(pagina precedentă)

Dar mica neplăcere pe care a suferit-o acea societate de treabă n-a fost ultima. După ura timp a apărut un tînăr care și-a publicat lucrările științifice.

— Ia te uită altă carte: știință! Fleacuri!

Și, bineînțeles, nimeni n-a citit lucrările tinărului om de știință, dar fiecare demonstra cu convingere că Bekici (așa se numea savantul tradus în sîrbește) nu știe nimic.

— Bekici și știința! Era de ajuns să spui atît, pentru ca întreaga societate să izbucnească în rîs.

— N-are ce căuta așa ceva la noi! Ce știință mai e și asta dacă o scrie Bekici, spuneau oamenii, fiind toți de părere că știința, ca și multe altele, nu se poate găsi decît în alte țări.

Și tînărul savant, nu numai că nu a uvut succes, dar toți îl întîmpinau, instinctiv, cu nemulțumire.

Întreaga societate vedea, parcă, în știință o boală molipsitoare. Și toți s-au revoltat și au început să lupte cu desperare împotriva acestei primejdii.

L-am întrebat pe un cetățean dacă a avut de suferit vreun rău din partea acestui tînăr savant.

— Nimic, mi-a răspuns el.

— Atunci de ce ai tăbărît pe el?

— Așa, nu pot suferi să văd cum orice prostănac face pe grozavul.

— Dar omul se ocupă de știință și nu face nimănui nici un rău.

— Nu știu, nu mă interesează. Mă rog, ce e aia știință? Așa ceva nu poate exista la noi!

— De ce?

— Așa. Știu cîte parale face fiecare dintre noi.

— L-ai citit?

— Doamne păzește; doar nu sînt nebun! Știința și Bekici! spuse el ironic, și se porni pe rîs. Rîdea și-și făcea cruce. Apoi dădu din umeri și gesticulă larg de parc-ar fi spus: „Ferească dumnezeu de asemenea rușine!“

— Atîția oameni, mai deștepți ca el, n-au ajuns savanți și s-a găsit el, mai procopsit!

S-au repetat aceleași întîmplări ca și cu poetul.

Despre tînărul om de știință se spunea că a furat, pentru niște experiențe științifice, pere de la un precupeț. Cu asemenea clevetiri, societatea s-a distrat cîteva zile rîzînd cu poftă. Apoi au răsărit alte vorbe:

— Știi o noutate?

— Da! Avem un savant!

— Hei, asta s-a învechit. Savantul și-a găsit însă și un critic!

— Na-ți-o bună! Cine mai e și tîmpitul ăsta?!

— Zău că-i deștept criticul, potrivit cu știința lui Bekici!

— Cine este?

— Bekicika.

— Nevastă-sa?

— Se înțelege. L-a criticat minunat. Acum omul umblă cu capul bandajat. Doar i-or veni mințile la cap. Mai bună critică nici că-i trebuia.

— Și cum a fost?

— Cum să fie?! I-a spart în cap niște tuburi ale lui Toricelli.

Și se înțelege că au rîs, apoi prietenii s-au despărțit degrabă, pentru a răspîndi noutatea.

Acest subiect devenise hrana sufletească a societății.

— Am auzit că te-ai apucat de știință!

— Nu se poate! răspundea soția celui întrebat. Dacă e adevărat, atunci să-l ferească sfîntu! Mă apuc și eu de critică!

Și iarăși rîs.

Adeseori cetățenii se distrau seri întregi povestind întîmplări caraghioase despre savant.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tînărului savant i se pricinuiau încurcături oriunde se ducea. Fiecare socotea ca o datorie să se poarte cu el mai aspru decît înainte. De ce? Pentru că se apucase să facă ceva ce nu făcuse nici unul dintre ei pînâ atunci. „Oamenii deștepți nu fac tîmpenii“, spuneau ei. Indiferent de ce s-ar fi apucat omul, dacă era ceva nou îl respingeau:

— Lasă, rogu-te, așa ceva n-are ce căuta la noi…

Savantul s-a zbătut, a luptat, dar n-a putut rezista. Societatea l-a biruit și pe el, l-a doborît ca să nu fie tulburată din picoteală. Savantul a dispărut pe undeva. Nimeni n-a mai auzit despre soarta lui.

— Ne pare rău de el, păcătosul! îl deplîngeau ei. N-a fost chiar atît de rău…

— De, cine-i de vină!

—

După un timp apăru un tînăr pictor. Expuse niște tablouri și așteptă critica opiniei publice. Tablourile lui nu erau proaste. Eu, ca străin, jam fost singurul care le-am văzut. Nici unul dintre cetățenii de-acolo n-a vrut să le vadă. S-a repetat întîmplarea cu poetul și savantul:

— Pictor! prostii! Lasă-te de fleacuri!… Așa ceva nu poate exista la noi!

Opinia publică tăbărî asupra pictorului. Cu toții, uniți ca într-un front, luptară împotriva noii primejdii. Fierberea se potoli abia după ce pictorul dispăru. Societatea, obosită după atîta luptă, își continuă picoteala.

—

Dar tocmai cînd societatea aceea cumsecade era cuprinsă de somnul cel mai dulce, fu trezită de acordurile unui compozitor. Un tînăr și talentat compozitor crease cîteva partituri îndrăznețe.

— Ei, dar asta-i chiar neobrăzare! sări în sus somnoroasa societate, frecîndu-se la ochi.

— De unde a mai venit și năpasta asta?

Dar se sfîrși repede și cu compozitorul. Poliția (și ea se culcase să tragă un pui de somn) fu de părere că acele compoziții îndeamnă poporul la răscoală și, se înțelege, tînărul compozitor fu considerat revoluționar și întemnițat.

— Așa-i trebuie, ce tot zdrăngănea ca un zevzec! hotărî cu mulțumire opinia publică; a căscat apoi cu poftă, s-a întors pe partea cealaltă și s-a cufundat într-un somn adînc.

Deștepți oameni! ce le trebuie lor muzică! „Hodorogeală! Așa ceva nu poate să existe la noi!“

S-au mai petrecut pe-acolo vreo două-trei întîmplări asemănătoare și asta a fost totul.

—

Așa pățea în această societate, oricine se apuca de vreun lucru nou. Și politicianul, și economistul, și industriașul, fiecare trebuia să se lase păgubaș.

Mi-aduc aminte de o cunoștință, un sîrb. Om destul de bogat, trăiește din afaceri. Mănîncă bine, bea vîrtos, e mulțumit și nu-i poate suferi pe cei ce muncesc. Nici el nu muncește. Rotofei, cu un mers greoi, umblă pe strada cu o mutră acră. Se supără cînd vede pe cineva muncind. Dacă trece prin fața unei băcănii, se oprește, face un gest de dispreț și spune:

„Băcan!… Apă de ploaie! Ăsta-i băcan? Parcă nu l-aș cunoaște! A înșirat și ei trei-patru farfurioare și s-a făcut negustor! Păi să nu ti fie necaz?!“

Cînd trece, sâ zicem, pe lingă o fierărie se oprește iar. Privește cu același dispreț și spune cu răutate:

„Și ăsta se crede negustor! A agățat trei-patru lanțuri pe zid și s-a făcut negustor… Nimicuri. Păi să nu-ți fie necaz?!“

Așa umblă peste tot. Cum întîînește pe cineva care se ocupă de ceva nou se oprește și mormăie supărat:

„Ia te uită și ăsta face nu știu ce. Parcă nu l-aș cunoaște?!…“

Vorbiți-i despre oricine și spuneți-i că s-a apucat de ceva. Numaidecît îl ia în rîs.

— ÎI cunoști pe Mica!

— îl cunosc! îți răspunde plictisit și acru.

— Construiește o fabrică!

— Prostul! El și fabrică!… Îmi închipui ce fabrică o să iasă! Fleacuri!

— Marco scoate un ziar.

— Marco scoate un ziar!? Auzi! Prostul. Parcă nu l-aș cunoaște!… Prostii, Marco și ziar! Ah, cît mă enervează zevzecii ăștia!

În fața lui nimeni nu face nici două parale. Cînd cineva se gîndește să se apuce de un lucru nou, el, gata, îl consideră prost.

Păcat, avem prea puțini din ăștia. Însă încetul cu încetul vom avea mai mulți, vom progresa. Nu va trece mult timp și, fără îndoială, vom semăna cu societatea din țărișoara aceea ideală unde am petrecut cităva vreme.

—

Pe suprafața liniștită a apei s-a prins o pojghiță verde. Dar iată. tacul tremură, apar cîteva unde și din ele se ridică valuri mici. Se zbat, vor sa se înalțe, însă pojghița verde și grea le acoperă, le risipește, le înghite. Și iarăși suprafața lacului e liniștită, nemișcată. Nici o undă nu mai tremură.

Uf, dar se simte un miros greu de apă stătută! Uf! Mirosul te înăbușă. Să bată vîntul puternic să risipească miasmele astea grele.

Dar nici o adiere nu se simte…

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)