(pagina precedentă)

După ce i-am vizitat pe toți miniștrii, m-am dus și pe la Parlament — Adunarea Populară, cum i se mai zice. Populară se cheamă după o denumire veche, în realitate însă deputații sînt aleși de ministrul Politiei. Cum se schimbă guvernul, se anunță alegeri noi, și asta se face cel puțin o dată pe lună. Cuvîntul „alegeri“, înseamnă, în acest caz, întocmirea listelor de deputați și își trage originea, din societatea patriarhală, cînd poporul într-adevăr avea, pe lîngă alte treburi, și îndatorirea plictisitoare să chibzuiască ci ție merită să fie ales ca reprezentant al său.

Altădată alegerile se făceau atît de primitiv! Însă în Stradia, țară modernă, civilizată, această procedură veche, primitivă, cu care se pierde timp, s-a simplificat. Ministrul Poliției a luat asupra lui toată grija poporului. El alege în locul poporului, iar poporul nu-și mai pierde vremea de pomană, nu mai are nici o grijă și nu mai gîndește. Așa da, este firesc să se numească alegeri libere.

Deputații aleși se strîng în capitala Stradiei să discute diferite probleme ale țării, să hotărască. Guvernul — se înțelege, ca orice guvern patriot — are grijă ca hotărîrile să fie bine chibzuite. Guvernul ia asupra lui toate greutățile. Înainte de începerea dezbaterilor Adunării, aleșii trebuie să-și petreacă vreo cîteva zile într-un fel de școală, care se cheamă club.

Acolo deputații se pregătesc cu seriozitate, își fac însemnări. Trebuie să-și joace cît mai bine rolul.

Toate astea se aseamănă cu repetițiile la teatru înainte de premieră.

Chiar guvernul scrie rolurile deputaților. Președintele clubului, un adevărat regizor, are o treabă nu tocmai ușoară. El trebuie să-i strunească pe deputați, să-i învețe bine rolurile pentru fiecare ședință. Desigur, după cît îl duce capul pe om. Unora li se dau discursuri mai mari, altora mai mici, începătorilor cîteva rînduri, iar alții trebuie să scoată numai cîte un cuvînt: „pentru“ sau „contra“ (cel de al doilea cuvînt se folosește foarte rar). Fiecare rol trebuie jucat perfect. Însă totul e bine orînduit, cu mult înainte de începerea sesiunii.

Celor care nu sînt apți pentru a spune ceva, li se dau roluri mute. Cînd se trece la vot, ei votează pentru sau contra, ridicîndu-se ori nu de pe bancă. După ce rolurile sînt cu socoteală împartite, deputații merg acasă și se pun la punct pentru ședință.

Am fost grozav de surprins cînd am văzut pentru prima oară pe deputați cum își învață rolurile.

M-am sculat de dimineață ș-i m-am dus în parcul orașului să mă plimb. Acolo erau mulți elevi, copii din școlile inferioare și tineri din cele superioare.

Unii se plimbau încoace și încolo și-și citeau cu glas tare lecțiile la: istorie, chimie, religie și așa mai departe. Alții, doi cîte doi, își spuneau lecțiile învățate. Deodată observ printre elevi, cîțiva oameni bătrîni. Ei se plimbau, ca și elevii, însă erau gravi și învățau ceva din niște hîrtii. M-am apropiat de un bătrîn îmbrăcat in haine țărănești. Am tras cu urechea. El repeta de zor aceeași frază:

— Domnilor deputați, cu prilejul dezbaterii acestui important proiect de lege, mă simt și eu îndemnat, ca după frumosul discurs al onorabilului T… M…, din care a reieșit întreaga însemnătate și părțile cele mai bune ale acestei legi, să rostesc cîteva cuvinte și chiar să completez întrucîtva părerea stimatului antevorbitor.

Bătrînul a citit fraza cam de zece ori. Apoi a lăsat hîrtia la o parte, a ridicat capul, a închis ochii și a început să înșire pe dinafară:

— Domnilor deputați, după onorabilul coleg în care sînt… Aici s-a oprit. Era încruntat. Tăcu îndelung, se chinui să-și amintească și din nou luă hîrtiile și iarăși citi cu glas tare aceeași fraza. Încercă s-o rostească pe dinafară, dar se poticni iar. A încercat de cîteva ori să spună fraza pe dinafară, nu era chip însă. Bătrînul oftă desperat, aruncă supărat hîrtiile și-și lăsă capul pe piept.

În fața lui, pe o altă bancă, sta un copil. În mîini avea o carte închisă. Își spunea lecția de botanică pe dinafară.

— Această plantă folositoare crește în regiuni mlăștinoase. Rădăcina ei e întrebuințată de popor și ca leac…

Bătrînul săltă capul. Cînd băiatul isprăvi, îl întrebă:

— Ți-o învățași?

— Mi-am învățat-o.

— Să trăiești și să fii sănătos, fiule! Învață, măi copile, acum, cît ești tînăr și ai mintea fragedă. Cînd o să ajungi în anii mei — ioc!

Nu izbuteam să-mi explic de unde și cum au nimerit oamenii aceștia bătrîni între copilandri și la ce naiba învață ei acum la bătrînețe. Ce școală o mai fi și asta?

Curiozitatea nu-mi da răgaz. M-am apropiat de omul acela bătrîn și am intrat în vorbă cu el. Din discuție am aflat că e deputat și i s-a dat la club să învețe un discurs.

După învățarea lecției urmează ascultarea. Apoi se face repetiția.

Deputații se duc la club și își ocupă locurile. Președintele stă la o masă în față. In dreapta și în stînga lui cei doi vicepreședinți.

Lîngă masa lor este biroul unde stau membrii guvernului și puțin mai departe masa secretarilor clubului.

Un secretar face apelul celor prezenți. Apoi începe munca serioasă.

— Să se ridice toți acei care au roluri de opoziționiști, cere președintele.

Cîțiva se ridică.

Secretarul numără șapte.

— Unde-i al optulea? întrebă președintele.

Nimeni nu răspunde.

Deputații privesc în jurul lor nedumeriți, spunîndu-și parcă: „Eu nu sînt; nu știu care o fi al optulea!“

Se uită pe lîngă ei și cei șapte. Caută din ochi pe-al optulea. Unul își amintește și strigă:

— A, și ăsta de-aici trebuie să fie opoziționist!

— Eu?! Nu sînt! Ce tot vorbești?! răspunde el supărat și cată stăruitor în podea.

— Dar cine e? se mînie președintele.

— Nu știu…

— Toți sînt aici? întreabă președintele pe secretar.

— Toți.

— Ce dracu, păi trebuie să fie careva!

Nimeni nu mai scoate o vorbă. Din nou fiecare începe să privească în jurul lui. Și cel bănuit caută.

— Să spună cine e!

Nimeni nu răspunde.

— Tu ești, de ce nu te ridici? arată președintele spre cel presupus a fi.

— El este, el este! strigă ceilalți și răsuflă fericiți, ca omul ce scapă de o povară mare.

— Eu nu pot să fiu opoziționist, se opune el leu desperare.

— Cum nu poți?

— Să fie altul opoziționist.

— Poate să fie oricine, n-are nici o importanță.

— Eu vreau să fiu alături de guvern.

— Dar tu în realitate ești alături de guvern; numai așa de formă, trebuie careva să reprezinte opoziția.

— Eu nu voi reprezenta opoziția, sînt alături de guvern.

Președintele începe să-i explice îndelung și pe larg. Se hotărăște cu chiu cu vai, după ce unul din miniștri îi făgăduiește o afacere grasă, la care s-ar putea cîștiga mult.

— Așa! Mulțumesc lui dumnezeu! strigă președintele asudat și obosit. Acum îi avem pe toți opt.

Cît a fost dăscălit cel de-al optulea opoziționist, ceilalți șapte s-au așezat la locurile lor.

— Acum ridicați-vă toți opoziționiștii! spuse președintele mulțumit, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte.

Se ridică numai cel de-al optulea.

— Ce înseamnă asta?! Unde sînt ceilalți? zbiară președintele cuprins de furie.

— Noi sîntem alături de guvern! rostesc în cor cei șapte.

— Ehe! Care va să zică opoziția noastră nu mai face nici două parale! Hm! exclamă descurajat ministrul Poliției.

Se lăsă o tăcere grea, apăsătoare.

— Păi, măi fraților, sigur că sînteți alături de guvern, începu oarecum supărat ministrul Poliției… Dacă n-ați fi fost alături de guvern nu v-aș fi ales eu! Vreți, pesemne, ca acum noi miniștrii să jucăm rolurile opoziției? Dacă este așa, la viitoarele alegeri nu veți mai fi aleși. În aceste opt locuri voi lăsa poporul să aleagă singur și vom avea opoziționiști adevărați!

În sfîrșit, după îndelungi explicații, după ce fiecăruia i s-a promis cîte ceva, cei șapte au consimțit să ia asupra lor aceste roluri chinuitoare.

Unuia i s-a făgăduit o situație bună, altuia un beneficiu frumos, așa că fiecare și-a primit răsplata pentru marile servicii aduse guvernului. Parlamentul trebuia să semene oleacă a parlament.

Cînd toate astea s-au încheiat cu bine, președintele a început să asculte opoziția.

— Care e rolul tău? îl întrebă pe primul.

— Rolul meu este să interpelez guvernul in chestiunea banilor statului risipiți aiurea.

— Ce va răspunde guvernul?

— Guvernul va răspunde că e din… cauza lipsei de bani.

— Ce-ai tu de răspuns la aceasta?

— Eu am să spun că sînt întru totul mulțumit cu răspunsul guvernului și că rog pe zece deputați să mă sprijine.

— Stai jos! spuse președintele mulțumit.

— Ce rol ai tu? îl întrebă pe al doilea.

— Eu am să interpelez guvernul în problema lormătoare: de ce unii funcționari au fost avansați în posturi bune, fără să aibă merite, și primesc salarii mari și alte multe suplimente, în timp ce alți funcționari, mai capabili și mai vechi, au situații proaste și nu sînt avansați be ani de zile.

— Ce va tăspunde guvernul?

— Că au fost avansate numai cele mai apropiate rude afle miniștrilor, oameni și prieteni intimi, dar nimeni altcineva.

— Ce vei spune tu la acestea?

— Voi spune că sînt întru totul mulțumit de răspunsul guvernului.

Președintele îl întrebă pe al treilea.

— Voi ataca cu vehemență guvernul. Face împrumuturi în condiții dezavantajoase, în ceasul cînd situația financiară este atît de grea.

— Ce va răspunde guvernul?

— Guvernul va spune că acești bani sînt foarte necesari.

— Ce vei zice tu?

— Eu voi spune că sînt întru totul de acord. Motivele sînt întemdate și sînt satisfăcut de răspuns.

— Dar tu ce ai de spus? îl întrebă pe al patrulea.

— Voi interpela pe ministrul de Război dacă este adevărat că armata rabdă de foame?

— Ce va răspunde el?

— Da! N-are ce mînca! Este adevărat!

— Iar tu?

— Sînt mulțumit de răspuns!

— Stai jos!

Astfel președintele i-a ascultat pe toți opoziționiștii și apoi a început să lucreze cu majoritatea adunării.

Cine învăța bine rolul era lăudat, cine se bîlbîia nu mai avea îndrăzneala să vină la următoarea ședință a Camerei.

Din pricina împrejurărilor grele prin care trecea țara, a trebuit, de la prima ședință, să se treacă direct la rezolvarea problemelor urgente. Guvernul și-a înțeles misiunea. Nu și-a pierdut vremea cu probleme mărunte, ci, a trecut imediat la votarea legii pentru înființarea flotei maritime.

Cînd am auzit vorbindu-se de flotă maritimă, l-am întrebat pe un deputat:

— Dumneavoastră aveți multe vase… de război?

— Ce să avem?

— Cîte vase aveți?

— Pînă acum nu avem nici unul!

Am rămas cu gura căscată de mirare. El a observat asta și i s-a părut ciudată comportarea mea.

— De ce vă mirați atît?

— Păi aud că ați elaborat o lege pentru…

— Da — m-a întrerupt el — am elaborat o lege pentru înființarea flotei maritime. A fost necesar. Nu avem încă o asemenea lege.

— Stradia are ieșire la mare?

— Deocamdată nu…

— Atunci pentru ce această lege?

Deputatul zîmbi și adăugă:

— Țara noastră, domnule, se învecina cîndva cu două mări. Idealul nostru național este ca Stradia să devină cum a fost odată. La asta, vedeți, lucrăm acum.

— Ei, dacă-i așa, e cu totul altceva, am spus eu căutînd să mă scuz. Acum înțeleg și pot afirma deschis: într-adevăr Stradia va deveni puternică pentru că are un guvern înțelept, însuflețit de patriotism. Face eforturi sincere pentru deplina fericire a poporului!

(pagina următoare)