Tag Archive | raport

Marea moartă (4/5)

(pagina precedentă)

A doua zi prim-pretorul a expediat urgent guvernului o notă cifrată. Era un raport despre adunarea politică din ziua precedentă. Raportul suna astfel:

„În districtul meu am descoperit un puternic curent politic potrivnic guvernului. Din oră în oră mișcarea ia proporții tot mai mari. Mă tem să nu fie pusă în primejdie dinastia. Am luat toate măsurile posibile și am folosit toate mijloacele de care dispun pentru a preîntîmpina această primejdie. Dar, cum această mișcare opoziționistă, de-a dreptul revoluționară, a apărut ca un torent, toate încercările mele au fost zadarnice. Revoluționarii s-au adunat ieri după-amiază în mare număr. Din discursurile lor dușmănoase am constatat că au principii anarhice și că pregătesc în secret o răscoală și o lovitură de stat. După eforturi uriașe, abia am reușit să împrăștii adunarea. Se puteau ivi mari primejdii deoarece unul dintre anarhiști a anunțat că vor doborî monarhia și vor introduce sistemul republican de guvernămînt.

În anexă, trimit cu respect domnului ministru, un tabel ce cuprinde numele indivizilor mai periculoși. (Primul pe listă era trecut acel cetățean original ce bea numai melanj adică „Zucker-wasser“, apoi cei trei adepți ai cafelei). Vâ rog să-mi indicați măsurile pe care să le aplic în aceste împrejurări, atît de cruciale pentru soarta patriei noastre.“

În urma unor atît de uriașe servicii aduse țării și conducerii, prim-pretorul a fost decorat și avansat în grad. Toți opoziționiștii au venit și l-au felicitat și cu asta s-a încheiat toată tărășenia.

Într-o zi l-am întrebat pe un opoziționist:

— La voi nu există oameni care se ocupă de politică?

— Au fost și d-ăștia…

— Și?

— Nimic… Prostii!

— De ce prostii?

— Ia mai lasă-mă-n pace, te rog! Cine să se ocupe cu treburi de astea?! A încercat o dată unul!

— Și ce-a făcut?

— Om prost! Ce putea să facă? Știm cu toții și cine este și de unde e, al cui e și ce mănîncă în casă. Tat’su a fost meseriaș, om de nimic, iar el a plecat în străinătate la studii și a hoinărit pe-acolo. Apoi s-a întors aici și a început să-mi pălăvrăgească: că trebuie așa, că trebuie pe dincolo și cîte și mai cîte. Ba despre regim, ba despre legi, ba despre constituție, ba despre drepturile cetățenești, despre libertatea întrunirilor, despre alegeri… fel de fel de aiureli din astea.

— Și dumneata ce i-ai răspuns?

— Nimic! Ce să-i răspund? Mă uitam la el și rîdeam. ÎI cunoșteam bine. N-avea pur și simplu ce să mănînce și pe lîngă asta îl cunosc și pe tat’su, îi cunosc și familia. Cum adică, unul ca ăsta să-mi spună mie ce-i aia constituție și libertate?!

— Poate știa el ceva?! zisei eu.

— Vezi-ți de treabă, îl cunosc eu bine,

— Și ce-a mai făcut?

— Ce să facă!?… Citește niște cărți, umblă din loc în loc, face agitație, adună vreo cîțiva și ține cu ei niște întruniri. A fost arestat, pedepsit și exilat. I-am spus eu o dată : „Ce te ții, mă, de fleacuri și nu-ți cauți de treabă? Nu vezi că ești prost?!“

— Dar alții ce-i spun?

— Se prăpădesc oamenii de rîs. Să vezi ce rîs a fost cînd a ieșit din închisoare și a trecut pe stradă: „Ai găsit, mă, con¬stituția? l-a întrebat unul și toată strada a început să rîdă. Mamâ-mamă, cîte glume s-au făcut pe socoteala lui, de-au rămas de pomină. Cîteodată îți venea să mori de rîs. Și azi i-a rămas porecla, Toma Constituție! Opoziționistul nu s-a mai putut abține și s-a pornit să rîdă în hohote, cu lacrimi.

— Și ce s-a întîmplat cu el?

— E un prăpădit, săracul… N-are o lăscaie și statul nu-i dă serviciu… Tîmpitul. Ce bine s-au învîrtit colegii lui de școală, și el, vai de viața lui. Și-a făcut-o singur. Altfel prietenii îl laudă c-a fost cel mai pregătit și cel mai inteligent dintre toți. Dar de, cam visător. Nu-i nimic mai rău pe lume decît atunci cînd are omul sticleți la cap. Tocmai el s-a găsit să facă dreptate! Toată lumea-i mulțumită, numai el vrea altceva.

— Ce face acum?

— Acum i-a mai venit mintea la cap. Cam tîrziu! Noi l-am vindecat de sticleți, că autoritățile n-ar fi izbutit să facă nimic din el, așa de încăpățînat era. Am început să ne batem joc de ei și diavolii ăia mici l-au poreclit „Constituție“. Azi așa, mîine așa, oamenii rîdeau de el oriunde îl întîlneau. S-a împotrivit el cît s-a împotrivit dar pînă la urmă n-a avut încotro… Îmi pare rău de el, sărmanul! N-a fost om rău!… Acum e așezat, serios, nu se mai ține de prostii. E retras, închis, rar cînd mai stă de vorbă cu cineva. E sărac lipit pămîntului, dar mulți îl ajută. Ni-e milă de el, ce să-i facem? El singur e vinovat!

— Și astăzi cum se poartă oamenii cu el?

— Frumos!… Nu-l mai ia nimeni în rîs. II stimăm, dar îl și compătimim, sărmanul!

Mi-a plăcut țărișoara aceea, așa că am rămas acolo mai multă vreme. Am făcut și multe cunoștințe. Minunați oameni. Pașnici, liniștiți, blînzi ca niște porumbei. Mîncau, beau, dormeau și mai lucrau din cînd în cînd cîte ceva. Fericiți oameni. Nimic nu le tulbura liniștea adîncă, nimic nu le strica armonia, nici o adiere de vînt nu se abatea peste suprafața liniștită, nemișcată, a bălții lor stătute, mucegăite, căci după părerea mea, cu o baltă stătută poate fi asemănată țărișoara despre care e vorba.

Eu le-am adus din Serbia cîteva idei și o brumă din idealurile zdrențuite moștenite de la străbuni; dar era prea puțin și s-au risipit în această țărișoară, iar eu ca hipnotizat, m-am cufundat într-o dulce motăială care îmi tihnea. Atunci mi-am dat seama că șî noi, sîrbii, avem predispoziție de a deveni într-o bună zî un popor tot atît de fericit.

Așa a trecut în țărișoara aceea, pe nesimțite, multă vreme, în liniște. Dar într-o zi, minunata armonie a fost tulburată.

Un tînăr a publicat o culegere de versuri.

Poeziile erau frumoase, străbătute de simțăminte sincere, de gînduri profunde.

Publicul a întîmpinat cartea cu dezaprobare. Nimeni n-a citit-o și nici nu dorea s-o citească; oricui îi cădea în mînă cartea, făcea o mutra acră, o răsfoia, pipăia vreo cîteva fol de parca ar fi vrut să via da calitatea hîrtiei, apoi o arunca cît colo ca pe cel mal respingător lucru din lume. Intorcea capul cu dispreț și spunea:

— Poezii?!… Fleacuri!

— Cine știe?… Poate că-s lucruri frumoase?! a îndrăznit cineva să spună.

Primul s-a închinat așezîndu-se mai bine pe scaun, l-a privit pe celălalt cu compătimire, zicînd:

— Tu ești mai nebun decît ăsta care scrie fleacurile astea! A împins cu vîrful degetelor cartea cît mai departe, strîmbîndu-se de parc-ar fi atins ceva murdar. — Ai citit-o de vorbești așa?!      .

— N-am citit-o.

— Atunci?!

— Nu susțin neapărat că-i bună, dar te întreb, poate o fi ceva interesant în ea!… Dar tu ai citit-o?

— Eu? Era supărat și oarecum ofensat de o asemenea întrebare.

— Tu!

— Eu? a întrebat el din nou și mai supărat.

— Tu, se-nțelege, pe tine te întreb.

Primul s-a închinat din nou și a ridicat nedumerit din umeri de parcă ar fi spus: „Doamne ferește! Ce întreabă și ăsta!“ Tăcea și privea mirat la prietenul lui.

— De ce te închini? Te întreb: ai citit această carte de versuri sau nu? Pentru ce te miri?

Primul s-a închinat iarăși și a spus tare:

— Acum te întreb eu: ești sau nu nebun?

— Ce înseamnă asta? Nu te înțeleg…

— Nici eu pe tine.

— Ce-i de neînțeles aici?… Te-am întrebat dacă ai citit cartea.

— Iar eu te întreb: ești întreg la minte? și luă din nou cartea și o trînti furios pe masă strigînd: Cum să citesc prostiile astea? Doar de-aș înnebuni, dar cu mintea limpede n-aș citi-o… Apoi cu voce scăzută a întrebat încet: — ÎI cunoști pe ăsta de a scris poeziile?

— Nu-l cunosc.

— Eh!… D-aia vorbești așa! făcu el strîmbîndu-se.

— Dar tu îl cunoști?

— Da, da, îl cunosc… Răspunsul lui era disprețuitor, parcă voia să spună: „Mai bine să nu fi făcut prostia asta“, deși pînă ieri, pînă la apariția poeziilor de care vorbim, fusese bun prieten cu tînărul scriitor și niciodată nu-I vorbise de rău.

Desigur și alții erau de aceeași părere, dar se-nțelege, fără să fi citit volumul de versuri.

— Ce rușine!… Poezii?… Parcă nu l-aș cu-noaște cîte parale face? zicea unul.

— Cum de nu-i e rușine?! se întreba altul.

— Omului îi ia cîteodată dumnezeu mintea. Măi, ce mai poezii!… Eu mîine aș scrie altele mult mai bune, dar nu vreau să mă compromit, cum fac alții.

Oamenii și-au schimbat pînă și atitudinea față de poet.

Cînd trecea scriitorul pe stradă, mulți își dădeau ghionți.

— Bună ziua! saluta scriitorul.

— Bună ziua, poetule! răspundea unul privindu-l pe sub sprîncene, dușmănos.

— Noroc, noroc! adăuga un altul în zeflemea.

— Salutare! spunea un al treilea făcînd o mutră plictisită, acră.

Din nefericire, însă, lucrurile nu s-au sfîrșit prin simple discuții.

Opinia publică a luat atitudine față de tînărul poet. Chiar și acei care înainte aveau o părere bună despre el începură să-l desconsidere, iar cusururile cele mai mici deveniră în ochii lor, vicii îngrozitoare. Au spus despre poet că este ticălos, bețiv, cartofor, că e lipsit de caracter, că-i spion și, pe deasupra, și cam smintit.

— Nu știam că-i atît de nebun! spuneau unii.

— Eu, îți mărturisesc sincer, am observat încă mai demult că nu-i lucru curat cu el.

— Și eu, dar parcă nu era chiar așa smintit.

— Acum însă e rău de tot.

Și așa au început cu toții să-i facă șicane. Fiecare, oricînd se ivea prilejul, socotea o datorie a lui să-i pună bețe-n roate. Fiecare se revolta cînd îl vedea și fiecare gîndea la fel: „Ce-mi faci aici pe grozavul!… Poezii, ei…? Așteaptă și-ai să vezi, avem noi ac de cojocul tău.“

Dar cea mai mare nenorocire era că dedicase versurile logodnicei sale. Sărmana fată a plîns și a suferit mult. Opinia publică n-a trecut-o nici pe ea cu vederea.

Tatăl fetei își ieșise din minți de amărăciune. Sumele fetei lui amestecat într-o afacere atît de stupidă! De aceea se așeză la masă și-i scrise tînărului poet următoarea scrisoare:

„Domnule,

Aceste fleacuri, porcării și tîmpenii ale dumneavoastră, pe socoteala cărora lumea face haz pe stradă, le puteți dedica tatălui dumneavoastră, căruia i se potriveau bine, deoarece este cunoscut ca om de nimic, așa cum sînteți și dumneavoastră. Să nu amestecați, în tîmpeniile dumneavoastră numele fetei mele. Pînă azi casa mea n-a fost arătată cu degetul și nu vreau ca numele fetei mele să fie vînturat de toate gurile și să fie pomenit în cartea dumneavoastră stupidă. Începînd de azi, să nu îndrăzniți să mai pășiți pragul casei mele. Ați pierdut încrederea mea. În consecință, cer ca în termen de cinci zile să-mi dați satisfacție, în caz contrariu vă voi cotonogi ca pe un cotoi, în stradă sau oriunde vă voi întîlni“.

Din acea dedicație a ieșit un scandal enorm. Cum tînărul poet era funcționar, superiorul lui a scris domnului ministru următorul raport:

(Am uitat numele și prenumele poetului, dar propun să-i zicem N.N.). „N.N. funcționar al acestei instituții, de altfel om de treabă și conștiincios, s-a compromis în ultimul timp atît de mult cu nu știu ce culegere de poezii, încît, pentru prestigiul serviciului, nu mai poate fi menținut în post, în instituția noastră, deoarece se ocupă cu lucruri neserioase, ce nu fac cinste nici măcar unui precupeț, darămite unui funcționar de stat. Rog pe domnul ministru să înlăture din serviciu sau cel puțin din instituția noastră pe acest funcționar compromis, pînă cînd lucrurile se vor limpezi.“

Și ministrul l-a mutat.

Din nefericire însă, țara fiind mică, clevetirile s-au răspîndit repede, așa că acolo unde a fost mutat i-a mers și mai rău. Dar cum se putea proceda altfel cu acest zănatic ce scrisese poezii, decît să fie dat afară din slujbă, lucru pe care ministrul l-a și făcut, în interesul moralei și opiniei publice.

Opinia publică a căpătat astfel satisfacție și de atunci n-a mai apărut nici o poezie a tînărului poet. El a dispărut nu știu unde și nimeni n-a mai aflat nimic despre el.

— Păcat, om tînăr! spuneau unii.

— Și nu era om rău.

— Nu era, dar dacă l-a pus dracul să facă lucruri care nu se fac.

— Îmi pare rău de el, păcătosul!

— Ce poți face? Cine-i de vină?

Și curînd armonia se restabili din nou în mijlocul acelei societăți. Micul talaz ce se ridicase pe suprafața liniștită, nemișcată, a apei stătute, dispăruse și, astfel societatea amintită și-a continuat în tihnă dulcea picoteală.

(pagina următoare)

Stradia (9/12)

(pagina precedentă)

La Ministerul Instrucțiunii Publice erau, peste tot, numai savanți înnăscuți. „Aici — mi-am zis — se lucrează, într-adevăr serios.“ Cel mai neînsemnat act intrat acolo era stilizat, buchisit, cîte cincisprezece, douăzeci de zile.

Am cercetat diferite acte.

Un director scria:

„Domnului ministru al Instrucțiunii Publice,

Profesorii gimnaziului nostru n-au primit salariul de șase luni și au fost aduși în asemenea situație, încît n-au nici pîinea necesară. Situația aceasta nu mai poate continua, deoarece se știrbește nu numai autoritatea profesorilor, dar și a învățămîntului însuși.

Îmi permit a ruga respectuos pe domnul ministru să binevoiască a interveni pe lîngă domnul ministru de Finanțe, pentru grabnica ordonanțare a salariilor, pe cel puțin trei luni.“

Actul fusese îndoit iar pe verso stătea scris:

„Ministerul Instrucțiunii Publice

1. N. 5860

I—II—891

„Directorul gimnaziului X roagă ca profesorilor de la gimnaziul respectiv să li se plătească salariile pe trei luni.“

Urma apoi, un alt scris, referatul:

„Stil incorect. Topica nu corespunde regulilor sintaxei. Sînt folosite cuvinte străine ca: a permite și necesară“ (în act cuvintele străine erau subliniate cu creion roșu).

Dedesubt, caligrafia ministrului. (Un scris urît, neciteț, scris pe care-l capătă imediat, din momentul numirii, cel ce devine ministru).

„Consiliului Instrucțiunii Publice, pentru referat“.

Dedesubt se aflau alte rînduri:

2—III—891

„Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice,“

(În realitate există un singur consiliu al Instrucțiunii Publice, însă oricine poate crede că sînt cel puțin vreo treizeci de consilii secundare.)

„Înaintăm în anexă Consiliului, cererea directorului gimnaziului X, spre a analiza formele gramaticale, particularitățile stilistice și sintactice, urmînd a fi înapoiată Ministerului Instrucțiunii Publice, împreună cu rezoluția respectivă, cît mai urgent, pentru a fi rezolvată în continuare.

Din ordinul ministrului

etc.

(semnătura)“

Deoarece problema era urgentă, n-au trecut nici cincisprezece zile și Consiliul Superior al Instrucțiunii Publice s-a întrunit. Printre alte probleme a venit la rînd și cererea aceea. Consiliul a hotărît ca ea să fie trimisă spre analiză la doi specialiști. Au fost numiți specialiștii, apoi s-a trecut hotărîrea într-un proces-verbal, secretarul avînd datoria s-o rezolve.

Urmează scrisorile adresate specialiștilor:

„Domnule,

Conform rezoluției domnului ministru al Instrucțiunii Publice P. N. 5860 din 2.III.a.c. și a hotărîrii din ședința a cincisprezecea a „Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice“, ținuta la 17.III.a.c., cu nr. 2, am onoare a vă ruga să analizați actul directorului gimnaziului X din punct de vedere gramatical, sintactic și stilistic și să înaintați cît mai urgent Consiliului un referat amănunțit în acest sens.

Primiți, domnule, și cu acest prilej asigurarea deosebitei mele stime.

Președintele

Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice

(semnătura)“

O scrisoare cu conținut asemănător a fost adresată și celui de al doilea specialist.

După două luni a sosit la Consiliul Instrucțiunii Publice un referat amănunțit despre adresa directorului. La el au lucrat în colaborare cei doi specialiști.

Referatul începe așa:

„Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice,

Am citit și analizat actul directorului gimnaziului X și avem onoare a înainta Consiliului, următorul nostru punct de vedere:

Totul în natură este supus legii dezvoltării și desăvîrșirii. Așa cum de la vietățile monocelulare s-a ajuns prin dezvoltare și desăvîrșire, în decursul unui șir de veacuri, la cel mai complex organism — corpul omului, Ia fel și limba s-a dezvoltat de la sunetele nearticulate ale animalelor pînă ce, în decursul unui șir des veacuri a ajuns Ia înălțimea perfecțiunii limbilor actuale moderne.

Pentru a expune cît mai bine și mal limpede problema ne vom servi de următoarea schemă;

I. GENERALITAȚI

  1. Vorbirea și apariția ei.
  2. Originea limbilor contemporane.
  3. Rădăcini comune (sanscrita).
  4. Împărțirea limbilor pe grupe mai importante.
  5. Un capitol de filologie comparată.
  6. Istoria științei despre limbă.
  7. Dezvoltarea științei despre limbă, in general.

II. LIMBA NOASTRA ȘI LEGILE EI DE DEZVOLTARE

  1. Istoricul limbii poporului nostru.
  2. Limbile înrudite.
  3. Elemente comune și diferențe dintre limbile frățești, înrudite cu limba noastră.
  4. Dialectele limbii comune din vechime se dezvoltă în limbi independente.
  5. Dialectele limbii noastre.

III. ADRESA DIRECTORULUI

  1. Originea și istoricul actului.
  2. Particularitățile limbii din adresa respectivă, după particularitățile vechii limbi a Stradiei…“

Și așa mai departe. Cine ar mai putea să țină minte toate cîte erau scrise acolo. Nici eu nu știu cum le-am ținut minte pe cele înșirate pînă acum.

Apoi erau analizate problemele de specialitate a fiecărei părți, a fiecărui punct. În sfîrșit, după multe, foarte multe coli de hîrtie scrisă, se ajungea la cuvîntul încriminat a permite. Acolo se spunea:

„a permite verb. sanscr. dharh duhorh, a sări, a răsări, a țopăi (V. cartea III, pag. 15, 114, 118 b. N. S. m/ = siv. donti, e. duti, gr. εμαυριζω, l. canto, cantare, provoco, provocare (sic) c. 3xb, a sălta, a sălășlui, sălaș, sălbăticiune, /V. Se supără tigrul, sălbăticiune aprigă, G.L.P. 18/ = tună de răsună = mite cu „per“: permite /N.16. V./. S.N.O, 4.G.D.18 5c III. Vezi exemplul: Pe voinic șaptesprezece răni).

În concluzie considerăm cuvîntul a permite de origine străină și trebuie deci exclus, fiind dăunător națiunii noastre.“

Tot astfel era analizat și cuvîntul necesară apiicîndu-i-se aceeași concluzie.

După analiza topicii în genere și în amănunțime, s-a analizat topica cererii trimisă de directorul gimnaziului X și s-au făcut observațiile de specialitate:

„Stilul și particularitățile stilului în cererea respectivă se încheie cu un text amplu scris, pe cîteva coli.

„Paralela dintre limba și stilul din cererea directorului și stilul din Iliada lui Homer. (Au ajuns la concluzia că stilul lui Homer este mult mai bun.)

„În urma analizei sîntem de părere: cererea să fie înapoiată directorului gimnaziului X ca s-o corecteze, potrivit observațiilor noastre. Numai după aceea poate fi luată în considerației.“

După luni de zile, s-a întrunit consiliul, a analizat referatul, și a hotărît: cererea să fie înapoiată directorului spre a o corecta. Numai așa poate fi trimisă din nou ministerului pentru rezolvare. Domnilor referenți specialiști li se va da cîte două sute cincizeci de dinari, onorarii. Sumele se vor plăti de minister, din fondul de pensii pentru văduve sau din lefurile ușierilor.

Consiliul, cu respect, a înaintat această rezoluție spre rezolvare domnului ministru.

Și astfel actul s-a întors, de la minister (cu referatul în anexă sub nr.) la director. Trebuia să-l corecteze după observațiile și însemnările specialiștilor…

La Ministerul Instrucțiunii Publice se lămuresc temeinic toate lucrurile, se fac transcrieri amănunțite timp de o jumătate de an, pînă cînd în acte se corectează și cea mai mică greșeală gramaticală. Abia atunci se trece la operația următoare.

Cel mai mărunt act se transformă în fiecare zi, ia proporția unor dosare și devine un act enorm, încît omul abia îl poate duce în spinare.

Toți funcționarii ministerului fiind literați, se înțelege, scriu și cărți. Numai domnul ministru nu scrie nimic. În fața lui nici n-am îndrăznit să mă arăt. Toți mă sfătuiau să nu fac o astfel de încercare îndrăzneață, dacă țiu la capul meu…

Se pare că domnul ministru al Instrucțiunii Publice face toată ziua gimnastică, e om foarte nervos și îi place să se bată.

Se povestește că într-o zi s-a bătut chiar cu șeful bișericii. Capul bisericii, bun gimnast, călăreț pasionat și printre altele om nervos, se bate și el cu dragă inimă. Intr-o zi, în biserică, a lovit pe un preot cu bastonul în cap. Nimeni n-a aflat cauza acestei izbucniri. A căpătat această nervozitate — cred unii — citind prea multe cărți sfinte. Furiile lui sînt deci întemeiate și nimeni nu-i spune o vorbă.

Primul lui conflict cu ministrul a fost din pricina unei alergări de cai. Au mai intervenit și alte probleme bisericești și laice. Era vorba de educația aleasă a tineretului.

Bunăoară, șeful bisericii a căutat cu orice chip, ca în manualele școlare de religie să introducă și un capitol despre creșterea mînjilor, iar ministrul Instrucțiunii Publice, dimpotrivă, a încercat să împună un articol despre înot. Nici unul nu a vrut să cedeze și lucrurile au ajuns pînă acolo, încît nu se mai puteau suferi, unul pe altul. Ministrul, spre a-i face inimă rea adversarului, a ordonat ca în școli, la ora de zoologie să nu mai aibă cineva îndrăzneala să pomenească despre cai, viețuitoare urîcioase, ci să se vorbească elevilor despre înotul în apă rece.

Astea sînt însă lucruri mărunte. Ce înseamnă oare o mică schimbare într-un manual, cînd înseși manualele pot fi schimbate de la o zi la alta?

Nu există om cu o slujbă culturală să nu scrie manuale școlare, sau cel puțin cîte o carte pentru copiii silitori și cuminți.

Manualele, mai bine zis autorii, așteaptă la rînd. Autorii au nevoie de multe ajutoare bănești, ei trebuie răsplătiți. Se adună deci manuscrisele, se tipăresc și se recomandă școlilor, ca obligatorii pentru cursuri. Ministrul își servește, mai întîi, prietenii intimi și rudele. Tocmai s-a tipărit un manual și elevii îl cumpără repede, cînd a doua zi, un prieten mai intim al ministrului aduce alt manual. Se înțelege, ministrul, drăguț, îl servește prietenește și pe el. În aceeași zi se trimite o circulară:

„Deoarece după o lungă întrebuințare manualul (pentru cutare și cutare obiect, de cutare și cutare autor) s-a dovedit a fi necorespunzător educației elevilor, se va scoate din cursuri și se va introduce manualul cutare… (numele autorului l-am uitat.)“

Am vrut să-l vizitez și pe domnul ministru de Justiție, era însă plecat în străinătate. Plecase să viziteze niște școli pentru copiii surdomuți. Guvernul se gîndea serios ca în Stradia să înființeze cîteva școli de surdomuți. Voia să îndrepte astfel situația financiară. Problema, fiind urgenta și importantă, nu a putut suferi amînare. Îndată s-a trecut la fapte. Ministrul de Justiție a fost trimis să studieze organizarea acestor școli. Ei a primit cheltuieli de reprezentare și alte sume de bani pe deasupra, să aibă omul pe drum. A fost instalat fără întîrziere și directorul viitoarei școli pentru copiii surdomuți. Salariu frumușel și cheltuieli de reprezentare. Apoi au fost numiți învățătorii și îndată s-a început construirea unei clădiri mari, destinată locuinței directorului. Dar instituția mai avea nevoie de economi, de medic, de un inspector, de casier, ajutor de casier, de secretar, de trei-patru ajutori de secretar și de cîțiva oameni de serviciu. Și toți au fost numiți și instalați. Toți, de la director pînă la oamenii de serviciu primeau regulat salariile și așteptau mulțumiți, dar nerăbdători să înceapă munca în noile funcții. Numai directorul își frămînta mintea cum să intervină, prin ruda sa, pe lingă ministru. Voia ca în viitoarea școală să fie primiți copii complet sănătoși.

Această instituție, mai bine zis funcționarii (instituția nici nu exista) se găsea sub administrația Ministerului de Justiție, căci ministrul Instrucțiunii Publice s-a scuturat; nu voia să aibă de-a face „cu tot felul de surzi“.

Ministrul de Justiție s-a îngrijit el singur și de această instituție și și-a concentrat toată atenția asupra școlii pentru surdomuți. Treburile ministrului de Justiție au fost trecute ministrului de Război, iar cu cele ale ministrului de Război a fost însărcinat ministrul Instrucțiunii Publice, care și așa nu putea suferi cărțile și școlile. De altfel, el o rugă pe nevasta lui să se ocupe de instrucțiunea țării, în care, după cum se știe, era ea foarte pricepută, fiind o pasionată cititoare a romanelor polițiste și o mare amatoare de înghețată și ciocolată.

(pagina următoare)