Tag Archive | revoltă

Raciocínio de um boi sérvio comum

Muitas maravilhas ocorrem neste mundo, e nosso país está, como muitos dizem, transbordando de maravilhas a tal ponto que maravilhas não são mais maravilhas. Há pessoas aqui em posições muito altas que nem pensam, e como compensação, ou talvez por outras razões, o boi de um camponês comum, que não difere nem um pouco dos outros bois sérvios, começou a pensar. Deus sabe o que aconteceu que fez com que esse engenhoso animal se atrevesse a se engajar em um empreendimento tão impetuoso, especialmente porque havia sido provado que na Sérvia essa ocupação infeliz só poderia lhe trazer desserviço. Digamos então que esse pobre diabo, em toda a sua ingenuidade, nem sabia que esse empreendimento não é lucrativo em sua terra natal, por isso não lhe atribuímos nenhuma coragem cívica em particular. Mas ainda permanece um mistério o por quê de um boi pensar, já que não é eleitor, nem vereador, nem vereador da aldeia, nem foi eleito deputado em qualquer assembleia bovina, ou mesmo (se atingiu uma certa idade) um senador. E se a pobre alma já sonhou em se tornar um ministro de estado em qualquer país bovino, ele deveria saber que, pelo contrário, deveria praticar como pensar o mínimo possível, como aqueles excelentes ministros em alguns países mais felizes, embora nosso país também não tenha a mesma sorte. No final, por que deveríamos nos preocupar com o por quê de um boi na Sérvia ter se engajado em um empreendimento abandonado pelo povo? Além disso, pode ter acontecido que ele começou a pensar apenas devido a algum instinto natural dele.

Então, que tipo de boi é esse? Um boi comum que, como a zoologia nos ensina, uma cabeça, corpo e membros, como todos os outros bois; ele puxa um carrinho, pasta na grama, lambe sal, rumina e zurra. O nome dele é Cinzento.

Aqui está quando é que ele começou a pensar. Um dia, seu mestre colocou no carrinho ele e seu amigo, Preto, carregou alguns piquetes roubados no carrinho e os levou à cidade para vender. Quase imediatamente depois de entrar na cidade, ele vendeu os piquetes e depois desamarrou Cinzento e seu camarada, prendeu a corrente que os amarra ao jugo, jogou um maço de feno na frente deles e alegremente entrou numa pequena taberna para se refrescar com um algumas bebidas. Havia um festival em andamento na cidade, e havia homens, mulheres e crianças passando por todos os lados. Preto, também conhecido por outros bois como sendo um tanto idiota, não olhou para nada; em vez disso, comeu o almoço com toda a seriedade, comeu de barriga para baixo, tirou um pouco por puro prazer e depois deitou-se, cochilando docemente e ruminando. Todas aquelas pessoas que passavam não eram da sua conta. Ele estava apenas cochilando e ruminando pacificamente (é uma pena que ele não seja humano, com todas essas predisposições para uma carreira nobre). Mas Cinzento não deu uma única mordida. Seus olhos sonhadores e a expressão triste no seu rosto mostraram à primeira vista que este era um pensador e uma alma doce e impressionável. Os Sérvios passavam por ele, orgulhosas de seu passado glorioso, seu nome, sua nação, e esse orgulho se manifesta em seu comportamento e ritmo severos. Cinzento observou tudo isso, e sua alma foi subitamente consumida por tristeza e dor devido à tremenda injustiça, e ele não pôde deixar de sucumbir a uma emoção tão forte, repentina e poderosa; ele gemeu tristemente, dolorosamente, lágrimas rolando em seus olhos. E em sua imensa dor, Cinzento começou a pensar:

– De que estão tão orgulhosos o meu mestre e seus compatriotas, os Sérvios? Por que eles mantêm a cabeça tão alta e olham para o meu povo com orgulho e desprezo altivos? Eles estão orgulhosos de sua pátria, orgulhosos que o destino misericordioso lhes garantiu que nasceram aqui na Sérvia. Minha mãe também me deu nascimento aqui na Sérvia, e a Sérvia não é apenas minha terra natal, mas também meu pai, e meus ancestrais, assim como os deles, todos juntos, vieram para essas terras da antiga terra eslava. E, no entanto, nenhum de nós, bois, sentimos orgulho disso, apenas nos orgulhamos de nossa capacidade de puxar uma carga mais pesada para cima; até hoje, nunca um boi disse a um boi alemão: “O que você quer de mim, eu sou um boi sérvio, minha terra natal é o orgulhoso país da Sérvia, todos os meus ancestrais foram paridos aqui e aqui nesta terra, estão os túmulos dos meus antepassados.” Deus permita, nunca nos orgulhamos disso, nunca veio à nossa mente, e eles até se orgulham disso. Gente estranha!

Tomado por esses pensamentos, o boi tristemente balançou a cabeça, o sino no pescoço tocando e o jugo estalando. Preto abriu os olhos, olhou para o amigo e lamentou:

– Lá vai você de novo com essa sua bobagem! Coma, tolo, engorde um pouco, olhe todas as costelas para fora; se fosse bom pensar, os homens não teriam deixado para nós bois. De jeito nenhum teríamos sido tão afortunados!

Cinzento olhou com pena para o camarada, desviou a cabeça e mergulhou em seus pensamentos.

– Eles se orgulham de seu passado glorioso. Eles têm sua Batalha do Kosovo. Grande coisa, meus ancestrais não puxaram carroças com comida e armamentos? Se não fosse por nós, as pessoas teriam que fazer isso sozinhas. Depois, há a revolta contra os turcos. Uma jornada tão grandiosa e nobre, mas quem estava lá na época? Foram esses idiotas de nariz alto, se levantando orgulhosamente diante de mim como se fosse o mérito deles, quem levantou a revolta? Aqui, tome meu mestre como um exemplo. Ele também está tão orgulhoso e se vangloria do levante, especialmente com o fato de seu bisavô ter morrido na guerra de libertação como um verdadeiro herói. E esse é o mérito do meu mestre? Seu bisavô tinha o direito de se orgulhar, mas não ele; seu bisavô morreu para que meu mestre, seu descendente, pudesse ficar livre. Então ele é livre, e como ele usa sua liberdade? Ele rouba os piquetes de outras pessoas, senta-se no carrinho, e eu tenho que puxar ele e os piquetes enquanto ele dorme nas rédeas. Agora ele vendeu seus piquetes, ele está bebendo licor, sem fazer nada e se orgulhando de seu passado glorioso. E quantos dos meus antepassados foram massacrados no levante para alimentar os combatentes? E meus ancestrais na época não puxaram armamentos, canhões, comida, munição? E, no entanto, não nos orgulhamos de seus méritos porque não mudamos; ainda cumprimos nosso dever hoje, assim como nossos ancestrais fizeram, pacientemente e conscientemente.

– Eles têm orgulho do sofrimento de seus ancestrais e dos quinhentos anos de escravidão. Meus parentes sofreram ao longo de nossa existência, e hoje ainda sofremos e somos escravizados, e ainda assim não gritamos sobre isso no topo de nossas vozes. Dizem que os turcos os torturaram, massacraram e empalaram; bem, meus ancestrais foram massacrados por sérvios e turcos, assados e submetidos a todos os tipos de tortura.

– Eles têm orgulho de sua religião e, no entanto, não acreditam em nada. Qual é a minha falha e de meu povo que não podemos ser aceitos entre os cristãos? A religião deles diz “não furtarás” e lá está o meu mestre roubando e bebendo pelo dinheiro que recebeu por roubar. A religião deles os instrui a amar os vizinhos e, no entanto, eles apenas prejudicam um ao outro. Para eles, o melhor dos homens, um exemplo de virtude, é aquele que não faz mal e, é claro, ninguém considera pedir a alguém que faça algo de bom também, além de não fazer mal. É o quão baixo eles têm que seus exemplos de virtude não representam mais do que qualquer item inútil que não cause danos.

O boi suspirou tão profundamente que seu suspiro levantou a poeira da estrada.

– Então – o boi continuou com seus pensamentos tristes – nesse caso, eu e minha família não somos melhores nisso do que eles? Nunca matei ninguém, nunca falei mal de ninguém ninguém, não roubei nada, nunca despedi um homem inocente do serviço público, não fiz déficit no tesouro do estado, não declarei falência falsa, nunca acorrentei ou prendi pessoas inocentes, nunca caluniei meus amigos, nunca fui contra os meus princípios de boi, não fiz testemunhos falsos, nunca fui ministro de Estado e nunca fiz mal ao país, e não apenas eu não faça mal a ninguém, até faço bem àqueles que me prejudicam. Minha mãe me deu à luz e, imediatamente, homens maus até tiraram o leite da minha mãe. Deus pelo menos criou grama para nós, bois, e não para os homens, e ainda assim eles nos privam dela. Ainda assim, além de toda essa surra, puxamos as carroças dos homens, lavramos seus campos e alimentamos pão. E ainda assim ninguém admite nossos méritos que fazemos pela pátria…

– Ou tome o jejum como exemplo; bem, para os homens, a religião diz para jejuar em todos os dias de festa, e mesmo assim eles não estão dispostos a suportar esse pequeno jejum, enquanto eu e meu povo jejuamos por toda a vida, desde que somos retirados do seio da mãe.

O boi abaixou a cabeça como se estivesse preocupado, depois a ergueu novamente, bufou com raiva, e parecia que algo importante estava voltando para ele, atormentando-o; de repente, ele gemeu alegremente:

– Oh, eu sei agora, tem que ser isso – e ele continuou pensando – é isso que é; eles se orgulham de sua liberdade e direitos civis. Eu preciso colocar minha mente nisso a sério.

E ele estava pensando, pensando, mas não conseguiu perceber.

– Quais são esses direitos deles? Se a polícia ordena que eles votem, eles votam, e assim, podemos facilmente dizer: “A favoo-o-or!” E, se não receberem ordem, não ousam votar ou até se envolver em política, assim como nós. Eles também sofrem espancamentos na prisão, mesmo que completamente inocentes. Pelo menos zurramos e agitamos nossas caudas, e elas nem têm essa pouca coragem cívica.

E naquele momento, seu mestre saiu da taberna. Bêbado, cambaleante, olhos embaçados, murmurando algumas palavras incompreensíveis, ele caminhou sinuosamente em direção ao carrinho.

– Veja só, como esse descendente orgulhoso está usando a liberdade conquistada com o sangue de seus ancestrais? Certo, meu mestre é um bêbado e um ladrão, mas como os outros usam essa liberdade? Apenas ficam ociosos e se orgulham do passado e do mérito de seus ancestrais, nos quais eles têm tanta contribuição quanto eu. Somos bois, mas ainda podemos nos orgulhar de nosso árduo trabalho e mérito hoje.

O boi suspirou profundamente e preparou o pescoço para o jugo.

 

Em Belgrado, 1902
Para o projeto “Radoje Domanović” traduzido por Thais Coelho, revisado por Jelena Veljković, 2020

Desființarea pasiunilor

Noi sîrbii, slavă milostivului domn, am isprăvit toate treburile noastre și acum putem să stăm, să căscăm după pofta inimii, să ne întindem, să dormim, și cînd ne-om plictisi și de toa te t-astea să aruncăm în treacăt cîte o privire și să vedem ce se mai întîmplă prin alte țări nefericite.

Se spune — doamne scapă-ne de nenorociri și nevoi — că există țări în care oamenii sîngerează și se încaieră pentru nu știu ce drepturi, pentru nu știu ce libertate și independență individuală. Ți se încrețește pielea cînd te gîndești la nefericiții ăștia care încă nu și-au încheiat treburile lor de acasă, în timp ce noi am ajuns să facem ordine în China și chiar în Japonia. Cu fiecare zi ajungem tot mai departe de țara noastră și dacă vom merge tot așa, ziariștii noștri vor începe să transmită știri de pe Marte, Mercur sau, în cel mai rău caz, din Lună.

Și eu sînt fiu al acestui fericit popor. De aceea vreau, pentru a fi la modă, să vă vorbesc despre o țară foarte îndepărtată și să vă povestesc ce s-a întîmplat acolo demult, foarte demult.

Nu se știe precis unde era așezată țara aceea, cum se numea poporul care-o locuia, dar după toate probabilitățile nu se afla în Europa, iar poporul de-acolo se putea numi oricum, numai sîrb nu. În această privință sînt de acord toți istoricii vechi, iar cei noi vor susține, pesemne, contrariul.

La urma urmei nici nu-i treaba noastră, de aceea las la o parte aceste amănunte, chiar dacă voi călca bunul nostru obicei de a vorbi și despre lucruri pe care nu le înțelegem și de-a face ceea ce nu sîntem în stare.

Se știe în mod sigur că acel popor era decăzut și rău, plin de vicii și pasiuni josnice.

Desigur, dragi cititori, voi nu puteți crede dintr-un început că ar fi existat vreodată oameni atît de josnici. Însă trebuie să știți că eu scriu povestea asta după niște vechi manuscrise. Sînt în fața mea.

Iată în traducere exactă, cîteva rapoarte adresate diferiților miniștri de-acolo:

„Agricultorul N.N., din Car, s-a întors astăzi de la arat și s-a dus la cîrciumă, unde a băut cafea și a citit cu mare pasiune ziare ce atacau guvernul…“

„Învățătorul T… din Borc, cum iese din școală adună în jurul lui pe țărani și-i sfătuiește să alcătuiască un cor. Învățătorul mai are un obicei urît: joacă țurca cu ucenicii, iar cu elevii sal joacă nasturi. E un om primejdios și dăunător. Unor țărani le-ă citit niște cărți și i-a îndemnat să le cumpere. E o faptă ce nu se mai poate răbda. El ațîță întregul ținut și îi învață pe cetățenii pașnici și de treabă să ceară libertate. Dar săvîrșește ceva și mai grav: vorbește mereu cum că libertatea este mai dulce decît orice. Fumează cu pasiune și scuipă într-una cînd fumează.“

„Preotul H… din Sor, a plecat, după slujba religioasă, la o adunare politică din orașul învecinat.“

Vedeți dar cîte fapte grave, rușinoase!

Fiți atenți mai departe:

„Judecătorul S… a votat azi pentru consiliul comunal. Acest judecător infam primește ziarul opoziției și-l citește cu pasiune. A avut îndrăzneala să spună la un proces cum că un țăran acuzat că a insultat guvernul și s-a ridicat împotriva puterii de stat nu este cu nimic vinovat, și a mai adăugat, de față cu martori, că nu va cumpăra nimic din prăvălia primarului Gabor. În afară de aceasta, judecătorul arată a fi gînditor, și asta-i o dovadă limpede că-i om vicios și se gîndește la un mare complot împotriva actualului guvern. Trebuie să fie acuzat de lez-maiestate. De altfel, nici nu poate fi prietenul dinastiei fiindcă bea cafea la cafeneaua lui Mor, iar bunicul lui Mor a fost bun prieten cu fratele de cruce al lui Leon, care a ridicat în Iamb acea răzvrătire împotriva sfetnicului curții, bunicul actualului nostru domnitor!“

Dar se găseau oameni și mai răi în nefericita tară. Citiți numai aceste rapoarte:

„Avocaiul din Tul a luat sub ocrotire pe un oarecare orfan al cărui tată a fost omorît anul trecut. Acest avocat este un pasionat băutor de bere și merge la vînătoare, dar ceea ce este și mai grav, el a fondat o societate pentru ajutorarea orfanilor din ținutul nostru. Acest impertinent degenerat spune că spionii statului sînt cei mai răi oameni!“

„Profesorul T… a hoinărit astăzi cu diferiți copii vagabonzi prin oraș și a furat pere de la un precupeț, iar ieri a tras cu praștia în porumbei și a spart un geam al unei instituții de stat. Asta i s-ar putea ierta, dar șe duce la întruniri politice, votează la aceste întruniri, discută cu cetățenii, citește ziare, vorbește despre împrumutul de stat și face fel de fel de rele în dauna învățămîntului!“

„Țăranii din Var au început să construiască o școală nouă. Trebuie combătut cît mai curînd posibil acest josnic curent ce dăunează statului!“

„Meșteșugarii din Var au de cîtva timp o bibliotecă a lor și se adună în fiecare seară acolo. Această pasiune a prins rădăcini adînci mai ales la tineri, iar bătrînii au îndrăznit să se gîndească la înființarea unui fond de pensii pentru meșteșugari. Aceasta nu se mai poate răbda, deoarece scandalizează pe toți oamenii de treabă, care nu-i înjură pe miniștri!… Un meșteșugar a cerut stăruitor să li se dea de lucru meseriașilor. Îngrozitoare pasiuni!…“

„Țăranii din Pado cer autoadministrare obștească!“

„Cetățenii din Troia vor alegeri libere.“

„Mulți funcționari de aici își văd conștiincios de treaba lor, dar unul cîntă din flaut și cunoaște notele muzicale.“

„Conțopistul Miron dansează cu pasiune la petreceri și mănîncă semințe sărate cînd bea bere. Trebuie dat afară pentru a se lecui de asemenea pasiuni!“

„Învățătoarea Hela cumpără flori în fiecare dimineață, fapt care a scandalizat tot ținutul. Nu mai poate fi tolerată deoarece ne va strica tineretul.“

Cine-ar mai putea enumera toate pasiunile josnice ale acelui popor nefericit? E de ajuns să spunem că erau numai zece oameni cinstiți și de treabă în întreaga țară, iar toți ceilalți, și bărbați, și femei, și bătrîni, și tineri, erau stricați, cum s-ar zice, din temelie.

Cum credeți că puteau trăi acei zece oameni cumsecade între astfel de cetățeni?

Greu, desigur foarte greu. Erau nevoiți să privească neputincioși cum decădea patria lor iubită. Nu dormeau nici ziua nici noaptea de grijă: se gîndeau cum să-i îndrepte pe concetățenii lor păcătoși și să scape țara de la pieire!

Hărăziți cu virtuți și generozitate, erau în stare să facă orice jertfă pentru fericirea patriei lor. Și într-o zi și-au călcat pe inimă. Au plecat capetele în fața sorții amare, și au devenit miniștri, luînd asupra lor misiunea nobilă de a curăța țara de păcate și pasiuni.

Oameni învățați, și totuși nu era ușor pentru zece oameni să întreprindă o acțiune atît de grea.

În sfîrșit unuia dintre ei — celui mai prost (în limba poporului înseamnă celui mai deștept) — îi trăsni prin cap o idee. S-a gîndit că trebuie să convoace o adunare reprezentativă, în care să hotărască numai străinii. Au fost cu toții de acord cu minunata idee. Pe cheltuiaia statului au fost angajați de peste hotare două sute de străini și au mai prins tot atîția străini aflați în diferite localități în țară, unde făceau comerț. S-au apărat ei, s-au zbătut, dar nu le-a mers.

Astfel au fost adunați patru sute de străini buni pentru deputați. Ei trebuiau să exprime dorințele poporului și sa rezolve diferite probleme, spre fericirea țării.

După ce s-a sfîrșit treaba asta, cei patru sute au fost numiți reprezentanți ai poporului. După aceea s-au anunțat alegerile. Nu vă mirați. Așa era obiceiul în țara aceea. Și iată că au început ședințele Camerei reprezentanților. Au avut loc discuții, dezbateri, s-au elaborat legi. Nu-i ușor să duci la bun sfîrșit o treabă atît de însemnată. Totul a mers ușor și repede. Cînd s-a ajuns însă Ia pasiuni s-au ivit de îndată și greutăți. Dar cineva a propus să se facă o lege pentru desființarea tuturor pasiunilor.

— Trăiască vorbitorul, trăiască! izbucniră în sală strigăte de bucurie.

Toți au primit cu însuflețire propunerea și legea a fost elaborată:

„Reprezentanța Națională, văzînd că pasiunile împiedică progresul națiunii, a găsit necesar să introducă o lege cu următorul articol:

Începînd de astăzi, se desființează pasiunile, ele dăunînd atît poporului cît și țării.“

Nu trecuseră nici cinci minute de cînd legea desființării pasiunilor a fost semnată, și să vedeți ce a pățit poporul. El riu auzise de lege. O cunoșteau numai deputații.

E de ajuns să vă redau în traducere numai un fragment din însemnările unui oarecare ins.

Iată-le cuvînt cu cuvînt:

„…Eram fumător pasionat. Cum mă sculam, aprindeam imediat țigara. Intr-o zi după ce m-am trezit, am luat cutia cu tutun să-mi răsucesc — după obicei — o țigară. Nu mă simțeam prea bine (tocmai atunci deputatul amintit făcea propunerea). Deodată am simțit cum începe să-mi tremure mîna. Scap țigara, mă uit la ea și scuip cu scîrbă… „Nu mai fumez — mi-am zis — tutunul mi se pare dezgustător, să nu-l mai văd în ochi.“ M-am mirat cum de s-a întîmplat așa dintr-o dată. Dau să ies în curte. Dar ce văd?! In fața ușii se găsea vecinul meu, un mare bețiv. Nu putea să trăiască o oră fără vin. Omul era treaz. Se uita înaintea lui și se scărpina în cap.

— Hei, ți-am adus niște vin, îi spuse un flăcău și-i întinse o sticlă plină, că de obicei.

Vecinul meu o înșfăcă și o trînti de pămînt. S-a spart în sute de bucăți.

— Pfui, ce scîrbă mi-e! strigă el privind în silă vinul vărsat.

A tăcut un timp, apoi mi-a cerut dulceață și apă.

I-am adus. S-a servit și a plecat la treaba lui.

Nevastă-sa a plîns de bucurie cînd a văzut că bărbatul ei nu mai bea.

Pe un alt vecin al meu, pasionat cititor de ziare, l-am găsit la el acasă. Privea pe fereastră. Era oarecum schimbat.

— Ți-au venit ziarele? l-am întrebat.

— Să nu le mai văd în ochi, m-am săturat de ele. Chiar acum mă gîndesc să mă apuc de arheologie sau de gramatica greacă… mi-a răspuns el.

Am ieșit în stradă.

Orașul parcă nu mai era același. Un politician pasionat plecase la o întrunire. Cum mergea omul pe stradă, deodată se întoarse și o luă Ia fugă înapoi, de parcă l-ar fi gonit cineva. L-am oprit întrebîndu-l cu mirare pentru ce a luat-o la fugă.

— Plecasem la întrunire, dar m-am gîndit că e mai bine să mă întorc acasă, să iau o carte de agricultură și s-o studiez. Vreau să mai învăț. Ce să fac la întrunire? Nu și-a sfîrșit bine vorba și a și început să gonească. Se ducea acasă să studieze plugăria.

Am rămas cu gura căscată în fața acestor minuni. Ele s-au ivit dintr-o dată. M-am întors și eu acasă și am început să răsfoiesc un tratat de psihologie. Voiam să citesc capitolul despre pasiuni. Găsesc într-adevăr pagina intitulată Pasiuni. Dar rămăsese acolo numai titlul. În locul textului foaia era albă, goală, ca și cum niciodată n-ar fi scris nimic pe ea!…

„Ce-o mai fi și asta, pentru numele lui dumnezeu!“

În tot orașul, nicăieri, nu izbuteam să găsesc un om stăpînit de vreo pasiune. Chiar și animalele erau înțelepte!

Abia a doua zi am citit în ziare legea pentru desființarea pasiunilor.

— Aha, asta era! auzeam peste tot. Ne miram și nu știam ce se întîmplă cu noi și cînd colo, vezi, adunarea reprezentanților a desființat pasiunile!“

Însemnările ne-au arătat exact ce s-a întîmplat în țara aceea la ora cînd adunarea reprezentanților a votat legea pentru desființarea pasiunilor.

După ce a fost votată de toată lumea, nedumeririle au încetat. Profesorii vorbeau astfel elevilor, despre pasiuni:

„Cîndva, în sufletele oamenilor au existat pasiuni. Capitolul Pasiuni era cel mai încurcat și cel mai greu din psihologie, dar prin noua lege pasiunile au fost anulate. Acum nu mai există această problemă nici în psihologie și nici în sufletele oamenilor. Pasiunile au fost desființate la data de cutare în anul cutare.“

„Ura! bine că am scăpat. Nu mai trebuie să le învățăm“, strigau elevii, mulțumiți de legea adunării reprezentanților. Pentru lecția următoare trebuiau să învețe doar atît:

„La data de cutare în anul cutare, printr-o lege specială, au fost desființate toate pasiunile. Astăzi ele nu mai există la oameni!…“

Cine știa lecția asta fără greșeală căpăta nota foarte bine.

Iată cum a scăpat poporul de pasiuni. Se spune că oamenii aceia ar fi devenit îngeri.

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)