’épargne populaire, cinq millions.
— Pardonnez-moi de vous interrompre, monsieur le ministre… Je ne comprends pas la nature de ces dépenses, à hauteur de cinq millions, pour promouvoir l’épargne.
— Eh bien voyez-vous, cher monsieur, dès qu’il s’agit de financement, le plus important, incontestablement, c’est l’épargne. Cette innovation n’existe nulle part au monde, mais les épreuves dues aux désastreuses conditions financières du pays nous y ont habitués, et nous avons donc choisi de sacrifier cette coquette somme chaque année afin d’aider et de soulager si peu que ce soit notre peuple. Désormais la situation ne peut que s’améliorer: en effet, en ce court laps de temps, un bon million a déjà été prodigué aux auteurs d’ouvrages sur l’épargne destinés au grand public. Comme j’ai moi-même l’intention d’aider tant soit peu mes compatriotes à cet égard, je suis en train d’écrire un livre, Notre nation et l’épargne pendant l’Antiquité; mon fils rédige le sien, L’influence de l’épargne sur le progrès culturel de la nation; ma fille a jusqu’à présent achevé deux nouvelles, pour le grand public également, sur la nécessité d’épargner, et elle travaille actuellement à une troisième, Ljubica la fastueuse et Mica l’économe.
— Ce doit être une bien belle histoire!
— Très belle. On y raconte comment Ljubica se ruina par amour et comment Mica épousa un nabab, sans jamais se défaire de son sens de l’économie. L’histoire se termine par ces mots: «Aide-toi, le ciel t’aidera.»
— Cela va avoir une influence extraordinairement positive sur le peuple! dis-je enthousiasmé.
— Assurément, poursuivit M. le ministre, une grande et considérable influence. Tenez, par exemple, depuis que l’épargne a été instituée, ma fille a déjà économisé plus de cent mille dinars pour sa dot.
— C’est donc un poste capital du budget, fis-je observer.
— C’est exact, mais avoir cette bonne idée nous a coûté fort cher; quant aux autres postes budgétaires, ils existaient déjà auparavant, avant que je ne devienne ministre. Par exemple, cinq millions pour les festivités populaires, dix millions pour les dépenses discrétionnaires des membres du cabinet, cinq pour la police secrète, cinq pour entretenir le gouvernement et consolider sa position, un demi-million pour les frais de représentation des ministres. Là comme ailleurs, nous sommes très économes. Vient ensuite tout le reste, de moindre importance dans le budget.
— Et pour l’éducation, la défense, les autres administrations?
— Ah oui, vous avez raison, il y en a encore pour une quarantaine de millions, l’éducation exceptée, mais ce montant entre dans le déficit annuel ordinaire.
— Et l’éducation, alors?
— L’éducation? Eh bien, évidemment, les coûts y afferents font partie des dépenses non prévues.
— Mais alors, par quoi comblez-vous un si grand déficit?
— Par rien. Par quoi voudriez-vous le combler? Il est imputé sur la dette publique. Dès que le déficit atteint un certain montant, nous lançons un emprunt, et ainsi de suite. D’un autre côté, nous veillons que certains chapitres du budget soient excédentaires. J’ai déjà commencé à introduire des mesures d’économie dans mon ministère, et mes collègues y travaillent eux aussi d’arrache-pied. Épargner, je vous le disais tout à l’heure, c’est la clef de la prospérité, dans n’importe quel pays. Hier, pour faire des économies, j’ai congédié l’un de mes agents. Ça fait toujours huit cents dinars de moins par an.
— Vous avez bien fait! dis-je.
— Il faut s’atteler une bonne fois à la besogne, n’est-ce pas, pour assurer la prospérité du pays. Le gars pleurniche pour que je le reprenne, il m’en supplie, et il n’est ni fautif ni mauvais bougre, mais quand ça ne va plus, ça ne va plus: ainsi l’exigent les intérêts de notre chère patrie. «Je reprendrai du service même pour la moitié de mon salaire» m’a-t-il dit, à quoi j’ai répondu: «Impossible; je suis certes ministre mais ce n’est pas mon argent, c’est celui du peuple, gagné à la sueur de son front, et j’ai le devoir de tenir sévèrement le compte de chaque dinar dépensé.» Dites-moi, je vous prie, cher monsieur, depuis quand est-il permis de jeter par les fenêtres huit cents dinars appartenant à l’État?
Les sourcils levés, il attendait que j’abonde dans son sens.
— Absolument!
— Tenez, l’autre jour, un membre du gouvernement s’est vu octroyer, pour soigner sa femme, une grosse somme issue du poste budgétaire des dépenses discrétionnaires; et alors, si on ne fait pas attention à chaque sou, comment la nation fera-t-elle pour payer?
— Et à combien s’élèvent les revenus du pays, monsieur le ministre? C’est un sujet qui vous préoccupe, je suppose?
— Pensez-vous, cela n’a aucune espèce d’importance!… Comment dire? À franchement parler, on ne sait pas encore à combien s’élèvent les revenus. J’ai lu quelque chose à ce propos dans un journal étranger, mais allez savoir si c’est exact. En tout cas, les revenus sont substantiels, très certainement substantiels! dit le ministre d’un ton convaincu et avec un sérieux d’expert.
Notre agréable et grave conversation fut interrompue par l’huissier qui, entrant dans le bureau, annonça qu’une délégation de fonctionnaires souhaitait être reçue par le M. le ministre.
— Je les appelle tout de suite, qu’ils attendent une minute, répondit-il.
Se tournant vers moi, il poursuivit:
— Si vous saviez! Je suis si fatigué de recevoir tant de monde depuis deux ou trois jours, je ne sais plus où donner de la tête. J’ai tout de même réussi à trouver un moment pour notre agréable entretien!
— Ils viennent pour raisons professionnelles? demandai-je.
— Figurez-vous que j ’ai eu, juste là sur le pied, un énorme cor que j’ai fait opérer il y a quatre jours; tout s’est très bien passé, Dieu soit loué. C’est la raison de ces visites; accompagnés de leur chef, les fonctionnaires viennent me féliciter et me dire la joie que leur a causée l’heureux déroulement de l’opération.
Je m’excusai auprès de M. le ministre de l’avoir dérangé en plein travail; pour ne pas l’interrompre plus longtemps, je lui fis mes salutations les plus respectueuses et quittai son cabinet.
Et effectivement, les journaux étaient remplis de nouveaux communiqués sur ce cor ministériel:
«Hier à quatre heures de l’après-midi, les fonctionnaires du bureau …, accompagnés de leur chef, se sont rendus en délégation chez M. le ministre des finances pour le féliciter chaleureusement de son heureuse opération du cor. M. le ministre a bien voulu les recevoir avec gentillesse et cordialité, et à cette occasion M. le chef de bureau, au nom de tous ses subordonnés, a prononcé un émouvant discours, après quoi M. le ministre les a tous remerciés de cette rare attention et de leurs sentiments dévoués.»
Радоје Домановић 