Tag Archive | sergent

Nu înțeleg

Mi-a venit timpul să mă duc la armată, dar nu m-a chemat nimeni. Sentimentele patriotice nu-mi dădeau pace nici ziua, nici noaptea. Mergeam pe stradă și tot timpul strîngeam pumnii; cum trecea vreun străin pe lîngă mine scrîșneam din dinți și îmi venea să mă reped la el și să-i trag o palmă. Somnul mi-era neliniștit. Toată noaptea visam că înjunghii dușmani, că vărs sînge dușman și răzbun Cosovo. Abia așteptam să mă cheme la armată, dar degeaba, nu mă chemau.

Vedeam cum unii erau luați de guler și aruncați în curtea cazărmii. Pur și simplu îi pizmuiam.

Într-o zi îi vine ordin de chemare unui bătrîn. Întîmplător avea același nume ca și mine. Și era un ordin aspru. Se ordona să fie imediat adus la comandament. Era dezertor!

— Ce fel de dezertor — a sărit în sus moșul — cînd am făcut trei războaie și am fost rănit, uite aici, se mai vede semnul și acum!

— Toate astea-s frumoase, dar trebuie să te prezinți la comandament, așa-i ordinul.

S-a dus bătrînul, însă comandantul l-a dat pe ușă afară.

— Cine te-a chemat, gloabă bătrînă? se răsti comandantul la el. Și gata să-l ia la bătaie.

Dorința pătimașă m-a aruncat într-o amarnică deznădejde. Cînd treceam pe lîngă ofițeri tropăiam atît de tare de mă dureau tălpile. Voiam să le atrag atenția că-s apt pentru armată. Zadarnic! Nici din asta n-a ieșit nimic. Nu-mi trimiteau ordin de chemare.

„Asta mi-e soarta“, mi-am zis. Într-o zi însă mă apucai să scriu o cerere, în care îl rugam pe comandant să mă primească în armată. Am așternut pe hîrtie toată înflăcărarea mea patriotică; iar la sfîrșit am adăugat: „Ah, domnule comandant, dac-ați ști cum mi se bate inima în piept și cum îmi fierbe sîngele în vine, așteptînd de atîta timp ceasul cînd mă voi numi apărătorul coroanei și al patriei, apărătorul libertății și al altarului sîrbesc, cînd voi intra în rîndurile răzbunătorilor Cosovei.“

Cererea am împodobit-o cu desene simbolice. Oricine ar fi crezut că este o poezie lirică. Eram mulțumit. Îmi scrisesem cea mai bună recomandare.

Aprins de speranță, m-am ridicat iute și am alergat direct la comandament.

— Pot să vorbesc cu domnul comandant? l-am întrebat pe soldatul care stătea în fața ușii.

— Nu știu, mi-a răspuns soldatul cu nepăsare ridicînd din umeri.

— Întreabă-l, te rog, Spune-i că a venit unul care vrea să intre în armată! i-am zis eu crezînd că el va zîmbi cu simpatie și va da fuga la comandant ca să-i vestească sosirea unui nou ostaș și că domnul comandant va veni repede pînă în pragul ușii, mă va bate pe umeri și va exclama: „Așa, șoimule, bravo! Vino mai aproape, poftim intră!“

Dar soldatul acela mă privi cu compătimire, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Mă, nătărăule, pentru asta te grăbești?! Ai să vezi ce rău o să-ți pară!“

N-am înțeles atunci ce voia să spună privirea aceea și m-am mirat că se uita lung la mine.

Am așteptat mult în fața ușii. M-am plimbat, am fumat, am stat jos, am scuipat, am privit pe fereastră, am căscat, am intrat în vorbă cu niște țărani care așteptau, și am făcut multe altele în timpul ăsta.

În toate birourile se lucra de zor. Se auzeau comenzi și înjurături. Tot timpul se dădeau ordine. Anticamera se cutremura de exclamația: „Am înțeles!“ După ce acel „Am înțeles!“ se repeta de cîteva ori, ordinul ajungea de la cel mai mare la cel mai mic. Și-l vedeam pe cel mai mic alergînd prin anticameră dintr-un birou în altul. Acolo am auzit niște voci, apoi s-a rostit de cîteva ori „Am înțeles!“, pe diferite tonuri, și soldatul a ieșit și s-a îndreptat în fugă spre altă încăpere.

S-a auzit o sonerie din biroul comandantului.

Soldatul a intrat.

De acolo a răzbătut un murmur înăbușit șl după aceea strigătul soldatului „Am înțeles!“.

Apoi ieși. Era roșu la față și răsufla ușurat, de parcă ar fi scăpat dintr-o pălmuială.

— Să intre cine vrea să vorbească cu domnul comandant, zise soldatul ștergîndu-și obosit nădușeala de pe frunte.

Intrai eu primul.

Comandantul stătea în spatele biroului și fuma dintr-un țigaret lung.

— Bună ziua! l-am salutat eu în timp ce intram.

— Ce este? răcni el cu un glas atît de înfricoșător încît mi se muiară picioarele. Simțeam că se învîrte camera cu mine.

— De ce strigați așa, domnule! i-am atras atenția după ce m-am dezmeticit puțin.

— Dar ce, tu mă înveți pe mine!? Cară-te afară, dobitocule! strigă el și mai tare și trînti cu piciorul în dușumea.

Am simțit cum mă trec fiorii. Patriotismul meu fierbinte parcă fusese stropit cu apă rece. Voiam totuși să-i spun pentru ce am venit. Nădăjduiam să se poarte cu totul altfel.

— Am venit să slujesc în armată! i-am declarat eu cu mîndrie privind drept în ochii lui.

— Aha, dezertor! Așteaptă numai puțin. Pe voi vă căutăm! Strigă și sună.

Se deschise o ușă din partea stîngă a biroului și se ivi un sergent. Își potrivi puțin ținuta, ridică iute capul, holbă ochii, lipi mîinile de coapse, se apropie în pas de defilare tropăind pe dușumea de-ți asurzea urechile. S-a oprit ca împietrit, în poziția de drepți, rostind tunător:

— Ordonați, domnule colonel!

— Ia-l imediat pe ăla de colo, tunde-l, îmbracă-l și bagă-l la carceră.

— Am înțeles!

— Iată cererea, vă rog!… Nu sînt dezertor… Vreau să slujesc în armată. Vorbeam tremurînd ca varga.

— Nu ești dezertor? Atunci ce vrei cu cererea asta?

— Vreau să fiu soldat!

El se dădu puțin înapoi, mă privi pe sub sprîncene și rosti pe un ton disprețuitor:

— Ia te uită la el, vrea să intre în armată!… Hm, așa care vra să zică!… Îți vine o idee și dai buzna la cazarmă să-ți faci serviciul militar cu un ceas mai devreme. Ce crezi tu, mă, că aici e balamuc?

— Am vîrsta pentru încorporare.

— Nu te cunosc și nici nu vreau să aud… mi-o tăie comandantul. În clipa aceea intră un ofițer cu o hîrtie.

— Vedeți acolo în tabelul recruților, cînd e trecut ăsta! îi spuse ofițerului, arătîndu-mă pe mine. Apoi mă întrebă:

— Cum te cheamă?

I-am întins cererea.

— Ce-mi dai mie prostia asta? răcni el și Iovi cu palma hîrtia. Năpăstuita mea cerere căzu pe dușumea.

„Vai, păcat de stilul ei minunat!“ — m-am gîndit cu tristețe uitînd să răspund cum mă cheamă.

— Cum te cheamă, de ce nu vorbești?! mai răcni el o dată.

— Radosav Radosavlevici.

— Vedeți în tabelul recruților! îi ordonă ofițerului.

— Am înțeles! spuse acesta și plecă în biroul lui, unde ordonă unui ofițer mai mic în grad:

— Vedeți în registrul recruților dacă se găsește acolo unul Radislav.

— Am înțeles! strigă el și ieșind în anticameră îl chemă pe plutonier, ordonîndu-i să mă caute în tabel.

— Am înțeles!

Plutonierul a transmis același ordin sergentului, sergentul a ordonat caporalului, iar caporalul unui soldat.

Se auzea numai un tropot de pași. Se opreau unul în fața altuia și totul se termina cu: „Am înțeles!“.

— Tabelul, tabe-e-e-elul! se auzea în toată clădirea și au început să trîntească jos de pe rafturi pachete prăfuite. Foșneau paginile, se căuta cu furie.

În acest timp eu mă găseam într-un colț în biroul comandantului și nu îndrăzneam nici să respir de frică. Comandantul ședea pe scaun și fuma răsfoind o agendă.

În sfîrșit a venit și răspunsul, numai că răspunsul a sosit de la cel mai mic și s-a oprit lia sergent.

Acesta intră la comandant.

— Ce e?

— Am onoarea să aduc la cunoștința domnului colonel că soldatul pe care l-am căutat în tabel a murit.

Am rămas cu gura căscată. Și de frică, și din pricina zăpăcelii. Enam gata s-o cred și eu pe asta!

— Soldatul ăla a murit!… zise comandantul.

— Dar eu sînt viu! am strigat speriat de parcă voiam să mă smulg din ghearele morții.

— Hai, șterge-o! Ești mort pentru mine! Nu exiști pe lume atîta timp cît comuna nu mi te trimite.

— Vă încredințez că eu sînt acela… nu sînt mort, priviți-mă!

— Ieși afară! În tabel scrie clar: „mort“, și vrei să mă convingi?!…

Ce puteam să fac. Am ieșit.

Am plecat acasă (locuiam în altă localitate).- Vreo două zile nu mi-am putut veni în fire. Nu mai aveam chef să scriu cereri din astea.

N-au trecut nici trei luni și a venit un ordin de la comandament în care se cerea să fiu trimis la cazarmă în douăzeci și patru de ore.

— Ești dezertor, mi-a spus un căpitan lia care m-a dus soldatul.

Îi spun toată povestea, amănunțit, cum m-am prezentat la comandant și ce mi s-a spus acolo.

— Bine, atunci du-te acasă pînă ce se va lămuri cazul dumitale.

Și iam plecat.

Abia am ajuns acasă și hop! a venit un alt ordin de chemare de la alt comandament.

Mă chemau să mă prezint urgent la comandamentul meu. Mă trecuseră greșit în tabelul lor.

M-am prezentat la comandament, le-am spus că printr-un ordin comandamentul M. mi-a făcut cunoscut să mă prezint la ei.

— Păi de ce ai venit aici?!

— De ce să mă mai duc acolo? Mă vor trimite acL Și pentru că tot am venit… Am încercat să-i conving.

— Ai venit să dai explicații!? Nu se admite așa ceva. Ordinul e ordin!…

Ce să fac! N-am avut încotro și am plecat de la K… la M. Acolo mi s-a comunicat să mă prezint la K…

M-am dus deci, la celălalt comandament.

Din nou, ordine, pași de defilare. „Am înțeles“ — și în sfîrșit mi-au spus că nu m-a chemat nimeni…

M-am întors acasă. Dar abia mi-am tras sufletul și iată, din nou, sosește un ordin de la M. Scria negru pe alb că este al doilea ordin de chemare și trebuie să fiu dus sub escortă și pedepsit pentru nesupunere la încorporare.

Am alergat într-un suflet. M-am prezentat. „Vei face serviciul militar doi ani“, mi s-a spus. Și l-am făcut.

Au trecut de atunci cinci ani. Uitasem c-am fost soldat.

Într-o zi sînt chemat la primărie.

M-am dus. Acolo un pachet voluminos cu acte de la comandament. Un pachet de vreo zece kilograme. Era înăuntru ceva cusut, legat. Era atît de mare pachetul, încît am fost nevoiți, să-l împărțim în două.

— Mi se ordonă să vă trimit la comandament, mi-ia spus primarul.

— Cum, iarăși?! am strigat eu deznădăjduit.

Am cercetat actele acelea. Erau mii de iscălituri, ordine, referate, acuzări, răspunsuri, stampile de la preot, de Ia căpitani, pretori, de la școală, de la primărie, de la divizie, de la, de la… Le-am citit pe toate și le-am dat de rost: se stabilise că sînt în viață și deci mă chemau de urgență să-mi fac serviciul militar…

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)