Tag Archive | acord

Stradia (12/12)

(pagina precedentă)

Noul guvern — sărmanul de el — a fost nevoit, imediat, să înceapă să gîndească. Însă noii miniștri din Stradia nu erau obișnuiți cu asemenea preocupări. Sincer vorbind, cîteva zile au ținut piept vitejește, pînă la ultimul dinar al statului. Ei au primit cu chipuri vesele și senine mari grupuri de cetățeni, au ținut discursuri strașnice despre viitorul strălucit al scumpei și chinuitei lor Stradia. Cînd se lăsa noaptea, se puneau iarăși la cale banchete costisitoare. Acolo se bea vîrtos, se cînta frumos și se țineau toasturi patriotice. Cînd prin casa de bani a statului a început să sufle vintul, domnii miniștri au început să se gîndească serios cum să iasă din această situație desperată. Pentru funcționari era ușor. Doar erau obișnuiți să nu primească salariu cîteva luni. Pensionarii, deh! oameni bătrîni, au trăit destul, le-ajunge, iar soldații, se înțelege de la sine, e mai sănătos pentru ei să se obișnuiască cu greutățile. Un ostaș călit trebuie să lupte vitejește și împotriva foamei. Pentru afaceriști și antreprenori, pentru oricare asemenea cetățean al fericitei Stradii, e floare la ureche să-și spună că plata socotelilor lor nu intră în bugetul statului din anul respectiv. Dar greu este pentru miniștri! Ei sînt nevoiți să plătească fiecare cuvînt de laudă scris despre ei. Și cîte alte lucruri nu sînt mai urgente decît problemele Stradiei!

S-au gîndit cît s-au gîndit și au ajuns la concluzia că este bine să asaneze economia națională. Au hotărît să îndatoreze țara cu un împrumut ceva mai mărișor. Cum însă pentru încheierea acestui împrumut trebuia să se cheltuiască destui bani pentru sesiunea parlamentară și pentru călătoria ministrului de Finanțe într-o țară străină, guvernul s-a gîndit să strîngă suma asta din economiile depuse de cetățeni la Banca Națională. Numai așa putea fi salvată patria care gemea de lipsuri.

În toată țara se stîrnise confuzie; unele ziare scriau despre o criză ministerială, altele afirmau că guvernul a și încheiat în mod avantajos tratativele pentru perfectarea împrumutului. Ziarele guvernamentale scriau cum că niciodată țara nu a fost într-o situație mai înfloritoare.

A început apoi să se vorbească din ce în ce mai mult despre acel împrumut salvator. Ziarele au umplut coloane întregi cu dezbaterile acestei probleme. S-a trezit peste tot un interes atît de puternic pentru împrumut, încît nu mai lipsea mult și era gata-gata să se oprească orice activitate. Și negustorii, și afaceriștii, și funcționarii, și pensionarii, și preoții — cu toții trăiau într-o așteptare febrilă, încordată. Împrumutul! Oriunde te duceai auzeai vorbindu-se numai despre împrumut, se puneau întrebări, se făceau propuneri în legătură cu împrumutul.

Miniștrii au alergat, de colo pînă colo, cînd într-o țară străină, cînd în alta. Ba pleca un ministru, ba altul, ba cîte doi; ba trei împreună. Parlamentul a fost convocat și s-a hotărît, în sfîrșit, să se facă cu orice preț împrumutul. Fiecare a plecat apoi la casa lui. Dar curiozitatea opiniei publice creștea nestăvilită.

Prietenii se întîlneau pe stradă și, în loc de salut, începeau să discute:

— Ce se mai aude cu împrumutul?

— Nu știu!

— Duc tratative?

— Sigur!

Miniștrii se duceau în diferite țări străine tot mai des și după un timp se întorceau plini de gravitate.

— A venit ministrul?

— Așa am auzit.

— S-o fi făcut ceva?

— Probabil, poate ceva favorabil!

Pînă cînd deodată ziarele guvernamentale au relatat (guvernul are întotdeauna cîteva ziare, iar fiecare ministru, unul sau două) că guvernul a dus la bun sfîrșit tratativele cu un grup străin și rezultatele sînt foarte îmbucurătoare.

„Putem afirma în mod neîndoielnic: peste o zi convenția de împrumut va fi semnată și banii vor fi aduși în țară.“

Opinia publică s-a liniștit puțin, însă ziarele guvernamentale au anunțat că peste două-trei zile va sosi în Stradia împuternicitul grupului bancar, domnul Horie, care va semna convenția.

Abia atunci tensiunea a crescut.

Întrebări, așteptare, curiozitate, nervozitate. Toate speranțele se îndreptau spre acest împuternicit. El era salvatorul. Toți vorbeau și gîndeau despre Horie. S-a răspîndit zvonul că a venit și că s-a instalat la cutare sau cutare hotel. Mulțimea era curioasă. Bărbați, femei, tineri, bătrîni, au dat năvală spre hotel. Alergau atît de grăbiți și așa se năpusteau, încît pe cei mai bătrîni și mai slabi îi călcau în picioare.

Se ivește în stradă un călător străin. Doi cetățeni l-au și văzut:

— Uite, un străin! spune unul privind cu subînțeles, de parcă ar întreba : „N-o fi ăsta Horie?!“

— Poate el o fi! își dădu celălalt cu părerea.

— Și eu tot așa cred!

După ce l-au măsurat pe străin din toate părțile și s-au convins că el trebuie să fie, au răspîndit în tot orașul vestea că l-au văzut pe Horie. Știrea asta a pătruns ca fulgerul în toate casele. Peste o oră-două, orașul vuia, orașul știa că împuternicitul a sosit, că oamenii l-au văzut personal și au discutat cu el.

Politia cotrobăia peste tot, miniștrii erau ne-liniștiți, alergau de colo pînă colo; să-l întîl- neaseă, să-i prezinte respectele lor.

Dar nu era el.

Abia a doua zi ziarele au anunțat că vestea despre sosirea lui Horie nu-i adevărată. Intr-ade-văr nu era el.

Pînă unde au ajuns lucrurile, se va vedea din cele ce urmează.

Într-o zi am ieșit în port și am văzut un vas fluvial străin. Vasul ancorase și călătorii debarcau. Discutam nu știu ce cu un cunoscut cînd deodată o mulțime de oameni s-a repezit spre vas. Unul care alerga de parcă scăpase din balamuc mă lovi și era gata să mă doboare.

— Ce-i asta?

— Cine e? au început oamenii să se întrebe unul pe altul.

— El! răspundeau unii.

— Horie?

— Da, a venit!

— Unde e? murmura mulțimea. Înghesuială, îmbulzeală! Unii se cățărau pe vas, alții se agățau, se certau și fiecare voia să fie mai aproape de el, de Horie.

Într-adevăr, s-a descoperit un străin, care se ruga și striga să fie lăsat în pace, că are treburi urgente. Omul gemea, abia vorbea, era înghesuit, turtit de lumea aceea curioasă!

Polițiștii și-au înțeles imediat misiunea: au alergat într-un suflet să-l anunțe pe șeful guvernului, pe membrii guvernului, pe primar, pe șeful bisericii și pe ceilalți demnitari ai țării, că el, însfîrșit, el a sosit!

Peste puțin timp se auziră voci în mulțime:

— Miniștrii, vin miniștrii!

Și într-adevăr miniștrii cu toți înalții demnitari ai Stradiei se grăbeau spre chei. Toți în haine de sărbătoare, cu panglici și cu medalii multe (și nu le purtau pe toate cu orice prilej, ci numai cîteva).

Pădurea de oameni s-a desfăcut în două, și străinul a rămas astfel singur, la mijloc. Miniștrii, cu tot alaiul, i-au ieșit în întîmpinare. S-au oprit fa depărtarea cuvenită, și-au descoperit capetele, s-au înclinat pînă la pămînt. Mulțimea a făcut la fel. Străinul privea zăpăcit, înfricoșat, dar oarecum mirat. Nu s-a mișcat din loc, a stat neclintit ca o statuie. Șeful guvernului făcu încă un pas înainte și grăi solemn:

— Stimate oaspete, istoria va însemna cu litere de aur prezența domniei-voastre în țara noastră. Vizita excelenței voastre deschide o nouă epocă în viața noastră de stat, vestește dragii noastre Stradii un viitor de aur. În numele guvernului, în numele scumpului popor, vă salut ca pe salvatorul nostru și strig: Să trăiți!

— Trăiască! Trăiască! răsună văzduhul de un strigăt uriaș scos din mii de gîtlejuri.

Apoi căpetenia bisericii începu să îngîne cîntece bisericești. Iar clopotele sunau prelung.

Cînd prima parte a primirii oficiale luă sfîrșit, miniștrii, cu zîmbete binevoitoare, se apropiară cu umilință de străin. Îi întinseră sfioși mîna, iar ceilalți făcură un pas înapoi, rămînînd descoperiți, cu capetele plecate. Cu venerație, șeful guvernului luă valiza străinului în brațe, în timp ce ministrul de Finanțe ducea bastonul marelui om. Aceste obiecte erau purtate ca niște odoare scumpe și sfinte. Valiza era într-adevăr prețioasă. În ea se afla documentul salvator. În acea valiză rară se găsea, nici mai mult, nici mai puțin, decît viitorul, viitorul fericit al unei țări întregi.

Deci, șeful guvernului, știind ce poartă în mîinile sale, avea un aer demn, mîndru. În mîinile lui era soarta Stradiei.

Capul bisericii, om înzestrat de dumnezeu cu suflet mare și minte isteață, a înțeles de îndată cît de însemnată este valiza. El și celelalte fețe bisericești au înconjurat pe șeful guvernului și au început a cînta ca în biserică.

Alaiul se urni. Străinul și ministrul de Finanțe înainte. Șeful guvernului cu valiza în brațe era înconjurat de înaltele fețe bisericești. Mulțimea cu capetele descoperite, după ei.

Pășeau solemn, cu pași măsurați. Șe cînta cu smerenie, clopotele răsunau și tunurile bubuiau ca la marile sărbatori. Și așa încet, alaiul înainta pe strada principală, către locuința primului-ministru.

Casele și cafenelele, bisericile, cancelariile, i erau pustii. Toate vietățile din oraș luau parte la primirea epocală a marelui străin. Nici bolnavii nu lipseau. Și ei ieșiseră să vadă această rară solemnitate; chiar și cei grav bolnavi fuseseră scoși în stradă pe tărgi. Nu mai simțeau durere cînd se gîndeau la fericirea scumpei lor patrii. Și sugacii fuseseră aduși. Nu mai plîngeau. Cu ochișorii lor larg deschiși priveau înmărmuriți la marele oaspete. Parcă simțeau și ei că li se pregătește o mare fericire.

Pînă să ajungă la casa primului-ministru se înseră. Străinul a fost condus în casă mai mult pe sus decît de braț. Au intrat în casă toți demnitarii. Unii cetățeni curioși priveau pe la ferestre, alții însă stăteau în fața casei, ca vițelul la poarta nouă.

A doua zi începură să sosească din ținuturi delegații, să-l salute pe marele străin. Încă din zori, în fața casei primului-ministru scîrțîi greu o căruță încărcată cu decorații destinate prea stimatului străin.

Străinul, se înțelege, a fost îndată ales președinte de onoare al Băncii Naționale, președinte de onoare al consiliului municipal, membru de onoare al Academiei de Științe și președinte de onoare al tuturor societăților și asociațiilor umaniste existente în Stradia. (Și dintre acestea sînt o sumedenie, ba există și o societate pentru înființarea de noi societăți.) Toate orașele l-au ales pe marele străin cetățean de onoare, toate corporațiile l-au recunoscut ca pe un binefăcător, iar un regiment, în cinstea lui, a primit numele de „Marele regiment Horie“.

Ziarele l-au salutat cu articole lungi, multe i-au publicat și fotografia.

În onoarea acestei zile numeroși funcționari au fost avansați, mulți polițiști decorați și înaintați în post, s-au deschis noi instituții și au fost angajați noi funcționari.

Două zile a durat, în tot orașul, furtunoasa veselie. A cîntat muzica, s-au tras clopotele, tunurile au bubuit, cîntecele au răsunat și vinul a curs gîrlă.

A treia zi, miniștrii, deși erau amețiți (de veselie), și-au jertfit odihna pentru fericirea țârii și a poporului și s-au adunat în ședință solemnă, să pecetluiască tratativele cu Horie și să iscălească epocalul act.

Mai întîi, ca pentru început, s-a înfiripat o discuție particulară. (Fiind prins în vîrtejul veseliei am uitat să vă spun că prețioasa valiză era păzită cu strășnicie.)

— Vreți să rămîneți mult timp la noi, stimate domn? îl întrebă primul-ministru.

— Da, pînă cînd îmi termin treburile. Cred că am să rămîn mai mult timp.

Pe miniștri îi mișcară aceste cuvinte „mai mult“.

— Cît credeți că vor dura?

— Nu știu precis cît. Așa-s afacerile…

— Nouă ne sînt cunoscute condițiile dumneavoastră, și dumneavoastră le cunoașteți pe ale noastre. Vă pot asigura că nu se vor ivi nici un fel de încurcături îl asigură ministrul de Finanțe.

— Încurcături? întrebă străinul înspăimîntat.

— Da, credem că nu vor fi!

— Și eu sper!

— Atunci putem semna imediat actul! îndrăzni șeful guvernului.

— Actul?

— Da!

— Actul e semnat iar eu voi pleca chiar mîine la drum. Dar înainte de toate țin să vă declar că toată viața vă voi fi recunoscător pentru asemenea primire. Sincer vă spun, sînt surprins, uluit! Încă nu-mi dau bine seama de ceea ce s-a întîmplat cu mine. Ce e drept, mă găsesc pentru prima oară în țara dumneavoastră, însă nici n-am visat ca eu, un necunoscut, să fiu primit într-o țară cu astfel de onoruri! Am mereu impresia că visez!

— Ați semnat convenția? întrebară toți în cor.

— Iată actul, spuse străinul și scoase din buzunar un sul de hîrtie pe care începu să-l citească în limba Iui.

Actul însă glăsuia altceva. Era un simplu act încheiat între străin și un negustor de prune din Stradia. Negustorul se obliga să-i livreze străinului, pînă la data de cutare, o cantitate de prune pentru marmeladă…

După o asemenea comedie ce credeți că s-a întîmplat într-o țară civilizată cum e Stradia, țară condusă de înțelepți? Ce să se întîmple?! Vinovatul, străinul, a fost după trei zile expulzat, în cea mai mare taină. Și după asta iarăși a apărut o știre în ziare: „Guvernul acționează energic pentru realizarea noului împrumut. Există speranțe întemeiate ca pînă la sfîrșitul acestei luni să primim o parte din bani.“

Lumea s-a mai interesat un timp de Horie, apoi a fost dat uitării. Și în Stradia faptele și-au urmat fără abatere vechiul lor curs.

Cînd mă gîndesc la ultima întîmplare, admir armonia ce domnește în Stradia. Nu numai că miniștrii sînt oameni simpatici și de treabă, ci însuși capul bisericii e un om inteligent și spiritual. Cine a avut ideea, la momentul potrivit, ba chiar în cel mai hotărîtor moment, cînd era în joc soarta țării, să însoțească așa cum se cuvine, cu cîntece bisericești, valiza unui fabricant de marmeladă? Desigur harnicul guvern trebuia aiutat în acele clipe grele! Și cînd munca se găsește îri impas, este bine să se creeze o atmosferă evlavioasă, de smerenie.

M-am hotărît. La primul prilej voi face o vizită prea înțeleptului părinte. Doresc să cunosc mai de aproape pe acest mare patriot al Stradiei.

(sfîrșitul)

 

Sursă: Domanovici, Radoje, Stradia – povestiri satirice, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1955. (Trad. de V. Vescu, D. Bărbulescu)