Multe minuni se întîmpla în lume. Dar țara noastră, după cum se spune, e plină der minuni. La noi însă, cele mai mari minuni nu sînt minuni! La noi găsești oameni ce ocupă posturi înalte, dar nu gîndesc nimic. Din această pricină, și poate și din altele, a început să gîndească un bou de la țară, un bou care nu se deosebește prin nimic de ceilalți boi sîrbești. Dumnezeu știe de ce acest patruped blajin s-a apucat de o îndeletnicire atît de anevoioasă – să gîndească. Știe oricine, în Serbia, că ocupația asta este păgubitoare, te scoate la pepeni. Poate că acel sărman bou, fiind naiv, n-a aflat că nu-i vom considera înclinația ca pe un curaj cetățenesc. Totuși am o nedumerire: cine l-o fi îndemnat pe bou să gîndească? Nu era nici alegător, nici membru în vreun comitet, nici primar nu era, nimeni nu l-a ales deputat într-un parlament al boilor, sau chiar sacă era în vîrstă, nimeni nu l-a uns senator. Poate visa să ajungă vreodată ministru într-o țară a boilor? Atunci trebuia, dimprotivă, să facă exerciții să gîndească puțin, așa cum fac eminenții ministri ai unor țări fericite.

La urma urmei, ce ne pasă nouă că un bou din Serbia s-a apucat de o meserie uitată de oameni. Poate o fi început să gîndească dintr-o pornire firească!

Dar ce fel de bou era el? Un bou obișnuit, care avea așa cum scrie în cărțile de zoologie: cap, trup și membre ca toți ceilalți boi; trăgea la jug, păștea iarbă, lingea sare, rumega, răgea și-l chema Bourean.

–

Și-acum să vedem cînd a început să gîndească. Într-o zi stăpînul l-a înjugat la car, alături de un alt bou, prietenul lui, Plăvan. A încărcat stăpîn’su în car niște pari furați și a mînat la tîrg să-i vîndă cît mai repede. De cum a ajuns în oraș, omul a și vîndut parii, a luat banii, a dejugat boii, i-a priponit cu lanțul de jug și le-a aruncat niște coceni. Apoi a intrat vesel într-o cîrciumioară să se întărească, de, ca omul, cu niște rachiu. Era nu știu ce sărbătoare și din toate părțile treceau prin tîrg bărbați, femei și copii. Plăvan, care de altminteri era socotit prost de către ceilalți boi, se uita la oamenii aceia dar nu vedea nimic deosebit. Așa să el se așternu pe înfulecat coceni cu o poftă grozavă. Mîncă pe săturate, mugi încetișor, satisfăcut, apoi se întinse și începu să picotească, rumegînd. Nici că-i păsa de oamenii ce mișunau pe lîngă el. Moțăia și rumega liniștit (păcat că nu era om, ar fi fost îndemnat să facă o frumoasă carieră). Bourean însă nici că s-a atins de mîncare. Privirea lui visătoare, tristă, era ca a unui gînditor cu suflet nobil și mare. Treceau pe lîngă el tot soiul de oameni, sîrbi mîndri de trecutul lor, de numele și națiunea lor. Mîndria lor se vedea cît de colo din ținuta lor țanțoșă și din felul cum călcau. Bourean i-a privit lung. Sufletul i-a fost cuprins de tristețe, de durere. Nedreptatea era prea mare! N-a mai putut îndura un simtămînț atît de sfîșietor. A scos un răget prelung, dureros. În ochii lui mari s-au ivit lacrimi și Bourean a început să gîndească:

„Cu ce mîndrește stăpînul meu și ceilalți semeni ai lui? De ce umblă ei așa cu capul în sus și privesc neamul meu de cornute cu atîta îngrîmfare și silă? De ce? Se mîndresc cu patria lor, se fălesc că soarta milostivă le-a hărăzit să se nască aici, în Serbia. Păi și me mine mama m-a făcut tot aici în Serbia. Dar Serbia nu este numai patria mea și a tatălui meu. Străbunii mei, ca și ai lor, au venit cu toții împreună în aceste ținuturi. Cu toții au pornit din vechile locuri de baștină ale slavilor. Și nici unul dintre noi, boii, nu ne mîndrim cu asta, ci totdeauna ne-am mîndrit numai cînd izbuteam să urcăm pe vreun deal, un car greu încărcat. Și nici un bou de-al nostru nu i-a spus vreodată unui bou nemțesc: „Ce vrei, mă, eu sînt bou sîrbesc, patria mea este mîndra Serbie, aici au fost fătați toți străbunii mei, aici în acest pămînt sînt și mormintele strămoșilor mei!“ Doamne ferește, niciodată nu ne-am mîndrit cu asta, nici prin cap nu ne-a trecut așa ceva. Pe cînd ei, ia te uită cum se umflă în pene! Ciudați oameni!“

Gîndind astfel, boul a dat din cap cu tristețe. Clopotul atîrnat de gît a sunat spart și jugul a scîrțîit lung.

Plăvan deschise ochii, își privi prietenul și mugi:

– Iar ai început cu aiurelile tale! Mănîncă, prostule, că de gras ce ești ți se văd coastele! Dacă gîndirea ar fi bună la ceva nu ne-ar fi lăsat-o oamenii nouă, boilor. Asemenea fericire n-ar fi dat peste noi!

Bourean își privi prietenul cu milă. Apoi întoarse capul în altă parte și se adînci iarăși în gîndurile lui.

„Se mîndresc cu trecutul lor. Da, au luptat pe cîmpia Cosovo. Glorioasă a fost bătălia de la Cosovo. Minunea minunilor, dar străbunii mei ce-au făcut atunci? Nu cărau ei soldaților hrană și cele trebuincioase pentru război? Dacă n-am fi făcut noi treaba asta ar fi trebuit s-o facă oamenii. Da, s-au răsculat împotriva turcilor! E o pagină măreață! Nobilă! Dar cine s-a răsculat? Oare răscoala au ridicat-o ca un val uriaș acești neghiobi înfumurați, aceste capete seci care umblă pe lîngă mine cu semeție, de parcă al lor ar fi meritul? Iacă, să luăm de pildă pe stăpînul meu. Și el se laudă cu răscoala, dar mai ales se mîndrește cu străbunul lui care a murit ca un erou în războiul de eliberare. Oare ăsta-i meritul lui? Străbunul lui avea dreptul să se mîndrească, dar nu el! Străbunul lui a murit pentru ca stăpînul meu, urmașul lui, să fie liber. Și acum vezi bine, e liber. Dar ce face el cu libertatea? Fură pari, îi încarcă în car, eu trag din greu ducîndu-i, iar el leneșul doarme colo sus! Acum a vîndut parii, bea rachiu, nu face nimic și se mîndrește cu trecutul măreț. Dar dintre străbunii mei cîți au fost înjughiați în timpul răscoalei pentru ca străbunii lor de-atunci să aibă ce mînca! Tot străbunii mei au cărat în acea vreme, tunuri, muniții, hrană, și azi noi nu ne înzorzorăm cu meritele lor, pentru că noi nu ne-am schimbat. Ne facem și astăzi datoria ca și străbunii noștri.

Se mîndresc cu suferințele străbunilor lor. Da, e adevărat, au fost robi cinci sute de ani. Dar neamul meu de cînd e pe lume suferă, robește. Suferim și noi, în fiecare zi robim, dar nu batem toba cu asta. Ei spun că turcii i-au chinuit, i-au măcelărit, i-au tras în țeapă, dar și strămoșii mei au fost înjughiați, fripți, și cîte alte chinuri nu au îndurat. Și de la sîrbi, și de la turci.

Se mîndresc cu religia lor, dar nu cred în nimic. Cu ce sîntem noi vinovați dacă ei nu ne dau voie să fim și noi creștini! Religia îi povățuiește: „Nu fura“, dar uite, stăpînul meu a furat și bea din banii hoției. Religia îi îndeamnă să facă bine aproapelui lor, dar ei își fac numai rău unul altuia. La ei cel mai bun om este care nu face rău. Dar la ei nimeni nu se gîndește să-i ceară creștinului care nu săvîrșește nimic rău, să facă bine. Uite unde au ajuns! Pildele lor de virtute, cu care se laudă atîta, nu sînt mai răsărite decît faptele obișnuite.“

Boul suspină adînc. Răsuflarea lui ridică un nor de praf în fața cîrciumii.

„Oare așacum stau faptele – își urmă Bourean gîndurile lui triste – nu sînt eu și neamul meu mai bun decit ei toți? Eu n-am omorît pe nimeni, n-am vorbit de rău pe nimeni, n-am furat de la nimeni nimic, n-am scos pe nimeni din slujba statului, fie el vinovat sau nevinovat, n-am făcut nici un gol în bugetul statului, n-am dat faliment fradulos, n-am arestat și n-am condamnat niciodată oameni nevinovați, nu mi-am calomniat prietenii, n-am trădat principiile mele bovine, n-am fost niciodată martor mincinos, n-am fost niciodată ministru și n-am făcut rău țării. Nu numai că n-am făcut rău nimănui, dar eu fac bine și acelora care îmi fac mie rău. După ce mama m-a fătat, oamenii, haini, i-au luat și laptele. Cred că dumnezeu a făcut iarba pentru noi, boii, și nu pentru oameni; dar ei ne lasă și fără iarbă. Iar noi, cu toate că primim atîtea lovituri, tragem carele oamenilor și le arăm pămîntul care le dă bucatele. Și totuși nimeni nu ne recunoaște meritele față de patrie…

Religia lor îi îndeamnă să țină toate posturile, dar ei nu țin seamă de asta. Însă eu și întreg neamul meu postim toată viața noastră, de cum ne despărțim de uger.“

Boul lăsă capul în țărînă. Era cuprins de îngrijorare. Ridică apoi capul și suflă pe nas, supărat. Părea că-și adusese aminte de ceva însemnat, care-l chinuia. Deodată mugi bucuros:

„A, da, acum știu! Asta trebuie să fie – cugetă el mai departe – asta e. Ei se mîndresc cu libertatea și drepturile lor cetățenești. La aceasta trebuie să cuget serios.“ Bourea se gîndea adînc, se frămînta, dar nu izbutea să prindă ideea: „Hm! Care este tăria drepturilor lor? Dacă poliția le ordonă să voteze, ei votează. Păi, am putea și noi să mugim: „Pe-e-e-ntru!“ Dacă nu le ordonă însă nimeni, n-au curaj să voteze și nici să se amestece în politică. Sînt ca și noi. Îndură și ei arestul și loviturile, deseori chiar dacă nu-s vinovați. Noi barem mugim și dăm din coadă, dar ei n-au nici curajul ăsta cetățenesc.“

În acea clipă stăpînul ieși din cîrciumă. Beat, clătinîndu-se greu pe picioare, cu ochii tulburi, bîlbîind ceva neînțeles se îndreptă spre car.

„Iată cum folosește acest mîndru urmaș libertatea cucerită prin sînge de strămoșii lui. Fură și se îmbată. Dar alții cum folosesc libertatea? Taie frunze cîinilor, se mîndresc cu trecutul, cu meritele străbunilor lor. Păi la trecutul acela ei n-au adăugat nimic, nici cît negru sub unghie.

Noi, boii, am rămas tot așa de harnici și folositori, cum au fost și strămoșii noștri. Sîntem boi, e adevărat, dar ne mîndrim numai cu munca noastră și cu faptele noastre de azi.“

Boul suspină adînc și-și pregăti gîtul pentru jug.

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)